luni, 5 ianuarie 2009

Costică Voicu – Introducere în drept (note de curs)

Obiective

Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice. Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.


I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.

Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).

Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.

Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice;
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.

2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat, cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se transformă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.

Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces de specializare.

Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:
− Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a dreptului);
− Ştiinţele juridice istorice;
− Ştiinţele juridice de ramură;
− Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative).

3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect

Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural, care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.

Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.

În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului.

În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”. În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros: „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice.

În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.

4) Definiţia Teoriei generale a dreptului

Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”.

5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului

Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică.
Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat.

Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria dreptului roman), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).

Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.

Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului.
Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:

Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).

Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat.

Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul penal.

Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a executării concrete, practice, a legii, ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice.

Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.

În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică etc.

Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor.

Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).

Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi tehnicilor specifice.

Logica juridică este definită, în manualul prof. Petre Bieltz (Bucureşti, 1998, pag.13), ca o disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. În general, mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului.

5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice

Noţiunea de metodologie juridică

Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.

Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda sociologică şi metoda cantitativă.

Metoda logică de cercetare juridică

În cadrul cercetării ştiinţifice juridice, metoda logică desemnează suma procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipoteze, de cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.

Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme, reguli sau instrucţiuni.

Logica modală studiază, în principal, propoziţiile juridice modale.

Metoda comparativă de cercetare juridică

Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate.

Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere a dreptului naţional; funcţia normativă; funcţia ştiinţifică; funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.

Cele patru reguli ale comparaţiei:

Regula nr.1: Se compară numai ceea ce este comparabil.

Regula nr.2: Niciodată, comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate.

Regula nr.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate.

Regula nr.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei.

Metoda istorică de cercetare juridică

Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.

Metoda sociologică de cercetare juridică

Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).

Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare:
− observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti;
− analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv, a documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice;
− ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice;
− chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.;
− interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) ca „o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.

Metoda cantitativă de cercetare juridică

Cercetarea ştiinţifică juridică apelează, în ultima perioadă, tot mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică.

Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu poate să excludă, din arsenalul metodelor de cercetare, informatica.


II. CONCEPTUL DE DREPT

1) Accepţiunile noţiunii de drept

Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”.
a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.

b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor.

c) În accepţiunea de „drept subiectiv”, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.

Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.

d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată.

Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.

e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.

f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.

g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).

h) Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor, procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.

i) Dimensiunea morală a dreptului. În monumentala lucrare Psihologia Consonantistă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor răului”. Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii. Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indiferenţă socială). Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.

2) Originea şi apariţia dreptului

Dimensiunea istorică a dreptului; primele legiuiri

Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri, cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprige discuţii.
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman, ca şi în veşnicia societăţii romane.

În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau considerate de origine divină.
Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.

Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi.

Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta.

Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a determinat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise, au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare.

Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)

Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.

Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii, akkadienii şi asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.), care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.
În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.

Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.

Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriu corespunzător Iranului de astăzi.

În India antică, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.

Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.

În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.H), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.H), Legea celor XII Table, la romani (secolul V î.H).

3) Dimensiunea socială a dreptului

Dreptul este un produs al societăţii. El este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc, în corelaţia necesară, drepturi şi îndatoriri ale oamenilor.

Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).

• Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă că, înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.

Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.

Omul, privit ca individ, are, aşadar, preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.

Valoarea unui lucru, a unei situaţii este validată de o comunitate umană.

Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii.

• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituţii.

• A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile juridice, care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienţa dreptului. Această componentă mai este denumită şi ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale.

4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului

Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat.

Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.

Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de timp.

Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia.

5) Definiţia dreptului

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă coercitivă a statului.

6) Factorii de configurare a dreptului

Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.

7) Tipologia dreptului

Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.

Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale în raport de trăsăturile comune ale acestora.

Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic; marele sistem de common-law; sistemele juridice religioase şi tradiţionale.

În prezent, există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene (drept comunitar).


III. DREPTUL ŞI STATUL

1) Principiile dreptului. Noţiune

Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.

Delimitare
a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice;
b) Delimitarea de normele juridice;
c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii); principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul dreptăţii, al echităţii şi justiţiei.

Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului internaţional; principiile dreptului civil român; principiile dreptului penal român; principiile dreptului procesual penal român; principiile dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar.


2) Funcţiile dreptului

Noţiunea de funcţii ale dreptului

Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.

Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia normativă a dreptului şi funcţia preventivă a dreptului.

Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului
a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal, şi anume acela de a apăra societatea împotriva infracţiunilor;
b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora; determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.;
c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora; stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică; garanţiile care se acordă acestora etc.

3) Conceptul de stat

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.


Apariţia statului

Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane.

Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea de stat.


Statul la începutul mileniului III

Conceptul de suveranitate, proclamat ca sacrosanct de către toate guvernele, este astăzi atacat, contestat şi erodat, nu doar ca rezultat al dezvoltării comunităţilor regionale. În condiţiile actuale, statul naţional nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comportamentelor indivizilor ce o compun.

Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. Puterea de stat este suverană.


Funcţiile statului

Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.


Forma statului

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.

Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic.

Forma de guvernământ a României. Constituţia României din 1991 consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială.

Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale).

Sub aspectul structurii de stat, România este un stat unitar (art.1 din Constituţie).


Corelaţia ideologie, doctrină, politică, stat, drept

Corelaţia dintre ideologie, doctrină politică, stat şi drept este evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist; ideolo-gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal; ideologie-doctrină socia-listă-stat socialist-drept socialist...


IV. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social

Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice.

Norma socială este cea care reglementează conduita umană.

1) Sistemul normelor sociale

În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale), norme obişnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice, norme de convieţuire socială.

Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale:
• Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale);
• Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială;
• Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului);
• Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice;
• Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională;
• Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale).

2) Dreptul şi religia

Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie, etică, filosofie, psihologie. Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.

3) Raportul dintre drept şi morală

Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul; ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.

Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii: concepţia moralistă, potrivit căreia dreptul conţine un minim de morală; concepţia pozitivismului juridic, potrivit căreia dreptul are un singur temei: statului.

În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale există o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.

4) Sistemul dreptului

Noţiune. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia.

Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază următoarele elemente: norma juridică; instituţia juridică; subramura de drept; ramura de drept; diviziuni de drept: drept public, drept privat.

De ce este necesar studiul sistemului dreptului?

Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii sociale care nu sunt reglementate juridic; pentru că astfel se pot identifica normele juridice perimate; pentru că astfel se asigură sistematizarea normelor juridice.

„Neliniştea dreptului”. O zonă de puternică nelinişte o constituie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală.

5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării

Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său.

Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării.

Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente: instituţii puternice; cooperare interregională şi integrare regională; integrare politică.


V. NORMA JURIDICĂ

1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Trăsăturile caracteristice normei juridice
− Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului.
− Norma juridică este elementul primar al dreptului.
− Norma juridică este o specie de normă socială.
− Norma juridică este o regulă de conduită.
− Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce se nasc pe baza lor, alcătuind ordinea de drept, care este o componentă a ordinii sociale.

Norma juridică are: un caracter general şi impersonal, un caracter obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridică implică un raport intersubiectiv.

2) Structura normei juridice

Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte: structura internă şi structura externă.

Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei.

a) Structura logică a normei juridice. Suntem în prezenţa unei structuri trihotomice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.

Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează) condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria subiecţilor de drept.

Clasificarea ipotezelor:
− ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice;
− ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat;
− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice;
− ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.

Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.

Clasificarea dispoziţiilor

După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor:
− dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este obligat etc.;
− dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele.

Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.

După natura lor, sancţiunile pot fi: sancţiuni civile; sancţiuni penale; sancţiuni administrative.

După gradul lor de determinare, ele pot fi: sancţiuni absolut determinate; sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; sancţiuni cumulative.

b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Normele juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură tehnică. Elementul de bază este articolul, iar alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol.

3) Clasificarea normelor juridice

a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual penal, normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de drept constituţional.

b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află norma juridică: norme juridice cuprinse în legi, decrete, Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale.

c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete, incomplete.

d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale, speciale şi de excepţie.

e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme juridice-principii şi norme juridice-mijloace.

f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative, prohibitive, permisive.

g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice, punitive şi simulative.

4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul, spaţiul şi persoana.

Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil.

A. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.

Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.

Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor. Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. Norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:
a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora;
b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile infractorului;
c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv.

Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.

Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalităţi:
a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii actului normativ. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.

Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice, prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.

Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.

Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă, nici directă în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice).

b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).

c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. A nu se mai folosi a nu mai fi obişnuit, a se perima”.

B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul teritorialităţii normelor juridice şi principiul personalităţii normelor juridice.

Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv.

Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetăţenilor acelui stat.

Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni străini, ori de apatrizi care nu domiciliază în România, contra statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.

Imunitatea diplomatică. Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică, care reprezintă ansamblul drepturilor şi privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar.

Privilegiile şi imunităţile consulare. Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice.

Regimul juridic al străinilor. Orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este.

Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de drept
• Norma juridică de drept civil se aplică, sub cele trei aspecte: timp, spaţiu, persoană, atât timp cât este în vigoare.
• Norma juridică de drept administrativ are o structură trihotomică, în care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă imperativă.
• Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea parlamentară.

Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. Ea operează automat şi fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei.


VI. IZVOARELE DREPTULUI

1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului

Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.

Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise; izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; izvoare directe şi izvoare indirecte.

2) Izvoarele formale ale dreptului

a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de conduită exprimată în formă orală, fundamentată pe observarea uniformităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă;

b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar – desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat.

Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor;

c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor, investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de drept.

d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil;

e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului (Nicolae Popa).

Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordonanţe guvernamentale, regulamente, ordine, decizii şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale.

3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie 1989

Etapa I, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, dată când au avut loc alegerile generale. Primul act al Revoluţiei a fost Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.

Etapa a II-a, cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre, este cea care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei Preşedintelui României; a fost format Guvernul, s-au reorganizat ministerele şi organele locale.

4) Izvoarele principalelor ramuri de drept

a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că acestea nu pot avea decât forma legii. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986, Legile complinitoare, Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept penal, Tratatele şi convenţiile internaţionale.

b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de rolul cutumei juridice, precum şi de rolul dreptului internaţional general şi al normelor internaţionale convenţionale.

c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de drept şi apoi să le impună statului. Principale izvoare ale dreptului internaţional sunt: cutuma internaţională, tratatul internaţional şi principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României, Codul civil, Codul familiei, Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice etc.


VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE

Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.

1) Noţiunea de tehnică juridică

Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea are două segmente principale: tehnica legislativă, partea de creare a dreptului care cuprinde iniţierea, elaborarea şi adoptarea actului normativ; tehnica realizării dreptului, care vizează aplicarea actelor normative în activităţile practice.

2) Noţiunea de tehnică legislativă

Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării). Ea asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.

Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ, fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative.

3) Etapele elaborării actelor normative

Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice; a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice a societăţii.

4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de structură ale acestuia

Potrivit art. 37 din Legea nr.24/27.03.2000, actul normativ are următoarele părţi constitutive:

Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului normativ, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic.

Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.

Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în sinteză, scopul reglementării respective.

Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispoziţii generale, dispoziţii cu privire la fondul reglementării, dispoziţii tranzitorii şi dispoziţii finale.

Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte a acestuia, în care intervin semnarea de reprezentatul legal al emitentului, datarea şi numerotarea actului.

Structura actului normativ. Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie, sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului.

5) Principiile legiferării sunt următoarele:

Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.

Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept; analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv; determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale; evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementărilor respective; stabilirea oportunităţii adoptării actului normativ respectiv.

Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului, denumit şi principiul echilibrului, este cel care obligă dreptul ca, în raporturile pe care le are cu puterea politică, să apere şi să asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are o statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; este vorba de răspunsul pe care îl oferă dreptul presiunilor sociale, solicitărilor justificate ale societăţii.

Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit şi principiul articulării sau al armoniei, presupune faptul că în procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente.

Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat în ambele lui ipostaze:
− în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv, articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ, prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei, a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării paralelismelor;
− în al doilea rând, este vorba de corelare externă, respectiv, armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar şi internaţional.

Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative presupune, pentru legiuitor, respectarea următoarelor reguli:
a) în primul rând, să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să o elaboreze;
b) în al doilea rând, să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă;
c) în al treilea rând, să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.

Etapele elaborării actelor normative

Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde cinci etape: iniţierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.

6) Tehnica sistematizării actelor normative

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate.

Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.


VIII. REALIZAREA DREPTULUI

1) Conceptul de realizare a dreptului


Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii, considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului.

2) Formele realizării dreptului

a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor, presupune următoarele:
− îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse în normele juridice;
− executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele de stat care au atribuţii de aplicare a legii.

b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.

3) Noţiunea de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice.

Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu un organ al statului.

Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice.

Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului.

4) Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii ale aplicării dreptului. Acestea sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elaborarea actului de aplicare.

Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului, care presupune cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetate.

Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică încălcată, sau norma juridică aplicabilă cazului concret.

Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinse în norma juridică aleasă.

Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut, ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.

IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice


Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către organele de aplicare a dreptului.

2) Felurile interpretării normelor juridice

Interpretarea oficială, sau obligatorie, este cea realizată de organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.

Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti în domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste de specialitate.

Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.

3) Metodele interpretării normelor juridice

Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode tehnice de interpretare, aplicabile, practic, tuturor ramurilor de drept. Acestea sunt:
• metoda gramaticală;
• metoda sistematică;
• metoda istorică;
• metoda logică:

A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face; legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.

B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd; argumentul a majori ad minori; argumentul per a contrario; argumentul de fortiori; argumentul a pari.

• analogia.

4) Rezultatele interpretării normelor juridice. Interpretarea poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.


X. RAPORTUL JURIDIC

1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice.

Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
a) Raportul juridic este un raport social.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură.
c) Raportul juridic este un raport voliţional.
d) Raportul juridic este un raport valoric.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.

Premisele raportului juridic
− Norma juridică.
− Subiectele de drept.
− Faptele juridice.

2) Subiectele raportului juridic

Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern, omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic.

Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
• subiecte individuale – persoana fizică;
• subiecte colective de drept – statul, organele de stat şi persoanele juridice.

3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.

4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.

5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau stare de fapt reală care creează, modifică sau stinge un raport juridic.

Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni.

Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură

a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de constrângere.

b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de putere.

c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică).

d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-turile de subordonare.

e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul că unul din subiecte este statul.


XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1) Noţiunea de răspundere juridică


Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.

2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară.

3) Condiţiile răspunderii juridice

Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană încalcă dispoziţiile legale.

Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte ilicite. Apare sub forma intenţiei sau a culpei.

Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.

Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală; răspunderea administrativă; răspunderea civilă; răspunderea membrilor guvernului; răspunderea şefului de stat.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
2. N.Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998
3. D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
4. M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995
5. I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997

Read more...

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Veronica Rebreanu - Teoria generală a dreptului (note de curs)

Capitolul I. - Noţiunea dreptului. (Etimologia şi sensurile termenului “drept”; Conceptul, definiţia şi constantele dreptului; Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice (Caracteristici; metode de cercetare; limbajulşi procesul de cunoaştere); Ştiinţa dreptului sau ştiinţele
juridice; Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice. Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului; Normativitatea juridică; Factorii de determinare a dreptului; Fundamentele dreptului; Principiile dreptului)

Capitolul II - Interdependenţa dintre drept şi stat. (Etimologia, sensurile, definiţia şi constantele termenului “stat”; Legătura dintre stat şi drept)

Capitolul III - Elemente de istorie şi filozofie a dreptului. (Dreptul şi valorile sociale în contextul culturii şi civilizaţiei universale. Conştiinţa juridică)

Capitolul IV – Sistemul dreptului (Noţiune, componente, criterii de delimitare)

Capitolul V - Norma juridică. (Normele sociale. Normele juridice. (Definire, caracteristici, clasificare); Structura logico-juridică a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea)

Capitolul VI - Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

Capitolul VII - Izvoarele dreptului (Noţiune şi clasificare).

Capitolul VIII. – Raportul juridic. (Condiţiile şi elementele (subiecte, conţinut, obiect) raportului juridic. Specificul raportului juridic de constrângere.)

Capitolul IX - Răspunderea juridică. (Noţiunea şi principiile răspunderii juridice; Elementele şi condiţiile răspunderii juridice; Cauze care înlătură răspunderea juridică.)

Capitolul X - - Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă. (Noţiunea de elaborare a normei juridice. Tehnica legislativă. Principiile şi etapele tehnicii legislative. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative. Modificarea actelor normative. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative)

Capitolul XI - Interpretarea normei juridice. (Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării normei juridice. Formele, metodele şi rezultatul interpretării normelor juridice.)

Capitolul XII - Realizarea sau aplicarea normelor juridice. (Realizarea dreptului).
(Noţiunea de realizare şi aplicare a dreptului. Formele de aplicare. Fazele de aplicare individuală a normelor juridice.)

Obiectul disciplinei: disciplină de învăţământ universitar cu caracter teoretic-fundamental care studiază fenomenul juridic în ansamblul lui prin reflectarea abstractizată şi generalizată a cunoaşterii în sfera dreptului.

Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului
Cuprinzând următoarele unităţi:
- Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
- Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
- Unitatea 3. Sistemul dreptului
- Unitatea 4. Principiile dreptului
- Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
- Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului

Modulul al II-lea – Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului.
Cuprinzând urmatoarele unităţi:
- Unitatea 1. Norma juridică
- Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
- Unitatea 3. Izvoarele dreptului
- Unitatea 4. Acţiunea normei juridie în timp, spaţiu şi asupra persoanei
- Unitatea 5. Realizarea dreptului
- Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
- Unitatea 7. Raportul juridic
- Unitatea 8. Răspunderea juridică


Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului

Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.

1.1. Etimologia şi sensurile termenului “drept”

Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”1) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiţiei dreptului. (vezi, cap. II)

Cunoaşterea şi explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului „drept” au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau „jurişti” ei epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu - mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socioumaniste.

Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitant atât forma semantică a termenului drept cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.

De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una filosofică şi cealaltă juridică.

În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).

În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: Prin „drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et acqui).

În această accepţiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat şi în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în limba franceză – droit ; în germană - Recht, în engleză - Right şi Law, în limba română – drept ş.a. Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.

În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).

În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept” are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau substanţial, drept procesual sau procedural, stat de drept, ordine de drept, ramură a dreptului, sistem al dreptului, ştiinţă a dreptului, drept intern – drept internaţional, drept public, drept privat etc.

— Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie prin forţa de constrângere a puterii de stat.

Când termenul „drept” este utilizat fără un alt atribut se înţelege că este vorba de „dreptul obiectiv”, adică de ansamblul de norme juridice existente în acea societate (De observat că în acest context atributul „obiectiv” care însoţeşte uneori termenul „drept” nu are accepţiunea filosofică a cuvântului „obiectiv”. Se ştie că în filosofie prin termenul „obiectiv” se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa şi acţiunea subiectului uman, spre deosebire de termenul „subiectiv” care exprimă, dimpotrivă, o existenţă ce ţine de voinţa sau acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în asociere cu termenul „drept” exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa unora sau altora din subiecţii sociali. Aşadar, termenul „obiectiv” are în acest context un înţeles mai restrâns decât cel utilizat în accepţiune filosofică).

— O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de „drept subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune, drepturile de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la viaţă, la muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în limbajul juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că pentru dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.

— Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin "drept pozitiv” se înţelege totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune.

— Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material” şi respectiv de „drept procesual” sau „drept procedural” au următoarele accepţiuni: Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia "drept procesual" (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material sau substanţial, în timp e Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea de „instrucţiuni” sau „acte de aplicare”.

— Termenul „drept” este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de „ştiinţă a dreptului” sau de „ştiinţe juridice”. Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează şi sinonimul: „ştiinţe juridice”. Ele exprimă în esenţă acelaşi conţinut, dar sfera lor de cuprindere este diferită. Astfel, ţinând seama de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin termenul „ştiinţa dreptului” s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de „ştiinţe juridice” s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul „drept”, termenul „juridic” are în acest context, dar şi în general vorbind, un înţeles şi o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime cum sunt: normă de drept - normă juridică, raport de drept – raport juridic, „fapt” sau „act” de drept - „fapt” sau „act” juridic, răspundere juridică etc.

1.2 Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice

— Ştiinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;

— Ştiinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a normelor”;

— Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu noţiuni, definiţii, concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, răspundere juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu ;

— Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului foloseşte conceptul de „lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor naturii prin lege sau legitate se înţelege esenţa fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi utilizat în scopuri umaniste şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice „legea” exprimă - în sens larg - norma de drept, norma obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului sau, în sens restrâns, exprimă norma juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai înaltă forţă juridică.

— Aşa cum am mai menţionat, ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe care îl cercetează - adică fenomenul juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este însă o existenţă în sine, izolată de restul contextului social.

Dimpotrivă, dreptul este prin natura şi destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi interferenţe sociale şi umane. De aceea, ştiinţa dreptului îşi va extinde în mod necesar sfera de cunoaştere şi asupra acestor zone de interferenţă în care un loc important îl ocupă practica juridică în toată complexitatea sa, scopul şi finalitatea dreptului. Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului ş.a. nu constituie funcţii nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai mult sau mai puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a unei instituţii politice (parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi funcţia nemijlocită de „a face şi/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.

Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat şi de alte ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa dreptului va dezvolta legături complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-umaniste. În fine, o importantă caracteristică a ştiinţelor juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale cercetării fenomenului juridic.

Metodele utilizate în studiu dreptului
Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul abstractizării)
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).
Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă, prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.

Sistemul ştiinţelor juridice. Componentele acestui sistem:
- norma juridică – elementul de structură fundamental al oricărui sistm de drept; este regula de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;

- instituţia juridică – o grupare relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi sociale;

- ramura de drept – un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate, pe baza anumitor criterii, într-o entitate structurală relativ distinctă;

Clasificarea ştiinţelor juridice:
- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ, Dreptul mediului etc.).

Delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.) şi, respectiv, de “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în legătură cu şi despre normele de drept care alcătuiesc ramura respectivă de drept).

Drept public – drept privat: istoric; înţeles şi conţinut.
Această diviziune a dreptului este cea mai importantă şi cea mai veche, fiind opera jurisconsultului Ulpian (170-228 e.n.), care, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, distingea între “jus publicum” (având ca obiect organizarea statului roman) şi “jus privatum” (având ca obiect de reglementare activitatea particularilor). Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în ansamblul său. Trebuie menţionat faptul că distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi “privat” rămân conexe şi interdependente, în sensul că norme sau instituţii ale acestora pot fi cuprinse fie în domeniul sau sfera dreptului public, fie în cea a dreptului privat, în funcţie de criteriile din perspectiva cărora sunt evaluate.

Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice sau juridice particulare, private. Normele de drept privat sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept privat nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele. Mai puţin normele din sfera dreptului internaţional public. În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public etc.

Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şi/sau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor, care se află pe poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.

Distincţia dintre sfera dreptului public şi a celui privat ar putea rezulta, schematic, din următoarele:

- în raporturile de drept public, faţă de cel privat, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;

- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport în poziţie de subordonare, de inegalitate juridică, în sensul că subiectele purtătoare ale autorităţii publice se supraordonează juridic, având capacitatea de a impune persoanei civile, private sau organului ori agentului public subordonat conduita cerută de norma juridică. Altfel spus, în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală, în timp ce în sfera dreptului privat avem imaginea desfăşurării lor pe orizontală, că raporturile dintre subiectele nesubordonate, care se găsesc pe poziţie de egalitate juridică, chiar dacă una din părţi este organ sau agent al statului, dar care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;

- prin normele dreptului public se asigură interesul general public, pe când prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor;

- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii, pe când, prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor;

- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului, pe când normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.


Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului

Pentru conturarea conceptului de “drept” şi a definirii acestuia este necesară cunoaşterea a cel puţin următoarelor aspecte:
1. specificul reglementărilor prin drept a relaţiilor sociale (a normativităţii juridice)
2. factorii de determinare ai dreptului.
3. corelaţia dintre drept şi morală.
4. definiţia conceptului de drept.

Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:

a) prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.

b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au obligaţia să respecte dispoziţiile ei.

c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.

Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective;
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
3. Cadrul sau factorul economic
4. Particularităţile sistemului politic
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
6. Contextul internaţional
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.


Unitatea 3. Sistemul dreptului

Caracteristicile generice ale sistemului:
1. sistemul luat ca întreg
2. elementele sau componentele sistemului sunt entităţi integrate
2. structuralitatea
4. componenţa structurală îndeplineşte anumite funcţii (conexiuni) specifice în sistem
5. capacitatea de auto-reglare sistemică.

A) Dreptul este un ansamblu de norme juridice. Sistemul dreptului există şi se menţine prin fidelitatea faţă de propriile-i norme. Normele juridice se comportă ca „părţi” în raport cu „întregul”, adică cu sistemul, dar şi ca „subsisteme” în raport cu propria lor structură. Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. Instituţiile juridice cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

B) Sistemul dreptului este un sistem deschis.

C) Sistemul dreptului se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice, ce se stabilesc între întreg şi elementele sale. În fiecare sistem juridic şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi comune tuturor normelor din sistemul juridic sau din ramura de drept respectivă. Aceste idei călăuzitoare sunt principiile de drept.

D) Sistemul dreptului nu este rezultatul „împărţirii” lui în ramuri, după cum nu este nici simpla sumă a ramurilor de drept.

E) Sistemul dreptului se distinge de mediul său ambiant; el se distinge de toate celelalte instituţii sau fenomene ale suprastructurii.

F) În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept.

G) Sistemul dreptului are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa.

H) Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de autoritatea legiuitoare.

Componentele structurale ale dreptului ca sistem:
1. norma juridică
2. instituţia juridică
3. ramura de drept

Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.


Unitatea 4. Principiile dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional. Ele reflectă cel mai bine sinteza cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.

Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute, respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi, totodată, “primenirea sa permanentă”.

Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în principii generale, reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi ramuri ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, şi principii concrete, care se referă la părţi relativ distincte ale unor domenii guvernate de principiile generale.

Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile generale şi constituie suportul de materializare a acestora.

O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii ale sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.

De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.

Chiar dacă sunt formulate şi precizate la modul diferit în legislaţia naţională, regională sau internaţională, prin însăşi existenţa lor, cu caracter pe zi ce trece mai imperativ, se recunoaşte considerarea mediului ca făcând parte din patrimoniul comun al umanităţii.

Delimitări înţelesului noţiunii de “principiu” de înţelesul altor noţiuni asemănătoare, cum ar fi noţiunile de: “concept”, “axiomă”, “postulat”, “normă generală”.

Principiile dreptului:
Categorii de principii ale dreptului:
- principii generale sau fundamentale
- principii comune mai multor ramuri de drept
- principii de ramură ale dreptului.

Forţa juridică a principiilor de drept.


Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat

5.1. Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli).

5.2. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan:
1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii

2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor, mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea societăţii.

5.3. Statul ca “putere de stat”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat.

5.4. Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.


Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului

6.1. Noţiunea de “constante” sau “permanenţe” ale dreptului:
Constante în conţinutul normelor de drept.
Constante în “datul” dreptului.
Constante în aparatul conceptual al dreptului.

6.2. Constantele statului:
a) în accepţiunea istorico-geografică:
- teritoriul
- populaţia
- puterea sau autoritatea publică
b) în accepţiunea politico-juridică:
- constituirea şi exercitarea puterii ca putere “oficială” instituţionalizată
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul separaţiei puterilor
- forma de guvernământ a statelor poate fi: republica sau monarhia
- constante există şi în aparatul conceptual al teoriei despre stat.

6.3. Constanţă şi variabilitate în evoluţia istorică a statelor şi a sistemelor de drept.




Modulul al doilea. Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului

Unitatea 1. Norma juridică

1.1. Normele sociale
. Caracteristici generale
Noţiunea de “normă socială”
Caracteristici generale ale normelor sociale
Clasificări ale normelor sociale

1.2. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale. Caracteristici ale normelor juridice.
a) Definirea noţiunii de normă juridică
b) Caracteristici generale ale normelor juridice:
- Caracterul general şi impersonal
- Caracterul volitiv
- Pot determina apariţia unor noi relaţii sau raporturi sociale
- Pot să prevadă şi să reglementeze raporturi sau efecte (consecinţe) juridice născute ca urmare a producerii unor evenimente sau situaţii independente de voinţa oamenilor (decese, calamităţi naturale, accidente, trecerea timpului etc.)
- Se adresează doar persoanelor care dispun de discernământ
- Au un caracter general-obligatoriu
- Au o aplicabilitate imediată, în sensul că produc efecte între momentul intrării lor în vigoare şi cel al ieşirii lor din vigoare
- Reglementează raporturi sau relaţii sociale “de alteritate” (ad alterum).

1.3. Structura (elementele) normei juridice
a) Noţiunea de structură a normei juridice
b) Elementele de structură ale normei juridice:

1.3.1. Ipoteza normei juridice
- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor, locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă. Circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe atenuante sau agravante, după caz;
- în funcţie de prezenţa ei sau nu în formularea normei juridice, poate fi:

- ipoteză determinată (când este prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor)
- ipoteză subînţeleasă (relativ determinată) (când lipseşte din formularea normei juridice) poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege, când poartă numele de ipoteză subînţeleasă.

1.3.2. Dispoziţia normei juridice
- Formulează conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc, propriu-zise ale normei, şi care trebuiesc respectate de cei cărora li se adresează = reglementarea realizată prin acea normă.
- Nu poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege.
- Dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) în funcţie de tipul conduitei prescrise:
- dispoziţii onerative (obligă la o anumită conduită)
- dispoziţii prohibitive – interzic o anumită conduită
- dispoziţii permisive – permit o anumită conduită, din mai multe variante oferite de legiuitor, la alegerea celor cărora li se adresează
- dispoziţii supletive – o variantă a dispoziţiilor permisive – lasă la latidutinea celor cărora li se adresează să aleagă conduita, dar în cazul în care aceştia nu se hotărăsc, intervine organul de stat abilitat în acest sens
- dispoziţii de recomandare – recomandă doar o anumită conduită, fără să se aplice sancţiuni în cazul nealegerii acesteia
- dispoziţii de stimulare – prin care se prevede acordarea anumitor recompense celor care
îndeplinesc exemplar anumite sarcini etc.; specifice dreptului muncii.
b) în funcţie de gradul lor de generalitate:
- dispoziţii generale
- dispoziţii speciale
- dispoziţii de excepţie sau derogatorii.

1.3.3. Sancţiunea – element de structură a normei juridice:
- Formulează consecinţa încălcării sau nerespectării dispoziţiei acelei norme în ipoteza sau ipotezele date.
- Reprezintă măsura de constrângere prevăzută de norma respectivă, care urmează să fie aplicată de organul de stat competent celui sau celor care au încălcat dispoziţia. Ea materializează răspunderea juridică a autoprului nerespectării acelei norme.

- Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) criteriul domeniului (al ramurii de drept) de aplicare, sancţiunile se pot clasifica, la modul general, în:
- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni
- Sancţiuni civile – de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor daune în patrimoniul altor persoane; nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se anulează actele încheiate fără respectarea unor condiţii de fond sau de formă;
- Sancţiuni administrative – se aplică pentru săvârşirea de contravenţii
- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor de serviciu; sunt specifice dreptului muncii

b) criteriul gradului de generalitate clasifică sancţiunile în:
- sancţiuni absolut determinate (precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de aplicare a sancţiunii să le poată modifica)
- sancţiuni relativ determinate (prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul maxim, urmând ca organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste limite)
- sancţiuni alternative (legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe sancţiuni, dintre care, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a sancţiunii va aplica una dintre acestea)
- sancţiuni cumulative (legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe sancţiuni, toate acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii.

1.3.4. Clasificarea normelor juridice se poate face pornind de la următoarele criterii:
- criteriul ramurii de drept
- criteriul forţei juridice
- criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate
- criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare
- criteriul modului de reglementare a conduitei
- criteriul conţinutului lor de referinţă.


Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă

Conţinutul noţiunii de “elaborare” a normei juridice. Principii în tehnica de elaborare a normei juridice:
- fundamentarea ştiinţifică
- respectarea unităţii de sistem a dreptului
- supremaţia legii
- accesibilitatea actelor normative.

Etape în tehnica de elaborare a normei juridice:
- iniţierea
- dezbaterea
- adoptarea
- asigurarea publicităţii.

Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative:
1. titlul
2. formula introductiva
3. preambulul
3. dispoziţiile sau principiile generale
4. dispoziţii de conţinut sau speciale
5. dispoziţii tranzitorii.

Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative.


Unitatea 3. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept.
Clasificarea izvoarelor de drept.
Izvoarele dreptului românesc:
Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege
Acte normative subordonate legii
Alte izvoare ale dreptului.


Unitatea 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

4.1. Acţiunea normei juridice în timp

4.1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice (Atenţie la art. 78 al Constituţiei Intrarea în vigoare a legii, modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, întucât a fost aprobată prin Referendumul din oct. 2003: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”).

4.1.2. Durata de valabilitate a normei juridice

4.1.3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice (abrogarea; ajungerea la termen; căderea în desuetudine)

4.1.3.1. Abrogarea (ieşirea din vigoare) a normei juridice este actul de dispoziţie privind încetarea acţiunii în timp a normei juridice, act care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis norma supusă abrogării sau de către un organ ierarhic superior, şi numai printr-un act de aceeaşi valoare juridică, respectiv superior.

Abrogarea poate fi clasificată în funcţie de:
a. întinderea la nivelul unui întreg act normativ sau la părţi din acesta:
- abrogare totală – se abrogă întregul act normativ
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ
b. menţionarea mai mult, mai puţin sau deloc expresă în cuprinsul actului normativ prin intermediul căruia se realizează abrogarea:
- abrogare expresă directă – legiuitorul precizează în mod expres actul normativ sau articolele acestuia care se abrogă
- abrogare expresă indirectă – legiuitorul nu precizează articolele sau actul normativ abrogat, ci utilizează formula “orice dispoziţie contrară se abrogă”
- abrogare tacită – legiuitorul reglementează în alt mod relaţiile sociale, fără să precizeze în vreun fel sau altul abrogarea altor act normative.

4.1.3.2. Desuetudinea sau căderea în desuetudine, prin învechirea normei respective, care nu mai are câmp de aplicare.

4.1.3.3. Ajungerea la termen sau expirarea termenului de valabilitate pentru situaţiile pentru care au fost adoptate, în cazul normelor cu termen sau temporare.

4.1.4. Principiile acţiunii normei juridice în timp:
- Principiul general (de bază) – norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare;
- principiul aplicării imediate
- principiul neretroactivităţii legii;
- excepţiile de la principiul nerectroactivităţii normei juridice:
a) retroactivitatea
- legii penale mai blânde sau mai uşoare (favorabile) (Atenţie la art. 15, alin. (2) din Constituţie, Universalitatea, prin Referendum, s-a modificat: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
- normelor interpretative;
- prevederea expresă a legii (nu mai este prevăzută în dreptul românesc, dar a fost cuprinsă în prevederile constituţionale anterior Constituţiei din 1991).
b) ultraactivitatea:
- legii penale mai blânde;
- legii penale temporare.

4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

4.2.1. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu.
4.2.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este supusă principiului teritorialităţii.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):
- imunitatea diplomatică;
- imunitatea consulară;
- regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se
află): - regimul naţional;
- regimul special;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.


Unitatea 5. Realizarea (aplicarea) dreptului

1.1. Noţiunea de “realizare” şi, respectiv de “aplicare” a dreptului

1. “realizarea” – accepţiunea largă a procesului de transpunere în practică a normelor juridice;
2. “aplicarea” – accepţiunea restrânsă, propriu-zisă a procesului de transpunere în practică a normelor.

“Realizarea” implică două căi ale transpunerii în practică:
- calea transpunerii normelor în practică prin respectarea lor de bună-voie de către subiecţii sociali
şi,
- calea transpunerii în practică a normelor prin intervenţia organelor de stat în acest proces. Această cale exprimă de fapt conţinutul noţiunii de “aplicare” a dreptului.

1.2. Forma şi caracteristicile actului de aplicare a dreptului:
- Noţiunea juridică de act de aplicare are înţelesul de aplicare individuală a prevederilor normei la un caz dat, la o situaţie concretă.
- Delimitarea noţiunii de “act normativ” faţă de noţiunea de “act de aplicare individuală”. Asemănări şi deosebiri între cele două tipuri de “acte”.

1.3. Fazele de aplicare a normelor juridice:
a) stabilirea stării de fapt – aflarea “adevărului obiectiv” – prin care se realizează culegerea, consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor relevante pentru cunoaşterea situaţiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului;
b) stabilirea elementelor juridice – “critica” normei – operaţiunea juridică ce porneşte de la stabilirea stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund stării de fapt respective;
c) elaborarea soluţiei sau a “dispoziţiei de aplicare” , cu cele două etape:
- încadrarea juridică a faptei
- stabilirea dispoziţiei de aplicare a prevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă, la rândul ei, având două înţelesuri sau accepţiuni: - prin soluţia stabilită se indică :
- acţiunea, inacţiunea, conduita, dreptul sau obligaţia ce trebuiesc urmate şi respectate în conformitate cu prevederile normei aplicate
şi
- sensul de “sancţiune” stabilită şi aplicată în temeiul normelor de drept aplicate şi a modalităţii concrete de executare a acesteia.

Observaţie: Atenţie la utilizarea noţiunii de “dispoziţie de aplicare” individuală a normei juridice, care nu trebuie confundată cu noţiunea de “dispoziţie” – ca element de structură a normei juridice!

1.4. Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.
a. Analogia constă în posibilitatea acordată instanţei de judecată (în anumite situaţii prevăzute de normele de drept) de a soluţiona un caz pentru care nu există norme exprese de încadrare, prin aplicarea unei norme existente la un caz sau o situaţie asemănătoare.

b. Analogia nu este un principiul general al dreptului, aplicându-se limitativ, în anumite ramuri ale dreptului – în dreptul civil, în dreptul comercial, în dreptul internaţional -, după cum permite însăşi legea; analogia nu poate fi admisă în celelalte ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.

c. Analogia poate fi:
- analogia legii – aplicarea unei legi sau a unei norme juridice la un caz asemănător;
- analogia dreptului – rar întâlnită - se are în vedere soluţionarea unui caz pentru care nu există text normativ sau lege aplicabilă de la un caz asemănător, situaţie în care soluţionarea cauzei se face prin aplicarea “principiilor generale ale dreptului”.


Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice

6.1. Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării.

6.2. Formele de interpretare:
1. interpretarea oficială – realizată de către organele de stat cu competenţe sau atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice:
a) interpretarea generală – făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu – interpretarea “autentică”;
b) interpretarea cazuală (de caz) – realizată de organul de aplicare a dreptului (instanţa judecătorească, alte organe competente ale administraţiei de stat etc.) în legătură cu o situaţie concretă.

2. interpretarea neoficială – realizată de către alţi subiecţi, care nu au calitatea de organe competente, oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor juridice, prin lucrări ştiinţifice, studii, comunicări, conferinţe, dezbateri teoretice etc.; îmbracă forma opiniilor, concluziilor, propunerilor etc. în legătură cu conţinutul general al normei sau cu aplicarea ei la diferite cazuri. Nu are forţă obligatorie în soluţionarea unui caz concret.

6.3. Metodele de interpretare:
1. metoda gramaticală
2. metoda sistematică
3. metoda istorică
4. metoda logică.

6.4. Rezultatul interpretării unei norme juridice poate fi:
1. literal sau declarativ
2. extensiv
3. restrictiv.

6.5. Situaţiile de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:
1. abuzul de drept
2. frauda la lege.


Unitatea 7. Raportul juridic

7.1. Noţiunea de raport juridic şi caracteristicile raportului juridic.
1. Raportul juridic este acea relaţie sau raport social care este cuprins într-o reglementare juridică. Aşadar, nu toate raporturile sau relaţiile sociale sunt implicit şi juridice.

2. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au câteva caracteristici proprii, cum ar fi:
- Sunt reglementate prin norme de drept;
- Se desfăşoară (se stabilesc) numai între subiecţi umani – persoane fizice şi/sau juridice (întotdeauna cel puţin două sau mai multe subiecte);
- Au un conţinut dublu voliţional;
- Sunt istoriceşte determinate de contextul epocii istorice în care se formează;
- Structura raportului juridic este tripartită, fiind constituită din subiecte (sau părţi),

Conţinutul raportului juridic şi obiectul acestuia.
Definiţia raportului juridic.

7.2. Condiţiile raportului juridic:
- să existe norma juridică prin care să se reglementeze acel raport sau relaţie socială;
- să existe faptul juridic, adică acţiunea umană sau evenimentul care, potrivit prevederilor normei de drept, determină apariţia, modificarea sau stingerea (încetarea) unui raport juridic:
a) evenimentul – ca fapt juridic – acea faptă sau împrejurare care are loc independent sau relativ independent de voinţa omului, dar care ale căror rezultate produc efecte juridice numai atunci când legea prevede astfel (naşterea, moartea, calamităţile naturale, trecerea timpului etc.)
b) acţiunile umane (omeneşti) – ca fapt juridic – manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementării lor prin normele de drept.

- Clasificarea acţiunilor omeneşti:
a) în funcţie de conduita pe care o are subiectul participant la un raport juridic, de abţinere a subiectului de a face sau de obligaţia acestuia de a avea o conduită materializată într-o acţiune, există:
- acţiuni omisive
- acţiuni comisive
b) în funcţie de săvârşirea lor în conformitate sau nu cu prevederile legale, există:
- acţiuni licite
- fapte ilicite

- Acţiunea – ca “act juridic” – acţiunile juridice licite, care sunt săvârşite în conformitate cu normele de drept şi cu scopul dirct, manifest de a produce efecte juridice.
- Noţiunea sau înţelesul termenului “act” – decurge din contextul în care este utilizat: act normativ, act de aplicare, act juridic.

2. Clasificarea actelor juridice:
- înscris probator, doveditor, adică orice înscris prin care se poate dovedi un fapt juridic;
- o manifestare de voinţă, indiferent de forma de exprimare: scrisă, orală etc.

7.3. Elementele sau structura raportului juridic:
7.3.1. Subiectele raportului juridic:
• Capacitatea juridică – aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernamântul persoanei, de a dobândi sau de a-şi exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic;
• Persoana fizică
3. Capacitatea juridică a persoanei fizice:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu;
- Persoana juridică
- Capacitatea juridică a persoanei juridice
- Colectivităţile de persoane fizice

Persoana juridică:
– Statul – ca persoană sui generis
- instituţiile de stat
- regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, băncile organizaţii obşteşti cu caracter nepatrimonial: sindicate, organizaţii de tineret, fundaţii, asociaţii, uniuni de creaţie etc.
- Organizaţiile cooperatiste înfiinţate în condiţiile prevăzute de lege.

Principalele elemente constitutive ale persoanei juridice sunt: să aibă organizare de sine stătătoare; să dispună de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să aibă un scop şi o activitate licite.

7.3.2. Conţinutul raportului juridic – ansamblul drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiectelor în relaţia dată, drepturi şi obligaţii care sunt prevăzute de norma juridică.

7.3.2.1. Drepturile părţilor sau subiectelor raportului juridic:
- Clasificarea drepturilor subiective:
a) după gradul de opozabilitate:
- drepturi absolute – cele cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă, la nume, la proprietate, la libertate);
- drepturi relative – cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane, subiect al raportului respectiv.
b) după criteriul conţinutului lor:
- drepturi patrimoniale – cele care au caracter economic şi care pot fi exprimate în bani:
- reale
- de creanţă;
- drepturi nepatrimoniale – cele care nu au un caracter economic şi nu pot fi exprimate în bani;
c) după natura raporturilor în cadrul cărora iau naştere:
- drepturi de natură civilă
- drepturi de natură penală
- drepturi de natură administrativă
- drepturi de natură financiară
- drepturi rezultat din raporturi de muncă etc.

7.3.2.2. Obligaţiile părţilor – corelativul dreptului în cadrul raportului juridic

7.3.3. Obiectul raportului juridic – elementul în legătură cu care subiecţii sau părţile raportului juridic îşi stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative.
- Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul acestuia, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea unor bunuri, obţinerea unor servicii etc.
- Obiectul raportului juridic îl constituie în general fenomenul în legătură cu care subiectele îşi stabilesc sau revendică anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în normele de drept. (conduita umană, lucrurile sau bunurile materiale, valorile personale nepatrimoniale, rezultatul creaţiei intelectuale etc.)

7.4. Specificul raportului juridic de constrângere

7.4.1. Raportul juridic de constrângere – o categorie specială de raporturi juridice care se formează ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care antrenează răspunderea juridică şi aplicarea sancţiunii.

7.4.2. Specificul raportului juridic de constrângere decurge din specificul sau particularitatea elementelor acestuia, adică din:
7.4.2.1. Calitatea specială a subiecţilor acestui raport:
a) statul – întotdeauna prezent ca reprezentant an autorităţii publice care prin organele şi aparatul specializat al acestuia are competenţa de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv, constrângerea prin aplicarea sancţiunii;
b) autorul faptei ilicite

7.4.2.2. Conţinutul raportului juridic de constrîngere – drepturile şi obligaţiile corelative ale statului (prin organele sale abilitate) şi ale autorului faptei ilicite.

7.4.2.3. Obiectul raportului juridic de constrângere – constă în sancţiunea care se aplică de către subiectul “stat” (prin organele abilitate în acest sens) subiectului “autor al faptului ilicit”.


Unitatea 8. Răspunderea juridică

Noţiunea de “răspundere juridică”

8.1. Răspunderea socială; răspunderea juridică – parte componentă a răspunderii sociale.

8.2. Răspunderea juridică – un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.

8.2.1. Caracteristicile răspunderii juridice
a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.
b) este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente
c) este o răspundere general-obligatorie, ma promptă şi mai eficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale
d) consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.
e) În stabilirea răspunderii şi vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât şi cele de ordin moral, de echitate, umanitarism etc.

8.2.2. Principiile răspunderii juridice:
- principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o sancţiune autorilui faptei doar atunci cănd este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi doar în limitele vinovăţiei sale;
- principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii: exemplu prevederile art. 1000 Cod civil: răspunderea părinţilor pentru prejdiciile cauzate de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii; răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii care se află sub supravegherea lor ş.a.
- Principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei, cu gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea faptuitorului etc.
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului faptei ilicite cât mai aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scopul urmărit: reparatoriu, educativ, preventiv).

8.2.3. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice:

8.2.3.1. Să existe subiectul răspunderii juridice, care să aibă:
a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat; Capacitatea de a răspunde implică existenţa discernământului şi a unui complex de atribute juridice.
b) libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic asupra căii de urmat etc.

8.2.3.2. Să existe conduita ilicită – conduita prin care este încălcată norma de drept.

8.2.3.3. Să existe vinovăţia – starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei de drept. Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau valorile ocrotite prin normele de drept. Apare ca o înlănţuire a manifestărilor pe linia dintre conştiinţi – voinţă – acţiune. Este condiţia esenţială pentru aplicarea sancţiunii.

8.2.3.4. Să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător – una din condiţiile fundamentale ale răspunderii juridice. Apare ca legătura dintre cauză şi efect.

8.3. Modalităţile săvârşirii faptei ilicite:
a) acţiunea
b) inacţiunea

8.4. Formele vinovăţiei: - intenţia (sau dolul) – acţiunea ilicită este orientată în mod voit spre a produce efectul ilicit;
- culpa – autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale deşi putea şi trebuia să le prevadă sau, chiar dacă le prevede speră să nu se vor produce. Modalităţile culpei sunt: neatenţia, neglijenţa, neprevederea, nepriceperea, superficialitatea etc.

8.5. Formele răspunderii juridice – se conturează în funcţie de domeniu sau ramura de drept în care a fost încălcată norma juridică, pe lângă alţi factori ce trebuiesc avuţi în vedere (valorile sociale lezate, gradul de pericol social al faptei ilicite, modalităţile de săvârşire a faptei ilicite, vinovăţia autorului ş.a.)

Fiecărei forme de conduită ilicită îi corespunde o formă a răspunderii juridice, astfel:
1. infracţiunea – atrage răsăpunderea penală
2. producerea unui prejudiciu – atrage răspunderea civilă
3. săvârşirea unei contravenţii – atrage răspunderea contravenţională
4. abaterea disciplinară – atrage răspunderea disciplinară. Abaterea disciplinară presupune intrunirea a două condiţii: calitatea de salariat cu contract de muncă şi încălcarea unei obligaţii de serviciu.

8.5.1. Răspunerea penală – ia naştere în urma săvârşirii unei infracţiuni – “fapta care prezintă pericol socială, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”

8.5.2. Răspunderea civilă – intervine în materia dreptului civil pentru producerea de daune, pentru nerespectarea condişţiilor de fond sau formă la încheierea unor acte etc.

Trebuie făcută distincţia între:
a) Răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;
b) răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea delictuală – constă în repararea prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract preexistent.

8.5.3. Răspunderea contravenţională (sau administrativă) – intervine în cazul săvârşirii de contravenţii – fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

8.5.4. Răspunderea disciplinară – instituţie specifică dreptului muncii – constă în sancţionarea faptelor (abateri disciplinare) prin care o persoană încadrată cu contract de muncă a încălcat obligaţiile asumate prin acest contract.

Read more...

Fustel de Coulanges – Cetatea antică (recenzie)

Partea I este aici. Partea a II-a este aici.

Read more...

Test 3 (Teoria generală a dreptului)

1. Ce se înţelege prin sistem în Teoria cunoaşterii?

2. Enunţaţi şi explicaţi componentele de structură ale sistemului drept.

3. Ce se înţelege prin “ramură de drept” şi care sunt principalele ramuri ale sistemului dreptului românesc?

4. Ce este “instituţia juridică”?


Răspunsuri:

1. Sistemul este un obiect complex, distinct de mediu (cu care are raporturi specifice), alcătuit dintr-un număr de elemente, deci un ansamblu organizat, deschis, aflat într-o continuă devenire. Sistemele pot fi caracterizate prin prezenţa unei structuri definite. Suma părţilor sistemului este mai mică decât întregul; părţile sunt inseparabile de întreg într-o asemenea măsură încât pot fi înţelese numai împreună cu întregul şi ca parte a acestuia.

Fiecare sistem, precum şi fiecare dintre elementele sale componente, are una sau mai multe funcţii caracteristice, dependente de structură, dar cu valoare contributivă la autoreglarea sistemului, prin realizarea unui tip determinat de interacţiuni cu mediul ambiant. Orice sistem este organizabil sau autoorganizabil, prin ritmuri, retroacţiuni şi operaţii.


2., 3, 4. Componentele de structură ale sistemului de drept sunt: norma juridică, instituţia juridică şi ramura de drept.

Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Trăsăturile specifice ale normelor juridice sunt următoarele:

A) Normele juridice au un caracter general. Regulile de conduită sunt tipice, se aplică la un număr nelimitat de cazuri, şi impersonale, indicând un comportament principial, iar nu conduita unei singure persoane. Dreptul constă în aplicarea unei măsuri egale pentru toţi. Normele juridice se aplică unor cazuri nelimitate, de fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei.

Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general şi abstract.

B) Normele juridice au un caracter volitiv.

C) Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice.

D) Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecând prin conştiinţa oamenilor.

E) Normele juridice se aplică, la nevoie, prin constrângere statală.

Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. De ex: normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate. Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel, instituţia căsătoeiei grupează norme din dreptul familiei, dreptul civil, dreptul procesual.

Instituţia juridică reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.


3.

Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Astfel, domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice, caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept.

Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.


4. Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care sunt specifice şi reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, instituţia specifică dreptului familiei, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate, ce aparţine ramurii de drept civil.

Read more...

Test 2 (Teoria generală a dreptului)

1. Care sunt elementele fundamentale ale limbajului procesual de cunoaştere? Explicaţi ce înţelegeţi prin “noţiune” şi “concept”.

2. Explicaţi specificul normativităţii prin drept a relaţiilor sociale.

3. Enunţaţi şi explicaţi care sunt consideraţi ca fiind principalii factori de determinare ai dreptului.

4. Precizaţi-vă noţiunile de “cultură”, “civilizaţie”, “valoare” şi reflectaţi asupra corelaţiei dintre valorile morale şi valorile sau perceptele juridice.


Răspunsuri:

1. Este foarte greu de făcut diferenţa dintre noţiune şi concept. Cele două acoperă, cel mai adesea, referinţe comune. Criteriul cel mai pertinent de diferenţiere este cel al abstractizării: conceptul este cu mult mai general şi mai abstract decât noţiunea, aceasta din urmă tinzând spre o anume concreteţe şi particularitate.

Un concept este un semnificant lingvistic, un ansamblu de caracteristici modale gândite unitar. Este o formă elementară a gândirii, o idee generală. Diferă de imaginea mentală prin faptul că aceasta este individuală. Conceptele sunt abstracte. Termenul 'concept' este compatibil cu mai multe interpretări, începând de la semnificaţia minimală a unui cuvânt izolat, trecând la semnificaţia contextuală a unui cuvânt înglobat într-un mesaj, apoi la semnificaţia unui şir de cuvinte şi sfârşind cu semnificaţia unitară a unui discurs specific, tratând un anume subiect.
În tehnologie avem conceptele: materie primă, unealtă, meserie, funcţie, maşină, unealtă programabilă, lanţ tehnologic, produs finit, etc. În informatică avem conceptele: limbaj de programare, algoritm, operând, funcţie, variabilă, procedură. În cultură putem trata diferite tipuri de creaţii drept concepte culturale particulare sau generalizate, avem astfel conceptele distincte: roman, poezie, dramă (aparţinând conceptului de literatură), de asemeni avem diferitele creaţii muzicale, plastice, teatrale - toate aparţinând conceptului de obiect cultural. Exemplul clasic de concept filozofic este substanţa sau materia, semnificare generică ce include în dimensiunea ei diversitatea stărilor materiei şi a manifestărilor ei fenomenale.

Noţiunea este ideea cea mai simplă, ordonată, ce reflectă o serie finită de însuşiri şi obiectele la care aceste însuşiri sunt esenţiale. Noţiunea este o informaţie minimală coerentă şi utilizabilă, relativ la un obiect, acţiune, proprietate, sau eveniment determinat.

Putem avea noţiuni sau informaţii minimale dar corecte, asupra oricăror obiecte, subiecte, sau situaţii. Putem identifica posesia de noţiuni în spaţiul acţiunii practice, spre exemplu noţiuni în diferite meserii precum tâmplărie, mecanică, grădinărit, electrotehnică.... Posesia unor asemenea noţiuni implică să putem folosi fără să ne rănim şi cu rezultate pozitive, diferite unelte, pentru a satisface anumite nevoi sau oferi diferite servicii. Se pot poseda noţiuni teoretice în ştiinţă, în chimie, fizică, genetică, ramuri ale matematicii, sau în alte compartimente conceptuale precum filozofia sau religia. Se mai pot concepe noţiuni în artă, în literatură, muzică, pictură, în relaţiile sociale, în conducerea diferitelor întreprinderi, sau grupuri specializate, etc.

A avea noţiuni practice implică a putea folosii la un nivel acceptabil dar departe de virtuozitate, diferite unelte materiale, iar a poseda noţiuni teoretice înseamnă a dispune de un volum minim de cunoştiinţe formale bine organizate care îţi permit să înţelegi un anume nivel de modelare sau explicare cantitativă a diferitelor fenomene naturale sau sociale, dar să nu fii creativ în domeniu.

Noţiunea poate fi elementară dacă acoperă un câmp de informaţii uşor accesibil observaţiei şi spontan inteligibil, preluabil fără dotări fizice sau intelectuale superioare, dar poate fi subtilă ori complicată, dacă se referă la compartimente ale cunoaşterii realităţii care cer concepte elaborate şi capabilitatea desfăşurării intelective a unor ierarhii de relaţii şi condiţionări multiplu corelate.

Posesia de noţiuni în diferite domenii ale tehnologiei sau ştiinţei cer o minimă implicare în domeniu şi o voinţă de analiză şi înţelegere a procedeelor constructive, dar noţiuni efective nu doar declarative, în artă, dacă prin asemenea noţiuni presupunem posesia de abilităţi creative specifice, cer talent şi efort sistematic. Actul creativ fie el literar, pictural, muzical sau dramatic, nu este accesibil numai dorinţei de însuşire, el mai cere şi calităţi personale deosebite.
Dacă limităm sensul 'noţiune' la posesia de informaţie minimală coerentă, care permite orientarea într-un anume domeniu al practicii umane, atunci noţiunile sunt accesibile încă din copilărie, şi se pot transforma în cunoaşteri specializate, dacă posesorul noţiunilor le adânceşte, argumentează logic şi foloseşte sistematic, realizând cunoaştere specializată.

Dacă localizăm în noţiune capacitatea de a produce afirmaţii sau desfăşura acţiuni în spaţii ştinţific creative de înalt nivel formal, precum fizică ori matematică, sau implicând analize, experienţe şi interpretări complicate, cum ar fi genetică, ele nu se însuşesc prea uşor. Uneori efortul de a căpăta noţiuni în compartimente subtile ale gândirii creative duc la formarea de concepte false, la obţinerea de informaţii incorecte sau fără relevanţă, care nu explicitează procesual şi cauzal, câmpul de evenimente asupra cărora se alcătuiesc.


2. Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:

a) Prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate
pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.

b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au
obligaţia să respecte dispoziţiile ei.

c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.


3. Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:

a. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective

b. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional

c. Cadrul sau factorul economic

d. Particularităţile sistemului politic

e. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic

f. Contextul internaţional

g. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.


4. Termenul de cultură se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale, concretizate în opere literare, muzică, arte plastice, filosofie ş.a. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.

Termenul de civilizaţie se utilizează pentru a desemna totalitatea valorilor materiale, pe o anumită treaptă a dezvoltării rol, relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor, cât şi normele de comportament în relaţiile interumane.

Conceptul de valoare are o dimensiune fundamentală de care nu se poate despărţi: aceea morală. Valorile morale reprezintă scopuri şi atitudini preferenţiale, de tipul: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate. Ele se exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor cerinţelor fundamentale ale comportamentului uman. Ele imprimă indivizilor acţiuni cu semnificaţie superioară, realizând sinteze între interesul inidividual şi cel social. Toate celelalte tipuri de valori, inclusiv cele juridice, se raportează la valorile morale.

Read more...

Test 1 (Teoria generală a dreptului)

1. Dreptul obiectiv este:

a) ansamblul normelor sociale existente într-o societate;

b) ansamblul normelor care reglementează raporturi din sfera existentei sociale obiective;

c) ansamblul normelor sociale sancţionate, instituite şi aplicate de organele abilitate ale statului, norme cu caracter obligatoriu, care, dacă nu sunt respectate, atrag intervenţia forţei de constrângere a statului.


2. Dreptul subiectiv este:

a) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi/sau nepatrimoniale dintre subiectele persoane fizice sau juridice;

b) prerogativa sau îndrituirea unui subiect concret într-un raport
juridic concret de a deţine un bun, de a avea o anumită conduită sau de a pretinde celuilalt subiect, participant la raportul juridic concret, să aibă o anumită conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face, în virtutea dreptului obiectiv.

c) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturile şi
obligaţiile subiectelor unui raport juridic;


3. Dreptul pozitiv este:

a) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi (conduite, acţiuni, fapte etc.) care sunt în concordanţă cu interesele şi valorile sociale ale acelei societăţi;

b) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat;

c) ansamblul normelor juridice care obligă sau impun anumite conduite pozitive.


4. Sistemul dreptului este format din următoarele elemente:

a) ansamblul normelor şi instituţiilor juridice;

b) ansamblul normelor, instituţiilor şi ramurilor dreptului;

c) ansamblul ramurilor dreptului;

d) ansamblul dreptului pozitiv, material şi procedural.


5. Din enunţurile de mai jos, alegeţi varianta care consideraţi că exprimă accepţiunea sau sensul termenului de drept obiectiv şi cea care corespunde accepţiunii de drept material sau substanţial:

a) ansamblul normelor existente într-o societate;

b) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi patrimoniale;

c) ansamblul normelor instituite şi aplicate de organele statului;

d) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi din sfera existenţei obiective;

e) ansamblul normelor juridice cu conţinut normativ propriu-zis;

f) ansamblul normelor juridice cu conţinut procedural.


6. Din enunţurile de mai jos, alegeţi varianta care consideraţi că exprimă accepţiunea sau sensul termenului de drept subiectiv şi cea care corespunde accepţiunii de drept pozitiv:

a) ansamblul normelor juridice care reglementează o conduită pozitivă;

b) ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc drepturi, obligaţii, conduite etc. pentru persoane fizice, ca subiecte ale unui raport juridic;

c) ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat;

d) exprimă prerogativa (îndrituirea) unui subiect concret într-un raport juridic concret;

e) ansamblul normelor juridice care reglementează raporturi patrimoniale dintre subiectele unui raport juridic.


7. Ce este dreptul public şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile dreptului cuprinse în sfera dreptului public?


8. Ce este dreptul privat şi prin ce se caracterizează? Care sunt ramurile dreptului cuprinse în sfera dreptului privat?


Soluţii:

1. c)

2. b)

3. b)

4. b)

5. drept obiectiv c), drept material e)

6. drept subiectiv d), drept pozitiv c)

7. Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice sau juridice particulare, private. Ramurile sale sunt: dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public etc.

8. Dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şi/sau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Ramurile sale sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.

Read more...

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO