Subiecte de examen la drept civil, obligaţii

1. Excepţia de neexecutare a contractului (definiţie, condiţii, efecte)

2. Ce înseamnă raportul de prepuşenie ?

3. Clauza penală, definiţie (maxim 10 randuri)

4. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Întrebări drept civil, obligaţii, 5

01. Ce este interpretarea contractului?

Răspuns: Interpretarea contractului este operaţiunea prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor, în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă. Adesea apare în strânsă legătură cu operaţiunea de calificare juridică a contractului. Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia.

02. Care sunt regulile generale de interpretare a contractelor?

Răspuns: Regulile generale de interpretare a contractelor sunt:
a) prioritatea voinţei reale a părţilor;
b) în situaţia în care clauzele unei convenţii nu sunt clare, sau când sunt îndoielnice, trebuie interpretate prin corelarea lor;
c) clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul.

03. Care sunt regulile speciale de interpretare a clauzelor contractului?

Răspuns: Regulile speciale de interpretare a clauzelor contractelor sunt:
a) interpretarea coordonată a clauzelor contractului;
b) clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura contractului;
c) clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un efect;
d) în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
e) în cazul în care rămân îndoieli, contractul se interpretează, dacă va fi nevoie, în folosul celui care s-a obligat.

04. În ce constă simetria între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia?

Răspuns: Simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a lui: contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus. Însă necesitatea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului încheiat iniţial apare numai ca o prevedere de principiu.

05. Definiţi clauza de denunţare unilaterală a contractului, şi precizaţi-i limitele.

Răspuns: Clauza de denunţare unilaterală a contractului este o prevedere pe care părţile o pot include în contract, în vederea posibilităţii de denunţare unilaterală a acestuia. Ea nu poate fi inclusă într-un contract declarat de lege ca fiind irevocabil, nici nu poate fi o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă.

06. Enumeraţi ipotezele de încetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii a contractului, altele decât acordul părţilor ori denunţarea unilaterală.

Răspuns: Avem:
a) ipoteza contractului intuitu personae, încheiat în considerarea unei anumite persoane care a decedat;
b) prorogarea legală a unoir contracte dincolo de termenele prevăzute de părţile contractante;
c) intervenţia forţei majore pe parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă.

07. În ce constă principiul relativităţii efectelor contractului?

Răspuns: Principiul relativităţii efectelor contractului înseamnă că convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. Altfel spus, actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme nici să profite altor persoane (cu excepţia stipulaţiei pentru altul).

08. În ce constă opozabilitatea contractului faţă de terţi? Daţi exemple.

Răspuns: Opozabilitatea contractului înseamnă că acesta, privit ca fapt social, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la încheierea lui. Contractul este opozabil ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă, ca just titlu (pentru invocarea uzucapiunii) sau ca just temei (pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane).

09. Diferenţiaţi părţile, terţii şi categoria intermediară în raport cu un contract.

Răspuns: Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului.

Între părţi şi terţi se află succesorii părţilor, care deşi nu au participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractuale, primesc efectele contractului ca şi când ar fi părţi ale acestuia.

10. Cine sunt succesorii părţilor? Enumeraţi.

Răspuns: În categoria succesorilor sunt:
a) succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
b) succesorii cu titlu particular;
c) creditorii chirografari ai părţilor.

Întrebări drept civil, obligaţii, 4

01. Ce se înţelege prin încheierea contractului?

Răspuns: Prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea ei.

02. Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiei?

Răspuns: Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:
a) capacitatea (atât cea de folosinţă cât şi cea de exerciţiu);
b) consimţământul;
c) obiectul;
d) cauza.

03. Ce este oferta de a contracta?

Răspuns: Oferta de a contracta este propunerea de a contracta, făcută de o persoană, în scris, verbal sau chiar în mod tacit, adresată unei persoane determinate sau publicului, cu termen sau fără termen, şi reprezintă primul pas pentru formarea acordului de voinţă.

04. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta?

Răspuns: Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta sunt:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.

05. Care este diferenţa dintre ofertă şi antecontract?

Răspuns: Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă.

06. Ce este acceptarea ofertei?

Răspuns: Acceptarea este cea de-a doua latură a consimţământului şi ne apare ca fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

07. În ce condiţii tăcerea poate fi interpretată ca fiind acceptarea ofertei?

Răspuns: Numai în mod excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare. De exemplu:
a) legea admite tacita reconducţiune (tacita reînchiriere);
b) părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;
c) în practică se mai consideră, uneori, că atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.

08. Ce condiţii trebuie să întrunească acceptarea?

Răspuns: Acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să concorde cu oferta, adică să fie conformă acesteia;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă, ori să fi fost revocată.

09. Care sunt ipotezele ce trebuie să fie luate în considerare în vederea determinării momentului încheierii contractului?

Răspuns: Cele trei ipoteze sunt:
a) ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt;
b) contractul se încheie prin telefon;
c) ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă.

10. Care este importanţa momentului încheierii contractului?

Răspuns: Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;
b) viciile voinţei şi celelalte cauze de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractului;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract;
d) efectele contractului se produc, ca regulă, începând din momentul încheierii acestuia;
e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de prescripţie;
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului, determinat de prima acceptare primită, face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Întrebări drept civil, obligaţii, 3

01. Ce este principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor? Care sunt limitările acestuia?

Răspuns: Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor constă în aceea că încheierea oricărui contract este liberă. Totuşi, există anumite limitări ale acestui principiu de care trebuie să se ţină seama:
a) voinţa juridică va trebui să respecte legile care interesează ordinea publică;
b) voinţa juridică nu va putea încălca bunele moravuri.

Încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.

02. Care sunt ideile care stau la baza principiului autonomiei de voinţă în viaţa contractuală?

Răspuns: Filosofia principiului autonomiei de voinţă în viaţa contractuală are următoarele repere:
a) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
b) orice contract, întrucât este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;
c) pornindu-se de la premisa că orice contract este just şi legitim, principiul autonomiei de voinţă afirma deplina libertate contractuală, atât în sensul unei libertăţi de fond, cât şi în sensul unei depline libertăţi de formă;
d) în sfârşit, pornindu-se de la premisele sus-arătate, potrivit cărora fundamentul contractului este voinţa liberă ce dă legitimitate angajamentelor contractuale, se trăgea concluzia unei depline obligativităţi a contractelor.

03. În ce constă înfrângerea principiului autonomiei de voinţă?

Răspuns: Această înfrângere s-a manifestat în următoarele direcţii:
a) dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiţionale;
b) intervenţia din ce în ce mai accentuată, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual (dirijism contractual):
b1) lărgirea noţiunii de ordine publică, îmbogăţită cu laturi noi ţinând de intervenţia statului în economie şi, în general, în viaţa socială;
b2) predeterminarea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte, ceea ce îngustează sfera convenţiei părţilor;
b3) apariţia unor aşa-numite “contracte forţate”, a căror încheiere este obligatorie;
b4) tendinţa de a aduce restrângeri forţei obligatorii a contractului, fie prin aceea că uneori se permite neexecutarea sa, fie prin aceea că se permite o executare în alţi termeni decât cei stabiliţi iniţial de către părţi şi aceasta tocmai pentru faptul că, în prezent, noţiunea de ordine publică nu mai este omogenă.

04. Clasificaţi contractele după modul de formare şi definiţi fiecare categorie. Exemplificaţi.

Răspuns: După modul de formare, avem:
a) contracte consensuale;
b) contractele solemne;
c) contractele reale.

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, neînsoţită de niciun fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului.

Ex: contractele de vânzare-cumpărare (cu unele excepţii prevăzute de lege), contractele de mandat, contractele de închiriere a unor bunuri mobile etc.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme care, de regulă, este forma autentică.

Ex: contractele de înstrăinare a unor terenuri care intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, contractul de donaţie, contractul de ipotecă etc.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului.

Ex: împrumutul (atât împrumutul de consumaţie cât şi împrumutul de folosinţă), depozitul şi gajul.

05. Clasificarea contractelor după conţinutul lor.

Răspuns: După conţinutul lor, avem:
a) contracte sinalagmatice (caracterizate prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce);
b) contracte unilaterale (care dau naştere la obligaţii în sarcina numai uneia din părţi, cealaltă având numai calitatea de creditor). Ex: contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.

06. Ce sunt actele juridice unilaterale?

Răspuns: Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe.

07. Care este interesul distincţiei între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale?

Răspuns: Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte: deosebirile decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor existente în cazul contractelor sinalagmatice. Numai în cazul contractelor sinalagmatice se vor pune: problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi aceea a rezoluţiunii contractului.

Între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale există deosebiri şi sub aspect probator.

08. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi.

Răspuns: După scopul urmărit de părţi, avem:
a) contracte cu titlu oneros (în care fiecare parte doreşte a-şi procura un avantaj);
b) contracte gratuite sau de binefacere (în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte).

09. Care sunt criteriile de distincţie dintre contractele cu titlu oneros şi contractele cu titlu gratuit.

Răspuns: Doctrina a propus mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit al unui contract:
a) criteriul reciprocităţii prestaţiilor convenite prin contract;
b) echivalenţa avantajelor patrimoniale pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie;
c) criteriul cauzei (scopului).

10. Care este interesul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit?

Răspuns: Interesele sunt multiple:
a) În privinţa condiţiilor de validitate, în general pentru contractele cu titlu gratuit există anumite cerinţe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros.
b) Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt intuitu personae.
c) Obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu oneros.
d) În materia dreptului succesoral, reducţiunea liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva succesorală, şi instituţia raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu şi pe cele cu titlu oneros.

e) Acţiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să desfiinţeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de gaj general, va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută contractele cu titlu oneros consimţite de debitor.

11. Contractele comutative şi contractele aleatorii.

Răspuns: Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte oneroase este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.

Conform acestui criteriu, contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părţile, de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câştigului ori al pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau nu câştig ori pierdere.

Se numeşte comutativ acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard.

12. Contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Răspuns: Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii:
a) contractele dezinteresate, prin care se urmăreşte a se face un serviciu cuiva (ex: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea);
b) liberalităţile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent (donaţia).

13. Clasificarea contractelor după efectele produse.

Răspuns:
Prima grupă:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
b) contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii).

A doua grupă:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi (produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior);
b) contractele declarative de drepturi (care consfinţesc între părţi, situaţii juridice preexistente, având nu doar efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor).

14. Clasificarea contractelor după modul de executare.

Răspuns: Avem:
a) contractele cu executare imediată;
b) contractele cu executare succesivă (ex: contractul de furnizare de partide de mărfuri, contractul de locaţiune, contractul de asigurare etc.).

15. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă.

Răspuns: Avem:
a) contractele numite (ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, nominalizată în legislaţia civilă);
b) contractele nenumite (care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie).

16. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele.

Răspuns: Avem:
a) contracte principale – acelea care au o existenţă de sine stătătoare, şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi;
b) contracte accesorii – însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (ex: contractul de gaj, contractul de ipotecă, contractul de fidejusiune, clauza penală). Acestei categorii i se aplică regula: accesoriul urmează soarta principalului.

17. Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

Răspuns: Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur şi simplu aderă la un contract care a fost preredactat.

Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte “forţate”, condiţiile încheierii lor sunt delimitate de lege.

Întrebări drept civil, obligaţii, 2

01. Care este clasificarea izvoarelor obligaţiilor în conformitate cu Codul Civil? Enunţaţi o altă clasificare, mai ştiinţifică, a izvoarelor de obligaţii.

Răspuns: Codul civil consideră că sunt izvoare ale obligaţiilor:
a) contractul;
b) cvasicontractul;
c) delictul;
d) cvasidelictul;
e) legea.

O altă clasificare, mai ştiinţifică, are în vedere o reducere al izvoarelor posibile de obligaţii la două categorii principale:
a) actele juridice;
b) faptele juridice.

02. Ce este contractul?

Răspuns: Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic de obligaţii.

03. Ce este cvasicontractul? Exemplificaţi şi definiţi exemplele.

Răspuns: Conform Codului civil, contractul este “un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi (art. 986 C. civ.).

Speciile de cvasicontracte sunt:
a) gestiunea de afaceri;
b) plata lucrului nedatorat.

Gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri) este faptul unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia din urmă.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti către alta o datorie inexistentă sau care nu îi incumbă, ceea ce obligă la restituire.

04. Care este diferenţa dintre delict şi cvasidelict?

Răspuns: Ceea ce distinge delictul faţă de cvasidelict este împrejurarea că delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, pe când cvasi-delictul este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie – din neglijenţă sau imprudenţă.

05. Care este diferenţa dintre actul juridic civil şi faptele juridice?

Răspuns: Prin act juridic civil se înţelege acea manifestare de voinţă, animată de intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât dacă o asemenea intenţie a existat.

Ex: a) contractul; b) actul juridic unilateral.

Faptele juridice, în sensul restrâns al noţiunii, sunt acele fapte licite sau ilicite, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa celor ce au săvârşit faptele.

Ex: a) gestiunea intereselor altuia; b) plata lucrului nedatorat; c) îmbogăţirea fără justă cauză; d) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).

Întrebări drept civil, obligaţii, 1

1. Ce este în sens larg, obligaţia?

Răspuns: Obligaţia, în sens larg, este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, numit debitor, şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare, a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

2. Numiţi subiectele raportului juridic de obligaţie.

Răspuns: Subiectele raportului juridic de obligaţie (atât persoane fizice cât şi persoanele juridice) sunt: subiectul activ (creditor) şi subiectul pasiv (debitor).

3. Care este conţinutul raportului juridic de obligaţie?

Răspuns: Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.

O latură esenţială a raportului de obligaţie o constituie conţinutul său patrimonial: dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acesteia.

4. Obiectul raportului de obligaţie.

Răspuns: Obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă (a da, a face ceva), fie într-o abţinere (a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.

5. Se poate pune semnul egal între obligaţia de a da şi aceea de a preda lucrul vândut?

Răspuns: Nu, obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda. A da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare. A preda lucrul vândut este o obligaţie de a face.

6. Cum se clasifică obligaţiile după izvoare?

Răspuns: Obligaţiile se nasc din:
a) contracte;
b) acte juridice unilaterale;
c) fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvalsidelicte civile);
d) îmbogăţirea fără just temei;
e) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane;
f) plata unei prestaţii nedatorate.

Punctele a) şi b) sunt obligaţii născute din acte juridice. Punctele c), d), e) şi f) sunt obligaţii născute din fapte juridice.

7. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor.

Răspuns: După obiectul lor, distingem:
a) obligaţii de a da;
b) obligaţii de a face;
c) obligaţii de a nu face.

O altă clasificare:
a) obligaţii pecuniare;
b) obligaţii nepecuniare.

Doctrina mai clasifică în:
a) obligaţii de rezultat (determinate);
b) obligaţii de mijloace (de prudenţă şi diligenţă).

8. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică.

Răspuns: După sancţiunea juridică, avem:
a) obligaţii juridice – în privinţa cărora se poate apela la constrângerea de stat;
b) obligaţii morale – care se impun în virtutea convingerii intime, sub influenţa opiniei publice.

O altă clasificare ar fi:
a) obligaţii civile – care se bucură de sancţiunea juridică;
b) obligaţii naturale – care nu se mai bucură de integralitatea sancţiunii juridice.

9. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.

Răspuns: După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile:
a) obligaţii obişnuite;
b) obligaţii reale;
c) obligaţii opozabile terţilor.

Obligaţiile reale (propter rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare.

Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de obligaţie.

Întrebări drept penal, partea generală, II (4)

1. Care sunt deosebirile între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie?

Răspuns: Spre deosebire de pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi care putea consta şi în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, pedeapsa accesorie consta în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 1 lit a) – c) C.pen., fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii.

Aceasta înseamnă că sunt interzise pe timpul executării pedepselor, drepturile prevăzute în art. 64 alin. 1 lit a) – c) C.pen., ca pedeapsă accesorie, chiar dacă unele din aceste drepturi nu ar fi putut fi interzise ca pedeapsă complementară.

2. Care sunt situaţiile în care nu e posibilă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea?

Răspuns: Nu este posibilă înlocuirea amenzii cu închisoarea în două situaţii:
a) Când amenda e prevăzută ca sancţiune unică.
b) Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, obligatoriu, ca efect al circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76 lit. e) teza a II-a C.pen.

3. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi?

Răspuns: Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţinutului pedepsei principale.

4. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a degradării militare?

Răspuns: Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, şi se aplică facultativ dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani.

5. Când se execută pedepsele complementare?

Răspuns: Potrivit art. 65 C.pen., executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei.

6. În ce constau principalele modificări legislative în materia pedepselor accesorii?

Răspuns: Până în 2006, toate drepturile de la art. 64 lit. a) – e) C.pen. se aplicau de drept din simpla condamnare la o pedeapsă principală privativă de libertate. Prin Legea nr. 278/2006 s-a realizat o modificare amplă a dispoziţiilor Codului în materia pedepselor accesorii: s-a prevăzut că lit. d) şi e) se aplică facultativ de către instanţă, ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului, de interesele copilului sau ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.

7. Care sunt deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii?

Răspuns: Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii sunt: Sabău şi Pîrcălab c. România, la care se adaugă Hirst c. Marea Britanie.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii este LXXIV (74) / 2007.

8. Când este mai scurtă şi când este mai lungă durata pe care operează interdicţia unor drepturi ca pedeapsă accesorie, în raport cu pedeapsa principală privativă de libertate?

Răspuns: Durata pedepselor accesorii nu coincide întotdeauna cu durata pedepsei privative de libertate.

Pedeapsa accesorie poate fi mai mare decât pedeapsa privativă de libertate, spre exemplu în situaţia în care condamnatul se sustrage de la executare, se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei, etc.

Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai mică decât pedeapsa principală privativă de libertate într-o situaţie în care se compută, conform art. 88 C.pen., reţinerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţată.

9. Care sunt felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice?

Răspuns: Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.

10. În funcţie de ce criterii se determină limitele speciale ale pedepsei amenzii în cazul persoanei juridice?

Răspuns: Limitele speciale ale pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice sunt determinate, ca în cazul persoanei fizice, în funcţie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ.

11. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?

Răspuns: Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

12. Care sunt persoanele juridice care nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată?

Răspuns: Art 71.4 C.pen. prevede că pedepsele complementare prevăzute în art. 53.1 alin. 3 lit. a) şi b) (adică dizolvarea şi suspendarea) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Întrebări drept penal, partea generală, II (3)

1. Este posibilă participaţia în cazul infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau pluralitate constituită?

Răspuns: În cazul pluralităţii constituite, se consideră majoritar în doctrină şi unanim în jurisprudenţă că nu este posibilă participaţia în niciuna din formele sale. Aceasta pentru că legea incriminează ca acte de executare şi acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complicitate.

Însă în cazul pluralităţii naturale, participaţia nu este posibilă sub forma coautoratului, dar sub forma instigării sau a complicităţii este unanim admisă.

2. Prin ce se deosebeşte complicitatea intelectuală de complicitatea negativă?

Răspuns: Complicitatea intelectuală se realizează prin întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului fie prin încurajări, fie prin asistarea în timpul săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de favorizare.

Complicitatea negativă se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţiunii de către autor, fără ca între ei să existe o legătură subiectivă.

Aşadar, pe de o parte complicitatea intelectuală presupune existenţa legăturii subiective între autor şi complice (absentă în cazul complicităţii negative), dar şi un rol “activ” al complicelui (spre deosebire de rolul “pasiv” în cazul complicităţii negative).

3. Cum se sancţionează instigarea neurmată de executare?

Răspuns: În cazul instigării neurmate de executare se comite o infracţiune de sine stătătoare, cu limite de pedeapsă specifice: între minimul general al pedepsei şi minimul special prevăzut de lege la acţiunea la care s-a instigat.

4. Cum se clasifică circumstanţele personale?

Răspuns: Circumstanţele personale sunt:
a) circumstanţele personale subiective;
b) circumstanţele personale de individualizare.

5. Care sunt modalităţile participaţiei improprii?

Răspuns: Participaţia improprie există atunci când participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Există două modalităţi:
a) modalitatea intenţie şi culpă;
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.

6. Care sunt infracţiunile la care nu este posibil coautoratul?

Răspuns: Anumite infracţiuni nu pot fi săvârşite în coautorat:
a) infracţiunile caracterizate de o pluralitate naturală sau constituită;
b) infracţiunile cu autor unic;
c) infracţiunile din culpă;
d) infracţiunile omisive.

Întrebări drept penal, partea generală, II (2)

1. Care sunt condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni?

Răspuns: Pentru a exista concurs trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:

a) să existe acelaşi infractor;
b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţiuni;
c) infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele;
d) cel puţin două dintre infracţiuni să atragă condamnarea făptuitorului.

2. Cum se delimitează concursul real simplu omogen faţă de infracţiunea continuată?

Răspuns: Concursul real este atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele.

Concursul real simplu este caracterizat prin aceea că între faptele concurente nu există o altă legătură, cu excepţia legăturii in personam dată de identitatea subiectului infracţiunilor.

Concursul este omogen atunci când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel.

Aşadar, concursul real simplu omogen presupune că o persoană săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni de acelaşi fel, distincte între ele, fără a se stabili vreo legătură între infracţiuni, alta decât cea a identităţii subiectului infracţiunilor.

Pe de altă parte, infracţiunea continuată este atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Se observă că principalul element de delimitare între concursul real simplu omogen de infracţiuni şi infracţiunea continuată este unitatea de rezoluţie. În cazul acesteia din urmă, rezoluţia infracţională este determinată, anterioară tuturor acţiunilor şi se menţine pe toată durata comiterii lor.

La acest criteriu de distincţie se adaugă, cu titlul de mărci distinctive ale infracţiunii sub formă continuată:
a) unitatea obiectului material;
b) identitatea locului sau a persoanei vătămate;
c) existenţa unor intervale de timp relativ scurte între acţiunile componente;
d) comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel;
e) folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace;
f) comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii;
g) unitatea de mobil sau de scop.

3. Care sunt etapele algoritmului de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni?

Răspuns: Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice presupune parcurgerea mai multor etape:
a) stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente;
b) aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni:
b1) alegerea pedepsei de bază;
b2) instanţa va proceda la majorarea pedepsei de bază;

Majorarea se poate face până la maximul special prevăzut pentru pedeapsa de bază. Dacă maximul special nu este suficient, instanţa poate adăuga un spor de până la 5 ani, în cazul pedepsei închisorii sau de până la jumătate din maximul special, în cazul pedepsei amenzii.

În cazul persoanei juridice, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acest maxim.

4. Care sunt limitările pedepsei rezultante în cazul concursului?

Răspuns: În cazul rezultantei aplicabile pentru concursul de infracţiuni, există trei limitări principale:
a) niciodată pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente;
b) pedeapsa rezultantă nu va putea depăşi maximul special al pedepsei de bază şi sporul de 5 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv sporul de jumătate din maximul special, în cazul amenzii;
c) atunci când pentru niciuna dintre faptele concurente maximul special nu depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultantă nu poate depăşi 25 de ani, indiferent de cauzele de agravare. Dacă pentru cel puţin una dintre faptele concurente legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, pedeapsa rezultantă nu poate depăşi 30 de ani, deoarece acesta este maximul general al pedepsei închisorii.

5. Cum se face aplicarea pedepsei pentru concurs în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente?

Răspuns: În cazul judecării separate a infracţiunilor concurente, este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţia infractorului să fie precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţiunilor. Pe cale de consecinţă, pentru infracţiunile concurente săvârşite de persoana fizică pedepsele se contopesc.

Există trei ipoteze:
a) situaţia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat pentru o altă infracţiune concurentă;
b) situaţia în care ambele infracţiuni au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte;
c) ipoteza în care infracţiunile concurente au fost judecate în grupe de câte două sau mai multe, prin hotărâri distincte.

6. Cum se aplică măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare în cazul concursului de infracţiuni?

Răspuns: În această situaţie distingem mai multe reguli:
a) Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
b) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.
c) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
d) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.

Trebuie reţinut că fiecare pedeapsă complementară, respectiv măsură de siguranţă se aplică în prima etapă de sancţionare a concursului, ele fiind luate în considerarea săvârşirii unei anumite infracţiuni. În fine, aceste pedepse complementare şi măsuri de siguranţă vor însoţi pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracţiuni, chiar dacă nu au fost stabilite pe lângă pedeapsa de bază din structura rezultantei.

7. Ce este specific în sancţionarea persoanei juridice în caz de concurs de infracţiuni? Care sunt distincţiile faţă de situaţia persoanei fizice?

Răspuns: Pentru persoana juridică, este specifică sancţiunea amenzii, precum şi faptul că în cazul concursului de infracţiuni, sporul adăugat deste de o treime, şi nu de jumătate, aşa cum este cazul pentru persoana fizică. O persoană juridică nu poate fi sancţionată cu închisoarea.

8. Care sunt condiţiile de existenţă ale primului termen al recidivei mari postcondamnatorii?

Răspuns: Condiţiile de existenţă referitoare la primul termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt:
a) să fie vorba despre o infracţiune intenţionată;
b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoare mai mare de 6 luni;
c) hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de la primul termen să fie definitivă;
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 38 C.pen. (infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; infracţiunile săvârşite din culpă; infracţiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare).

9. Care sunt condamnările care nu atrag starea de recidivă?

Răspuns: Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt cele prevăzute în art. 38 C.pen.:
a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
b) infracţiunile săvârşite din culpă;
c) infracţiunile amnistiate;
d) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
d) condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În plus, există dubla condiţie ca primul termen să vizeze o infracţiune care să fi fost condamnată la minim 6 luni de închisoare, iar al doilea termen la minim un an de închisoare.

10. Care este diferenţa între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie?

Răspuns: Diferenţa dintre recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie constă în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni. Astfel, recidiva postcondamnatorie are loc după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, în timp ce recidiva postexecutorie este după executarea unei astfel de hotărâri, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării.

11. Care este diferenţa între recidiva mare şi cea mică?

Răspuns: Recidiva mare constă în săvârşirea unei infracţiuni după o pedeapsă rămasă definitivă mai mare de 6 luni (executată sau nu), în vreme ce recidiva mică are loc după cel puţin trei pedepse de până la 6 luni pentru infracţiuni intenţionate (executate sau nu).

12. Cum se aplică pedeapsa în caz de recidivă mare postcondamnatorie?

Răspuns: În cazul recidivei mari postcondamnatorii, sistemul de sancţionare este prevăzut de art. 39 alin. (1) – (3) C.pen. şi constă în cumulul juridic, dar sporul aplicabil este de până la 7 ani, contopirea făcându-se potrivit art. 39 C.pen.

Există mai multe ipoteze de sancţionare:

a) Când atât primul termen, cât şi cel de-al doilea sunt formaţi dintr-o singură infracţiune fiecare:

a1) Când infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen este comisă între data hotărârii de condamnare definitivă pentru prima infracţiune şi începerea executării propriu-zise a acesteia – rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu pedeapsa pentru prima infracţiune, iar din rezultanta contopirii se scade ceea ce infractorul a executat din prima pedeapsă până în momentul contopirii.

a2) Dacă infractorul comite cea de-a doua infracţiune în timp ce executa prima pedeapsă – rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni şi scăzând din rezultanta contopirii ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni şi până la data contopirii.

a3) Când infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen este săvârşită în stare de evadare: rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu suma dintre pedeapsa primei infracţiuni rămasă neexecutată la momentul evadării şi pedeapsa pentru evadare.

B) Când primul termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni

Rezultanta se obţine contopind pedeapsa ultimei infracţiuni (care constituie cel de-al doilea termen al recidivei) cu restul neexecutat din rezultanta concursului din primul termen al recidivei în momentul comiterii ultimei infracţiuni.

C) Când cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni

Mai întâi se aplică recidiva – fiecare din cele două pedepse stabilite pentru cele două infracţiuni concurente după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru prima infracţiune se va contopi, potrivit art. 39, pe rând cu restul neexecutat din prima pedeapsă.

Apoi se sancţionează potrivit concursului: se contopesc precum la concurs rezultantele parţiale obţinute prin contopirea anterioară.

D) Când ambii termeni ai recidivei sunt formaţi dintr-un concurs de infracţiuni

Se va calcula rezultanta potrivit regulilor de la pct. B. Apoi această rezultantă, aplicată pentru concursul de infracţiuni iniţial se va contopi, ca la pct. C, cu pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente din structura termenului doi, rezultanta finală fiind cumulul juridic între aceste rezultante parţiale.

13. Cum se sancţionează recidiva mare postexecutorie?

Răspuns: În cazul recidivei mari postexecutorii, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special.

14. Ce este recidiva internaţională?

Răspuns: Recidiva este internaţională atunci când prima condamnare a fost pronunţată de o instanţă străină.

15. Cum se sancţionează recidiva mică postcondamnatorie?

Răspuns: Regulile de sancţionare în cazul recidivei mici postcondamnatorii sunt identice cu cele de la recidiva mare postcondamnatorie.

16. Care sunt formele recidivei reglementate în cazul persoanei juridice?

Răspuns: În cazul persoanei juridice, recidiva cunoaşte două modalităţi: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.

17. Care sunt diferenţele între sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice şi, respectiv, juridice?

Răspuns: Prima diferenţă este aceea că persoana juridică nu poate fi pedepsită decât prin amendă, în vreme persoana fizică poate fi pedepsită atât prin amendă cât şi prin închisoare.

Pe de altă parte, sporurile la care poate urca amenda în cazul recidivei sunt identice. Astfel, la recidiva postcondamnatorie, dacă maximul special al amenzii este considerat neîndestulător, el poate fi sporit cu până la jumătate în situaţia persoanei fizice, şi până la jumătate în situaţia persoanei juridice.

La recidiva postexecutorie, dacă maximul special al amenzii este considerat neîndestulător, el poate fi sporit până la două treimi în situaţia persoanei fizice, şi până la două treimi în situaţia persoanei juridice.

18. Cărei forme a recidivei îi corespunde pluralitatea intermediară?

Răspuns: Pluralitatea intermediară nu este o formă a recidivei, pentru că noua infracţiune, săvârşită înainte de executarea unei pedepse, în cursul executării acesteia sau în stare de evadare, nu îndeplineşte condiţiile recidivei.

19. Ce particularităţi prezintă sistemul de sancţionare al pluralităţii intermediare faţă de cel al recidivei mari postcondamnatorii?

Răspuns: În caz de pluralitate intermediară, se vor aplica regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni.

D.p.d.v. sancţionator, pluralitatea intermediară se deosebeşte de recidivă prin două aspecte:
a) se contopesc pedepsele în întregime şi nu cea de-a doua pedeapsă cu restul rămas neexecutat din prima;
b) diferă sporul, care e de 5 ani la pluralitatea intermediară şi de 7 ani la recidivă.

20. Ce este dubla recidivă? Cum se sancţionează?

Răspuns: Dubla recidivă desemnează situaţia când o infracţiune este simultan în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de o infracţiune şi în stare de recidivă postexecutorie faţă de o altă infracţiune.

Sancţionarea este următoarea: se va da aplicare prima dată recidivei postexecutorii şi apoi recidivei postcondamnatorii.

Subiecte de examen la dreptul internaţional public (IV)

1. Situaţia în care judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea

Răspuns: Extrădarea reprezintă actul prin care, la cererea unui stat care reclamă că o persoană fizică trebuie urmărită penal sau că trebuie să execute o pedeapsă aplicată de organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză (stat solicitat) o predă statului interesat (stat solicitant).

Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea în anumite situaţii:
a) atunci când are motive serioase de a crede că persoana riscă să fie supusă torturii în statul solicitant;
b) atunci când persoana în cauză este incriminată pentru o infracţiune prevăzută într-o lege militară şi nu într-o lege penală ordinară;
c) când cererea de extrădare este blocată de incidenţa principiului non bis in idem;
d) atunci când sentinţa judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată în cursul unui proces judiciar în care au fost violate regulile cutumiare ale procesului echitabil;
e) când cererea de extrădare urmăreşte pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal.

2. Funcţia contencioasă a CIJ

Răspuns: În materie contencioasă competenţa Curţii se limitează, ratione personae, la statele-părţi la Statutul Curţii. Ratione materiae, Statutul CIJ a limitat contenciosul interstatal de competenţa Curţii la litigiile juridice.

Obiectul litigiului poate fi:
a) interpretarea unui tratat;
b) orice chestiune de drept internaţional;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei obligaţii internaţionale;
d) natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui angajament internaţional.

Jurisdicţia Curţii este în principiu o jurisdicţie facultativă, conferită de părţi după apariţia conflictului. Ea poate fi stabilită însă şi aprioric ca şi competenţa obligatorie, în situaţia în care statele părţi au acceptat clauza opţională (clauza facultativă de jurisdicţie obligatorie).

Procedura în faţa Curţii cuprinde:
a) o fază scrisă;
b) o fază orală.

3. Funcţia consultativă a CIJ

Răspuns: Funcţia consultativă constă în competenţa atribuită Curţii prin articolul 96 din Cartă de a emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra unor chestiuni juridice. Este o funcţie în cadrul sistemului ONU şi în general o funcţie limitată la sub-sistemele internaţionale.

În cadrul exercitării funcţiei consultative, CIJ emite un aviz consultativ, care nu posedă forţă juridică obligatorie. De asemenea, Curtea decide discreţionar dacă dă sau nu curs cererii de aviz.

Ratione personae, Curtea poate fi sesizată doar de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a ONU. Ratione materiae, trebuie să existe chestiunea juridică asupra căreia să se pronunţe Curtea, iar această chestiune trebuie să fie plasată în cadrul activităţii organului sau organizaţiei solicitante.

Procedural, Curtea urmează procedura contencioasă, cu limitările inerente, şi atunci când este solicitată cu o cerere de aviz consultativ.

4. Distincţia între motivarea tip disertaţie şi motivarea tip silogism

Răspuns: Sentinţa internaţională poate fi formulată după două metode de motivare: explicaţia sumară si dizertaţia.

Prima metodă se întâlneşte în special în sistemele de drept civil, şi se recunoaşte prin frecvenţa în textul motivării a sintagmei “având în vedere” sau a cuvântului “văzând”. Consecinţa practică este aceea că judecătorul selectează argumentele părţilor, le comprimă sau le ignoră, în funcţie de locul pe care îl ocupă în formarea convingerii sale intime.

Cea de-a doua metodă presupune că judecătorul sau arbitrul să răspundă tuturor argumentelor prezentate, pentru că aplicarea dreptului în sistemul internaţional nu este un act de autoritate, ci o operă a raţiunii şi o operă de persuasiune.

5. Imunitatea diplomatică

Răspuns: Noţiunea de imunitat diplomatică implică un ansamblu de privilegii şi de imunităţi care pot fi comod grupate în două categorii:
a) imunităţi in rem;
b) imunităţi in personam.

Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde:
a) libertatea comunicaţiilor oficiale (valiza diplomatică) şi
b) inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.

La nivelul persoanei, agenţii diplomatici nu pot fi supuşi unor restricţii care să le stingherească libertatea de circulaţie, nu pot fi judecaţi, nu pot fi arestaţi sau plasaţi în stare de detenţie.

Imunitatea de jurisdicţie trebuie analizată din trei perspective.

A. Întinderea imunităţilor ratione personae
De această imunitate se buură atât agenţii diplomatici cât şi membrii lor de familie. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, împreună cu familiile lor, şi membrii personalului de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditant, sau nu îşi au reşedinţa în acest stat, sunt beneficiarii unei impunităti incomplete.

B. Întinderea imunităţii ratione materiae
Imunitatea de jurisdicţie este considerată indivizibilă. CV – 1961 consacră o imunitate absolută în materie penală, indiferent dacă agentul diplomatic este sau nu în exerciţiul funcţiilor sale. Imunitatea de jurisdicţie este dublată de imunitatea de executare.

C. Întinderea imunităţii ratione temporis
În principiu, imunitatea de jurisdicţie durează atât timp cât durează funcţia diplomatică.

Subiecte de examen la dreptul internaţional public (III)

1. Modificarea, suspendarea şi extincţia tratatelor

Răspuns: Din principiul caracterului obligatoriu al tratatului, decurge consecinţa juridică că o singură parte nu poate să modifice în mod unilateral termenii acestuia.

După al doilea război mondial, tratatele încep să conţină clauze care reglementează procedura de revizuire – modul în care se exprimă în mod valabil voinţa concordantă a părţilor de a revizui tratatul.

CV – 1969 subordonează acordul de modificare, fie prezenţa unei permisiuni exprese stipulate în tratat, fie, în absenţa unei astfel de stipulaţii, condiţiei ca acordul de modificare să nu fie în contradicţie cu tratatul.

Ca şi modificarea, suspendarea şi extincţia tratatului rămân guvernate de consimţământ sau achiesare. Se aplică regula pacta sunt servanda. Clauzele de suspendare sau de extincţie sunt:
a) cauze întemeiate pe dreptul internaţional general;
b) cauze stabilite prin textul tratatului;
c) apariţia unor norme posterioare de jus cogens cu care tratatul este în conflict.

Există un drept cutumiar de a denunţa un tratat neexecutat de cealaltă parte.

Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincţie valid conform dreptului cutumiar şi conferă efect abrogator faptului că tratatul nu a fost aplicat sau a încetat să fie aplicat de părţile contractante.

Schimbarea fundamentală a circumstanţelor care au constituit baza acordului este o cauză de extincţie cunoscută în dreptul internaţional general sub numele de clausula rebus sic stantibus.

2. Elementul material al cutumei

Răspuns: Elementul material al cutumei se numeşte consuetudo. Este unul din parametrii constitutivi ai cutumei, celălalt fiind elementul psihologic sau subiectiv (opinio juris sive necessitatis).

Curtea Internaţională de Justiţie a evocat, referindu-se la consuetudo, criteriul stabilităţii şi criteriul generalităţii comportamentului. Acesta din urmă ridică o problemă de nuanţă: practica trebuie să fie generală, nu însă şi universală. Conceptul de cutumă locală, o creaţie a jurisprudenţei CIJ, ar un caracter strict relativ.

3. Elementul psihologic al cutumei

Răspuns: Elementul psihologic al cutumei se numeşte opinio juris sive necessitatis. Este unul din parametrii constitutivi ai cutumei, celălalt fiind elementul material sau obiectiv (consuetudo).

Rolul lui opinio juris este acela de a plasa sarcina probei cutumei statului-parte care afirmă existenţa unei anumite reguli cutumiare. Este aproape imposibil de dovedit atunci când nu poate fi dedusă din factori obiectivi.

4. Funcţiile Secretarului General al ONU

Răspuns: Secretarul General este unul dintre cele două “organe autonome” ale ONU, alături de Curtea Internaţională de Justiţie.

Competenţele Secretarului General sunt:
a) funcţia de reprezentare;
b) funcţia administrativă;
c) funcţia politică.

În materie de reprezentare, Secretarul General angajează persoana juridică care este ONU în acordurile internaţionale, precum şi în raporturile contractuale.

În materie administrativă, Carta a atribuit Secretarului General o competenţă ierarhică exclusivă asupra întregului personal al tuturor organelor ONU.

Competenţele pe care le implică funcţia politică sunt cele mai dificil de circumscris.

5. Competenţele implicite ale organizaţiilor internaţionale

Răspuns: Competenţele organizaţiilor internaţionale, adică puterile juridice pe care le posedă acestea, se pot clasifica în competenţele exprese şi competenţele implicite. Primele sunt definite în normele tratatului institutiv şi în normele actelor posterioare care le modifică. Secundele se conturează în practica organziaţiei, iar validicatea de principiu a exercitării lor este confirmată azi de o practică cvasi-generală, mergând până la jurisprudenţa constantă a CIJ în direcţia confirmării validităţii actelor care posedă ca bază juridică competenţe implicite.

Teoria competenţelor implicite (implied powers) este legată de formularea ei în dreptul federal american în 1819, în Mac Culloc vs. Maryland, în legătură cu repartizarea competenţelor între federaţie şi entităţile federate. Pe de altă parte, Georg Schwarzenberger a făcut o sinteză a condiţiilor exercitării legitime a unor asemenea competenţe:
a) exercitarea competenţelor implicite trebuie să fie necesară (să rezulte logic dintr-o situaţie care nu putea fi prevăzută de autorii tratatului institutiv);
b) trebuie să existe competenţe exprese, formulate în termeni generali, care permit, în acord cu intenţiile autorilor tratatului, o interpretare în favoarea unor competenţe noi;
c) faptul neincluderii competenţelor implicite în lista competenţelor explicite trebuie să poată fi motivat convingător;
d) trebuie să existe în constituţia organizaţiei garanţii împotriva acţiunilor ultra vires, care ar putea fi deghizate în exerciţiul competenţelor implicate.

Subiecte de examen la dreptul internaţional public (II)

1. Asemănări şi deosebiri între tratat şi cutumă

Răspuns: Tratatul ilustrează modul de formare voluntar al normelor internaţionale. În esenţă, este vorba despre declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate care decid să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale. Tratatul prezintă un dublu aspect: este act juridic şi este normă juridică.

Cutuma ilustrează modul spontan, natural, informal de producţie juridică. Este un mecanism solid ancorat în ealitate, de autoreglare, pornind de la un fapt care reuneşte cinci condiţii, devenind fapt normativ:
a) generalitate;
b) uniformitate;
c) constanţă;
d) frecvenţă;
e) publicitate.

Elementele constitutive ale cutumei sunt: unul material sau obiectiv, şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei (consuetudo), şi unul psihologic sau subiectiv (opinio juris siv necessitatis).

În materie de asemănări, notăm mai întâi faptul că atât tratatul, cât şi cutuma sunt izvoare formale de drept, fără a putea face o ierarhie care să subordoneze un tip de izvor celuilalt.

Deosebim cutuma de convenţia internaţională constatând că prima are o apariţie spontană, informală, fiind expresia forţei tradiţiei, în vreme ce tratatul se negociază, având până la urmă o puternică tentă experimentală.

Apoi, una din condiţiile de existenţă a cutumei este caracterul ei de practică publică şi certă. Concomitent, tratatele secrete nu sunt dezavuate, însă nu sunt opozabile terţilor.

Mai adăugăm că pentru a fi valabilă, cutuma are nevoie de o practică generală, acceptată de majoritatea subiectelor care se află într-o anume situaţie (cutuma locală este o creaţie a jurisprudenţei CJI), în vreme ce tratatul nu impune o exigenţă numerică, existând atât tratate bilaterale cât şi tratate multilaterale, atât tratate locale cât şi tratate regionale şi universale.

Nu în ultimă instanţă, cutumele au atâta viaţă cât timp nu cad în desuetudine, în vreme ce tratatele sunt fie tranzitorii cât şi permanente.

2. Asemănări şi deosebiri între forţa majoră şi cazul fortuit

Răspuns: Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional sunt următoarele:
a) consimţământul statului lezat;
b) legitima apărare;
c) forţa majoră şi cazul fortuit;
d) pericolul extrem (distress);
e) starea de necesitate;
f) contramăsurile legitime.

Doctrina şi jurisprudenţa a înţeles să trateze în mod distinct ceea ce CDI, în Proiectul său de articole, a alăturat. Forţa majoră pune în evidenţă caracterul irezistibil al forţei exterioare. Cazul fortuit pune în evidenţă caracterul imprevizibil.

Ambele au în comun faptul că fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.

3. Zona economică exclusivă

Răspuns: Dreptul mării operează anumite clasificări în spaţiile de apă sărată aflate în comunicaţie liberă şi naturală:
a) marea teritorială;
b) platoul continental;
c) zona contiguă;
d) zona economică exclusivă.

Dintre acestea, zona economică exclusivă reprezintă un regim juridic convenţional bazat exclusiv pe Convenţia din 1982. Acest regim este aplicabil unei porţiuni din marea liberă care este adiacentă mării teritoriale. Limita zonei economice este stabilită la distanţa de 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale, coincizând cu limitele platoului continental.

Statul riveran deţine în acest spaţiu drepturi suverane:
a) în materie de explorare, exploatare şi conservare a resurselor naturale situate în apă, pe fundul mării sau în subsol;
b) în materia oricăror alte explorări şi exploatări în scopuri economice;
c) în materia instalării şi utilizării obiectelor artificiale;
d) în materia cercetării ştiinţifice, a protecţiei şi prezervării mediului marin.

4. Libertăţile în marea liberă

Răspuns: Conform unui regim juridic cutumiar bine stabilit, marea liberă este spaţiul internaţional în care statele exercită o serie de libertăţi specifice:
a) libertatea de navigaţie;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a instala cabluri şi conducte;
d) libertatea de a construi insule şi alte instalaţii;
e) libertatea de pescuit;
f) libertatea cercetării ştiinţifice.

5. Ratificarea tratatelor

Răspuns: Deşi CV enumeră ratificarea printre modurile de expresie a consimţământului de a fi legat printr-un tratat alături de semnătură, schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau aprobare, într-o enumerare care nu este limitativă, în practica statelor ratificarea are un rol deosebit de important. Majoritatea constituţiilor statale reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să se considere legat.

Ratificarea este discreţionară şi neuniformă, fără ca în dreptul internaţional general să existe vreo prezumţie în favoarea ei. Emiterea sau refuzul ratificării nu sunt condiţionate de o anumită durată de timp.

Mai menţionăm că tratatele numite generic “acorduri” se încheie valabil şi în absenţa ratificării, putându-se încheia şi sub formă de schimburi de scrisori sau de note diplomatice.

Subiecte de examen la dreptul internaţional public (I)

1. În ce constă distincţia dintre principiile generale de drept şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional?

Răspuns: Conceptul de principii generale de drept are în cadrul dreptului internaţional public înţelesul de mod de producţie normativă. Astfel, alături de convenţiile internaţionale şi cutume, aceste principii fac parte din tehnica general acceptată de dezvoltare a dreptului (art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie).

Principiile de drept internaţional sunt norme juridice care îşi au baza juridică în toate cele trei categorii de izvoare. Într-o primă categorie regăsim principiile de drept internaţional relevate de Carta ONU:
a) dreptul statelor la autodeterminare;
b) dreptul statelor la suveranitate şi independenţă;
c) dreptul statelor la egalitate juridică;
d) dreptul statelor la comunicaţii internaţionale;
f) obligaţiile erga omnes în materia respectului drepturilor fundamentale.

În afara acestora, mai sunt numeroase alte principii de drept internaţional, greu clasificabile. De exemplu:

- principiul general al dreptului de liberă trecere inocentă prin strâmtori a navelor de război pe timp de pace;
- principiul general care conferă părţii inocente dreptul de apune capăt unui tratat care a fost violat;
- principiul conform căruia drepturile mandatarului îşi au fundamentul în obligaţiile sale;
- principiul clean hands;
- principiul primatului competenţei teritoriale asupra competenţei personale;
- principiul protecţiei exclusiv vamale (GATT);
- principiul tratamentului naţional (GATT);
- principiul epuizării căilor de recurs interne înaintea reclamaţiilor internaţionale, etc.

2. Viciile de consimţământ ale dreptului tratatelor.

Răspuns: Efectivitatea viciilor de consimţământ în dreptul tratatelor este discutabilă, în absenţa unei jurisdicţii obligatorii. Mai mult, teoria infailibilităţii statului merge până într-acolo încât consideră că prin complexitatea procedurii de încheiere a tratatelor se elimină posibilitatea existenţei unor asemenea vicii.

Totuşi, atunci când le admite, doctrina enumeră:
a) eroarea;
b) dolul;
c) coruperea reprezentantului unui stat;
d) constrângerea exercitată asupra reprezentanţilor statului;
e) constrângerea exercitată asupra unui stat.

3. Competenţele personale ale statului.

Răspuns: Competenţele personale ale statului sunt cele exercitate asupra indivizilor ataşaţi lui printr-o legătură juridică particulară, numită naţionalitate. Termenul de cetăţenie este sinonim cu cel de naţionalitate, însă primul acoperă doar legătura juridică a persoanelor fizice cu un anumit stat.

Prin extensie, statul exercită competenţe personale şi asupra persoanelor juridice ataşate lui, şi asupra unor vehicule înmatriculate pe teritoriul său.

4. Codificarea cutumei internaţionale.

Răspuns: În dreptul internaţional, a codifica înseamnă a declara conţinutul dreptului cutumiar existent. A codifica înseamnă a face norma cutumiară mai accesibilă şi a-i adăuga calităţile dreptului scris.

Există o operă de codificare publică, desfăşurată majoritar de Comisia de Drept Internaţional, cea mai importantă, pentru posedă o autoritate juridică directă, iar această operă aparţine tratatelor de codificare şi jurisprudenţă. Aceste tratate pot produce un triplu efect:
a) declararea cutumei existente;
b) cristalizarea unei cutume în curs de formare;
c) producerea unei cutume noi.

În prezent, succesele CDI s-au localizat în opera de codificare şi de dezvoltare progresivă a normelor secundare (dreptul tratatelor sau Statutul Curţii Penale Internaţionale). În schimb, Comisia fie a eşuat în încercarea de a codifica norme primare (de exemplu, în tentativa de a reglementa succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii şi arhive de stat), fie a ajuns la rezultate care au durat foarte puţin (de exemplu, în materia dreptului mării).

5. Starea de necesitate şi pericolul extrem (distress).

Răspuns: Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional sunt următoarele:
a) consimţământul statului lezat;
b) legitima apărare;
c) forţa majoră şi cazul fortuit;
d) pericolul extrem (distress);
e) starea de necesitate;
f) contramăsurile legitime.

Pericolul extrem permite pentru autorul actului (organul statului) să-şi salveze viaţa sau viaţa persoanelor aflate în grija sa într-o manieră contrară dreptului internaţional. De exemplu, navele şi aeronavele pot viola în caz de pericol extrem spaţiile maritime sau spaţiile aeriene.

Starea de necesitate are în comun cu pericolul extrem faptul că exonerează de răspundere pentru un act voluntar determinat de un pericol grav. Diferenţa constă în faptul că în cazul stării de necesitate pericolul nu mai ameninţă viaţa unui organ de stat sau viaţa celor pe care acest organ îi are în grijă, ci un interes esenţial al statului.

Întrebări drept penal, partea generală II, 1

1. Care este diferenţa între unitatea naturală şi, respectiv, cea legală de infracţiune?

Răspuns: Unitatea naturală se constituie în mod firesc, fiind determinată de însăşi natura actului de executare.

Unitatea legală este creată de legiuitor prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a mai multor acţiuni care altfel ar da naştere unei pluralităţi.

2. Care sunt componentele unităţii naturale de infracţiune? Dar a unităţii legale de infracţiune?

Răspuns: Unitatea naturală include: infracţiunea simplă, unitatea naturală colectivă şi infracţiunea continuă.

Unitatea legală include: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

3. Care sunt criteriile utilizate pentru identificarea situaţiilor în care suntem în prezenţa unei acţiuni susceptibile de a se prelungi în timp şi, implicit, a unei infracţiuni continue?

Răspuns: Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continue sunt: existenţa unui act de executare care se prelungeşte în timp şi unitatea elementului subiectiv.

La aceste condiţii de existenţă se adaugă următoarele criterii: definiţia legală a infracţiunii, natura valorii sociale ocrotite şi modul concret de săvârşire a infracţiunii.

4. Care este criteriul de delimitare între infracţiunea continuată şi unitatea naturală de infracţiune?

Răspuns: Criteriul de delimitare între infracţiunea continuată şi unitatea naturală de infracţiune este cel al pluralităţii de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp. Dacă în cazul infracţiunii continuate avem mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza unităţii naturale colectivă există o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în cadrul unei unităţi spaţio-temporale. Însă, în cazul intervalelor de timp mai mari scurse între actele de executare, acestea din urmă se autonomizează, transformându-le în acţiuni de sine stătătoare, specifice infracţiunii continuate.

5. Prin ce se deosebeşte infracţiunea continuată de infracţiunea de obicei?

Răspuns: Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Infracţiunea de obicei este acea formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin comiterea unei pluralităţi de acte de executare similare care, analizate izolat, nu au caracter infracţional, acest caracter dobândindu-se doar prin repetare, prin comiterea lor în mod obişnuit.

6. Când se consumă şi când se epuizează infracţiunea de obicei?

Răspuns: Infracţiunea de obicei se consumă atunci când s-a realizat numărul de acte necesar pentru a indica obişnuinţa. Epuizarea infracţiunii de obicei are loc o dată cu ultimul act de executare.

7. Daţi câte un exemplu de infracţiune progresivă comisă cu intenţie, din culpă, respectiv cu praeterintenţie.

Răspuns: Infracţiune progresivă comisă cu intenţie: autorul încearcă să ucidă victima, dar nu reuşeşte, provocându-i doar vătămări corporale, însă după un timp decesul survine din cauza unor complicaţii.

Infracţiune progresivă comisă din culpă: autorul accidentează un pieton, a cărui vătămare corporală iniţială s-a agravat ducând la decesul victimei.

Infracţiune progresivă comisă din praeterintenţie: autorul aplică lovituri unei persoane, cauzându-o o vătămare corporală; ulterior, vătămarea se agravează, ducând la încetarea funcţionării unui organ, astfel că fapta va deveni vătămare corporală gravă; dacă în cele din urmă leziunea iniţială duce la deces, fapta va constitui o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.