Michel Villey, Dreptul roman (note de lectură)

Presses Universitaires de France. Coll. Que sais-je ?, Paris, 1945

Introducere

Vechile legi romane nu sunt străine orizonturilor noastre obişnuite. Ele au rămas, în mare parte, în continuare actuale în Europa.

Civilizaţia greco-romană a produs un drept, adică o artă de a organiza societatea, drepturile şi obligaţiile membrilor societăţii. Societatea modernă cu dreptul ei s-au organizat plecând de la dreptul roman.

În timpul perioadei invaziilor barbare Biserica creştină s-a străduit să conserve dreptul roman (alături de dreptul canonic). Judecătorii medievali au găsit în dreptul roman modele de sentinţe, avocaţii - argumente, notarii - formule contractuale.

De ce a dat înapoi studiul dreptului roman în facultăţile actuale? Câteva motive:
- reculul latinei (indispensabilă pentru studiul serios al dreptului roman);
- materialismul istoric care a invadat mentalitatea contemporană (credem că o nouă infrastructură economică trebuie să secrete o artă a dreptului complet nouă;
- progresismul (dacă avântul ştiinţelor fizice este formidabil, ne imaginăm că nu mai avem nimic de învăţat de la Gaius sau de la Ulpian).

Termenii fundamentali pe care îi utilizează dreptul sunt invenţia romanilor: proprietate, succesiune, terament, obligaţie, contract, mandat, societate.

Prima parte. Cum s-a constituit dreptul roman

Primul capitol. Procedura acţiunilor legii şi prima practică judiciară

Romanii erau convinşi că fundamentele dreptului lor erau puse în Roma lui Romulus, a Horaţilor şi a Curiaţilor, a Tarquinilor.

Cea mai celebră lege a începuturilor este cea a Celor XII Table. Iniţial, dreptul nu există sub forma unor expuneri sistematice, există doar un praxis. Justiţia romană începe prin a funcţiona fără ghidarea unei opere legislative foarte dezvoltate.

Organizaţie judiciară

Câteva dintre indicaţiile lui Gaius ne permit să ne formăm o ideea asupra procedurilor romane.

Procedura este în mare măsură privată: în Roma primilor regi şi a primelor timpuri ale Republicii, cel lezat dirijează procedurile, căutând să-i fie restituit dreptul. Însă nu este vorba despre o răzbunare privată, ci de supunerea la anumite reguli. Anumiţi magistraţi verifică buna ordine în justiţie: regele (în perioada regală), colegiul pontifilor, pretorul (începând cu 367 î.e.n.).

Formalismul

Pretorul nu-şi dă concursul la toate cererile în justiţie, ci doar la acelea care pot fi exprimate într-una dintre formulele cerute. Intentarea unei acţiuni presupune de la cetăţeanul roman plierea la nişte rituri. Pretorul nu acceptă decât un anume număr de formule, deci un număr limitat de drepturi.

sponsio – promisiune solemnă a debitorului

În lipsa unei legislaţii scrise, tot regimul juridic rezidă în formule.

Formulele cele mai vechi

Crearea anumitor formule se pierde în noaptea mentalităţilor ancestrale.

Pontifii au fost primii jurisconsulţi. Veghind pe de o parte la observarea vechilor formule, spre începutul Republicii au creat ei înşişi altele noi.

Legea celor XII Table şi noile formule

La puţină vreme după instaurarea Republicii, spre anul 450 î.e.n., Romanii ar fi decis să constituie un corp de legi scrise. Este posibil ca o anume influenţa greacă (Atena lui Solon, Sparta lui Lycurg) să fi prevalat în luarea acestei decizii.

Textul integral al celor XII Table s-a pierdut. Există însă citate din el în operele autorilor antici. Această lege a fost considerată, până la sfârşitul istoriei Romei, baza dreptului roman.

Cele XII Table ating cele mai multe dintre subiectele dreptului privat.

Culegerile de formule

Volumele de formule ritualice au fost ţinute secrete în arhivele pontifilor. Anumite indiscreţii au făcut să ajungă până la noi câteva formule, mai mult sau mai puţin fidel.

Conţinutul dreptului arhaic

Iniţial, şefii familiilor constituie singura categorie protejată, vechea constituţie romană având un caracter oligarhic. Pe toate domeniile sale agricole, în privinţa tuturor lucrurilor cărora le este proprietar, pater familias posedă o dominaţie completă şi exclusivă, care a fost comparată uneori cu suveranitatea unui Stat asupra teritoriului său. Tatăl are dreptul să-şi alieneze bunurile aşa cum vrea, să le transmită şi să le împartă între moştenitorii şi legatarii aleşi. Are aproape aceeaşi putere şi asupra sclavilor (puterea dominicală), copiilor săi (puterea paternă) şi soţiei (manus). Mai poate avea putere şi asupra străinilor de familia sa, alţi şefi de familie, care sunt debitorii săi în urma unui contract.

Dreptul roman organizează cu o duritate rigidă urmărirea datoriilor: creanţierul nesatisfăcut îşi poate omorâ debitorul.

Independenţa cetăţeanului roman nu poate fi tulburată printr-un atac fără un motiv legitim. Singurele creanţe contractuale recunoscute în justiţie sunt acelea asupra cărora nu există dubii nici în ceea ce priveşte existenţa, nici în ceea ce priveşte dimensiunea.

Calităţile vechiului drept roman

Ce ne deranjează:
- rigoarea faţă de debitori, care presupune prea puţină umanitate;
- absenţa oricărei independenţe la membrii familiei, ceea ce demonstrează că individul nu se bucură de libertăţi;
- formalismul, care ne pare incomod.

Trebuie totuşi recunoscute două calităţi:
1) vechiul drept roman recunoaşte şi favorizează libertatea care constă, pentru fiecare tată de familie, în a poseda o sferă de activitate independentă; Statul îi recunoaşte fără rezerve şi fără nuanţe zona sa de autonomie pe care o foloseşte conform propriei voinţe, ca om independent şi liber;
2) jus civile quiritium este un drept cu contururi precise, în care arbitrariul judecătorului are puţin spaţiu.

Capitolul II. Procedura formulelor şi progresele practicii judiciare

Dezvoltarea deplină a dreptului roman se plasează în perioada clasică (începând aproximativ la 150 î.e.n., odată cu expansiunea imperiului).

Circumstanţele morale şi intelectuale

Puternic avânt intelectual, sub influenţa Greciei cucerite. Dreptul îşi schimbă si el natura, în direcţia unei proceduri care să funcţioneze eficient, în mod util şi echitabil.

Organizarea judiciară

Partea dirijează procedura: îşi cheamă în justiţie adversarul, conduce acţiunea împotriva lui, urmăreşte personal executarea sentinţei. Pretorul supraveghează actele particularului, controlează dacă se supune formelor procedurii, impune recursul la un arbitru.

Este necesară existenţa unui corp de savanţi (la început colegiul pontifilor, ulterior jurisconsulţii laici), pentru conservarea cunoaşterii formelor procedurale. Partea se informează de la ei atunci când vrea să intenteze acţiunea în formele cerute.

O nouă procedură

Dreptul începe să se îmbogăţească atunci când se abandonează formulele orale. Este posibil ca la origine să se afle o presiune a peregrinilor, incapabili să utilizeze dreptul roman antic, însă suficient de numeroşi încât să poată impune schimbări.

Crearea noilor formule

Cele mai multe dintre formulele scrise sunt mult timp formule numite civile, adică inspirate de vechiul drept civil. Ulterior, este modificat şi textul tradiţional. De exemplu, este cumva nevoie să li se acorde peregrinilor drepturi rezervate cândva cetăţenilor, de exemplu dreptul de proprietate? Atunci se inserează în formulă o scurtă frază, care îl invită pe judecător să raţioneze ca şi cum partea ar fi cetăţean şi nu peregrin (aceasta se numeşte “ficţiune”).

Condemnatio

În formule este ascuns secretul formării historice a multora dintre regulile dreptului nostru.

Alături de intentio, adică o frază care exprimă pretenţia părţii, noile formule cuprind o parte numită condemnatio, în care se exprimă la ce este condamnat pârâtul dacă pretenţia este verificată.

În aparenţă, formulele tradiţionale nu primesc decât adiţiuni lejere, însă în fond, conţinutul dreptului roman se schimbă cu totul.

Alte creaţii pretoriene

Pretorii romani au recurs la inventarea unor formule cu totul noi, care nu aveau nimic în comun cu vechile formule ale dreptului civil, numite in factum. Acestea priveau situaţii care nu erau prevăzute de dreptul civil din vechime.

Pretorul nu are în sarcină doar atribuţiile de jurisdictio (grija de a controla dacă formele utilizate de părţi sunt regulate) ci şi imperium, adică o autoritate generală de comandă. În virtutea imperiumului, el dă cetăţenilor ordine.

Valoarea justiţiei în Roma clasică

Dreptul Romei clasice se sprijină pe bazele dreptului quiritar şi-i conservă calităţile. Marea lui virtute este protecţia împotriva arbitrariului.

Peregrinii sunt protejaţi prin formulele fictive.

Un bun jurist al epocii clasice nu confundă deloc egalitatea “aritmetică” cu justiţia. De exemplu, minorul care, din lipsă de experienţă, a fost înşelat de cocontractant, nu este tratat după norma generală.

Capitolul III. Naşterea teoriei dreptului

Există un al treilea stadiu în dezvoltarea dreptului roman, cu începere din secolul I î.e.n. Apare forma ştiinţifică a dreptului, literatura juridică.

Jurisprudenţa

Jus civile este constituit din opera jurisprudenţilor. Mulţi dintre ei au scris tratate de drept.

Volumul făcut din ordinul lui Iustinian, Digeste, transmite câteva mii de fragmente. Nimic în comun cu tratatele teoretice ale Europei moderne. Jurisconsultul roman îşi păstrează întotdeauna privirea fixată pe cazul concret, în privinţa căruia este obişnuit să fie consultat. El utilizează o metodă tatonantă şi bazată pe controverse, compară cu cazuri asemănătoare, confruntă cutare sau cutare soluţie cu cea pe care a putut-o propune un jurisconsult precedent. Pune întrebări, discută, practică mai puţin deducţia cât discuţia dialectică.

Maximele produse de munca jurisconsulţilor nu vor niciodată să capete autoritate absolută. Ele sunt supuse controversei dialectice.

Predarea dreptului

Se povesteşte că Labeon, jurisconsult celebru de la începutul Imperiului, îşi împărţea viaţa în două părţi: şase luni de activitate practică, la Roma, şi şase luni consacrate lucrărilor ştiinţifice în vila sa de la ţară.

Jurisconsultul nu poate pretinde să fie prezent constant în practica meseriei sale, el trebuie să formeze şi discipoli. Cele două şcoli juridice rivale, Sabinienii şi Proculienii, conservă, dezvoltă şi răspândesc doctrinele marilor lor fondatori. Pentru practicianul exilat în provinciile îndepărtate, jurisconsultul redactează mari tratate practice de drept.

Principiile dreptului roman

Cel care vrea să cântărească în ce măsură dreptul roman a devenit o artă (adică o doctrină coerentă), trebuie să-şi arunce ochii asupra volumelor Institutes (cel al lui Gaius, apoi cel al lui Iustinian). În acestea, întreaga ştiinţă a dreptului se organizează într-o piramidă de noţiuni pe cât posibil definite.

Dreptul se defineşte prin scopul său, care este justiţia. Judecătorul este cel care se ocupă cu partajarea bună şi echitabilă între interese concurente. Romanii îşi însuşesc doctrina clasică a “dreptului natural”, aşa cum au expus-o autorii greci, pentru că este foarte realistă.

Jurisprudenţa este mai înainte de toate descrierea lumii existente. În ultimă instanţă, jurisprudenţa se sprijină pe cunoaşterea lucrurilor.

Planul Instituţiilor

Trei lucruri trebuie să fie analizate în lumea dreptului:
- care sunt actorii, cei care negociază, pledează, exercită drepturile (personae);
- decorul scenei, obiectele, materiale sau nu, care pot fi folosite sau traficate (res);
- acţiunile care pot fi îndeplinite de către persoane, cuvintele şi gesturile actorilor, formulele pe care le utilizează într-un proces, un act juridic (actiones).

Opera romaniştilor

Istoria dezvoltării dreptului roman nu se termină la Roma. În realitate, cea mai mare parte a noţiunilor noastre juridice (dreptul de proprietate, dreptul real şi dreptul personal, contractul, etc.) are ca autori romaniştii.

Resurgenţa dreptului roman datează de la sfârşitul secolului al XI-lea, când la Universitatea din Bologna începe studiul lucrărilor Digeste şi Institutes. În secolele XII-XIII este epoca glosatorilor, în vreme ce secolele XIV-XV sunt epoca postglosatorilor şi a consiliatorilor. În ansamblu, ne-au transmis în mod fidel arta romană a jurisprudenţei, păstrând caracterul de artă suplă şi deschisă a dreptului, şi adaptându-i soluţiile la circumstanţele economice şi sociale noi ale Europei.

Îşi face apariţia o categorie de jurişti lipsiţi în mare măsură de experienţa juriştilor romani. Este vorba despre Şcoala dreptului natural modern (Pufendorff, Thomasius, Wolff), care era formată mai degrabă din profesori de filosofie, de morală sau de teologie. Filosofia cu care se hrăneau membrii ei era diferită de cea a juriştilor romani (raţionalism, idealism, subiectivism). Ei încep să gândească dreptul plecând de la individ.

În cursul secolului al XIX-lea, apare în Germania grupul Pandectiştilor, pornind de la filosofia kantiană, care crease noile definiţii ale persoanei, ale drepturilor, ale contractelor, etc. “Prin opera acestor teoreticieni doctrina juridică romană a fost obiectul unei complete reinterpretări, şi influenţele acesteia continuă să-şi facă simţită prezenţa. De exemplu, ceea ce marele public are obiceiul să înţeleagă prin “drept natural” nu are decât raporturi foarte îndepărtate cu dreptul natural antic; şi conceptele noastre de proprietate, de contract, de persoană juridică nu mai sunt noţiunile romane; manualele noastre nu ne mai transmit decât un drept roman falsificat pentru că optica prin care este privit e diferită, cu categorii noi. Dezvoltarea dreptului roman nu este un progres continuu. A suferit, începând cu secolul al XVII-lea, o deviaţie gravă.” (p. 47-48)

Valoarea teoriei juridice romane

Tendinţa actuală este să fie dispreţuite principiile dreptului roman, lăudându-se spiritul practic şi neîncrederea romanilor faţă de abstracţie.

Datorăm romanilor existenţa unei teorii a dreptului. Înainte de epoca ciceroniană, nu era decât o practică juridică.

A doua parte. Câteva creaţii ale dreptului roman

Primul capitol. Clasificarea persoanelor

Orice tratat modern de drept începe prin definirea şi studierea persoanelor. Romanii nu sunt “personalişti”, nu proclamă drepturile “persoanei”. Pentru jurişti, acest cuvânt desemnează individul, în măsura în care acesta joacă un rol pe scena juridică.

Există mai multe tipuri de persoane. Există trei distincţii: 1) între oameni liberi şi sclavi; 2) între cetăţeni şi străini; 3) între tatăl de familie şi subordonaţii lui.

Soluţiile vechiului drept roman

Dreptul roman acorda protecţie doar taţilor familiilor romane. Erau astfel excluse trei categorii de persoane:
- sclavii şi toţi descendenţii lor; ei şi-au pierdut toate drepturile, sunt lucrul soldatului care i-a capturat;
- străinii; aceştia nu au drepturi la Roma, doar în cetatea din care provin; totuşi, există câteva categorii printre străini;
- oricine altcineva decât pater; cei supuşi autorităţii unui lider familial nu sunt sui juris.

Transformările dreptului familiei

În perioada clasică şi postclasică, vechiul drept roman se transformă, începând cu familia romană. Fiul nemaiputând fi menţinut în situaţia sa subordonată, juriştii imaginează emanciparea, prin care fiul este privat de orice legătură cu familia sa, însă este eliberat de autoritatea tatălui. Chiar dacă nu se ajunge la emancipare, iar copiii rămân în interiorul familiei, uzajul pe lasă o anumită sumă, numită peculiu (lat. peculium), provenită fie din munca lui, fie din averea tatălui. Li se deschide accesul în tribunal, anumite acţiuni în justiţie le sunt permise.

Un nou regim juridic îi oferă femeii independenţa juridică.

Condiţia străinilor

Deja, dreptul străinilor avea tendinţa să acorde, prin concesiuni anume, oamenilor din cetăţile străine beneficiul legilor romane. Or, vine un moment când peregrinii sunt primiţi în cetatea romană.

Într-o primă etapă, juriştii recunosc dreptul ginţilor, valabil pentru toţi străinii. Anumite acte se deschid străinilor (vânzarea, închirierea, societatea).

În anul 212, împăratul Antonin Caracalla, printr-o măsură generală, acordă tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană.

Condiţia sclavilor

Roma nu a făcut din ei subiecte de drept. Sclavajul părea o necesitate socială. E adevărat că eliberarea le diminează numărul.

“Dreptul roman recunoştea o pluralitate de persoane. Idealismul modern le-a redus la unitate.” (p. 58)

Persoanele morale

Textele romane asupra persoanelor recunoşteau o anumită personalitate copilului înainte de naşterea sa.

În sens tehnic, există şi alte persoane decât indivizii. Se vorbeşte despre persoane “morale”, despre persoane “juridice”, despre persoane “fictive”.

Municipiile romane, adică cetăţile înglobate în Statul roman, acţionează în justiţie în nume propriu. Aceste “societăţi de publicani” ne fac să ne gândim la societăţile noastre pe acţiuni. În Imperiul creştin, aceeaşi personalitate juridică există în folosul bisericilor, a fundaţiilor caritabile.

Biserica catolică are drepturi, are un patrimoniu. Situaţia ei juridică este unică, ea nu poate fi confundată nici cu ansamblul credincioşilor, nici cu corpul clerului, nici cu Iisus Hristos, fondatorul ei. Ea este o persoană morală.

Cei incapabili

Nu există la Roma o definiţie a capacităţii juridice. Însă juriştii romani au perceput că printre persoanele juridice sunt unele incapabile să-şi exercite în mod normal drepturile. Acestea trebuie protejate şi puse sub tutelă.

1. Incapacitatea femeii. Dreptul evului mediu francez îi declara incapabili pe: evrei, eretici, lombarzi, bastarzi. Fiecare clasă socială avea regimul ei juridic. Exista deci o puternică diversitate de incapacităţi juridice, printre care cea mai notabilă este aceea a femeii, care se găseşte supusă puterii unui tată, unui bunic sau a unui soţ. Femeia nu va putea niciodată să-şi vândă bunurile, să ia cu împrumut, să acţioneze în justiţie.

În epoca romană clasică, dreptul are obiceiul să corecteze codul civil, străduindu-se să reducă incapacitatea femeilor. În dreptul lui Iustinian nu mai există incapacitate fundamentată pe cauză sexuală.

2. Situaţia nebunului şi a risipitorului. Încă din epoca celor XII Table, nebunul nu este lăsat la conducerea afacerilor sale. Este plasat în puterea celor mai apropiaţi membri ai familiei sale, numiţi curatori. Risipitorul se întâlneşte şi el cu rigorile dreptului: moravurile romane de economie aspră sunt opuse acestei dezordini, iar familia veghează împotriva imprudenţelor şefului ei trecător.

3. Impuberii. Copilul care nu a atins vârsta pubertăţii, şi nu a îmbrăcat toga virilă, este prea tânăr pentru a-şi exercita persoana juridică. Vârsta pubertăţii era discutabilă de la caz la caz pentru Şcoala sabiniană, în vreme ce Şcoala Proculiană considera că se poate impune o vârstă fixă: 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi (Gaius).

Tutela impuberilor. Atunci când copilul este incapabil să-şi exercite rolul de şef de familie, altcineva îl va înlocui (ruda cea mai îndepărtată sau o persoană desemnată de către tatăl familiei în testament). Cel chemat să-l înlocuiască pe impuberul incapabil este numit tutore. El va exercita asupra familiei şi asupra pupilei însăşi o adevărată autoritate paternă, însă care încetează atunci când pupila atinge vârsta pubertăţi.

Cele XII Table îl obligă pe tutore să dea socoteală puberului, la încheierea responsabilităţii sale. Astfel, treptat, tutela îşi schimbă caracterul din drept în funcţie.

4. Cei mai tineri de douăzeci şi cinci de ani. Juriştii epocii clasice s-au găsit în faţa unei nevoi sociale: ridicarea vârstei de incapacitate juridică a copiilor. Exista o lege, Lætoria, care era dată împotriva celor care înşelaseră, lezaseră, escrocaseră un adolescent, adică cel mai tânăr de douăzeci şi cinci de ani.

Atunci când un act juridic este încheiat cu un minor (vânzare, împrumut, acţiune judiciară) şi minorul respectiv, după aceea, se consideră lezat, pretorul convoacă părţile, verifică dacă este adevărat că există o leziune, că s-a abuzat de minor, că actul n-a fost întocmit în mod corect; şi, dacă este cazul, anulează actul, şterge toate consecinţele, ordonă “restitutio in integrum”.

Rezultatul este că nimeni nu mai vrea să încheie acte cu minorii, ca nu cumva acestea să fie lovite de nulitate. Curatela minorilor se generalizează, aşa încât, d.p.d.v. juridic situaţia puberului tinde să se confruntea cu aceea a minorului. Adolescentul se alătură astfel celor incapabili.

Capitolul II. Descrierea lucrurilor

Lucrurile sunt bunurile, din utilizarea şi posesia cărora se nasc conflicte între persoane.

Primele clasificări

Există mai întâi lucrurile sacre, care aparţin zeilor, mormintele care aparţin manelor. Dreptul medieval păstrase această categorie: bisericile aparţin sfinţilor ale căror relicve sunt păstrate în ele, pământurile papei îi aparţin Sfântului Petru, ţara sfântă – lui Iisus Hristos.

Există apoi lucrurile publice, care aparţin Statului la Roma, şi lucrurile comune, precum aerul sau marea. Toate acestea sunt în afara dreptului privat, şi “în afara comerţului”.

Lista lucrurilor care ţin de dreptul privat a crescut de-a lungul istoriei romane. O ultimă categorie care a îmbogăţit târziu domeniul dreptului privat este aceea a lucrurilor necorporale, care apar în doctrină spre sfârşitul Republicii.

Sub influenţa filosofiei greceşti

Grecii au o filosofie a lucrurilor. Se ştie că filosofia distinge în fiecare lucru forma şi materia. Să presupunem că un sculptor îşi însuşeşte argila altuia şi o utilizează – cui îi aparţine statuia? Cei care îşi revendică obârşia din şcoala lui Aristotel, răspund: sculptorul, căci în fiecare lucru forma este esenţialul, iar sculptorul este creatorul formei. Jurisconsulţii care aparţin şcolii stoice, adică Sabinienii, susţin că lucrul esenţial este materia.

Lucrurile corporale şi necorporale

Filosofii din şcoala lui Aristotel spun că există două categorii de lucruri: cele pe care simţurile le percep corporal, cele pe care spiritul le percepe în mod abstract.

Instituţiile lui Gaius împart şi ele lucrurile în corporale şi necorporale. Primele pot fi atinse: un câmp, un sclav, un veşmânt, aurul. Lista celor incorporale cuprinde: patrimoniul ereditar (conceput ca atare, abstract, ca un ansamblu de drepturi şi de datorii), uzufructul, creanţele, servituţile.

1. Servituţile. Gaius dă chiar o enumerare a servituţilor. Originea servituţilor datează din perioada în care, ca urmare a împărţirii unor terenuri altădată comune, proprietatea privată asupra câmpurilor se răspândeşte. Anumite suprafeţe, separate de pământurile învecinate, se regăsesc lipsite de trecerea până la drumul comun, sau de apa necesară culturilor. Proprietarul suprafeţei va trebui să-şi rezerve privilegiul de a trece prin câmpul vecinului său, sau să meargă să-şi extragă de acolo apa.

Din Grecia vine noţiunea de lucruri necorporale. Ceea ce vrea proprietarul câmpului nostru, nu este calea însăşi sau izvorul vecinului (lucruri corporale) ci doar posibilitatea de a scoate apă sau posibilitatea de a ajunge la vecinul său (abstracţiuni, lucruri necorporale). Aşadar, proprietarul are nevoie nu de calea însăşi sau de izvor, ci de serviciul pe care acestea le pot aduce. Aceasta este servitutea.

Apar astfel o multitudine de servituţi: pot avea dreptul nu numai să merg la vecinul meu, ci şi de a face să treacă pe la el o canalizare, să-mi sprijin casa mea de imobilul lui, să văd prin grădina lui, să-l împiedic să construiască un imobil care să blocheze perspectiva deschisă de ferestrele mele.

2. Ereditatea, patrimoniul. Gaius cita ereditatea printre lucrurile necorporale. Ea cuprinde nu numai obiectele concrete cărora defunctul le era proprietar, dar şi creanţele, datoriile.

Mobile şi imobile. Principala clasificare în dreptul nostru clasează bunurile în mobile şi imobile. Sursa ei se află tot în dreptul roman.

Dreptul roman mai împarte lucrurile în res mancipi (lucrurile aflate sub stăpânire) şi res nec mancipi (lucrurile neaflate sub stăpânire). În prima categorie intrau pământurile, casele situate în Italia, sclavii şi animalele care se îmblânzesc cu gâtul şi spinarea (boii, caii, catârii şi măgarii). În a doua categorie intră banii şi animalele sălbatice.

Capitolul III. Drepturile asupra lucrurilor

Dreptul s-a confruntat devreme cu problema următoare: cum să repartizeze lucrurile între persoane.

Dominium ex jure quiritium

Atunci când un terţ poartă atingere proprietăţii sale, pater familias îşi aduce adversarul în faţa magistratului, aduce cu sine lucrul despre care este vorba (sau ceva reprezentativ: o piatră, o mână de iarbă) şi pronunţă formula celebră: “Spun că acest pământ este al meu în virtutea dreptului quiritilor.” Această procedură este desemnată cu numele de revendicare. Tatăl este suveran pe pământul său, pe domeniul său. Statul nu îndrăzneşte nici să preleveze impozit pe bunurile particularilor, nici să recurgă la ceea ce numim expropriere din cauză de utilitate publică.

Extensie

Totuşi, cuvântul dominium era departe de a putea fi atribuit tuturor pământurilor şi tuturor bunurilor. Suprafeţele publice, foarte importante în urma cuceririlor romane, precum şi suprafeţele comune îi scăpau.

Compilaţiile iustiniene nu cunosc decât un singur tip de proprietate, deschis tuturor: proprietas.

Glosatorii medievali analizează proprietatea, găsind acestui drept trei atribute: usus (dreptul de a utiliza lucrul), fructus (dreptul de a-i culege fructele), abusus (dreptul de a o consuma sau de a o aliena).

Despre aproprierea lucrurilor necorporale

Mai există alte acţiuni reale care servesc la revendicarea unui lucru: reivindicatio şi cele trei acţiuni analoge.

La Roma, ca şi azi, servitutea are ceva excepţional, iar dreptul este ostil dezvoltării sale. Ordinea normală cere ca un lucru să aibă un singur proprietar.

Posesia

Pentru jurişti, posesia nu este acelaşi lucru cu proprietatea: termenul înseamnă o stăpânire de fapt asupra unui lucru, mai degrabă decât un drept propriu-zis. Hoţul meu posedă obiectul pe care mi l-a sustras, căruia eu îi sunt proprietarul.

În mod normal, se poate ca cineva să posede lucrul căruia îi este proprietar.

1. Originile. La începutul perioadei clasice, dreptul de proprietate veritabil este încă puţin răspândit. Romanul care cultivă unul dintre numeroasele pământuri confiscate de la inamic nu are asupra lui dominium. El are posesia, nu şi proprietatea pământului. Dacă cineva îşi însuşeşte pământul în mod violent, nu există formulă juridică în stare să revendice bunul pierdut.

2. Creaţiile pretorului. Intervenţia acestuia se datorează intenţiei de a-i proteja pe cei care cultivau pământurile paşnic. În numele puterilor sale generale de poliţie, pretorul formulează interdicţii (prin care împinge la restituirea celor sustrase).

3. Teoria “posesie”. Obţinem posesia prin corp şi prin suflet (corpore et animo). Pentru a poseda, este nevoie de o aprehensiune prin simţuri (de aceea, pentru jurisconsulţii clasici, este imposibilă poesia unui lucru necorporal, a unui uzufruct, a une servituţi). Însă pentru a poseda mai trebuie şi un act de inteligenţă (de aceea copilul şi idiotul nu pot exercita posedia), o intenţie.

4. Imperiul Târziu. Pentru a fi un autentic posesor, nu va mai fi suficient să se exercite o stăpânire corporală asupra lucrului, dublată de intenţia de a-l păstra. Va mai trebui să existe ceea ce modernii numesc animus domini, starea de spirit a proprietarului, adică pretenţia unui drept asupra lucrului.

5. Dreptul modern. Teoria franceză a timpurilor moderne este comparabilă în mare cu cea a lui Iustinian. Pentru a fi posesor, trebuie să pretinzi că ai un drept. Locatarul, depozitarul, creanţierul gajist, nu sunt posesori, pentru că nu pretind să aibă un drept real.

Capitolul IV. Obligaţiile

Obligaţiile sunt o categorie foarte importantă a lucrurilor necorporale. Alături de drepturile asupra lucrurilor (fonduri funciare, uzufructe, servituţi) pe care le numim drepturi reale, există drepturi la lucruri sau servicii care să ne fie făcute de către nişte persoane: bun necorporal pe care romanii îl numesc obligaţie. Ele cunosc o procedură proprie, acţiunile in personam, distincte de acţiunile in rem.
Cele două principale surse de obligaţii sunt delictul şi contractul.

Delictele

Orice fapt oarecare a unui om, care cauzează altuia o daună, îl obligă pe cel prin eroarea căruia acesta s-a produs, să-l repare. Acest principiu abstract nu este nicăieri formulat în dreptul roman. La început, doar anumite delicte sunt numite în Cele XII Table (arborum sccisio – tăierea arborilor vecinului, deturnarea averii minorului). Gaius citează doar patru delicte: furtum (furtul), rapina (furtul sub ameninţarea armelor), injuria (violenţa comisă împotriva unei persoane), damnum injuria datum (violenţa cauzată fără drept sclavilor, animalelor, lucrurilor unei persoane). Lor li se adaugă violenţa (prin care delincventul forţează o persoană să facă un act dezavantajos), dolul (înşelăciunea).

Iniţial, cel prejudiciat de un delict putea să-şi exercite în justiţie răzbunarea, cerând de patru ori valoarea celor furate, sau moartea celui care fura în timpul nopţii, ori înarmat. Cu timpul însă, Statul şi-a asumat pedepsirea hoţilor, a crimelor şi a violenţelor.

Contractele

Vechiul drept nu recunoştea decât un număr mic de acţiuni contractuale.

De exemplu, cazul în care un tată de familie se angajează personal la restituirea unui împrumut bănesc, prin operaţiunea formalistă numită nexum. În prezenţa a cinci martori, tatăl de familie se vinde împrumutătorului său. Acţiunea nu este o adevărată acţiune personală, căci cel care ia cu împrumut, în loc să rămână o persoană liberă, dar care are obligaţii în raport cu împrumutătorul, devine aproape sclavul său, obiectul său.

Epoca clasică. Relaţiile economice între familii se intensifică. Imitând dreptul grec, pretorul introduce acţiuni de cumpărare şi de vânzare.

Clasificări. Gaius, în secolul II, face o clasificare foarte arhaică, în funcţie de cauza juridică a obligaţiei:
a) verbis (contractul care se naşte din cuvânt);
b) litteris (obligaţia care provine din litere, adică din înscrierea făcută de către tatăl familiei romane);
c) re (obligaţiile contractuale care reies din înmânarea unui lucru) – împrumutul unei sume de bani sau a oricărui alt lucru (depozit, comodat, gaj);
d) consensu (contractele provenit din consimţământ): vânzarea, închirierea, societatea şi mandatul.

Concluzie

Esenţialul dreptului lui Iustinian, lucrat, simplificat şi de multe ori îmbogăţit de către moderni, a ajuns până la noi.

“Caracterul roman care din toate părţile penetrează dreptul nostru până la măduvă, şi pe care fiecare îl simte mai mult sau mai puţin confuz, nu este deloc pe gustul tuturor. Romaniştii nu au fost niciodată populari, şi li se întâmplă să treacă drept ridicoli. De la Montaigne, de la Molière încoace, oamenii aspiră la o justiţie simplă şi populară în care bunul simţ să înlocuiască o ştiinţă livrescă şi inumană, provenită din altă parte. Toţi sunt ranchiunoşi pe regulile complicate, formulate într-un limbaj de pedanţi, şi mai degrabă în latină decât în franceză. Cine nu-i supărat pe formulele înguste şi imuabile ale “legiştilor”. Dispreţul pentru dreptul roman a devenit, ni se pare, monedă curentă [...].” (p. 113-114)

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (note de lectură)

Titlu integral: Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului, instituţiilor Greciei şi Romei

Pentru alcătuirea acestei fişe am consultat versiunea originală numerizată de Google, apărută la Durand, Paris, 1864. Traducerea fragmentelor îmi aparţine.

Introducere

Romanii şi grecii, două ramuri ale aceleiaşi rase, au avut aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare.

Anumite lucruri îi despart pe romani şi greci de societăţile moderne. “Ceea ce avem de la ei şi ceea ce ne-au lăsat moştenire ne face să credem că ei ne semănau; ne este destul de greu să-i considerăm ca fiindu-ne străini; aproape întotdeauna pe noi ne vedem în ei. De aici provin multe erori. Este imposibil să nu te înşeli în privinţa popoarelor vechi atunci când îi priveşti prin intermediul opiniilor şi a faptelor timpurilor noastre.” (p. 1)

Erorile în privinţa anticilor au repercusiuni în viaţa curentă. Roma şi Grecia antică sunt inimitabile, nimic din societatea modernă nu le seamănă.

Omul nu mai gândeşte azi ca în urmă cu douăzeci şi cinci de secole, de aceea el nu se mai guvernează azi ca atunci.

“Cum se face că instituţii care se îndepărtează atât de puternic de tot ceea ce avem noi idee astăzi au putut să se stabilească şi să funcţioneze atât de mult timp? Care este principiul superior care le-a dat autoritate asupra spiritului oamenilor?” (p. 3)

În faţa instituţiilor şi a legilor sunt credinţele. Din ideile despre fiinţa umană, despre viaţă, despre moarte, despre a doua existenţă, despre principiul divin, decurg instituţiile şi dreptul privat al anticilor.

Populaţiile greceşti şi italiene sunt anterioare lui Homer şi Romulus. Credinţele lor s-au format într-o antichitate fără dată. Accesul la ele, în condiţiile în care nu ni s-au păstrat texte, este foarte anevoios.

“Din fericire, trecutul nu moare niciodată complet pentru om. Omul poate într-adevăr să-l uite, dar îl păstrează întotdeauna în el. Căci, aşa cum este în fiecare epocă, el este produsul şi rezumatul tuturor epocilor anterioare. Dacă se adânceşte în propriul suflet, poate regăsi şi distinge aceste diferite epoci în funcţie de ceea ce fiecare dintre ele a lăsat în el.” (p. 5)

Limba, ritualurile, poartă în ele amintirile trecutului.

Cartea întâi. Credinţe antice

Primul capitol. Credinţe despre suflet şi despre moarte

Credinţa în nemurirea omului după moarte este unanimă la rasa indo-europeană. Moartea ca schimbare a vieţii. Nu este vorba despre metempsihoză, căreia şi Vedele se opun. Nu exista nici credinţa urcării sufletului la cer. Conform celor mai vechi credinţe ale italienilor şi ale grecilor, se considera că sufletul rămâne pe pământ şi-şi continuă viaţa alături de oameni.

Ritualurile cele mai vechi de înmormântare ne arată că, atunci când corpul este pus în mormânt, este îngropat şi ceva viu (sufletul este închis în mormânt). De atunci datează “fie-i ţărâna uşoară”.

Necesitatea înmormântării: pentru ca sufletul să fie fixat în locuinţa subterană, trupul trebuie acoperit cu ţărână. Fără înmormântare, sufletul era rătăcitor, şi nu-şi găsea odihna, tulburat, tulburându-l la rândul lui pe cei vii.

Nu ajunge mormântul, trebuie ca şi înhumarea să aibă loc respectându-se riturile funebre.

În cetăţile antice, privarea unui vinovat de mormânt era o pedeapsă teribilă.

Masa funebră aparţinea în exclusivitate mortului. Pe mormânt se turna lapte, vin, miere. Se puneau alimente, de care nu se atingea nici un om viu (ar fi fost o mare impietate). Se sacrifica o victimă, al cărei sânge se scurgea pe mormânt, în vreme ce carnea era arsă de tot.

Capitolul II. Cultul morţilor

Grija de a aduce morţilor de băut şi de mâncare a fost obligatorie. Morţii treceau drept sacri, şi erau veneraţi. Nu se făcea distincţie între ei în funcţie de ceea ce realizaseră în timpul vieţii, toţi fiind respectaţi în egală măsură. Mormintele erau temple.

Grecii şi romanii credeau că, dacă morţilor nu li se mai aduc ofrande, aceştia ies din morminte şi încep să-i tulbure pe cei vii.

Pe cei morţi, grecii îi numeau demoni sau eroi. Romanii le ziceau lare, mane sau genii.

Capitolul III. Focul sacru

Casa unui grec sau unui roman conţinea un altar, pe care trebuia să fie cenuşă şi cărbuni aprinşi. Focul trebuia întreţinut zi şi noapte. Focul nu se stingea decât atunci când familia se stingea.

Focul sacru era pus în legătură cu numeroase rituri care îi erau dedicate. Era Providenţa familiei.

“Religia focului sacru datează deci din epoca îndepărtată şi misterioasă în care nu erau încă nici greci, nici romani, nici hinduşi, şi în care nu erau decât arieni. Atunci când triburile s-au separat unele de altele, au luat acest cult cu ele, unele pe malurile Gangelui, altele pe malurile Mediteranei. Mai târziu printre aceste triburi separate şi care nu aveau relaţii între ele, unele l-au adorat pe Brahma, altele pe Zeus, iar altele pe Ianus; fiecare grup îşi făcuse zeii său. Dar toţi au păstrat ca o moştenire antică prima religie pe care o inventaseră şi practicaseră în leagănul comun al rasei lor.” (p. 27)

Viziunea lui Fustel de Coulanges este dominată de viziunea modernă progresului, de unde nişte interpretări cu totul particulare şi eronate, cum ar fi aceea că focul sacru, invocat înaintea lui Brahma, Zeus, Ianus, ar fi mai important prin “anterioritatea” sa principiului sacru, în manifestările sale specifice, şi de aceea era invocat înaintea acestuia.

Atunci când divinitatea s-a antropomorfizat, la greci şi la romani, focul sacru, devenit Vestia, a devenit şi el o femeie.

Focul sacru nu este, în gândirea anticilor, un foc material, care încălzeşte şi care arde, care transformă corpurile, topeşte metalele şi devine instrumentul artizanilor. El are cu totul altă natură. Este un foc pur, care nu poate fi produs decât prin intermediul anumitor rituri şi este întreţinut cu anumite specii de copaci. I se cere nu numai belşugul şi sănătatea, ci şi puritatea inimii, temperanţa şi înţelepciunea.

Focul sacru era cast (Vesta fiind ulterior zeiţa fecioară).

Există numeroase asocieri între cultul morţilor şi cultul focului sacru. Căminul, demonii, eroii, manele, totul era conectat. Vergilius spune atât “cămin” pentru “penaţi”, cât şi “penaţi” pentru “cămin”.

Capitolul IV. Religia domestică

De mai multe secole, oamenii nu mai acceptă o doctrină religioasă decât cu două condiţii: prima – să anunţe un dumnezeu unic; a doua – să se adreseze tuturor oamenilor fără excepţie. Religia domestică nu îndeplinea aceste două condiţii: ea nu oferea spre adoraţie un dumnezeu unic, în vreme ce acest dumnezeu nu admitea să fie venerat de toţi. Fiecare familie avea zeul ei.

Nu există nimic în comun între cultul antic al morţilor şi cultul creştinilor pentru sfinţi. Una dintre primele reguli este aceea că nu putea fi practicat decât de o familie pentru morţii care îi aparţineau printr-o legătură de sânge. Numai familia putea asista, orice străin fiind exclus. Mortul care nu a lăsat urmaşi, se expunea foamei perpetue.

Fiul făcea sacrificiile postume pentru tatăl, şi pentru toţi înaintaşii. Neîndeplinirea acestei datorii era echivalentă cu un paricid. Dacă sacrificiile erau îndeplinite aşa cum trebuie, strămoşul devenea un zeu protector.

“Exista un schimb perpetuu de servicii amabile între viii şi morţii fiecărei familii. Strămoşul primea de la descendenţii lui seria de festine funebre, adică singurele bucurii pe care putea să le aibă în cea de-a doua sa viaţă. Descendentul primea de la strămoş ajutorul şi forţa de care avea nevoie în aceasta. Cel viu nu putea să se lipsească de cel mort, nici cel mort de cel viu. Prin aceasta, o legătură puternică se stabilea între toate generaţiile aceleiaşi familii şi făcea din ea un corp pentru totdeauna inseparabil.” (p. 35-36)

Cultul domestic avea rituri secrete, care nu erau niciodată făcute publice (sacrificia occulta). Fiecare familie avea ceremoniile care îi erau proprii, sărbătorile ei particulare, formulele ei de rugăciune şi imnurile ei – patrimoniul ei sacru.

Religia domestică nu se propaga decât pe linie masculină, din tată în fiu. Explicaţia poate fi credinţa antică în virtutea căreia principiul generator al vieţii rezida exclusiv în bărbat.

Cartea a II-a. Familia

Primul capitol. Religia a fost principiul constitutiv al familiei din vechime

În jurul focului sacru, familia face rugăciunile. La câţiva paşi de casă, în mormântul comun, cei decedaţi alcătuiesc şi ei o familie.

Principiul familie antice nu se află în generaţie, nici în afecţiunea naturală (sentiment care poate exista sau nu).

Legile succesiunii spun cel mai bine ce cred oamenii despre familie.

“Istoricii dreptului roman, remarcând foarte just că nici naşterea, nici afecţiunea nu erau fundamentul familiei romane, au crezut că acest fundament trebuia să se găsească în puterea paternă sau maritală. Ei fac din această putere un soi de instituţie primordială. Dar ei nu explică în ce mod s-a format ea, altfel decât prin superioritatea forţei soţului asupra soţiei, tatălui asupra copiilor. Or, a plasa forţa ca sursă a dreptului înseamnă a se înşela foarte grav.” (p. 43)

Ceea ce uneşte membrii unei familii este mai presus de naştere, de afecţiune şi de forţă fizică. Este religia vetrei şi a strămoşilor. Familia anticilor este mai mult o asociaţie religioasă decât o asociaţie naturală. În ea, femeia nu contează decât după ce s-a căsătorit şi adoptă cultul. Fiul emancipat, care nu mai practică cultul, este ignorat. Fiul adoptat, care nu are legătură de sânge, devine un adevărat fiu după ce este iniţiat. Legatarul care nu practică cultul familiei este dezmoştenit.

“O familie era un grup de persoane cărora religia le permitea să invoce aceeaşi vatră şi să ofere masa funebră aceloraşi strămoşi.” (p. 44)

Capitolul II. Căsătoria

Prima instituţie pe care religia domestică a stabilit-o a fost mariajul. După căsătorie, femeia nu mai are nimic în comun cu religia familiei în care s-a născut; ea sacrifică şi invocă în religia noii familii.

Căsătoria era extrem de gravă şi pentru soţ. Dacă religia domestică cere ca în jurul vetrei să fie numai cei între care există o legătură de sânge, soţia face excepţie. Ea este străina care participă în mod legitim la cultul strămoşilor.

Căsătoria avea loc în casă, şi cei invocaţi erau zeii casnici.

La greci, ceremonia căsătoriei avea trei acte: unul avea loc în faţa vetrei tatălui, al treilea în faţa vetrei soţului, cel de-al doilea jucând un rol intermediar.

Căsătoria romană cuprindea trei acte: traditio, deductio in domum, confarreatio.

Căsătoria sacră a fost cea mai veche formă de uniune conjugală.

Căsăoria detaşează femeia cu totul din familia ei. Chiar şi cultul morţilor, pe care îl va avea în continuare, are ca suport familia soţului. Strămoşii lui devin strămoşii ei.

“Instituţia căsătoriei sacre trebuie să fie la fel de veche în rasa indo-europeană pe cât este religia domestică. Această religie l-a învăţat pe om că uniunea conjugală este altceva decât un raport al sexelor şi o afecţiune trecătoare, şi i-a unit pe cei doi soţi prin legătura puternică a aceluiaşi cult şi a aceloraşi credinţe.” (p. 51)

O asemenea uniune era indisolubilă, divorţul fiind foarte dificil. Trebuia o nouă ceremonie sacră, pentru că numai religia putea dezlega ceea ce religia legase.

Capitolul III. Despre continuitatea familiei. Interdicţia celibatului. Divorţ în caz de sterilitate. Inegalitate între fiu şi fiică

Familia trebuia să se perpetueze pentru totdeauna, aceasta fiind condiţia esenţială pentru ca morţii să fie veneraţi şi să beneficieze de masa funebră. Privaţi de acestea, morţii deveneau nefericiţi. Primul magistrat al Atenei veghea ca nici o familie să nu se stingă. Legea romana ocrotea şi ea cultul domestic. Fiecare avea interes să lase un fiu în urmă.

Celibatul era o impietate gravă şi o nefericire. Era, atât pentru el cât şi pentru familie, o damnare.

Au existat legi care au pedepsit celibatul ca pe un delict. Omul nu-şi aparţine, el este al familiei.

Bastardul nu putea îndeplini un rol în religia casnică. Fiul trebuia să vină pe lume într-o căsătorie religioasă.

“Căsătoria era deci obligatorie. Scopul ei nu era plăcerea; obiectul ei principal nu era uniunea a două fiinţe care se plăceau şi care voiau să se asocieze pentru fericirea şi pentru necazurile vieţii. Efectul căsătoriei, în ochii religiei şi ai legilor, era ca unind două fiinţe în cultul domestic, să se ajungă la naşterea unei a treia care să fie capabile să continue acest cult.” (p. 56) Dacă femeia era sterilă, căsătoria putea fi deci anulată. În această situaţie, divorţul nu era numai posibil, ci obligatoriu.

Dacă soţul era cauza sterilităţii, un frate sau o rudă i se substituia. Copilul rezultat trecea drept fiul soţului, şi continua cultul familiei.

Văduva, dacă nu avusese copii, trebuia să se căsătorească cu o rudă apropiată a soţului. Copilul rezultat trecea drept copilul defunctuluil.

Naşterea unei fiice nu îndeplinea scopul căsătoriei.

Capitolul IV. Despre adopţie şi despre emancipare

Dreptul de a adopta era ultima resursă la care putea recurge familia, dacă toate celelalte se dovedeau incapabile să-i asigure un fiu. Numai în această situaţie se putea recurge legitim la adopţie.

Ceremonia de adopţie, prin care copilul era introdus în cultul familiei, semăna foarte mult cu ceremonia al cărei obiect era primul-născut.

Pentru ca cineva să intre într-o familie, trebuie să iasă din familia în care se născuse. Aceasta însemna în practică o renunţare completă şi irevocabilă a cultului domestic în care avusese loc naşterea (sacrorum detestatio).

Capitolul V. Despre rudenie. Despre ceea ce romanii numeau agnation

Rudenia este efectul cultului domestic. Acesta, transmiţându-se din bărbat în bărbat, impunea imposibilitatea rudeniei prin femeie. Aşadar, principiul rudeniei nu era naşterea, ci religia.

Doi bărbaţi nu putea fi agnaţi decât dacă, urcând din generaţie în generaţie, se găsea minim un strămoş comun.

În ochii legii romane, doi fraţi consangvini erau agnaţi, în vreme ce doi fraţi uterini – nu.

Fiul pe care emanciparea îl detaşase de cult, nu mai era agnatul tatălui său. Străinul care fusese adoptat, deci admis în religie, devenea agnatul celui care-l adoptase, şi a tuturor rudelor sale.

Atunci când rudenia pe baza legăturii sângelui s-a făcut acceptată în drept, romanii au numit această legătură cognatio.

Capitolul VI. Dreptul de proprietate

Legile prin care anticii defineau dreptul de proprietate sunt sensibil diferite de ale noastre.

Spre deosebire de multe popoare, romanii şi grecii au cunoscut devreme dreptul de proprietate asupra pământului. Printr-o contradicţie ciudată, în vreme ce la alte neamuri exista dreptul de proprietate asupra recoltelor, dar nu şi al pământului, la greci exista o proprietate care viza terenul, în vreme ce recolta era consumată în comun.

“Există trei lucruri care, încă din perioada cea mai veche, sunt fondate şi solid stabilite în societăţile greacă şi italiană: religia domestică, familia şi dreptul de proprietate. Trei lucruri care au avut, la origine, un raport evident, şi care par să fi fost inseparabile.” (p. 69)

Ideea de proprietate este una de tip religios: fiecare familie are vatra şi zeiii ei. Aceştia îi aparţin. Altarul este simbolul sedentarismului. Pământul pe care se află este al altarului, atâta timp cât familia va dura.

Familia este ataşată de vatră, iar vatra este legată de sol. De aici apare ideea de domiciliu.

Zeii casnici sunt ascunşi (penaţi), la fel cum vatra este ascunsă faţă de străini, inaccesibilă chiar şi privirii, într-o incintă sacră. Aceasta din urmă este marca cea mai irecuzabilă a proprietăţii.

Grecii spun că religia i-a învăţat să construiască locuinţa. Vatra fiind statică, în jurul ei s-a ţesut casa.

Intrarea într-o locuinţă cu intenţii rele era un sacrilegiu. Domiciliul era inviolabil. Conform unei tradiţii romane, zeul casnic respingea hoţul şi îndepărta inamicul.

În cultul strămoşilor, mormântul ocupa un loc special, căci masa funebră avea loc în chiar locul unde odihneau aceştia. Nu era permis să se unească două familii în acelaşi mormânt, să fie îngropat un mort în afara mormântului familiei, sau un străin în spaţiul rezervat rudelor. În toate aceste reguli se vede caracterul proprietăţii.

Mormântul nu putea fi nici distrus, nici deplasat.

Cutuma din vechime era ca morţii să fie îngropaţi nu în cimitire au la marginea câmpurilor, ci în câmpul fiecărei familii. Mormântul stabilea uniunea indisolubilă a familiei cu pământul, deci proprietatea.

Nu legile au garantat la început dreptul de proprietate, ci religia.

Pământurile erau delimitate de o fâşie care nu era cultivată, şi care era parcursă cu piciorul în anumite momente ale anului de către pater familiaris. Cu această ocazie se implantau Termele, pietre sau lemne care marcau astfel inviolabilitatea proprietăţii asupra terenului respectiv. Răsturnarea sau deplasarea acestor borne era un sacrilegiu.

“Înţelegem fără greutate că dreptul de proprietate, astfel conceput şi stabilit, a fost mult mai complet şi mai absolut în efectele sale decât poate fi în societăţile noastre moderne, unde este fondat pe alte principii. Proprietatea era atât de inerentă religiei domestice încât o familie nu putea renunţa la una cum nu putea renunţa la cealaltă. Casa şi câmpul îi erau parcă incorporate, şi nu putea nici să le piardă, nici să se lepede de ele.” (p. 80)

Inalienabilitatea proprietăţii includea imposibilitatea de a o vinde.

Toate legile greceşti dinainte de Solon interziceau vânzarea proprietaţii. Solon nu o interzice, însă ameninţă pe cel care o face cu pierderea tuturor drepturilor de cetăţean.

Proprietatea este astfel pentru individ un depozit, ea aparţine morţilor şi celor care se vor naşte.

Dreptul roman începe cu cele 12 Table. În acel moment, vânzarea proprietăţii era permisă. Dar este de crezut că înainte nu fusese astfel. Totuşi, transferul de proprietate se face în prezenţa unui preot, prin intermediul unei ceremonii religioase.

Exproprierea din cauză de utilitate publică era necunoscută la antici. Confiscarea nu apare decât în urma exilării, atunci când omul şi-a pierdut toate drepturile de cetăţean. În situaţia în care cetăţeanul nu-şi poate plăti datoriile, pământul nu-i poate fi confiscat. Debitorul poate fi transformat în sclav, dar proprietatea lui continuă să aparţină familiei.

Capitolul VII. Dreptul de succesiune

1. Natura şi principiul dreptului de succesiune la antici

Două lucruri sunt strâns legate în credinţele ca şi în legile celor vechi, cultul unei familii şi proprietatea acestei familii. Dreptul de succesiune este strâns legat de îndatoririle cultului. Religia domestică fiind ereditară din tată în fiu, proprietatea este şi ea asemenea.

Tatăl nu este în măsură să facă un testament în care să formuleze o opinie personală – fiul moşteneşte în virtutea cutumei ancestrale. Acesta din urmă nu poate nici să refuze, nici să accepte moştenirea. Pentru el, continuarea proprietăţii, ca şi a cultului, este atât un drept cât şi o obligaţie.

2. Fiul moşteneşte, fiica nu

“Regula pentru cult este că se transmite din tată în fiu; regula pentru moştenire este să urmeze cultul. Fiica nu este aptă să continue religia paternă, pentru că ea se căsătoreşte şi căsătorindu-se renunţă la religia tatălui pentru a o adopta pe aceea a soţului. Ea nu are deci nici un drept la moştenire; dacă s-ar întâmpla ca un tată să-şi lase bunurile fiicei, proprietatea ar fi separată de cult, ceea ce este inadmisibil. Fiica nu ar putea nici să îndeplinească prima datorie a moştenitorului, care este aceea de a continua seria meselor funebre, pentru că ea oferă sacrificii strămoşilor soţului. Religia îi interzice deci să-şi moştenească tatăl.” (p. 86)

La romani, legea Voconia interzicea:
1) ca o fiică să moştenească, indiferent dacă este căsătorită sau nu, chiar şi dacă este fiică unică;
2) ca o fiică să primească mai mult de un sfert din patrimoniul părintesc.

Exista totuşi o metodă de a deturna interdicţia privitoare la moştenirea fiicei: posibilitatea ca aceasta să se căsătorească cu moştenitorul. La Atena, dacă defunctul lăsa în urmă un fiu şi o fiică, cei doi se puteau căsători. Dacă era doar o fiică unică, aceasta se putea căsători cu moştenitorul, adică cu cea mai apropiată rudă bărbat. În această situaţie, divorţurile erau permise (în cazul în care fiica sau moştenitorul bărbat erau căsătoriţi).

Atunci când un om nu avea urmaş bărbat, el putea să-şi asigure un moştenitor căsătorindu-şi fiica cu o condiţie: aceea ca băiatul rezultat din acest mariaj să-i aparţină lui ca moştenitor. Astfel, fiica nu moştenea, dar prin ea se transmitea moştenirea şi cultul strămoşilor.

3. Despre succesiunea colaterală

Dacă omul murea fără copii, o rudă bărbat îi prelua proprietatea şi îndatoririle religioase. Rudenia reprezentând participarea la acelaşi cult al strămoşilor, fiul fratelui moştenea, în vreme ce fiul surorii nu. Succesiunea trecea din bărbat în bărbat.

4. Efectele emancipării şi ale adopţiei

Fiul care fusese exclus de la cultul părintesc prin emancipare, era astfel exclus şi de la moştenire. Străinul asociat cultului familiei prin adopţie, căpăta astfel şi drept de moştenire.

Nimeni nu putea moşteni patrimoniul a două familii.

4. Testamentul nu era cunoscut la origine

Dreptul de a dispune de bunurile sale după moarte, acordându-le altcuiva decât moştenitorului natural, era în opoziţie cu credinţele religioase care se aflau la baza dreptului de proprietate şi a dreptului de succesiune.

Dreptul hindus nu cunoştea testamentul. Până la Solon, dreptul atenian îl interzicea în mod absolut, în vreme ce Solon l-a permis celor care nu aveau copii.

“Vechiul drept al Romei este pentru noi foarte obscur; era deja astfel pentru Cicero. Ceea ce ştim despre acest subiect nu urcă mai sus ca Cele Doisprezece Table, care cu certitudine nu sunt dreptul primitiv al Romei, şi din care nu ne rămân decât câteva fragmente.” (p. 96)

Cele Doisprezece Table autorizau testamentul, dar condiţiile rămân obscure.

Gaius şi Iustinian îl numeau pe fiu “moştenitor al său şi necesar”, formulă venită din alte timpuri, când tatăl nu avea puterea de a dispune de averea sa.

Romanii, chiar dacă admiteau instituţia testamentului, făcuseră din ea ceva dificil şi plin de formalităţi. Întâi de toate, actul nu era protejat prin secret, omul care-şi dezmoştenea familia şi viola astfel legea religioasă trebuia s-o facă public, şi să-şi asume dispreţul pe care îl atrăgea acest act. Apoi, testatorul trebuia să obţină aprobarea poporului adunat în curii sub conducerea pontifului. “Facultatea de a testa nu era deci pe deplin recunoscută omului, şi nu putea fi atâta timp cât societatea rămânea sub imperiul vechii religii. În credinţele vremurilor dinainte, omul viu nu era decât reprezentantul pentru câţiva ani al unei fiinţe constante şi nemuritoare, care era familia. Cultul şi proprietatea le primise ca depozit, dreptul lui asupra lor înceta odată cu viaţa.” (p. 97)

6. Dreptul primului născut

În vremurile în care ceea ce numim acum “istorie” încă nu se născuse, se distinge o instituţie care trebuie să fi domnit mult timp, cu efecte considerabile asupra constituirii ulterioare a societăţii: dreptul primului născut.

Primul născut era moştenitorul imnurilor, continuatorul cultului, şeful religios al familiei. În consecinţă, el era moştenitorul bunurilor.

“Se poate remarca faptul că injustiţia dreptului primului născut, pe lângă faptul că nu surprindea spiritele în care religia era atotputernică, era corectată de câteva cutume ale strămoşilor. Fie că ceilalţi băieţi erau adoptaţi în familii pe care le moşteneau; fie se căsătoreau cu fete unice; fie primeau pământul unor familii stinse. Când toate aceste posibilităţi erau inexistente, erau trimişi în colonii.” (p. 99-100)

În Roma antică nu s-a găsit nici o lege referitoare la dreptul primului născut, dar nu trebuie concluzionat de aici că acesta era inexistent.

Capitolul VIII. Autoritatea în familie

1. Principiul şi natura puterii paterne la antici

Familia nu şi-a primit legile de la Cetate. Dacă Cetatea ar fi făcut legile, cu certitudine că nu ar fi stabilit indivisibilitatea patrimoniului. Şi putem fi siguri că nu ar fi dat dreptul de viaţă şi de moarte al tatălui asupra fiului şi soţiei sale. Dacă acestea au existat, este pentru că Cetatea era neputincioasă în faţa lor.

“Vechiul drept nu este opera unui legislator; dimpotrivă, el este impus legislatorului.” (p. 101)

Există în fiecare familie o autoritate superioară tatălui, este aceea a religiei domestice. Ea este cea care fixează ierarhia: tatăl este pontiful. Dreptul hindus, grec, roman, sunt de acord atunci când consideră că femeia este întotdeauna minoră. În copilărie, ea se supune tatălui. La moartea acestuia – fraţilor. Căsătorită – soţului. Văduvă – agnaţilor soţului (adesea propriii fii).

Pentru a marca puterea soţului asupra soţiei, romanii foloseau cuvântul manus. Comentatorii vorbesc despre forţa brutală a soţului, dar se înşeală. Puterea soţului nu rezulta din forţa lui superioară. Ea deriva din credinţele religioase care-l plasau pe bărbat deasupra femeii.

Căsătoria constituia premiza subordonării şi a demnităţii femeii.

Puterea paternă, ca şi puterea maritală, avea ca principiu şi condiţie religia domestică. Fiul născut din concubinaj nu era plasat sub autoritatea tatălui.

“Graţie religiei domestice, familia era un mic corp organizat, o mică societate cu şeful şi guvernul ei. Nimic din societatea noastră modernă nu ne poate da o idee despre puterea paternă. În antichitate, tatăl nu este numai omul puternic care protejează şi care are de asemenea puterea de a se face ascultat; el este preotul, moştenitorul altarului, continuatorul strămoşilor, tulpina [pe care se agaţă] descendenţii, depozitarul riturilor misterioase ale cultului şi a formulelor secrete ale rugăciunii. Întreaga religie rezidă în el.” (p. 105-106)

Cuvântul “pater” este acelaşi la hinduşi, greci, romani. Un bărbat putea fi numit pater fără să aibă copii, fără să fie căsătorit, fără măcar să fie la vârsta care să-l autorizeze să se însoare. Limbile acestea aveau un alt cuvânt pentru tată biologic (genitor). Cuvântul pater, în limba religioasă, era aplicat zeilor. În limba dreptului, oricărui om care avea un cult şi un domeniu. Cuprindea în el nu ideea de paternitate, ci aceea de putere, autoritate, demnitate majestuoasă.

2. Enumerarea drepturilor care compuneau puterea paternă

Aceste drepturi pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de ipostazele în care este considerat tatăl (şef religios, stăpân al proprietăţii sau judecător):

1. Tatăl este şeful suprem al religiei casei. Nimeni din casă nu-i contestă supremaţia sacerdotală. Cetatea însăşi nu poate schimba nimic din cultul casnic. În virtutea acestei posturi, el are dreptul de a-şi recunoaşte copilul sau de a-l respinge. Filiaţia, chiar incontestabilă, nu ajunge pentru a intra în familie. Trebuie consimţământul şefului şi iniţierea la cult. Dreptul de a repudia femeia în caz de sterilitate sau de adulter. Dreptul de a-şi căsători fiica şi fiul. Dreptul de a emancipa (de a exclude) un fiu din familie şi din cult. Dreptul de a înfia, adică de a introduce un străin în familie şi în cult. Dreptul de a desemna înainte de a muri un tutore pentru soţia şi copiii săi.

Soţia nu avea dreptul să divorţeze. Chiar când era văduvă, nu putea nici emancipa, nici adopta. Nu era niciodată tutorele copiilor săi. În caz de divorţ, toţi copiii rămâneau cu tatăl. Pentru căsătoria fiicei, consimţământul ei nu era cerut.

2. Proprietatea aparţinea familiei. Dota femeii aparţinea fără rezerve soţului. Tot ceea ce o femeie putea obţine în timpul vieţii, aparţinea soţului. Fiul era în aceeaşi situaţie ca şi mama, fiind lipsit complet de proprietate. În dreptul roman era interzis orice contract de vânzare-cumpărare între tată şi fiu (ar fi fost ca şi cum tatăl şi-ar fi vândut lui însuşi, în condiţiile în care fiul nu putea poseda nimic). Tatăl însă putea să-şi vândă fiul, tratându-l ca pe o proprietate, fără însă ca acesta să fie sclavul cumpărătorului (pentru că de fapt se vindea munca prestată de fiu, nu persoana acestuia).

III. La Roma, femeile nu putea apărea în justiţie nici măcar ca martor. Nici fiul. Un delict comis de fiu antrena responsabilitatea tatălui, în vreme ce un delict comis de fiu împotriva tatălui nu antrena nici o consecinţă juridică. Justiţia publică nu viza decât tatăl. Însă exista o justiţie în interiorul casei. Trebuie remarcat că autoritatea paternă nu era o putere arbitrară, derivată din dreptul celui mai puternic. Principiul ei era superior oamenilor, fiind de ordin religios. Religia îi impunea tatălui tot atâtea obligaţii câte drepturi.

Capitolul IX. Morala familiei

Religia primelor vremuri era exclusiv domestică. Asemenea morala.

Religia casnică ignoră aproape cu desăvârşire ideea de caritate. În schimb, trasează cu rigoare datoriile omului. Căsătoria este o obligaţie, celibatul – o crimă. Cea mai gravă greşeală este adulterul.

În mormânt sunt îngropaţi doar membrii aparţinând aceleeaşi familii.

Religia domestică le-a zis bărbatului şi femeii că uniunea lor este pentru totdeauna şi că din ea rezultă datorii riguroase a căror uitare antrenează consecinţele cele mai grave pentru viaţa aceasta şi cea viitoare. De aici caracterul sacru al căsătoriei la antici şi puritatea acestei instituţii timp de veacuri.

Soţia trebuie să se supună, bărbatul trebuie să comande.

În Grecia, casa fără femeie este nefericită. În Roma, bărbatul devenit văduv îşi pierde sacerdoţiul. Femeia este neîncetat venerată în Grecia şi Roma antică pentru împărtăsirea sacerdoţiului domestic. În căsătorie nu există autoritate egală, dar există demnitate egală.

“Tatăl este convins că destinul său după această viaţă va depinde de grija pe care fiul său o va avea de mormântul său, iar fiul, în ceea ce-l priveşte, este convins că tatăl său mort va fi un zeu pe care va trebui să-l invoce.” (p. 119)

Anticii numeau sentimentele de afecţiune dintre membrii familiei cu numele de “pietate”. Sentimentul datoriei, afecţiunea naturală şi ideea religioasă confundându-se, totul era divin în familie.

Printre virtuţi se numără şi dragostea de casă (zeul casnic era între zidurile domiciliului).

Izolarea familiei era începutul moralei.

Capitolul X. Ginta la Roma şi în Grecia

Instituţia numită gens forma un corp aristocratic (patricienii la Roma, eupatrizii în Atena). Împotriva ei s-au luptat oamenii din treptele inferioare ale societăţii.

Demers metodologic corect: “Să presupunem că, peste douăzeci de secole, orice cunoştinţe despre evul mediu ar pieri, că n-ar mai rămâne nici un document despre ceea ce precede revoluţia de la 1789, şi că totuşi un istoric al acelor timpuri ar dori să-şi facă o idee despre instituţiile anterioare. Singurele documente pe care le-ar avea în mână i-ar arăta nobilimea secolului al XIX-lea, adică ceva foarte diferit de feudalism. Dar dacă s-ar gândi că a avut loc o mare revoluţie, ar concluziona de aici pe bună dreptate că această instituţie, ca toate celelalte, trebuie să se fi transformat, şi s-ar gândi că această nobilime nu mai este decât o umbră sau o imagine denaturată şi alterată a unei alte nobilimi incomparabil mai puternică. Apoi dacă ar examina cu atenţie slabele resturi ale monumentului din vechime, câţiva termeni care au supravieţuit, câteva expresii conservate în limbă, vagi amintiri şi regrete sterile, ar izbuti să înţeleagă poate ceva din regimul feudal şi şi-ar alcătui despre evul mediu o idee care n-ar fi prea departe de adevăr. Cu siguranţă dificultatea ar fi mare, dar n-ar fi mai mică pentru cineva care vrea să cunoască azi instituţia antică gens, căci nu există alte informaţii despre ea decât cele care datează dintr-o vreme în care ea nu mai era decât propria sa umbră.” (p. 122-123)

1. Ceea ce scriitorii din vechime ne spun despre gens (gintă)

Existau gentes la Roma, geni în Atena. Instituţia pare să fi fost universală la vechile popoare.

Vechiul drept al Romei considera că membrii unei ginte erau apţi să se moştenească unii pe alţii. În această legislaţie, un gentilis este mai apropiat decât un cognat (rudă pe linie feminină).

“Nimic nu este mai strâns legat decât membrii unei gens. Uniţi în celebrarea aceloraşi ceremonii sacre, ei se ajută reciproc în toate nevoile vieţii. Întreaga gintă răspunde de datoria unuia dintre membrii săi; ea răscumpără prizonierul, ea plăteşte amenda condamnatului. Dacă unul dintre ai săi devine magistrat, ea cotizează pentru a plăti cheltuielile pe care le antrenează orice magistratură. Acuzatul este însoţit la tribunal de toţi membrii gintei; aceasta marchează solidaritatea pe care legea o stabileşte între om şi corpul [social] din care face parte. Este un act împotriva religiei să pledezi împotriva unui om din ginta ta sau chiar să mărturiseşti împotriva lui.” (p. 126)

Niciun membru al unei ginte nu avea dreptul să cheme în faţa justiţiei Cetăţii un alt membru al aceleeaşi ginte, pentru că exista o justiţie internă.

În Grecia, şeful gintei se numea în general arhonte.

2. Examinarea câtorva opinii care au fost emise pentru a explica ginta romană

Teza 1: ginta este o similitudine de nume de familie.

Teza 2: ginta desemnează o înrudire artificială.

Teza 3: ginta este expresia unui raport dintre o familie şi alte familii cliente.

Aceste trei teze sunt cu toate deficitare.

Caracterul cel mai pregnant al unei ginte este prezenţa cultului propriu, la fel cum familia are şi ea cultul ei. În centrul lui se află un strămoş comun. “Este adevărat că ne este permis să credem că multe dintre aceste genealogii au fost imaginate ulterior; dar trebuie să mărturisim că această escrocherie n-ar fi avut motiv, dacă n-ar fi fost un obicei constant al adevăratelor ginţi să recunoască un strămoş comun şi să-i dedice un cult. Minciuna caută întotdeauna să imite adevărul.” (p. 129)

Teoriile care prezintă ginta ca pe o asociere artificială au împotriva lor argumentele:
1) vechea legislaţie care acordă gentililor drept de succesiune;
2) credinţele religioase care nu acordă comunitatea cultului decât acolo unde există comunitatea naşterii;
3) termenii din limbă care atestă în gens o origine comună.
Aceste teorii mai au ca defect faptul că-şi imaginează că societăţile omeneşti au pornit de la o convenţie artificială, ceea ce este inadmisibil.

3. Ginta este familia care încă mai prezintă organizarea şi unitatea ei primordială

În Roma, orice patrician avea trei nume (ex: Publius Cornelius Scipio). Publius era numele pus înainte (prenumele). Scipio era un nume adăugat (agnomen). Cornlius era numele gintei, adevăratul nume. Într-adevăr, în istorie membrii gintei Cornelia au invariabil supranumele Maluginensis şi cel de Cossus. Abia mai târziu, o ramură adoptă supranumele Scipio, alta supranumele Rufus. “Rezultă din toate acestea că gens nu era o asociaţie de familii, ci familia însăşi. Ea putea în egală măsură să nu conţină decât o singură linie sau să producă numeroase ramuri; rămânea o singură familie.” (p. 133)

4. Familia (gens) a fost la început singura formă de societate

În vremurile în care omul nu credea decât în zeii domestici, este timpul în care nu existau decât familiile.

Familia din antichitate nu este redusă la dimensiunile familiei moderne.

În cadrul familiei antice, servitorul devine membru al familiei, printr-o iniţiere în cultul domestic. El trebuia să fie înmormântat împreună cu restul membrilor familiei. Chiar eliberat, sclavul de ieri nu părăsea familia şi continua să recunoască autoritatea şefului. Familiile sclavilor eliberaţi deveneau familii cliente.

Clientela este legătura reciprocă dintre un şef sacru şi familia unui sclav eliberat. Patronul trebuie să-l protejeze pe client cu toate mijloacele de care dispune: prin rugăciunea lui ca preot, prin lancea lui ca luptător, prin legea lui ca judecător.

Clientela este o relaţie de rudenie. Este ereditară.

Cartea a III-a. Oraşul

Primul capitol. Fratria şi curia; tribul

În istoria societăţilor antice, nu anii primează ci succesiunea ideilor şi a instituţiilor.

Gintele puteau avea câteva mii de membri, şi este de presupus că timp de secole au fost singurele tipuri de societate cunoscute.

Ideea religioasă şi familia au crescut concomitent.

Mai multe familii se puteau uni ca să celebreze un cult comun. În Grecia, această uniune s-a numit fratrie, în Roma – curie. Această asociere s-a făcut cu lărgirea ideii religioase. Actul religios era de aceeaşi esenţă ca şi în familie.

Anticii considerau că hrana pregătită pe un altar şi împărţită mai multor persoane stabilea între ei o legătură indisolubilă şi o uniune sfântă care nu înceta decât odată cu viaţă.

Mai multe fratrii sau curii împreună au format tribul. Zeul tribului era în general un erou. De la el tribul îşi trăgea numele.

Capitolul II. Noile credinţe religioase

1. Zeii de natură fizică

Dacă zeii casnici vin din sufletul omului, zeii Olimpului elenic şi cei ai Capitoliului roman vin din natură. [discutabilă idee!]

“Astfel, la această rasă, ideea religioasă se prezentă sub două forme foarte diferite. Pe de o parte, omul ataşă atributul divin principiului invizibil, inteligenţei, la ceea ce întrevedea în propriul suflet, la ceea ce simţea sacru în el însuşi. Pe de altă parte, aplică ideea sa de divinitate obiectelor exterioare pe care le contempla, pe care le iubea sau de care îi era teamă, agenţilor fizici care erau stăpânii fericirii şi ai vieţii sale.” (p. 149)

Cele două religii coexistară în societăţile greacă şi romană până la apusul lor, fără vreun conflict, dar fără să-şi amestece dogmele.

2. Raportul acestei religii cu dezvoltarea societăţii omeneşti

[Din păcate, toate consideraţiile privind percepţia oamenilor asupra zeilor sunt profund şi complet false.] Zeii sunt adoraţi în mod personal, numai prin coincidentă oamenii îi numesc cu denominaţiuni comune. Nu există un singur Zeus, ci o multitudine de zei cu un singur nume. [Desigur, toate acestea ar putea fi adevărate dacă realmente zeii ar fi personificări ale unor forţe naturale.]

Teorie: “Se întâmplă pe termen lung ca, divinitatea unei familii dobândind un mare prestigiu asupra imaginaţiei oamenilor şi părând puternică pe măsura prosperităţii acestei familii, o întreagă cetate să vrea s-o adopte şi să-i facă un cult public pentru a-i obţine favorurile.” (p. 153-154) Aşadar, zeii ar fi derivat din penaţi.

Demnitatea de preot este ereditară şi aparţine familiei care a dat zeul respectiv cetăţii.

Noua religie venea şi cu o nouă morală, care depăşea cu mult cadrul familiei. Pe măsură ce ea s-a dezvoltat, societatea a crescut. Când religia aceasta a devenit suficient de mare, zeul a părăsit sanctuarul casei şi a cerut o casă pentru doar pentru el. I s-a făcut un templu.

Capitolul III. Se formează cetatea

Atunci când mai multe triburi s-au aliat, s-a constituit cetatea.

“Astfel, societatea omenească, la această rasă, nu a crescut ca un cerc care s-ar lărgi puţin câte puţin, câştigând din apropiat în apropiat. Dimpotrivă grupurile sunt cele care, constituite cu mult timp înainte, s-au agregat unele la altele. Mai multe familii au format fratria, mai multe fratrii tribul, mai multe triburi cetatea. Familie, fratrie, trib, cetate, sunt de altfel societăţi exact asemănătoare între ele şi născute una din cealaltă printr-o serie de federaţii.” (p. 156-157)

Pe măsură ce aceste grupuri se asociau între ele, nici unul nu-şi pierdea nici individualitatea, nici independenţa.

Cetatea era o confederaţie a mai multor grupuri şi nu un ansamblu de indivizi, obligată să respecte independenţa religioasă şi civilă a triburilor, a curiilor şi a familiilor.

Societatea nu s-a dezvoltat decât atât cât religia s-a lărgit. Nu se poate spune că progresul religios este cel care a condiţionat şi precedat progresul social. Dar se ştie că amândouă au mers mână în mână.

Zeii sunt credinţele oamenilor. [Deci nimic obiectiv, doar nişte fantasme unanim partajate (?!)]

Capitolul IV. Oraşul

Cetatea şi oraşul nu erau cuvinte sinonime la antici. Cetatea era asociaţia religioasă şi politică a familiilor şi a triburilor. Oraşul era domiciliul acestei asociaţii.

Oraşul era fondat dintr-o dată, conform unui plan, într-o singură zi. Însă cetatea trebuia să fie deja constituită. Astfel, fondarea unui oraş era o operă religioasă.

Observaţie metodologică: “[...] ni se pare că, dacă cineva vrea să cunoască antichitatea, prima regulă trebuie să fie să se sprijine pe mărturiile care ne vin de la ea.” (p. 167)

“Nu e rar să întâlnim la antici fapte care ne uimesc; este acesta un motiv să spunem că acestea sunt fabule, mai ales dacă aceste fapte care se îndepărtează mult de ideile moderne sunt în perfect acord cu cele ale celor din vechime?” (p. 168)

Prima grijă a fondatorului este să găsească amplasamentul pentru noul oraş. Cei care decid sunt zeii. În ziua fondării, el oferă un sacrificiu. Au loc ritualuri de purificare colectivă.

Nu există oraş din antichitate care să nu-şi fi cunoscut numele fondatorului şi data fondării. Amintirea ceremoniei sacre care l-a precedat era riguros păstrată. Înconjurat de o incintă sacră şi întinzându-se în jurul unui altar, oraşul era domiciliul religios al zeilor şi al oamenilor cetăţii. Orice oraş era un sanctuar. Orice oraş putea primi adjectivul “sfânt”.

Oraşele erau construite pentru eternitate.

Capitolul V. Cultul fondatorului; legenda lui Eneas

Fondatorul era cel care îndeplinea actul religios fără care oraşul nu putea fi. El aprindea focul sacru. El îi invoca pe zeii care trebuiau să se fixeze în oraş pentru totdeauna. După moarte, fondatorului i se instituia un cult, într-un templu care îi era dedicat.

Subiectul Eneidei este transportarea zeilor Troiei în Italia şi fondarea Laviniumului. Eneas nu este un războinic, ci un preot, şeful cultului, omul sacru. Calitatea lui dominantă este pietatea. Virtutea lui este o rece şi înaltă impersonalitate.

Astfel, prin Eneas, dacă oraşul Troia moare, cetatea supravieţuieşte. Împreună cu Eneas, cetatea şi zeii părăsesc locul dezastrului.

Capitolul VI. Zeii cetăţii

La cei din vechime, legătura întregii societăţi este dată de cultul religios.

Orice om care făcuse un mare serviciu cetăţii, de la cel care o fondase şi până la cel care îi dăduse o victorie sau îi ameliorase legile, devenea un zeu pentru acea cetate. Posesia morţilor zeificaţi era o mare fericire pentru oraş.

Templele nu erau accesibile decât cetăţenilor oraşului. Străinii nu aveau ce căuta în ele.

Anticii nu percepeau un Dumnezeu care să fie o fiinţă unică şi să-şi exercite acţiunea asupra întregului univers. Misterele Eleusine, care făceau asta, nu erau accesibile vulgului. În general, oamenii nu cunoşteau (şi recunoşteau) decât zeii oraşului lor.

Dacă o cetate era învinsă, zeii ei erau şi ei învinşi. Uneori, pentru a cuceri o cetate, zeii erau invocaţi s-o părăsească. Alteori, statuile zeilor erau furate înainte ca cetatea să fie îngenuncheată.

Capitolul VII. Religia cetăţii

1. Festinurile publice

Se pare că prima formă pe care omul a dat-o actului religios a fost consumarea unei mâncări pregătite pe un altar. Principala formă a religiei cetăţii era de asemenea un festin de această natură, la care participau toţi cetăţenii.

În oraşele Greciei antice, pe lângă marele banchet la care luau parte toţi cetăţenii cetăţii, şi care avea loc de două ori pe lună, mai exista obligativitatea, restrânsă la un număr redus de oameni, să ia parte la o masă pe zi într-un templu. Aceştia se numeau parasites, titlu sacru.

2. Sărbătorile şi calendarul

Scopul sărbătorilor este onorarea zeilor. Tot ceea ce era sacru prilejuia o sărbătoare.

Fiecare act al vieţii de agricultor era însoţit de sacrificii şi imnuri sacre.

“Ceea ce caracteriza aceste sărbători religioase, era interdicţia muncii, obligativitatea de a fi vesel, cântecul şi jocurile publice. Religia ateniană adăuga: păziţi-vă în zilele acelea să vă faceţi o nedreptate unii altora.” (p. 200)

Calendarul nu este nimic altceva decât succesiunea sărbătorilor religioase. Calendarul unui oraş nu coincidea cu calendarul altui oraş, sărbătorile fiind, ca şi zeii, diferite.

În Grecia, sărbătoarea Olimpului a fost prima celebrare comună, însă oraşele aveau fiecare propriul calendar. În Italia, oraşele numărau anii începând cu momentul fondării fiecăruia.

3. Censul

Printre ceremoniile cele mai importante ale religiei cetăţii era cea a purificării. Consta fundamental într-un sacrificiu expiatoriu. Cel care se ocupa de asta la Roma era censorul (înainte de el era consului, înainte de consul era regele). Pentru reuşita ceremoniei purificării, două condiţii erau necesare: 1) trebuia ca nici un străin să nu participe la ea; 2) trebuia ca toţi cetăţenii să se afle în afara zidurilor. Se pare că se proceda cu această ocazie la numărarea lor.

Cel care nu participa la această ceremonie îşi pierdea dreptul de a face parte din cetate. Este normal, pentru el nu se rostise rugăciunea de purificare şi nu se făcuse sacrificiul. Faţă de zei, el nu mai era cetăţean.

Ceremonia de purificare se numea lustraţie.

4. Religia în adunare, la Senat, la tribunal, în armată; triumful

Adunarea începea întotdeauna cu un act religios. Tribuna era un loc sacru, oratorul nu urca decât cu o coroană pe cap. Adunările Senatului roman se petreceau într-un templu. Dacă ar fi avut loc altundeva decât într-un loc sacru, ar fi fost lovite de nulitate. Nici la Atena lucrurile nu erau diferite.

În război religia era cel puţin la fel de puternică pe cât era în timp de pace. Armata în campanie era imaginea cetăţii: religia o urma.

Ideea de bază a artei militare la romani era să nu fie niciodată obligaţi să se lupte împotriva voinţei lor, atunci când zeii erau defavorabili.

După fiecare victorie se oferea un sacrificiu. Cutuma atribuia victoria zeilor cetăţii.

“Astfel pe timp de pace şi pe timp de război, religia intervenea în toate actele. Ea era peste tot prezentă, învăluia omul. Sufletul, corpul, viaţa privată, viaţa publică, festinurile, sărbătorile, adunările, tribunalele, luptele, totul era sub imperiul acestei religii a cetăţii. Ea regla toate acţiunile oamenilor, dispunea în toate clipele de viaţa lui, îi fixa toate obiceiurile. Guverna fiinţa umană cu o autoritate atât de absolută încât nimic nu rămânea în afara ei. Ar însemna să avem o idee foarte falsă despre natura umană dacă am crede că religia anticilor era o impostură şi, ca să spunem aşa, o comedie. Montesquieu pretinde că romanii n-au adoptat un cult decât pentru a struni cu el poporul. Niciodată religia nu a avut o asemenea origine, şi orice religie al cărei fundament nu a fost decât acest motiv de utilitate publică, n-a rezistat prea mult. Montesquieu mai spune că romanii supuneau religia Statului; or abia contrariul este adevărat – este imposibil să citeşti câteva pagini din Titus Liviu şi să nu te convingi de acest lucru. Nici romanii şi nici grecii nu au cunoscut aceste triste conflicte care au fost atât de comune în alte societăţi între Biserică şi Stat. Însă acest lucru se explică numai prin aceea că la Roma, ca şi în Sparta sau în Atena, Statul era aservit religiei. Sau mai degrabă, Statul şi religia erau atât de complet amestecaţi, încât era imposibil nu numai să existe ideea conflictului între ei, dar chiar să fie o distingere între unul şi cealaltă.” (p. 209-210)

Capitolul VIII. Ritualurile şi analele

Religia anticilor nu era un corp dogmatic, ci un corp de ritualuri exterioare. [Aici F. de Coulanges se hazardează teribil, pentru că îşi imaginează că dacă vulgul nu avea acces la metafizică, atunci musai aceasta n-ar fi existat.] Doctrina conta prea puţin, practica era aceea care îl lega pe om (ligare, religio).

Rugăciunile ar fi fost stabilite experimental. [Aici e ilogic, dacă rugăciunile ar fi fost “inventate”, de unde oroare pentru schimbarea ritualurile care este norma în antichitate? Căci dacă experimentalismul ar fi fost potrivit pentru găsirea unor formule sacre, el şi-ar fi câştigat pentru totdeauna respectul şi ar fi fost utilizat în mod indefinit, pentru obţinerea de noi şi noi ritualuri.]

Utilizarea cărţilor sacre apare şi la romani, şi la etrusci, şi la greci.

În gândirea populară, tot ceea ce era vechi era automat respectat şi sacru. Chiar şi cel mai mic oraş avea cultul trecutului. Istoria oraşului, zeii, marile evenimente, se consemnau pentru posteritate. Cei care redactau analele erau pontifii, preoţii.

Era imposibil pentru un preot care redacta analele să insereze fapte contrare adevărului: se considera că evenimentele vin de la zei şi reprezintă voinţa acestora. “Cu asemenea credinţe, înţelegem bine că vor fi fost multe erori involuntare, rezultatul credulităţii, al predilecţiei pentru miraculos, al credinţei în zeii naţionali. Dar minciuna voluntară nu este de conceput, căci ar fi fost o impietate, ar fi violat sfinţenia analelor şi ar fi alterat religia. Putem deci crede că în aceste cărţi din vechime, dacă totul nu era adevărat, cel puţin nu era nimic pe care preotul să nu-l creadă adevărat.” (p. 217)

Analele erau ţinute secrete. Nici Herodot, nici Titus-Liviu nu le-au citit.

Mai exista o tradiţie orală perpetuată printre oamenii cetăţii. Şi aceasta era păstrată cu sfinţenie. Se presupune însă că exactitatea ei era inferioară celei a analelor.

A venit un moment în care analele au fost divulgate. Este remarcabil faptul că aceste documente nu au prilejuit contrazicerea lui Herodot şi a lui Titus-Liviu.

Capitolul IX. Guvernarea cetăţii. Regele

1. Autoritatea religioasă a regelui

“Nu trebuie să ne imaginăm o cetate, la naşterea ei, deliberând în privinţa formei de guvernare pe care şi-o va da, căutându-şi şi discutându-şi legile, combinându-şi instituţiile. Nu aşa se găsesc legile şi nu aşa se stabilesc guvernele. Instituţiile politice ale cetăţii se născură cu cetatea însăşi, în aceeaşi zi cu ea; fiecare membru al cetăţii le purta în el însuşi; căci ele erau în germene în credinţele şi religia fiecărui om.” (p. 219)

Preotul altarului public purta numele de rege. Caracterul sacerdotal al regalităţii primitive este clar indicat de către scriitorii antici. Principala funcţie a regelui era îndeplinirea ritualurilor religioase.

Pontificatul roman nu era decât o emanaţie a instituţiei monarhice: pontifii trebuiau să-i înlocuiască pe regi în îndeplinirea îndatoririlor sacre atunci când aceştia erau plecaţi la război.

2. Autoritatea politică a regelui

Marele preot al cetăţii era concomitent mare şef politic. Preotul era concomitent magistrat, judecător, şef militar.

La Roma regalitatea nu a fost niciodată ereditară. Acest lucru se explică prin faptul că Roma este de dată relativ recentă, dintr-o epocă în care puterea regală era atacată şi relativ slăbită peste tot.

Nu forţa a fost aceea care a făcut şefii şi regii în cetăţile antice. Primul rege nu a fost “un soldat fericit”. Autoritatea decurge din cultul vetrei. Religia este aceea care l-a făcut pe rege în cetate ceea ce era pater familiaris în familie. Fără să fie neapărat un zeu, regele era o fiinţă sacră.

“Această regalitate pe jumătate religioasă şi pe jumătate politică se stabili în toate oraşele, încă de la naşterea lor, făra eforturi din partea regelui, fără rezistenţă din partea supuşilor. Nu vedem la originea popoarelor din vechime fluctuaţiile şi luptele care marchează penibila naştere a societăţii moderne. Se ştie cât de mult timp a fost necesar, după caderea imperiului roman, pentru a regăsi regulile unei societăţi ordonate. Europa a văzut timp de secole mai multe principii opuse disputându-şi guvernarea popoarelor, şi popoarele refuzându-şi uneori orice organizaţie socială. Un asemenea spectacol nu se vede nici în vechea Grecie, nici în vechea Italie; istoria lor nu începe cu conflicte; revoluţiile n-au apărut decât la sfârşit. La aceste populaţii, societatea s-a format lent, de-a lungul timpului, încetul cu încetul, trecând de la familie la trib şi de la trib la cetate, dar fără zguduiri şi fără lupte. Regalitatea s-a stabilit în mod natural; în familie pentru început, mai târziu în cetate. Ea nu a fost imaginată de ambiţia unora; s-a născut dintr-o necesitate care era evidentă în ochii tuturor. Timp de multe secole fu liniştită, onorată, recunoscută. Regii nu aveau nevoie de forţa materială; nu aveau nici armată, nici trezorerie; dar, susţinută de credinţe care erau puternice în suflete, autoritatea lor era sfântă şi inviolabilă.” (p. 226)

Atunci când revoluţiile i-au privat pe regi de puterea politică, familiile lor au rămas în cetate şi au continuat să fie venerate. Regimul republican nu a însemnat în antichitate transformare titlului de rege în injurie. Uzurpatorii nu au îndrăznit niciodată să şi-l aroge, dată fiind sacralitatea lui. În Grecia, atunci când monarhia a fost restabilită, noii şefi politic s-au numit tirani. Ceea ce îi distingea pe unii de alţii nu era calitatea, ci religia. “Regii primitivi îndepliniseră funcţiile de preot şi-şi trăgeau autoritatea de la altar; tiranii epocii posterioare nu erau decât nişte şefi politici şi nu-şi datorau puterea decât forţei sau alegerilor.” (p. 227)

Capitolul X. Magistratul

Revoluţia care a stabilit regimul republican nu a despărţit autoritatea politică de sacerdoţiu. Coroana purtată de aceştia, devenită de-a lungul timpului simbol al puterii, era cu certitudine o emblemă religioasă. Grecii îi desemnau pe magistraţi cu expresia “cei care trebuie să împlinească sacrificiul. La Roma, primul act al consulului era împlinirea sacrificiului în forum.

N-a existat magistrat care să nu trebuiască să îndeplinească un act sacru. Tribunii plebei erau singurii care nu trebuiau să îndeplinească un act sacru. Autoritatea lor era absolut excepţională.

În ochii anticilor se pare că sufragiul oamenilor nu era suficient pentru a desemna un şef. Atenienii au preferat tragerea la sorţi. Unii moderni au blamat acest procedeu, însă pentru antici sorţii nu erau hazardul, ci voinţa zeilor. În fond, aşa se petreceau lucrurile şi la Roma. Desemnarea consulului nu trebuia să aparţină oamenilor. Auspiciile erau cele care oferea poporului opţiunile pentru vot. Nu era căutat omul cel mai curajos în război, cel mai abil pe timp de pace, era căutat cel mai iubit de către zei.

Capitolul XI. Legea

Legea a fost iniţial o parte din religie. Ceea ce ne rămâne din vechile legi ale Romei ţine mai mult de cult decât de raporturile din viaţa civilă.

Mult timp pontifii au fost singurii jurisconsulţi. Dreptul şi religia nu erau decât una.

Legile din vechime nu au fost inventate de oameni. Solon, Lycurg, Minos, Numa au scris legile cetăţilor lor, fără să le fi creat. “Dacă înţelegem prin legislator un om care crează un cod prin puterea geniului său şi care îl impune altor oameni, acest legislator nu a existat niciodată la cei din vechime. Legea antică nu a ieşit nici din votul poporului. Ideea că numărul sufragiilor putea face o lege nu apăru decât foarte târziu în oraşe, şi numai după ce două revoluţii le transformaseră.” (p. 238)

Legea era consecinţa directă şi necesară a credinţei religioase. Anticii spuneau că legile lor veniseră direct de la zei.

Atunci când se ajunse la ideea că sufragiul poate face o lege, trebuia ca religia să fie consultată şi să consimtă. La Roma, trebuiau consultaţi pontifii şi augurii. Ataşamentul pe care anticii îl aveau pentru legile lor trebuie recunoscut în faptul că nu le atribuiau o origine umană. Platon spunea că a te supune legilor este totuna cu a te supune zeilor. Nesupunerea faţă de legi era un sacrilegiu.

Fiind divină, legea era imuabilă. Niciodată nu putea fi abrogată. O lege nouă nu o anula pe cea veche, deşi prevederile lor puteau fi complet opuse.

Timp de generaţii, legile n-au fost scrise. Articolele lor erau foarte scurte şi ritmate. Legea semăna cu o rugăciune. “Formele bizare ale vechii proceduri romane nu ne vor surprinde, dacă ne gândim că dreptul antic era o religie, legea un text sacru, justiţia un ansamblu de ritualuri.” (p. 243-244)

Religia era pur civilă, adică specială fiecărei cetăţi. Nu putea decurge din ea decât un drept civil. Prin ideea de drept civil, anticii nu înţelegeau doar că fiecare cetate avea codul ei, cum au astăzi fiecare Stat, ci şi faptul că legea nu avea valoare decât între membrii aceleeaşi cetăţi. Legea nu exista pentru sclav şi pentru străin. Logica aceasta este perfectă, pentru că dreptul nu se născuse din ideea de justiţie, ci din religie. Pentru ca să existe un raport de drept între doi oameni, trebuia să existe un raport religios. Fără religie comună, nu exista o lege comună.

Capitolul XII. Cetăţeanul şi străinul

Cetăţeanul era cel care participa la cultul cetăţii, şi din această participare îi veneau drepturile civile şi politice. Cel care rata, de exemplu, ceremoniile lustrale, îşi pierdea drepturile până la ceremoniile următoare.

Titlul de cetăţean (dreptul de cetate) era acordat extrem de dificil în societăţile antice, procedurile frizând imposibilul. Principala îngrijorare era aceea legată de conservarea purităţii sacrificiilor. Darul dreptului de cetate era o violare a principiilor fundamentale ale cultului naţional.

La Roma, pentru a-i judeca pe străini, pretorul a devenit străin el însuşi (praetor peregrinus). Străinii nu puteau fi proprietari, iar căsătoria lor nu era recunoscută. Nu putea primi şi lăsa moştenire.

Străinii nu erau vexaţi, ci primiţi cu ospitalitate şi protecţie, dar bunăvoinţa nu abolea vechile legi. Din anumite puncte de vedere sclavul roman avea o poziţie superioară străinului, pentru că făcea parte din familie. Mormântul sclavului era sacru, cel al străinului nu.

Străinul, dacă voia protecţia legilor romane, trebuia să devină clientul unui cetăţean.

Capitolul XIII. Patriotismul. Exilul

Pentru antici, patria însemna pământul părinţilor. “Patria fiecărui om era partea de sol pe care religia lui domestică sau naţională o sfinţise, pământul în care erau depuse osemintele strămoşilor săi şi pe care îl ocupau sufletele. Mica patrie era îngrăditura familiei, cu mormântul şi cu vatra sa. Marea patrie era cetatea, cu pritanii şi eroii săi, cu incinta ei sacră şi cu teritoriul său marcat de religie.” (p. 251-252)

Pentru antici, patriotismul era virtutea supremă, spre care convergeau toate celelalte virtuţi. Era aproape imposibil ca interesul public să fie în dezacord cu interesul privat. Omul care pierdea patria, pierdea totul.

Omul care părăsea pământul sacru al patriei era în afara vieţii obişnuite şi în afara dreptului. Patria era iubita că o religie, omul i se supunea aşa cum i se spunea lui Dumnezeu. Atunci când patria este atacată, religia e atacată. Pentru ea trebuie să se moară. Se luptă pentru altare şi pentru focul sacru.

Exilarea unui om era interdicţia focului şi a apei. Exilul îl punea pe om în afara religiei. Orice casă era pângărită prin prezenţa celui exilat. Acesta nu mai putea participa la nici o ceremonie sacră.

“Or religia era sursa din care decurgeau drepturile civile şi politice. Exilatul îşi pierdea deci toate acestea pierzându-şi religia patriei. Exclus de la cultul cetăţii, îşi vedea refuzate concomitent cultul domestic şi trebuia să-şi stingă vatra. Nu mai avea dreptul de proprietate; pământul şi toate bunurile sale, ca şi cum el ar fi fost mort, reveneau copiilor săi, dacă nu cumva fuseseră confiscate în folosul Statului şi al zeilor. Nemaiavând un cult, nu mai avea o familie; înceta să fie soţ şi tată. Fiii săi nu mai erau în puterea lui; soţia lui nu mai era soţia lui, şi putea imediat să-şi ia alt soţ.” (p. 254-255)

Exilatul este pentru ai lui un străin.

Republicile din vechime au permis aproape întotdeauna vinovatului să evite moartea plecând. Supliciul exilului a fost numit de către jurisconsulţii romani “pedeapsa capitală”.

Capitolul XIV. Despre spiritul municipal

Oricât de apropiate geografic erau două cetăţi, ele formau două societăţi diferite.

“Fiecare cetate, pe baza exigenţei religie înseşi, trebuia să fie absolut independentă. Trebuia ca fiecare să aibă codul ei particular, pentru că fiecare avea religia ei şi din religie decurgea legea. Fiecare trebuia să aibă justiţia ei suverană, şi nu putea să mai existe nici o justiţie superioară celei a cetăţii. Fiecare avea sărbătorile ei religioase şi calendarul ei; lunile şi anul nu putea fi aceleaşi în cele două oraşe, pentru că seria actelor religioase era diferită. Fiecare avea moneda ei proprie, care, la origine, era marcată de emblema ei religioasă. Fiecare avea sistemul ei de măsuri. Nu se admitea să fi putut fi ceva în comun între două cetăţi.” (p. 256)

Copii născuţi dintr-o căsătorie între doi oameni aparţinând unor cetăţi diferite erau automat consideraţi bastarzi şi nu aparţineau niciunei cetăţi.

Înaintea cuceririi romane, domnea peste tot un spirit de izolare. Grecia nu a izbutit niciodată să formeze un stat. Nici cetăţile etrusce şi latine. Ceea ce le despărţea nu este natura reliefului, ci sistemul de borne sacre, zeii cetăţii. Abia atunci când aceste credinţe au slăbit, divizarea era deja consacrată tradiţional. Era mai facil de transformat toţi locuitorii unui oraş în sclavi decât de făcut o uniune.

Populaţiile greceşti şi italiene au practicat un sistem confederativ, dar nu trebuie să ne facem o idee exagerată în privinţa legăturii care le unea.

Orice învingător avea următoarele opţiuni: distrugerea cetăţii cucerite şi ocuparea teritoriului ei sau lăsarea independenţei. Fie cetatea înceta să mai existe, fie era stat suveran.

Independenţa absolută a cetăţii antice nu a luat sfârşit decât atunci când credinţele pe care se baza s-au veştejit.

Capitolul XVI. Dreptul oamenilor; războiul; tratatul de pace; alianţa zeilor

Anticii ignorau dreptul oamenilor. Această legislaţie internaţională s-a format în Occident într-o epocă în care popoarele aveau aceleaşi credinţe şi aproape aceleaşi instituţii politice. Anticii nu au avut acelaşi drept decât acela care decurgea din religia lor.

Atunci când două cetăţe erau în război, nu doar oamenii, ci şi zeii erau în luptă. Fiecare om considera că zeii care se luptă de partea sa sunt mai puternici decât zeii adversarului.

Ideea unei datorii oarecare faţă de inamic, fie şi în afara câmpului de luptă, nu există. Din momentul în care o acţiune este utilă patriei, ea este şi morală. Învingătorul îşi putea utiliza victoria după cum îi plăcea. Războiul era total şi viza până şi recoltele unei populaţii: un ţinut fertil se putea transforma cu uşurinţă într-un deşert. În virtutea acestei cutume, Roma s-a înconjurat cu singurătate, exterminând complet cetăţile care o înconjurau.

Războiul se putea termina şi cu un tratat de pace, consfinţit şi el printr-un act religios. Ceremonia religioasă era cea care consfinţea înţelegerea, conferindu-i un caracter sacru.

Capitolul XV. Romanul; atenianul

Religia a construit caracterul anticilor, obligându-i să vadă peste tot zei, nu întotdeauna binevoitori. Casa era un templu, strămoşii – fiinţe divine. Fiecare acţiune era un ritual, întreaga zi era ocupată de religie. Obiectele sunt şi ele sacre. În Roma erau mai mulţi zei decât cetăţeni.

Patricianul este războinic, magistrat, consul, agricultor, comerciant, dar mai cu seamă preot.

“S-a spus că această religie era una pur politică. Dar putem presupune că un senat de trei sute de membri, un corp de trei mii de patricieni s-ar fi înţeles cu o asemenea unanimitate pentru a păcăli poporul ignorant? Şi asta timp de secole, fără ca printre atâtea rivalităţi, lupte, uri personale, o singură voce să nu se fi ridicat vreodată pentru a spune: aceasta este o minciună. Dacă un patrician ar fi trădat secretele grupului său, dacă, adresându-se plebeilor care suportau cu nerăbdare jugul acestei religii, i-ar fi debarasat dintr-o dată şi i-ar fi eliberat de auspicii şi de sacerdoţi, acest om ar fi dobândit imediat un asemenea credit încât ar fi devenit stăpânul Statului. Crede careva că dacă patricienii n-ar fi crezut în religia pe care o practicau, o asemenea tentativă n-ar fi fost suficient de puternică pentru a determina pe cel puţin unul dintre ei să facă public secretul? Ne înşelăm grav asupra naturii umane dacă presupunem că o religie se poate stabili prin convenţie şi susţine prin impostură.” (p. 272)

Abia pe vremea Scipionilor s-a crezut că religia era utilă guvernării. Însă religia atunci murise deja în suflet.

Atenienii aveau şi ei un enorm respect pentru vechile tradiţii şi vechile ritualuri.

Dacă un preot introducea în cult cea mai uşoară inovaţie, era pedepsit cu moartea.

Şi romanii, şi grecii, credeau în prevestiri.

Capitolul XVII. Anticii ignorau libertatea

Dată fiind religia, anticii n-au cunoscut niciodată libertatea individuală. Tipul lor de societate nu permitea aşa ceva. Nimic nu era în om care să fie independent. Trupul şi averea aparţinea Statului. Viaţa privată aparţinea şi ea Statului (interdicţia celibatului). Statul ordona în Sparta şi Roma ca bebeluşul născut diform să fie ucis. Tot Statul prescria aspectul fizic prin lege (a avea sau nu barbă). Legea ateniană nu permitea cetăţeanului să fie neutru politic. Eduaţia copiilor nu era liberă. Omul trebuia să se supună credinţelor religioase ale cetăţii sale. Socrate a fost condamnat la moarte pentru că s-a îndoiat de zeii cetăţii.

“Anticii nu cunoşteau deci nici libertatea vieţii private, nici libertatea de educaţie, nici libertatea religioasă. Persoana umană conta prea puţin vizavi de această autoritate sfântă şi aproape divină care se numea patria sau Statul. Statul nu avea doar, ca în societăţile noastre moderne, un drept de justiţie faţă de cetăţeni. El putea lovi fără să fie vinovat şi numai pentru că interesul său era în joc.” (p. 285-286)

Cetăţile greceşti puteau alunga în afara lor pe cetăţenii despre care se considera că ar putea deveni jenanţi pe viitor (ostracizare).

Funesta maximă care spune că salvarea Statului este legea supremă, a fost formulată în antichitate.

Ideea însăşi de libertate lipseşte în Antichitate.

Chiar dacă guvernele şi-au schimbat de câteva ori forma (monarhie, republică, dictatură, democraţie), natura Statului rămâne aceeaşi. Omul este aservit Statului.

Cartea a patra. Revoluţiile

Nu se poate fixa cu precizie epoca revoluţiilor. Se ştie că spre secolul VII î.e.n. această orânduire socială a început să se clatine. Atunci când credinţele pe care se baza această orânduire s-au vlăguit, iar interesele majorităţii oamenilor au intrat în dezacord cu ea, a trebuit să cadă.

Primul capitol. Patricieni şi clienţi

Cetatea s-a constituit ca şi cum clasele sociale n-ar fi existat.

Înainte ca cetatea să se fi format, familia conţinea în sine diviziunea claselor. Primul născut primea titlul de pater, sacerdoţiul, proprietatea, autoritatea, iar fraţii lui erau faţă de el ceea ce el fusese faţă de tatăl lor. Acesta este o primă ilustrare a inegalităţii.

După mai multe generaţii s-au format în fiecare familie ramuri inferioare, aflate în raport de inferioritate faţă de ramurile superioare. Fiecare familie are servitori care nu o părăsesc. Aceştia din urmă sunt clienţii.

Dacă ramura inferioară poate aspira la proprietate, în eventualitatea stingerii ramurii superioare, clientul nu poate fi niciodată proprietar. El nu posedă nici pământul pe care-l lucrează, nici măcar banii pe care îi economiseşte.

Cei care descind din pater sunt numiţi patricius. Descendentul unui pater poate îndeplini îndatoririle religioase. Clientul asistă la ele. Dacă familia dispare, clienţii nu pot continua religia, pentru că aceasta nu este a lor, ei doar participă la ea.

Iniţial, doar şefii familiilor erau cetăţeni. Fiii lor întâi născuţi deveneau cetăţeni la rândul lor după moartea taţilor.

La început, oraşul nu era un loc în care oamenii trăiau claie peste grămadă în spatele zidurilor. Oraşul era fortăreaţa care îi apăra şi sanctuarul zeilor. Oamenii trăiau în afara lui.

Capitolul II. Plebeii

Mai jos pe scara socială chiar decât clienţii, plebeii sunt cei care vor sparge orânduirea socială. Iniţial, plebea nu făcea parte nici din poporul roman. Poporul era patricienii şi clienţii. Plebea era pe dinafară.

Plebeul nu are cult şi nu cunoaşte familia sacră. Plebea este clasa oamenilor fără vatră. Ea nu locuieşte în oraşul sfânt, ci într-o aglomeraţie de locuinţe construite fără ritual. Astfel, ei nu au nici strămoşi. Pentru ei nu există căsătoria sacră. Nu cunosc proprietatea. Pentru ei nu există nici lege, nici justiţie. Nu au drepturi politice. Chiar şi religia cetăţii îi este interzisă.

Capitolul III. Prima revoluţie

1. Autoritatea politică le este refuzată regilor

La origine, regele a fost şeful religios al cetăţii, întrunind autoritatea politică şi autoritatea spirituală.

Pe de altă parte, aristocraţia era şi ea extrem de puternică. Fiecare pater era şi el un rege, asupra unei ginţi. Fiecare pater avea atribuţiile unui rege, şi în unele domenii nici măcar regele nu-l putea concura.

S-a declanşat lupta între aristocraţie şi rege. Iar regalitatea a fost peste tot învinsă. Însă asta nu a însemnat că se renunţă la rege: i-a fost lăsată autoritatea spirituală, însă i-a fost refuzată autoritatea politică. Practic, cetatea a început să aibă doi regi, unul pentru chestiune sacre, celălalt pentru cele politico-militare.

2. Istoria acestei revoluţii în Sparta

Primii regi dorieni domniră ca stăpâni absoluţi. După care încep disputele între regalitate şi aristocraţie. Survine Lycurg, personaj controversat şi despre care există puţine certitudini. Reforma lui a însemnat o lovitură mortală dată regalităţii, prin supunerea faţă de Senat.

Regii spartani au fost privaţi de competenţele asupra justiţiei, relaţiilor externe şi a operaţiunilor militare. Le-a mai rămas doar sacerdoţiul. Puterea aparţine Senatului şi eforilor.

3. Aceeaşi revoluţie la Atena

Legenda spune că primul rege care a unit Attica este Tezeu. Însă el nu a făcut o monarhie, ci o republică. Personajul care purta titlul de rege era primul între egali.

Atunci când au izbucnit luptele dintre aristocraţie şi rege, acesta din urmă a fost învins, alungat, şi a murit în exil. Eupatrizii nu au suspendat instituţia regală, ci au ales ei înşişi un rege. Războaiele civile nu s-au oprit aici, pentru că după acest regel ales (Menesteu), familia lui Tezeu a preluat din nou puterea pentru trei generaţii, pierzând-o apoi în favoarea altei familii.

La moartea ultimului rege deplin, Codrus, eupatrizii despart sacerdoţiul regal de puterile lui politico-militare. Regalitatea devine dependentă de Senatul eupatrizilor. Ca şi în Sparta, Atena a mai avut timp de multe generaţii regi ereditari, care însă nu şi-au mai păstrat decât funcţiile sacerdotale.

Trei secole mai târziu, Atena reduce din nou puterea regilor-sacerdoţi: funcţia nu poate fi îndeplinită mai mult de zece ani. Se presupune că membrii ei nu puteau proveni decât din familia regală.

Atunci când familia regală s-a murdărit cu o crimă, eupatrizii au pretins că ea nu mai este capabilă să-şi îndeplinească sacerdoţiul. Acesta din urmă “s-a deschis”, declarându-se că oricine îl poate îndeplini. Patruzeci de ani mai târziu, sacerdoţii sunt aleşi pentru un singur an.

4. Aceeaşi revoluţie la Roma

Iniţial, regele era marele preot al cetăţii, judecătorul suprem, comandantul cetăţenilor înarmaţi pe timp de război. Şefii familiilor (patres) formau Senatul.

Istoria primilor şapte regi este istoria lungii competiţii dintre aristocraţie şi regalitate. La scurtă vreme, Senatul decide să aleagă regele.

Se pare că sub Numa regalitatea a fost redusă la funcţiile ei sacerdotale. Este sigur cel puţin că autoritatea lui religioasă era distinctă de autoritatea lui politico-militară, şi că prima nu o implica în mod automat pe a doua. Existau două alegeri distincte, pentru funcţia sacerdotală şi pentru cea politică, iar chiar dacă acestea două se puteau reuni în aceleaşi mâini, este vorba doar despre o dublă validare.

În lupta împotriva aristocraţiei, regii s-au aliat cu clienţii şi cu plebeii.

Ca peste tot, şi la Roma este suprimată regalitatea politică. Regalitatea spirituală este sacră şi durează.

Capitolul IV. Aristocraţia guvernează cetăţile

Aristocraţia era fondată pe naştere şi pe religie.

La Atena, de la moartea lui Codrus şi până la Solon, autoritatea este în mâna aristocraţilor.

Capitolul V. Schimbări în constituţia familiei; dispare dreptul primului născut; se dezmembrează ginta

Revoluţia care a răsturnat regalitatea nu avea ca scop schimbarea constituţiei societăţii. Scopul ei nu era distrugerea vechilor instituţii, ci menţinerea lor. Regii avuseseră adesea tentaţia de a ridica clasele inferioare, şi acesta poate fi unul din motivele pentru care aristocraţia i-a privat de putere.

Or, se pare că în ciuda eforturilor aristocraţiei, instituţiile au început să se clatine, grave schimbări introducându-se în constituţia familiei.

Regimul ginţilor nu a fost distrus când a fost pus în faţa regimului cetăţilor. Însă, erau în fond două regimuri diferite. Familia era prea puternică şi prea independentă pentru ca puterea socială să nu simtă nevoia s-o slăbească.

“Vechea gintă cu vatra ei unică, cu şeful ei suveran, cu domeniul său indivizibil, se concepe atâta timp cât durează starea de izolare şi nu există altă societate în afara ei. Dar imediat ce oamenii sunt reuniţi în cetate, puterea vechiului şef este inevitabil micşorată; căci în vreme ce el este suveran acasă, este concomitent membrul unei comunităţi; ca atare, nişte interese generale îl obligă la sacrificii şi nişte legi generale îi cer supunerea. În ochii săi şi mai ales în ochii inferiorilor, demnitatea sa este diminuată. Apoi, în această comunitate, oricât de aristocratic ar fi ea constituită, inferiorii contează totuşi cumva, fie şi din cauza numărului lor. Familia care numără mai multe ramuri şi vine în comiţii înconjurată de o mulţime de clienţi, are în mod natural mai multă autoritate în deliberările comune decât familia puţin numeroasă şi care numără puţine braţe şi puţini soldaţi. Or aceşti inferiori îşi simt la scurtă vreme importanţa şi forţa; un anume sentiment de mândrie şi dorinţă pentru o soartă mai bună se nasc în ei.” (p. 327)

Insensibil, forţa familiilor scade. Nu se poate preciza când anume s-a petrecut acest lucru, fiind probabil un proces de lungă durată, declanşat la început numai în anumite familii. Nu se ştie când anume a dispărut dreptul primului născut, se ştie doar că a dispărut. La Roma, se pare că regii au făcut tot ce-au putut pentru a-l suprima, dezorganizând astfel ginţile.

Prima consecinţă a dispariţiei dreptului primului născut este fărâmiţarea familiilor prin distanţarea ramurilor de trunchi. Ginta conservă o autoritate religioasă în raport cu familiile care se detaşează de ea. Noile familii poartă acelaşi nume ca cele vechi, şi se reunesc cu ele în sărbători comune.

“Această dezmembrare a ginţilor a avut consecinţe grave. Antica familie sacerdotală, care formase un grup atât de unit, atât de coerent, atât de puternic, fu pentru totdeauna slăbită. Această revoluţie va pregăti şi va face mai facile alte schimbări.” (p. 330-331)

Capitolul VII. Clienţii se emancipează

1. Ce era iniţial clientela şi cum s-a transformat ea

Clientela se transformă şi sfârşeşte prin a dispărea.

Ceea ce ştim cu mare certitudine despre client este că el nu se poate separa de familia patronului, legătura dintre ei fiind în plus ereditară. Clientul nu are proprietăţi, pământul pe care îl cultivă el aparţine stăpânului. Patronul îi datorează subzistenţa, în vreme ce clientul este dator cu munca sa patronului.

Se pot stabili legături între clientul antic şi servul medieval, numai că principiul nu este în ambele cazuri acelaşi. Clientul este legat de patron prin cultul domestic, servul este legat de nobil prin proprietatea pe care acesta o are asupra pământului şi a oamenilor.

Patronul nu este doar stăpân, el este şi judecător. În această calitate îl poate condamna pe client la moarte.

Câtă vreme familia a trăit izolată, clientul nu a văzut nici o alternativă la orizont. În interiorul cetăţii însăşi, clienţii au putut lua contact între ei, au făcut comparaţii între stăpâni, au început să-şi dorească o viaţă mai bună. Ieşirea din familie nu li s-a mai părut un rău iremediabil.

Sub presiunea revendicărilor, condiţia clienţilor s-a ameliorat puţin câte puţin. Întâi clienţii devin posesori ai unor suprafeţe de pământ, iar în cele din urmă proprietari.

2. Clientela dispare în Atena; opera lui Solon

“Dar astfel este natura umană că aceşti oameni, pe măsură ce soarta lor se ameliora, resimţeau încă şi mai amar ceea ce rămânea inegal.” (p. 340)

Solon este cel care a satisfăcut cererile clienţilor, făcându-l accesibil dreptul de proprietate. La nivelul semnelor, Solon a scos bornele aparţinând eupatrizilor.

3. Transformarea clientelei la Roma

Dacă există cineva care seamănă bine cu clientul, este sclavul eliberat. Cel care iese din servitute nu devine imediat cetăţean şi om liber. El rămâne încă dependent de stăpân. Sclavul eliberat, ca şi clientul de altădată, rămâne ataşat familiei, căreia îi poartă numele. El depinde de patronul său, căruia îi datorează recunoştinţă şi anumite servicii.

O singură diferenţă între starea de client şi cea de sclav eliberat: prima este transmisibilă din generaţie în generaţia, a doua încetează cel mai târziu la a treia generaţie.

Ameliorarea stării de client roman cunoaşte mai multe trepte. Întâi, stăpânul îi dă un lot de pământ pe care să-l cultive. După o vreme, clientul devine posesorul viager al lotului. Progresul următor este transmiterea lotului către copiii săi. Cel fără copii are dreptul să-şi facă un testament.

Nu există un document care să ne permită fixarea în timp a momentului în care clientul s-a detaşat definitiv de familia stăpânului.

Regele Servius îi separă pe clienţi de stăpânii lor în armată şi la vot.

Capitolul VII. Plebea intră în cetate

1. Istoria generală a acestei revoluţii

Schimbările operate în constituţia familiei au atras altele în constituţia cetăţilor. Vechea familie aristocratică şi sacerdotală îşi pierde autoritatea, unitatea şi vigoarea.

Oraşul coagulează două societăţi antagoniste: cea a patricienilor şi cea a oamenilor de rang inferior. Dintre acestea două, una voia ca vechea constituţie religioasă a cetăţii să fie menţinută, ca guvernul, precum şi sacerdoţiul, să rămână în mâna familiilor nobile. Cealaltă voia să spargă vechile bariere care o plasau în afara dreptului, a religiei şi a societăţii politice.

Aristocraţii aveau de partea lor religia şi obişnuinţa de a comanda. Plebeii au avut de partea lor numărul superior. Erau la origine o multitudine fără organizare.

Într-o primă etapă, clasele inferioare au susţinut împotriva aristocraţilor instituţia monarhică.

Regii aleşi de aristocraţia greacă au fost numiţi tirani. Originea cuvântului este dificil de găsit, cu certitudine nu are nimic sacru, nefiind prezent în rugăciuni. Desemna o autoritate fără nimic sacru îndărătul ei. Marchează apariţia unui principiu nou: supunerea omului în faţa omului. “Supunerea faţă de un om, autoritatea dată acestui om de către alţi oameni, o putere de origine şi de natură în întregime omenească, aceasta fusese necunoscut vechilor eupatrizi, şi nu a fost conceput decât în ziua în care clasele inferioare au aruncat jugul aristocraţiei şi au căutat un nou guvern.” (p. 351)

Peste tot, tiranii, cu mai multă sau mai puţină violenţă, aveau aceeaşi politică. Regula principală de conduită era doborârea aristocraţiei sprijinindu-se pe popor.

Nu trebuie crezut că tiranii erau iubiţi de popor. Se poate spune doar că erau acceptaţi în măsura în care poporul detesta aristocraţia. Tiranii erau un instrument, doar atât.

Spre secolul VI î.e.n. apar noi surse de bogăţie: industria şi comerţul. Apare moneda, fapt care este în sine o mare revoluţie. Banul putea trece din mână în mână fără formalităţi religioase, ajungând astfel la plebei. Religia nu putea face nimic împotriva banului. Oamenii claselor inferioare, care nu puteau fi agricultori nefiind proprietari ai pământului, se îndreptară spre meserii artizanale, navigaţie şi comerţ. Unii deveniră bogaţi. Concomitent, o parte dintre aristocraţi căzură în mizerie. “Or într-o societate în care bogăţia se deplasează, ierarhia este pe punctul să se răstoarne.” (p. 354)

În sânul plebei se disting anumite familii, care formează aristocraţia plebeiană. În cadrul plebei, bogăţia a devenit un principiu de organizare socială.

În armată, tradiţional, cavaleria era rezervată nobilimii. Iniţial, infanteria conta prea puţin. Progresele în arta războiului şi armele mai bune au înclinat în timp balanţa spre infanterie, care a început să conteze cel mai mult. Formată fiind din plebei, le-a dat acestora sentimentul importanţei lor.

În timp, clasa inferioară a reuşit să aibă propria religie (adesea, cultele orientale care au invadat Roma).

“Odată ce clasa inferioară va fi săvârşit aceste diferite progrese, când ea avu bogaţi, soldaţi, preoţi, când ea avu tot ceea ce îi dă omului sentimentul valorii şi a forţei sale, când în sfârşit obligă clasa superioară să o ia în considerare, fu imposibil atunci să o reţină în afara vieţii sociale şi politice, şi cetatea nu putu să-i rămână închisă mult timp.” (p. 357)

Intrarea în cetate s-a făcut în unele locuri printr-o insurgenţă armată. În altele, cu ajutorul unui legislator care a recunoscut o realitate nouă. În unele cetăţi, poporul a intrat prin voinţa regilor.

“Într-adevăr, după Theognis, nobleţea nu mai fu decât o amintire. Marile familii continuară să păstreze cu pioşenie cultul domestic şi memoria strămoşilor; dar asta fu tot. Mai existară încă oameni care se amuzau să-şi numere strămoşii; dar ei erau ţinta bătaii de joc. Se păstră obiceiul să se scrie pe unele morminte că omul era de rasă nobilă; dar nu fu făcută nici o tentativă pentru a resuscita un regim prăbuşit pentru totdeauna. Isocrate spuse pe bună dreptată că în vremea lui marile familii din Atena nu mai erau decât în mormintele lor.” (p. 360)

2. Istoria acestei revoluţii la Atena

După răsturnarea regalităţii, eupatrizii domniră în Atena timp de patru sute de ani. Despre această perioadă se ştiu foarte puţine lucruri, cu excepţia faptului că a fost odioasă poporului. În urma unei perioade lungi de tulburări, marcate de ură şi insolenţă din partea poporului faţă de aristocraţie, i s-a încredinţat lui Solon grija de a linişti spiritele. Solon aparţinea aristocraţilor prin naştere şi comercianţilor prin ocupaţie.

Solon a acordat clasei inferioare dreptul de proprietate asupra pământului lucrat. A distrus legăturile clientelare. A acordat drepturi politice. Se pare că toţi atenienii, fără excepţie, făceau parte de acum înainte din adunarea poporului.

În noua constituţie nu se mai ţinea seama deloc de dreptul naşterii. Astfel, magistraţii şi sacerdoţii puteau fi aleşi din clasa inferioară. Clasele continuau să existe în continuare, dar nu se mai distingeau decât prin bogăţie.

Imediat după fondarea operei lui Solon, agitaţia a reînceput. De data aceasta, săracii se arătară inamicii bogaţilor.

În plus, reforma politică şi socială a lui Solon nu a schimbat nimic din vechea religie, care grupa oamenii pe clase în funcţie de apartenenţa la o gintă şi poziţia ocupată în ea. Clistene, mai târziu, a distrus triburile, aducând astfel o lovitură mortală religiei. Iniţiativa lui consta în distrugerea celor patru vechi triburi şi înlocuirea cu alte zece. Aparent, principiul este acelaşi, însă în realitate nu este aşa. Clistene a introdus în noile triburi pe toţi atenienii, inclusiv pe cei care nu făcuseră parte dintr-unul, iar principiul nu a fost gruparea oamenilor în funcţie de naştere, ci în funcţie de domiciliu. În noile “triburi”, oamenii erau egali.

Cultul instituit de Clistene nu mai era vechiul cult casnic, ci unul al zeilor cetăţii. Nu mai exista nici un motiv pentru care sacerdoţiul să fie ocupat de un eupatrid, şi să fie ereditar.

Suprimarea vechilor triburi şi înlocuirea lor cu altele noi a avut loc în toate cetăţile greceşti. Aristotel a considerat că acesta a fost mijlocul cel mai eficace pentru a lovi aristocraţia. Această reforma sparge vechile tipare ale societăţii.

3. Istoria acestei revoluţii la Roma

Plebea a fost importantă devreme la Roma, oraşul fiind condamnat la război perpetuu datorită amplasării sale între inamici.

Provenienţa plebei era prada de război, învinşii fiind transferaţi la Roma. Unii oameni veneau de bună voie la Roma, pentru oportunitatea de a face comerţ.

Văzând în aristocraţie un duşman comun, plebea şi regele s-au aliat.

Regele Servius a dat plebeilor drept de proprietate asupra pământurilor. A publicat legi privind relaţia dintre plebe şi patricieni, ceea ce constituie un început de egalitate. A format douăzeci şi unu de triburi noi, pe lângă triburile vechi ale patricienilor. Plebea intra în noile triburi. Efectul a fost devastator pentru vechea organizare sacră. Plebeii dobândiră astfel zei şi drepturi politice. Erau cetăţeni romani cu acelaşi titlu ca şi cei din familiile nobile.

Organizarea lui Servius stabilea o altă distincţie decât cea adusă de religie: distincţia care pornea de la bogăţie. Servius i-a despărţit pe cetăţenii Romei în două clase: cei care posedă ceva şi cei care nu au nimic. Prima se împărţea în cinci subclase, în funcţie de avere. Această diviziune era aplicabilă serviciului militar, unde de acum puteau face parte plebeii cot la cot cu aristocraţii.

Plebeii simţiră astfel că valoarea lor în Stat crescuse.

“Toate aceste reforme schimbau în mod ciudat aspectul cetăţii romane. Patriciatul rămânea în picioare cu cultele sale ereditare, curiile şi senatul său. Dar plebeii dobândeau obiceiul independenţei, bogăţia, armele, religia. Plebea nu se amesteca cu patriciatul, dar creştea alături de el.” (p. 373-374)

Aristocraţia a făcut eforturi să redobândească ceea ce Servius le răpise.

Problema a cărei soluţie trebuia să decidă în privinţa viitorului Romei, era aceasta: în ce fel va deveni plebea o societate regulată? Patricienii aveau o soluţie: clientelizarea plebei. Pentru aristocrat, nimic mai normal şi mai generos. Pentru plebeu însă, instituţia era o oroare.

Plebeii s-au retras pe Muntele Sacru, departe de ager romanus, lăsând Roma patricienilor. Unii patricieni au văzut în asta soluţia conflictului. Alţii, au deplâns plecarea a jumătate dintre soldaţii romani. Pe de altă parte, plebea şi-a dat seama că nu poate trăi pe Muntele Sacru, din lipsă de organizare. Plebea şi patriciatul, neavând aproape nimic în comun, nu puteau totuşi trăi separaţi.


Făcură până la urmă un tratat de alianţă. Prin intermediul său, apărură tribunii plebei, lideri din popor, care nu aveau nimic în comun cu organizarea de până atunci. Instituţia tribunului este una pur democratică. Tribunii poporului nu aveau nici o autoritate religioasă, ba chiar fuseseră declaraţi sacrosanţi, adică înconjuraţi de interdicţia atingerii (cu riscul transformării celor care o făceau în fiinţe impure). Se pare că tribunul nu era considerat ca fiind o persoană onorabilă, ba chiar dimpotrivă, însă patricianul nu putea ridica mâna asupra lui fără să comită o impietate gravă. Tribunii se bucurau de privilegiul inviolabilităţii.

“Tribunul era un fel de altar viu căruia i se ataşase un drept de azil.” (p. 383)

Tribunii îşi însuşiră dreptul de a judeca. Dar nu avea nici o autoritate politică, nu putea face nici o propunere în Senat, nu putea nici măcar să apară acolo. În cetatea patriciană nu i se recunoştea nici o autoritate. Cu toate acestea, tribunii îşi permit licenţe: convoacă poporul, participă la adunările Senatului, judecă patricieni. Aceştia din urmă se dezarmaseră pe ei înşişi atunci când pronunţaseră în ritualuri solemne că oricine ar atinge un tribun ar deveni impur.

Imediat ce plebea avu şefi, a avut şi adunări deliberante. “La Roma avură loc mult timp două serii de decrete, senatus-consultes pentru patricieni, plebiscites pentru plebe. În Roma erau două popoare.” (p. 392)

Tribunatul deranja ordinea sacră a cetăţii. Era o erezie.

Singurul lucru care îi unea pe patricieni şi pe plebei era războiul.

Plebeii nu erau în mod obligatoriu săraci. Unii proveneau din familii bogate ale căror cetăţi căzuseră în faţa Romei. Alţii se îmbogăţiseră sub regi. Ei luptau şi votau alături de patricieni, după reforma lui Servius. Şi se poate spune că această clasă bogată a constituit un tampon între patricieni şi plebei.

Spre deosebire de Grecia, unde eupatrizii dispărură atunci când principiul averii a înlocuit dreptul naşterii, patricienii nu dispreţuiau bogăţia, fiind ei înşişi bogaţi.

Plebea a cerut un cod de legi care să o guverneze. Legile deja existente erau pentru ginţi, şi nu pentru cei din afara lor. Practic, plebea voia să dispară caracterul exclusiv religios al legilor. Se pare că tribunii voiau iniţial ca aceste legi să fie redactate de plebei. Patricienii propun să redacteze ei codul, şi să-l supună aprobării claselor sociale. Aşa ia naştere codul decemvirilor. Adoptat de toate clasele, noul cod legal se aplică tuturor. Este o revoluţie radicală, patricianul şi plebeul au acelaşi drept de proprietate, sunt egali în faţa legii.

Moravurile generale tindeau spre egalitate. O lege care interzice căsătoriile între patricieni şi plebei este anulată la scurtă vreme după ce este votată.

Plebeii începură să aspire la consulat. Funcţia de tip sacerdotal le fusese întotdeauna interzisă, din raţiuni religioase.

Aristocraţia plebeiană, apropiindu-se mult de aristocraţia sacră, a început să aibă aspiraţii şi mai mari. În cele din urmă, plebea obţinu un consul din doi. În cele din urmă, plebeii obţinură şi sacerdoţiile patricienilor (jumătate din pontifi şi din auguri). Nu mai rămase astfel nimic de revendicat, nimic de dorit. Superioritatea religioasă a patricienilor fusese pierdută iremediabil. Patriciatul însuşi nu mai era decât o amintire.

Capitolul VIII. Schimbări în dreptul privat. Codul celor Douăsprezece Table. Codul lui Solon

“Nu este în natura dreptului să fie absolut şi imuabil. El se modifică şi se transformă, ca orice operă omenească. Fiecare societate are dreptul ei, care se formează şi se dezvoltă odată cu ea, care se schimbă ca şi ea, şi care în sfârşit urmează întotdeauna mişcările instituţiilor, moravurilor şi credinţelor sale.” (p. 399)

Regimul patriarhal fusese dizolvat în regimul cetăţii. Gintele s-au dezmembrat, fratele mai mic s-a detaşat de fratele mai mare, servul de stăpân. Dreptul a ieşit din ritualuri şi din cărţile preoţilor, şi-a pierdut misterul religios, este o limbă pe care o poate vorbi oricine.

“Ceva încă şi mai grav se manifestă în aceste coduri. Natura legii şi principiul său nu mai sunt aceleaşi ca în perioada precedentă. Înainte, legea era o sentinţă religioasă; trecea drept o revelaţie făcută de zei strămoşilor, fondatorului divin, regelui sacru, magistraţilor-preoţi. În noile coduri, dimpotrivă, legislatorul nu mai vorbeşte în numele zeilor; Decemvirii Romei au primit puterea de la popor; tot poporul este cel care l-a investit pe Solon cu dreptul de a face legi. Legislatorul nu mai reprezintă deci tradiţia religioasă, ci voinţa populară. Legea are de acum înainte ca principiu interesul omului, şi ca fundament asentimentul celui mai mare număr.” (p. 400-401)

Două consecinţe ale acestei mutaţii: mai întâi, legea nu se mai prezintă ca o formulă imuabilă şi indiscutabilă, legea nu mai este o tradiţie sfântă, ci un text provenit din voinţa schimbătoare a oamenilor; în al doilea rând, nemaifiind religioasă, legea aparţine tuturor cetăţenilor.

Astfel, natura dreptului s-a schimbat.

Cele Douăsprezece Table au fost redactate de către patricieni, dar pentru plebei şi la cererea lor. Nu mai este dreptul primitiv al Romei, dar nu este încă nici dreptul pretorian. Este ceva între cele două.

Cele Douăsprezece Table admit partajarea moştenirii între fraţi. Tatăl nu poate dispune indefinit de fiul său: după trei vânzări fiul este liber (prevederea aceasta e prima atingere adusă autorităţii paterne la Roma). Oamenii capătă dreptul de a testa (astfel, proprietatea nu mai este a gintei, ci a persoanei). Testamentele astfel redactate iau forma unor vânzări simulate.

Căsătoria plebeilor, lipsită de ritual sacru, nu era recunoscută de către patricieni. Totuşi, acest mariaj a sfârşit prin a se generaliza. Acest tip de căsătorie, când a fost recunoscută de către lege, s-a formalizat tot ca o vânzare fictivă, prin care soţia intra în proprietatea soţului.

Plebeii cunoşteau două tipuri de căsătorii: cumpărarea şi uzajul. Cea din urmă presupunea coabitarea celor doi soţi timp de un an, la sfârşitul căruia legătura era recunoscută cu acelaşi titlu ca şi prima formă.

Dreptul soţului plebeu asupra soţiei sale mergea până la a o putea vinde.

Soţia, în virtutea Celor Douăsprezece Table, păstrează o legătură cu familia din care provine, şi pe care o poate moşteni.

Odată deschis drumul schimbărilor, fiecare generaţie va aduce o modificare în drept. Întâi, va fi permisă căsătoria între patricieni şi plebei. Legea Papiria va interzice debitorului să-şi angajeze persoana faţă de creanţier.

În Atena, acelaşi lucru se poate observa în diferenţele dintre codul de legi redactat de Dracon şi cel al lui Solon. Se pare că Dracon, care era un eupatrid, nu a făcut decât să redacteze în scris legile antice care existau deja. Legile sale părură crude generaţiilor viitoare, pentru că vedeau în orice greşeală o ofensă adusă divinităţii, care se pedepsea cu moartea. Codul lui Solon marchează o revoluţie: se adresează tuturor în egală măsură, vizându-i pe toţi.

Cele Douăsprezece Table se aseamănă în spirit cu codul lui Solon.

Solon introduce în dreptul atenian posibilitatea moştenirii de către o femeie şi testamentul.

Autoritatea paternă a fost slăbită de noile coduri de lege.

Capitolul IX. Noul principiu de guvernare. Interesul public şi sufragiul

“Revoluţia care răsturnă dominaţia clasei sacerdotale şi ridică clasa inferioară la nivelul vechilor şefi ai ginţilor, marcă începutul unei perioade noi în istoria cetăţilor. Se îndeplini un fel de înnoire socială. Nu numai că o clasă de oameni înlocuia o alta la putere. Vechile principii erau date deoparte, apăreau noi reguli care aveau să guverneze societăţile umane.” (p. 413)

Aparenţele vechilor instituţii rămân însă peste tot (titulaturi, ceremonii). În fond însă, totul se schimbă. Nici instituţiile, nici dreptul, nici credinţele, nici moravurile noii epoci nu sunt cele ale vechiului regim.

Religia fusese timp de secole unicul principiu de guvernare. Noul principiu, menit s-o înlocuiască, este interesul public. În noua perioadă, tradiţia şi religia nu mai au autoritate.

Solon, întrebat dacă dă ţării cea mai bună constituţie, răspunde: “Nu, cea care îi convine cel mai mult.” Este ceva nou să nu se acorde legilor decât un merit relativ. “Vechile constituţii, fondate pe regulile cultului, se proclamaseră inflexibile şi imuabile; ele avuseseră rigoarea şi inflexibilitatea religiei. Solon indica prin aceste cuvinte că pe viitor constituţiile politice ar trebui să se conformeze nevoilor, moravurilor, intereselor oamenilor din fiecare epocă. Nu mai era vorba de adevăr absolut; regulile guvernării trebuiau de acum să fie flexibile şi variabile. Se spune că Solon dorea, în cel mai bun caz, ca legile sale să fie respectate timp de o sută de ani.” (p. 415)

Prescripţiile de interes public sunt discutabile. Modul cel mai simplu de a afla interesul public a fost acela de a-i aduna pe oameni şi a-i întreba. Anterior, auspiciile făceau totul, se vota puţin, opinia preotului, a regelui, a magistratului sacru fiind atotputernică. Acum însă trebuia să se voteze pentru orice, era nevoie de părerea tuturor, pentru a putea fi siguri că se ştie interesul public. Sufragiul a devenit metodă de guvernare, fiind mai presus de magistraţi, mai presus de lege, barometrul a ceea ce este util şi chiar just.

Scopul guvernului s-a schimbat şi el; nu mai era acela de a îndeplini ceremoniile religioase, ci de a păstra ordinea şi pacea înăuntru, demnitatea şi puterea înafară. Astfel, politica a devenit mai importată decât religia.

În Atena, arhonţii, care erau sacerdoţi însărcinaţi şi cu chestiunile civile, nu dispar ca funcţii după introducerea democraţiei, însă lor li se adaugă strategii, magistraţi lipsiţi de autoritate religioasă. Aceştia din urmă îşi apropriază în timp tot ce ţine de putere (război, relaţii cu alte cetăţi, administrarea finanţelor, poliţia oraşului). Guvernarea tindea din ce în ce mai mult să se separe de religie.

Strategii nu trebuiau să fie eupatrizi. “Cum guvernarea devenea din ce în ce mai dificilă şi mai complicată, pentru că pietatea nu mai era calitatea principală, şi trebuia abilitate, prudenţă, curaj, arta de a comanda, oamenii nu mai credeau că vocea sorţilor era suficientă pentru a face un bun magistrat. Oraşul nu mai voia să fie legat de pretinsa voce a zeilor, şi ţinea să aibă libera alegere a şefilor săi. Că arhontele, care era un preot, să fie desemnat de către zei, nimic mai firesc; dar strategul, care avea în mâinile sale interesele materiale ale cetăţii, trebuia să fie ales de către oameni.” (p. 418)

În Roma se petrece acelaşi lucru. Numărul tribunilor plebei creşte într-atât încât conducerea republicii, în ceea ce priveşte chestiunile interne, începe să le aparţină. Instituţia consulatului subzistă schimbându-şi caracterul sacru. Dacă, în virtutea respectului romanilor pentru tradiţie, consulii continuă să îndeplinească ceremonii sacre, e de înţeles că în momentul în care plebeii au avut acces la această magistratură, aceste ceremonii erau doar nişte vane formalităţi.

Capitolul X. O aristocraţie a bogăţiei încearcă să se constituie. Stabilirea democraţiei

La început, regimul care a succedat dominaţiei aristocraţiei nu a fost democraţia. Noul regim nu a fost implementat decât acolo unde s-a găsit o clasă superioară care să-i înlocuiască pe eupatrizi şi pe patricieni. Noua clasă se distingea doar prin bogăţie. “Astfel drepturile politice care, în epoca precedentă, erau inerente naşterii, fură, ceva vreme, inerente bogăţiei. Această aristocraţie a bogăţiei s-a format în toate cetăţile, nu prin efectul unui calcul, ci prin natura însăşi a spiritului uman, care, ieşind dintr-un regim de profundă inegalitate, n-a ajuns imediat la egalitatea completă.” (p. 422)

Concomitent, aristocraţia bogaţilor era şi clasa militară. Noul regim acorda cea mai mare valoare omului cel mai muncitor, cel mai activ şi cel mai abil. Era deci favorabil dezvoltării industriei şi comerţului.

Aristocraţia averii nu a durat atât cât aristocraţia sacră, fie şi pentru faptul că bogăţia nu impune respectul, ci pofta. “De altminteri, seria revoluţiilor, odată începută, nu avea să se oprească. Vechile principii erau răsturnate, şi nu mai existau nici tradiţii nici reguli fixe. Exista un sentiment generalizat al instabilităţii lucrurilor, care făcea ca nici o constituţie să nu mai fie capabilă să dureze mult timp. Noua aristocraţie a fost atacată deci ca şi cea dinainte; săracii voiră să fie cetăţeni şi făcură eforturi să intre şi ei în corpul politic.” (p. 424)

Se poate face observaţia că în cetăţile în care bogăţia era reprezentată prin pământuri, aristocraţia a fost mai mult timp respectată, în vreme ce în cetăţile ca Atena, unde bogăţia provenea din comerţ şi era deci mai volatilă, a fost mai devreme şi mai puternic atacată. Noii aristocraţi s-au apărat prost, neavând de partea lor argumentele sacre ale vechii aristocraţii. Chiar şi superioritatea ei militară i-a făcut deservicii, pentru că starea de război aproape permanentă o decima, făcând greoaie rezistenţa în faţa partidului popular. Războiul este cel care a impus înarmarea clasei inferioare, făcând-o din ce în ce mai importantă.

“Este deci dincolo de îndoială că războiul a micşorat puţin câte puţin distanţa pe care aristocraţia bogaţilor o pusese între ea şi clasele inferioare. Astfel s-a ajuns în cele din urmă la dezacordul dintre constituţii şi starea socială, aşa că primele au trebuit să fie modificate. De altminteri trebuie să recunoaştem că orice privilegiu era în mod necesar în contradicţie cu principiul care îi guverna atunci pe oameni. Interesul public nu era un principiu care să fie de natură să autorizeze şi să menţină mult timp inegalitatea. El conducea în mod inevitabil societăţile la democraţie.” (p. 427)

Mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii liberi au căpătat drepturi politice. Astfel s-a ajuns în cele din urmă la sufragiul universal. Valoarea acestuia era incomparabil mai mare decât cea a sufragiului din statele moderne, pentru că prin intermediul lui cel din urmă dintre cetăţeni avea acces la absolut toate deciziile polisului.

Democraţia ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi ajuns la ceea ce Tucidide numeşte guvern pentru câţiva şi libertate pentru toţi. Numai că la greci, drepturile individuale erau lipsite de garanţii. Grecii n-au ştiut niciodată să concilieze egalitatea civilă cu inegalitatea politică.

Capitolul XI. Regulile guvernării democratice; exemplul democraţiei ateniene

Pe măsură ce guvernarea se îndepărtează de principiul sacru, devine mai dificilă şi mai greoaie. Este nevoie de reguli mai minuţioase, şi de mecanisme mai delicate.

Democraţia a păstrat sacerdoţii vechiului cult al Atenei, neîndrăznind să rupă vechile ceremonii.

Magistraţii, chiar şi cei care erau aleşi democratic, erau respectaţi şi faţă de ei cetăţenii dădeau dovadă de disciplină. Marea facilitate pe care anticii o aveau de a fi disciplinaţi trebuie explicată printr-o inerţie a vechiului regim sacerdotal. Nu le venea în minte să dispreţuiască un magistrat pentru că fusese ales democratic.

Deasupra senatului era adunarea poporului, adevăratul suveran. Aceasta din urmă avea şi ea reguli. Adunarea era convocată de către prytani sau de către strategi, într-un loc sacru. Poporul nu avea iniţiativa, senatul îi aducea proiectul unui decret care trebuia votat. Orice om putea vorbi în adunare, dacă îndeplinea următoarele condiţii:
- să se bucure de drepturi politice;
- să nu fie debitor faţă de Stat;
- să aibă moravuri pure;
- să fie căsătorit legitim;
- să-şi fi îndeplinit toate îndatoririle faţă de părinţi;
- să posede pământ în Attica;
- să fi participat la toate expediţiile militare la care a fost convocat, în care să nu se fi predat niciodată.

Atenienii aveau credinţa că ceea ce lămureşte lucrurile este cuvântul. De aceea oratorii sunt ascultaţi cu atenţie şi niciodată întrerupţi. Li se dă numele de demagogi, adică lideri ai cetăţii. Totuşi, nu puteau face propuneri împotriva legilor existente. Atenienii ştiau foarte bine că democraţia nu poate fi susţinută decât prin respectarea legilor. Acest lucru era cu putinţă, în urma unui proces fastidios, şi nu prin simpla voinţă a poporului exprimată în urma unui discurs. Dacă noua lege era injustă, ea purta numele autorului ei, şi acesta putea fi într-o zi tras în justiţie.

În Sparta elocvenţa nu este cunoscută, pentru că principiile guvernării sunt altele.

Cu cât sunt mai minuţioase regulile, ele acuză că direcţia în care se mişcă societatea este plină de pericole. Democraţia nu putea rezista decât prin prudenţă.

Guvernarea democratică ateniană este foarte laborioasă, şi cere mult efort din partea tuturor cetăţenilor săi. Aristotel spune că cel care trebuia să muncească pentru a trăi nu putea fi cetăţean, din lipsă de timp.

Capitolul XII. Bogaţi şi săraci; democraţia dispare; tiranii populari

Atunci când revoluţiile au adus egalitatea între oameni, aceştia nu s-au mai bătut pentru principii şi drepturi, ci din interes.

Pe măsură ce vechiul regim dispare, se formează o clasă săracă. Acest lucru era de neconceput pe vremea ginţilor, când mizeria era necunoscută. Viaţa devenise mai independentă, dar se muncea mai mult, accidentele survenite aveau consecinţe cu mult mai grave, şi inegalitatea averilor devenea din ce în ce mai pronunţată. Democraţia nu a suprimat mizeria, a făcut-o dimpotrivă mai evidentă.

Sclavagismul era un flagel de care suferea societatea liberă însăşi. Cum cei care munceau nu erau decât sclavii, cetăţanul devenea leneş şi dispreţuia munca.

Cetăţeanul sărac avea egalitatea drepturilor, dar ce folos, căci egalitatea averilor ar fi fost pentru el cu mult mai preferabilă. Printr-o deformare ciudată, cetăţeanul sărac a dorit să trăiască din drepturile sale politice. A fost plătit pentru participarea la sufragii, sau pentru funcţia din tribunal. Dacă cetatea nu era suficient de bogată încât să-l plătească pentru exercitarea acestor drepturi, atunci cetăţeanul îşi vindea votul, şi trăia din asta. Astfel, săracul nu ieşea din mizerie, dar intra în degradare.

Săracii au declanşat apoi un război în toată regula împotriva bogaţilor: taxe, impozite, confiscarea averii pentru erori uşoare. Săracii au ajuns să utilizeze dreptul lor de vot pentru a decreta fie o abolire a datoriilor, fie o confiscare în masă a averilor.

Atâta timp cât dreptul de proprietate avusese la bază o credinţă religioasă, fusese respectat. Atunci când conotaţia religioasă a dispărut, bogăţia n-a mai apărut drept un dar al zeilor, ci un dar al hazardului. În această perioadă din istoria grecilor, de fiecare dată când apare un război civil, bogaţii sunt într-o tabără şi săracii în alta. Acest lucru a durat până la cucerirea Greciei de către romani.

Începând cu ziua când nevoile şi interesele materiale au devenit cele mai importante, democraţia s-a alterat şi corupt. Cu bogaţii la putere, democraţia a devenit o oligarhie violentă; cu săracii – o tiranie.

Bogaţii, mai luminaţi şi mai mândri, preferă un regim republican. Săracii – un tiran. La nivelul cuvintelor, bogaţii se luptau pentru “libertate”, săracii – pentru “tiranie”. Dar este vorba despre aceeaşi luptă pentru interese materiale. Este un fapt unanim acela că tiranii ies din partidul popular şi au ca inamici aristocraţia. “Toţi aceşti tirani ne sunt reprezentaţi de către scriitori ca fiind foarte cruzi; nu este probabil să fi fost prin natura lor; dar erau prin necesitatea presantă în care se găseau de a da pământ sau bani săracilor. Nu puteau să se menţină la putere decât în măsura în care satisfăceau poftele mulţimilor şi în care îi întreţineau pasiunile.” (p. 448)

“Tiranul acestor cetăţi greceşti este un personaj despre care nimic din ziua de azi nu ne poate da o idee. Este un om care trăieşte în mijlocul supuşilor săi, fără intermediar şi fără miniştri, şi care-i loveşte în mod direct. Nu este în poziţia înaltă şi independentă în care se găseşte suveranul unui mare Stat. Are toate micile pasiuni ale omului privat; nu este insensibil la profitul unei confiscări; este accesibil mâniei şi dorinţei de răzbunare personală; îi este teamă; ştie că are duşmani foarte aproape de el şi că opinia publică aprobă asasinatul, când cel lovit este un tiran. Este uşor de ghicit ce poate fi guvernarea unui astfel de om. În afara a două sau trei excepţii onorabile, tiranii care s-au ridicat în toate oraşele greceşti în secolele al patrulea şi al treilea [înaintea de Hristos], nu au domnit decât flatând ceea ce era mai rău în mulţime şi năruind tot ceea ce era superior prin naştere, prin bogăţie, sau prin merit. Puterea lor era fără limite; grecii au putut constata în ce măsură guvernul republican, atunci când nu profesează un mare respect pentru drepturile individului, se schimbă cu mare uşurinţă în despotism. Anticii dăduseră o asemenea putere Statului, încât în ziua în care un tiran punea mâna pe această omnipotenţă, oamenii nu mai aveau nici o garanţie împotriva lui, iar el era în egală măsură stăpânul vieţii şi al averii lor.” (p. 448-449)

Capitolul XIII. Revoluţiile Spartei

Despre revoluţiile Spartei se ştie foarte puţin, pentru că guvernarea ei s-a înconjurat de mister.

Doricii, atunci când au ajuns în Sparta, în secolul IX î.e.n., erau deja nişte războinici egali conduşi de un rege, care ignorau organizarea ginţilor.

Atunci când a apărut Lycurg, în Sparta existau două clase antagonice. Regalitatea era natural aliată cu clasa inferioară. Lycurg a devenit şeful aristocraţiei, si a lovit instituţia regală.

Dintre toate oraşele, Sparta este acela în care aristocraţia a domnit cel mai dur. Partea superioară a aristocraţie era formată din corpul Egalilor, cei care exercitau guvernarea şi aveau drepturi politice reale.

Sparta a fost salvată de divizarea extremă pe care o impusese claselor inferioare (hiloţi, laconieni etc.). Aristocraţia le-a putut ţine piept pentru că acestea nu se aliau niciodată.

Cinadon aliază clasele inferioare într-o conjuraţie. Este trădat şi trimis la moarte.

În Sparta, revoluţia începe pornind de la regel Agis. Eşuează, dar proiectul lui este reluat de regele următor, Cleomene. Este interesant faptul că nici unul, nici celălalt nu pretindea că fac o revoluţie, ci că readuc Sparta la vechile cutume.

Cartea a V-a. Regimul municipal dispare

Primul capitol. Noi credinţe. Filosofia schimbă regulile politicii

La cei din vechime, religia fondase la început familia, apoi cetatea. Ea stabilise la început dreptul domestic şi guvernarea ginţii, apoi legile civile şi guvernarea municipală. Statul era atât de legat de religie încât se confunda cu ea. Din aceste cauze, în cetatea primitivă toate instituţiile politice erau concomitent instituţii religioase. Libertatea individuală nefiind cunoscută, individul nu se putea sustrage cetăţii. Din aceleaşi cauze, Statul nu depăşea limitele unei cetăţi. Religia, dreptul, guvernarea, totul era municipal. Deasupra cetăţii nu exista uniune naţională, dedesubt – lipsea libertatea individuală.

În momentul în care acest regim a dispărut, schimbându-se principiul asocierii umane, guvernarea, religia şi dreptul şi-au pierdut şi ele caracterul municipal.

Ruina regimului politic patriarhal se datorează acestor doi factori:
a) transformarea credinţelor;
b) cucerirea romană.

Din dezgust sau din dispreţ, filosofii se îndepărtau din ce în ce mai tare de afacerile cetăţii. Socrate îşi îndeplinise îndatoririle de cetăţean. Platon încercase să muncească pentru Stat reformându-l. Aristotel se mulţumi cu rolul de observator şi făcu din Stat obiect de studiu. Epicurienii nu admiteau să se preocupe de afacerile publice decât obligaţi. Cinicii nu voiau nici să fie cetăţeni. Stoicii reveniră însă la politică.

Capitolul II. Cucerirea romană

Se pot distinge două perioade:
a) una în care vechiul spirit municipal avea încă multă forţă, iar Roma trebuie să surmonteze multe obstacole;
b) alta aparţine timpului în care acest spirit este slăbit, iar cucerirea devine facilă şi se accelerează.

1. Câteva cuvinte asupra originilor şi populaţiei Romei

Rasa romană era foarte amestecată. Fondul principal provenea din Alba, dar albanii erau formaţi din aborigeni latini şi o ramură străina (probabil troieni). Pe locul pe care a fost fondată Roma se afla deja o aşezare greacă, Palatium, ai cărei membri au subzistat. Pe locul unde se va afla mai târziu Capitoliul se spune că mai exista un oraş, ai cărei membri au continuat să trăiască în Roma, distincţi de restul populaţiei. Lor li se adaugă sabinii şi etruscii. Se poate spune că Roma nu era un singur oraş, ci o confederaţie de oraşe aliate altor oraşe.

Primul rege al Romei a fost un latin, al doilea un sabin, al cincilea era fiul unui grec, al şaselea a fost un etrusc.

“Într-o vreme în care nimeni nu avea dreptul să asiste la sărbătorile religioase ale unei naţiuni, dacă nu aparţinea acelei naţiuni prin naştere, romanul avea acest avantaj incomparabil de a putea lua parte la sărbătorile latine, la sărbătorile sabine, la sărbătorile etrusce, la jocurile olimpice. Or religia era o legătură puternică. Când două oraşe aveau un cult comun, ele se considerau înrudite; trebuiau să se considere ca fiind aliate, şi să se într-ajutoreze; nu se cunoştea, în această antichitate, altă uniune decât aceea pe care o stabilea religia.” (p. 476-477)

Roma era aproape singura cetate a vremii ei pe care religia nu o izola de toate celelalte.

2. Primele expansiuni ale Romei (753-350 înainte de Iisus Hristos)

Având în vedere sfinţenia căsătoriei la antici, legenda răpirii sabinelor pare neverosimilă.

Războiul împotriva sabinilor, terminat cu o alianţă.

Războiul împotriva Albei, a cărei colonie Roma era, finalizat cu distrugerea Albei şi însuşirea tuturor cultelor ei sacre.

Roma a fost singura cetate antică a cărei populaţie a crescut prin războaie, pentru că învinşii erau aduşi la Roma şi făcuţi romani. Concomitent trimitea colonişti în regiunile cucerite, semănând Roma peste tot. Aceştia conservau religia cetăţii-mamă, acest lucru marcând concomitent o hegemonie politică a centrului către periferiile sale.

Roma şi-a însuşit zeii cetăţilor cucerite. Religiile ginţilor erau bine primite la Roma.

“Montesquieu îi laudă pe romani, ca pentru rafinamentul unei politici abile, pentru că nu şi-a impus zeii popoarelor învinse. Dar acest lucru ar fi fost absolut contrar ideilor lor şi celor ale tuturor anticilor. Roma cucerea zeii învinşilor, şi nu-i dădea pe ai ei. Ea îşi păstra pentru sine protectorii, şi lucra chiar să le crească numărul. Ţinea să posede mai multe culte şi mai mulţi zei protectori decât oricare cetate.” (p. 481)

Prin intermediul zeilor adoptaţi, Roma se găsea în comuniune religioasă cu toate popoarele. În timp ce alte cetăţi se izolau prin religie, Roma creştea prin ea.

3. Cum a dobândit Roma imperiul (350-140 înainte de Iisus Hristos)

Cuceririle Romei n-ar fi fost atât de facile dacă spiritul municipal nu s-ar fi stins.

Iniţial, patriotismul era de natură religioasă: omul iubea cetatea pentru că era lăcaşul strămoşilor şi al zeilor. Atunci când sacerdoţii au pierdut puterea, patriotismul şi-a schimbat şi el natura. Patria a început să fie iubită pentru legile ei, pentru instituţiile ei, pentru drepturile şi securitatea pe care le acorda membrilor. Or acest tip de patriotism a devenit foarte fluctuant, variind în funcţie de guvernări şi natura legilor. Atunci când acestea erau proaste, nu mai exista nici un motiv pentru care omul să se ataşeze cetăţii sale.

Oamenii începură să emigreze spre oraşele în care instituţiile erau cele dorite. Dispăru teama de exil. Apărură alianţele cu cetăţile vecine pentru triumful facţiunii preferate din oraşul natal. Atena avea peste tot aliaţi în partidele democratice; aristocraţia greacă se inspiră din modelul Spartei.

Roma a profitat de starea de spirit turbulentă care se instalase în cetăţile unde murea spiritul municipal. A sprijinit peste tot aristocraţia, iar aristocraţia a fost aliata ei. Democraţia şi-a făcut loc la Roma cu multe precauţii. Atunci când democraţia a învins, procedeele guvernării n-au rămas mai puţin aristocratice. Moravurile erau încă şi mai aristocratice.

La Roma, vechea aristocraţie s-a îmbogăţit în urma cuceririlor. Acest lucru i-a consolidat prestigiul. La Roma s-a produs un fapt ciudat: în ciuda legilor care erau ciudate, s-a format o nobilime; poporul, care era atotputernic, a admis ca ea să se ridice deasupra lui fără să i se opună vreodată cu adevărat.

Atunci când Roma şi-a făcut apariţia în Grecia (199 înainte de Iisus Hristos), aristocraţia i s-a dăruit pur şi simplu.

4. Roma distruge peste tot regimul municipal

Dominaţia romană a distrus ceea ce era deja slăbit.

Nu trebuie să credem că prin fiecare cucerire creştea Statul roman, aşa cum s-ar petrece în zilele noastre cu o cucerire anexată unui regat care astfel şi-ar extinde limitele. Statul roman, civitas romana, nu creştea prin cucerire, în vreme ce teritoriul roman, ager romanus, rămânea acelaşi pe care îl stabiliseră zeii. Ceea ce se extindea era dominaţia Romei, imperium romanum.

Atât timp cât a durat republica, nu i-a venit nimănui în minte ideea că romanii şi celelalte neamuri ar putea forma o singură naţiune. Atunci când un popor era supus, el nu intra în Statul roman, ci sub dominaţia romană.

Cucerirea romană a operat totuşi în interiorul fiecărei cetăţi o transformare majoră. Acestea se împărţeau în dedititii (supuşii - cei care renunţaseră complet la guvernarea municipală, la religia străbunilor şi la dreptul lor privat, fiind conduşi de un præfectus trimis de Roma); fæderatii (aliaţii - care îşi conservau regimul municipal şi organizarea cetăţii). Situaţia acestora din urmă putea părea mai bună, însă în realitate era clădită pe o contradicţie ireductibilă: păstrarea vechilor cutume şi dependenţa de Roma. Realitatea este că, în momentul în care Roma şi-a instituit imperiul, ea a rămas automat singura cetate.

Distrugând regimul municipal, Roma nu punea nimic în loc. Popoarelor cărora le răpea instituţiile, nu le dădea nimic în loc. Îşi trimitea în fiecare ţară cucerită un concetăţean, pentru care regiunea devenea afacerea lui personală, provincia lui. Acest cetăţean reprezenta în persoana lui toate drepturile republicii, şi, cu acest titlu, era un stăpân absolut. El fixa impozitele, el exersa puterea militară, el făcea justiţia. Nu exista nici o constituţie care să regleze raporturile dintre el şi supuşii lui.

Ca reprezentant al justiţiei, cetăţeanul care se ocupa cu gestionarea unei provincii era în afara tuturor legilor. Ca cetăţean roman, nu putea fi atins de dreptul locului. Ca judecător al unor străini, nu trebuia să aplice dreptul roman. Ca să existe legi între el şi supuşii lui, trebuia să le facă el însuşi. Guvernatorul era legea vie.

În ochii jurisconsultului roman, provincialul nu mai are legi proprii, şi nu a primit nici legea romană. Nu i se recunosc nici autoritatea maritală, nici cea paternă. Proprietatea nu există pentru el.

“Imperiul roman prezentă, timp de mai multe generaţii, acest spectacol unic: o singură cetate rămânea în picioare şi-şi conserva instituţiile şi dreptul; tot restul, adică mai mult de o sută de milioane de suflete, nu mai avea nici un fel de lege sau cel puţin, nu avea una care să fie recunoscută de oraşul hegemonic. Lumea de atunci nu era tocmai un haos; dar forţa, arbitrariul, convenţia, în lipsă de legi şi de principii, susţineau singure societatea.” (p. 499-500)

A existat un timp suspendat între dizolvarea cetăţilor cucerite de Roma şi naşterea unui nou tip de societate.

5. Popoarele cucerite intră succesiv în cetatea romană

Cetăţeanul roman putea moşteni şi lăsa moştenire. Îi erau recunoscute calităţile de soţ şi tată. Cel care nu era cetăţean roman era în afara dreptului. Acest titlu a început să fie râvnit de populaţiile cucerite.

Intrarea popoarelor în Statul roman este ultimul act al transformării sociale a anticilor. Începutul procesului poate fi situat în secolul IV înainte de Hristos. În 347 î.e.n., Annius, un aliat al Romei, cere aceleaşi legi şi egalitatea cu romanii. Acestora din urmă, ideea li s-a părut monstruoasă.

La început, Roma a acordat drept de cetate acelora din Latium care îndepliniseră funcţia de magistrat în cetăţile lor. Altfel spus, era un drept acordat individual, dar complet, cu toate îndatoririle şi privilegiile pe care le presupunea.

Poziţia de cetăţean roman era atât de dorită, încât mulţi şi-au însuşit-o în mod fraudulos.

Atunci când aproape toţi bogaţii Latiumului au devenit cetăţeni romani, săracii au cerut ca această cetăţenie să nu mai fie un privilegiu. De aici s-a declanşat războiul social – aliaţii Romei luau armele ca să nu mai fie aliaţi ci romani. Roma a învins, dar a acordat ceea ce i se ceruse. Asimilaţi romanilor, italienii au putut vota în forum; în viaţa privată, li s-a aplicat legea romană; dreptul asupra solului le-a fost recunoscut. Începând din momentul acela, Italia devenise un singur stat.

Grecii au intrat în cetatea romană şi pentru că nu aveau pentru Roma ura pe care o primeşte îndeobşte cuceritorul. “Oamenii considerau că nu sunt nimic dacă nu sunt cetăţeni romani. Este adevărat că, sub împăraţi, acest titlu nu mai conferea drepturi politice, dar oferea în schimb avantaje solide, pentru că omul care îl purta dobândea în acelaşi timp dreptul deplin la proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la căsătorie, autoritatea paternală şi întreg dreptul privat al Romei. Legile pe care fiecare le găsea în cetatea sa, erau legi variabile şi fără fundament, care nu aveau decât o valoare de toleranţă; romanul le dispreţuia şi grecul însuşi le stima prea puţin. Pentru a avea legi fixe, recunoscute de către toţi şi într-adevăr sfinte, trebuia să ai legi romane.” (p. 508)

Existau multiple metode de a dobândi individual cetăţenia romană:
- direct printr-o favoare a împăratului;
- să fi avut trei copii;
- să fi servit într-un corp de armată;
- să fi construit o navă comercială de un anume tonaj;
- să fi adus grâu în Roma;
- să fi fost sclavul unui cetăţean roman (pentru că eliberarea aducea cu sine implicit şi dreptul de cetate).

“Omul care poseda titlul de cetăţean roman, nu mai făcea parte nici din punct de vedere civil nici din punct de vedere politic din cetatea sa natală. El putea continua să locuiască acolo, dar avea reputaţia de a fi străin. Nu mai era supus legilor cetăţii, nu se mai supunea magistraţilor ei, nu mai trebuia să suporte sarcinile pecuniare. Aceasta era consecinţa vechiului principiu care nu permitea ca un om să aparţină concomitent la două cetăţi. S-a întâmplat în mod firesc ca după câteva generaţii să fie în fiecare oraş grecesc un număr destul de mare de oameni, şi erau de obicei cei mai bogaţi, care nu recunoşteau nici guvernul nici dreptul acestui oraş. Astfel regimul municipal a pierit lent, ca de moarte naturală. Veni o zi în care cetatea era un cadru care nu mai închidea nimic, în care legile locale nu se mai aplicau aproape la nimeni, în care judecătorii municipali nu mai avură justiţiabili.” (p. 509)

În cele din urmă, un decret imperial a acordat cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Deşi autorul lui trece drept Caracalla, nu se poate şti cu precizie nici cine, nici când a făcut-o.

Cetatea romană s-a dezvoltat lent dar durabil. Iniţial îi conţinea doar pe patricieni şi pe clienţii lor. Acestora li s-a adăugat plebea, apoi latinii, apoi italienii. Ultimii au fost provincialii. Aceste adăugiri repetate duc la distrugerea regimului municipal, şi, odată cu el, la abandonarea orânduirii antice.

Capitolul III. Creştinismul schimbă condiţiile de guvernare

Cu această religie se desăvârşeşte transformarea socială începută în secolul VI înainte de Hristos.

Vechea societate, cea dinaintea creştinismului, fusese construită pe o religie a cărei principală dogmă era aceea că un zeu ocroteşte în mod exclusiv o familie, o cetate. Din această religie decurgeau: un drept, o formă de guvernare. Astfel, Statul era o comunitate religioasă, regele – un pontif, legea – o formulă sacră. Patriotismul era pietate, exilul – o excomunicare. Libertatea era necunoscută, pentru că omul aparţinea făra rest Statului. Ura pentru străin era obligatorie, în vreme ce noţiunea de drept se oprea la graniţa cetăţii. Se poate evalua că această perioadă a durat cincisprezece secole.

Eforturile claselor oprimate, răsturnarea clasei sacerdotale, operele filosofilor – au zdruncinat vechile principii de organizare a societăţii.

Creştinismul reînvie sentimentul religios sub o formă nouă, mai înaltă şi mai puţin materială. Nu mai era religia domestică a unei familii, religia naţională a unei cetăţi sau a unei rase. Nu aparţinea unei caste sau unei corporaţii. Principiul ei era extraordinar şi neaşteptat. Pentru Dumnezeul creştinismului, nu existau străini.

Spunând că împărăţia lui nu este din lumea aceasta, Iisus Hristos separă net Statul de religie. De altminteri, timp de trei secole noua religie trăieşte foarte bine în afara protecţiei politice, ba chiar luptând împotriva ei. Creştinismul distruge cultele locale.

Statul se găseşte eliberat de dominaţia religiei. Însă la rândul lui, nu domină oamenii decât pe jumătate, pentru că religia nouă îi învaţă că sufletul trebuie să-i aparţină lui Dumnezeu. Creştinismul îi pune pe Dumnezeu, familia, persoana umană deasupra Statului.

Creştinismul nu pretinde ca dreptul să decurgă din el.