Michel Villey, Dreptul roman (note de lectură)
Presses Universitaires de France. Coll. Que sais-je ?, Paris, 1945
Introducere
Vechile legi romane nu sunt străine orizonturilor noastre obişnuite. Ele au rămas, în mare parte, în continuare actuale în Europa.
Civilizaţia greco-romană a produs un drept, adică o artă de a organiza societatea, drepturile şi obligaţiile membrilor societăţii. Societatea modernă cu dreptul ei s-au organizat plecând de la dreptul roman.
În timpul perioadei invaziilor barbare Biserica creştină s-a străduit să conserve dreptul roman (alături de dreptul canonic). Judecătorii medievali au găsit în dreptul roman modele de sentinţe, avocaţii - argumente, notarii - formule contractuale.
De ce a dat înapoi studiul dreptului roman în facultăţile actuale? Câteva motive:
- reculul latinei (indispensabilă pentru studiul serios al dreptului roman);
- materialismul istoric care a invadat mentalitatea contemporană (credem că o nouă infrastructură economică trebuie să secrete o artă a dreptului complet nouă;
- progresismul (dacă avântul ştiinţelor fizice este formidabil, ne imaginăm că nu mai avem nimic de învăţat de la Gaius sau de la Ulpian).
Termenii fundamentali pe care îi utilizează dreptul sunt invenţia romanilor: proprietate, succesiune, terament, obligaţie, contract, mandat, societate.
Prima parte. Cum s-a constituit dreptul roman
Primul capitol. Procedura acţiunilor legii şi prima practică judiciară
Romanii erau convinşi că fundamentele dreptului lor erau puse în Roma lui Romulus, a Horaţilor şi a Curiaţilor, a Tarquinilor.
Cea mai celebră lege a începuturilor este cea a Celor XII Table. Iniţial, dreptul nu există sub forma unor expuneri sistematice, există doar un praxis. Justiţia romană începe prin a funcţiona fără ghidarea unei opere legislative foarte dezvoltate.
Organizaţie judiciară
Câteva dintre indicaţiile lui Gaius ne permit să ne formăm o ideea asupra procedurilor romane.
Procedura este în mare măsură privată: în Roma primilor regi şi a primelor timpuri ale Republicii, cel lezat dirijează procedurile, căutând să-i fie restituit dreptul. Însă nu este vorba despre o răzbunare privată, ci de supunerea la anumite reguli. Anumiţi magistraţi verifică buna ordine în justiţie: regele (în perioada regală), colegiul pontifilor, pretorul (începând cu 367 î.e.n.).
Formalismul
Pretorul nu-şi dă concursul la toate cererile în justiţie, ci doar la acelea care pot fi exprimate într-una dintre formulele cerute. Intentarea unei acţiuni presupune de la cetăţeanul roman plierea la nişte rituri. Pretorul nu acceptă decât un anume număr de formule, deci un număr limitat de drepturi.
sponsio – promisiune solemnă a debitorului
În lipsa unei legislaţii scrise, tot regimul juridic rezidă în formule.
Formulele cele mai vechi
Crearea anumitor formule se pierde în noaptea mentalităţilor ancestrale.
Pontifii au fost primii jurisconsulţi. Veghind pe de o parte la observarea vechilor formule, spre începutul Republicii au creat ei înşişi altele noi.
Legea celor XII Table şi noile formule
La puţină vreme după instaurarea Republicii, spre anul 450 î.e.n., Romanii ar fi decis să constituie un corp de legi scrise. Este posibil ca o anume influenţa greacă (Atena lui Solon, Sparta lui Lycurg) să fi prevalat în luarea acestei decizii.
Textul integral al celor XII Table s-a pierdut. Există însă citate din el în operele autorilor antici. Această lege a fost considerată, până la sfârşitul istoriei Romei, baza dreptului roman.
Cele XII Table ating cele mai multe dintre subiectele dreptului privat.
Culegerile de formule
Volumele de formule ritualice au fost ţinute secrete în arhivele pontifilor. Anumite indiscreţii au făcut să ajungă până la noi câteva formule, mai mult sau mai puţin fidel.
Conţinutul dreptului arhaic
Iniţial, şefii familiilor constituie singura categorie protejată, vechea constituţie romană având un caracter oligarhic. Pe toate domeniile sale agricole, în privinţa tuturor lucrurilor cărora le este proprietar, pater familias posedă o dominaţie completă şi exclusivă, care a fost comparată uneori cu suveranitatea unui Stat asupra teritoriului său. Tatăl are dreptul să-şi alieneze bunurile aşa cum vrea, să le transmită şi să le împartă între moştenitorii şi legatarii aleşi. Are aproape aceeaşi putere şi asupra sclavilor (puterea dominicală), copiilor săi (puterea paternă) şi soţiei (manus). Mai poate avea putere şi asupra străinilor de familia sa, alţi şefi de familie, care sunt debitorii săi în urma unui contract.
Dreptul roman organizează cu o duritate rigidă urmărirea datoriilor: creanţierul nesatisfăcut îşi poate omorâ debitorul.
Independenţa cetăţeanului roman nu poate fi tulburată printr-un atac fără un motiv legitim. Singurele creanţe contractuale recunoscute în justiţie sunt acelea asupra cărora nu există dubii nici în ceea ce priveşte existenţa, nici în ceea ce priveşte dimensiunea.
Calităţile vechiului drept roman
Ce ne deranjează:
- rigoarea faţă de debitori, care presupune prea puţină umanitate;
- absenţa oricărei independenţe la membrii familiei, ceea ce demonstrează că individul nu se bucură de libertăţi;
- formalismul, care ne pare incomod.
Trebuie totuşi recunoscute două calităţi:
1) vechiul drept roman recunoaşte şi favorizează libertatea care constă, pentru fiecare tată de familie, în a poseda o sferă de activitate independentă; Statul îi recunoaşte fără rezerve şi fără nuanţe zona sa de autonomie pe care o foloseşte conform propriei voinţe, ca om independent şi liber;
2) jus civile quiritium este un drept cu contururi precise, în care arbitrariul judecătorului are puţin spaţiu.
Capitolul II. Procedura formulelor şi progresele practicii judiciare
Dezvoltarea deplină a dreptului roman se plasează în perioada clasică (începând aproximativ la 150 î.e.n., odată cu expansiunea imperiului).
Circumstanţele morale şi intelectuale
Puternic avânt intelectual, sub influenţa Greciei cucerite. Dreptul îşi schimbă si el natura, în direcţia unei proceduri care să funcţioneze eficient, în mod util şi echitabil.
Organizarea judiciară
Partea dirijează procedura: îşi cheamă în justiţie adversarul, conduce acţiunea împotriva lui, urmăreşte personal executarea sentinţei. Pretorul supraveghează actele particularului, controlează dacă se supune formelor procedurii, impune recursul la un arbitru.
Este necesară existenţa unui corp de savanţi (la început colegiul pontifilor, ulterior jurisconsulţii laici), pentru conservarea cunoaşterii formelor procedurale. Partea se informează de la ei atunci când vrea să intenteze acţiunea în formele cerute.
O nouă procedură
Dreptul începe să se îmbogăţească atunci când se abandonează formulele orale. Este posibil ca la origine să se afle o presiune a peregrinilor, incapabili să utilizeze dreptul roman antic, însă suficient de numeroşi încât să poată impune schimbări.
Crearea noilor formule
Cele mai multe dintre formulele scrise sunt mult timp formule numite civile, adică inspirate de vechiul drept civil. Ulterior, este modificat şi textul tradiţional. De exemplu, este cumva nevoie să li se acorde peregrinilor drepturi rezervate cândva cetăţenilor, de exemplu dreptul de proprietate? Atunci se inserează în formulă o scurtă frază, care îl invită pe judecător să raţioneze ca şi cum partea ar fi cetăţean şi nu peregrin (aceasta se numeşte “ficţiune”).
Condemnatio
În formule este ascuns secretul formării historice a multora dintre regulile dreptului nostru.
Alături de intentio, adică o frază care exprimă pretenţia părţii, noile formule cuprind o parte numită condemnatio, în care se exprimă la ce este condamnat pârâtul dacă pretenţia este verificată.
În aparenţă, formulele tradiţionale nu primesc decât adiţiuni lejere, însă în fond, conţinutul dreptului roman se schimbă cu totul.
Alte creaţii pretoriene
Pretorii romani au recurs la inventarea unor formule cu totul noi, care nu aveau nimic în comun cu vechile formule ale dreptului civil, numite in factum. Acestea priveau situaţii care nu erau prevăzute de dreptul civil din vechime.
Pretorul nu are în sarcină doar atribuţiile de jurisdictio (grija de a controla dacă formele utilizate de părţi sunt regulate) ci şi imperium, adică o autoritate generală de comandă. În virtutea imperiumului, el dă cetăţenilor ordine.
Valoarea justiţiei în Roma clasică
Dreptul Romei clasice se sprijină pe bazele dreptului quiritar şi-i conservă calităţile. Marea lui virtute este protecţia împotriva arbitrariului.
Peregrinii sunt protejaţi prin formulele fictive.
Un bun jurist al epocii clasice nu confundă deloc egalitatea “aritmetică” cu justiţia. De exemplu, minorul care, din lipsă de experienţă, a fost înşelat de cocontractant, nu este tratat după norma generală.
Capitolul III. Naşterea teoriei dreptului
Există un al treilea stadiu în dezvoltarea dreptului roman, cu începere din secolul I î.e.n. Apare forma ştiinţifică a dreptului, literatura juridică.
Jurisprudenţa
Jus civile este constituit din opera jurisprudenţilor. Mulţi dintre ei au scris tratate de drept.
Volumul făcut din ordinul lui Iustinian, Digeste, transmite câteva mii de fragmente. Nimic în comun cu tratatele teoretice ale Europei moderne. Jurisconsultul roman îşi păstrează întotdeauna privirea fixată pe cazul concret, în privinţa căruia este obişnuit să fie consultat. El utilizează o metodă tatonantă şi bazată pe controverse, compară cu cazuri asemănătoare, confruntă cutare sau cutare soluţie cu cea pe care a putut-o propune un jurisconsult precedent. Pune întrebări, discută, practică mai puţin deducţia cât discuţia dialectică.
Maximele produse de munca jurisconsulţilor nu vor niciodată să capete autoritate absolută. Ele sunt supuse controversei dialectice.
Predarea dreptului
Se povesteşte că Labeon, jurisconsult celebru de la începutul Imperiului, îşi împărţea viaţa în două părţi: şase luni de activitate practică, la Roma, şi şase luni consacrate lucrărilor ştiinţifice în vila sa de la ţară.
Jurisconsultul nu poate pretinde să fie prezent constant în practica meseriei sale, el trebuie să formeze şi discipoli. Cele două şcoli juridice rivale, Sabinienii şi Proculienii, conservă, dezvoltă şi răspândesc doctrinele marilor lor fondatori. Pentru practicianul exilat în provinciile îndepărtate, jurisconsultul redactează mari tratate practice de drept.
Principiile dreptului roman
Cel care vrea să cântărească în ce măsură dreptul roman a devenit o artă (adică o doctrină coerentă), trebuie să-şi arunce ochii asupra volumelor Institutes (cel al lui Gaius, apoi cel al lui Iustinian). În acestea, întreaga ştiinţă a dreptului se organizează într-o piramidă de noţiuni pe cât posibil definite.
Dreptul se defineşte prin scopul său, care este justiţia. Judecătorul este cel care se ocupă cu partajarea bună şi echitabilă între interese concurente. Romanii îşi însuşesc doctrina clasică a “dreptului natural”, aşa cum au expus-o autorii greci, pentru că este foarte realistă.
Jurisprudenţa este mai înainte de toate descrierea lumii existente. În ultimă instanţă, jurisprudenţa se sprijină pe cunoaşterea lucrurilor.
Planul Instituţiilor
Trei lucruri trebuie să fie analizate în lumea dreptului:
- care sunt actorii, cei care negociază, pledează, exercită drepturile (personae);
- decorul scenei, obiectele, materiale sau nu, care pot fi folosite sau traficate (res);
- acţiunile care pot fi îndeplinite de către persoane, cuvintele şi gesturile actorilor, formulele pe care le utilizează într-un proces, un act juridic (actiones).
Opera romaniştilor
Istoria dezvoltării dreptului roman nu se termină la Roma. În realitate, cea mai mare parte a noţiunilor noastre juridice (dreptul de proprietate, dreptul real şi dreptul personal, contractul, etc.) are ca autori romaniştii.
Resurgenţa dreptului roman datează de la sfârşitul secolului al XI-lea, când la Universitatea din Bologna începe studiul lucrărilor Digeste şi Institutes. În secolele XII-XIII este epoca glosatorilor, în vreme ce secolele XIV-XV sunt epoca postglosatorilor şi a consiliatorilor. În ansamblu, ne-au transmis în mod fidel arta romană a jurisprudenţei, păstrând caracterul de artă suplă şi deschisă a dreptului, şi adaptându-i soluţiile la circumstanţele economice şi sociale noi ale Europei.
Îşi face apariţia o categorie de jurişti lipsiţi în mare măsură de experienţa juriştilor romani. Este vorba despre Şcoala dreptului natural modern (Pufendorff, Thomasius, Wolff), care era formată mai degrabă din profesori de filosofie, de morală sau de teologie. Filosofia cu care se hrăneau membrii ei era diferită de cea a juriştilor romani (raţionalism, idealism, subiectivism). Ei încep să gândească dreptul plecând de la individ.
În cursul secolului al XIX-lea, apare în Germania grupul Pandectiştilor, pornind de la filosofia kantiană, care crease noile definiţii ale persoanei, ale drepturilor, ale contractelor, etc. “Prin opera acestor teoreticieni doctrina juridică romană a fost obiectul unei complete reinterpretări, şi influenţele acesteia continuă să-şi facă simţită prezenţa. De exemplu, ceea ce marele public are obiceiul să înţeleagă prin “drept natural” nu are decât raporturi foarte îndepărtate cu dreptul natural antic; şi conceptele noastre de proprietate, de contract, de persoană juridică nu mai sunt noţiunile romane; manualele noastre nu ne mai transmit decât un drept roman falsificat pentru că optica prin care este privit e diferită, cu categorii noi. Dezvoltarea dreptului roman nu este un progres continuu. A suferit, începând cu secolul al XVII-lea, o deviaţie gravă.” (p. 47-48)
Valoarea teoriei juridice romane
Tendinţa actuală este să fie dispreţuite principiile dreptului roman, lăudându-se spiritul practic şi neîncrederea romanilor faţă de abstracţie.
Datorăm romanilor existenţa unei teorii a dreptului. Înainte de epoca ciceroniană, nu era decât o practică juridică.
A doua parte. Câteva creaţii ale dreptului roman
Primul capitol. Clasificarea persoanelor
Orice tratat modern de drept începe prin definirea şi studierea persoanelor. Romanii nu sunt “personalişti”, nu proclamă drepturile “persoanei”. Pentru jurişti, acest cuvânt desemnează individul, în măsura în care acesta joacă un rol pe scena juridică.
Există mai multe tipuri de persoane. Există trei distincţii: 1) între oameni liberi şi sclavi; 2) între cetăţeni şi străini; 3) între tatăl de familie şi subordonaţii lui.
Soluţiile vechiului drept roman
Dreptul roman acorda protecţie doar taţilor familiilor romane. Erau astfel excluse trei categorii de persoane:
- sclavii şi toţi descendenţii lor; ei şi-au pierdut toate drepturile, sunt lucrul soldatului care i-a capturat;
- străinii; aceştia nu au drepturi la Roma, doar în cetatea din care provin; totuşi, există câteva categorii printre străini;
- oricine altcineva decât pater; cei supuşi autorităţii unui lider familial nu sunt sui juris.
Transformările dreptului familiei
În perioada clasică şi postclasică, vechiul drept roman se transformă, începând cu familia romană. Fiul nemaiputând fi menţinut în situaţia sa subordonată, juriştii imaginează emanciparea, prin care fiul este privat de orice legătură cu familia sa, însă este eliberat de autoritatea tatălui. Chiar dacă nu se ajunge la emancipare, iar copiii rămân în interiorul familiei, uzajul pe lasă o anumită sumă, numită peculiu (lat. peculium), provenită fie din munca lui, fie din averea tatălui. Li se deschide accesul în tribunal, anumite acţiuni în justiţie le sunt permise.
Un nou regim juridic îi oferă femeii independenţa juridică.
Condiţia străinilor
Deja, dreptul străinilor avea tendinţa să acorde, prin concesiuni anume, oamenilor din cetăţile străine beneficiul legilor romane. Or, vine un moment când peregrinii sunt primiţi în cetatea romană.
Într-o primă etapă, juriştii recunosc dreptul ginţilor, valabil pentru toţi străinii. Anumite acte se deschid străinilor (vânzarea, închirierea, societatea).
În anul 212, împăratul Antonin Caracalla, printr-o măsură generală, acordă tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană.
Condiţia sclavilor
Roma nu a făcut din ei subiecte de drept. Sclavajul părea o necesitate socială. E adevărat că eliberarea le diminează numărul.
“Dreptul roman recunoştea o pluralitate de persoane. Idealismul modern le-a redus la unitate.” (p. 58)
Persoanele morale
Textele romane asupra persoanelor recunoşteau o anumită personalitate copilului înainte de naşterea sa.
În sens tehnic, există şi alte persoane decât indivizii. Se vorbeşte despre persoane “morale”, despre persoane “juridice”, despre persoane “fictive”.
Municipiile romane, adică cetăţile înglobate în Statul roman, acţionează în justiţie în nume propriu. Aceste “societăţi de publicani” ne fac să ne gândim la societăţile noastre pe acţiuni. În Imperiul creştin, aceeaşi personalitate juridică există în folosul bisericilor, a fundaţiilor caritabile.
Biserica catolică are drepturi, are un patrimoniu. Situaţia ei juridică este unică, ea nu poate fi confundată nici cu ansamblul credincioşilor, nici cu corpul clerului, nici cu Iisus Hristos, fondatorul ei. Ea este o persoană morală.
Cei incapabili
Nu există la Roma o definiţie a capacităţii juridice. Însă juriştii romani au perceput că printre persoanele juridice sunt unele incapabile să-şi exercite în mod normal drepturile. Acestea trebuie protejate şi puse sub tutelă.
1. Incapacitatea femeii. Dreptul evului mediu francez îi declara incapabili pe: evrei, eretici, lombarzi, bastarzi. Fiecare clasă socială avea regimul ei juridic. Exista deci o puternică diversitate de incapacităţi juridice, printre care cea mai notabilă este aceea a femeii, care se găseşte supusă puterii unui tată, unui bunic sau a unui soţ. Femeia nu va putea niciodată să-şi vândă bunurile, să ia cu împrumut, să acţioneze în justiţie.
În epoca romană clasică, dreptul are obiceiul să corecteze codul civil, străduindu-se să reducă incapacitatea femeilor. În dreptul lui Iustinian nu mai există incapacitate fundamentată pe cauză sexuală.
2. Situaţia nebunului şi a risipitorului. Încă din epoca celor XII Table, nebunul nu este lăsat la conducerea afacerilor sale. Este plasat în puterea celor mai apropiaţi membri ai familiei sale, numiţi curatori. Risipitorul se întâlneşte şi el cu rigorile dreptului: moravurile romane de economie aspră sunt opuse acestei dezordini, iar familia veghează împotriva imprudenţelor şefului ei trecător.
3. Impuberii. Copilul care nu a atins vârsta pubertăţii, şi nu a îmbrăcat toga virilă, este prea tânăr pentru a-şi exercita persoana juridică. Vârsta pubertăţii era discutabilă de la caz la caz pentru Şcoala sabiniană, în vreme ce Şcoala Proculiană considera că se poate impune o vârstă fixă: 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi (Gaius).
Tutela impuberilor. Atunci când copilul este incapabil să-şi exercite rolul de şef de familie, altcineva îl va înlocui (ruda cea mai îndepărtată sau o persoană desemnată de către tatăl familiei în testament). Cel chemat să-l înlocuiască pe impuberul incapabil este numit tutore. El va exercita asupra familiei şi asupra pupilei însăşi o adevărată autoritate paternă, însă care încetează atunci când pupila atinge vârsta pubertăţi.
Cele XII Table îl obligă pe tutore să dea socoteală puberului, la încheierea responsabilităţii sale. Astfel, treptat, tutela îşi schimbă caracterul din drept în funcţie.
4. Cei mai tineri de douăzeci şi cinci de ani. Juriştii epocii clasice s-au găsit în faţa unei nevoi sociale: ridicarea vârstei de incapacitate juridică a copiilor. Exista o lege, Lætoria, care era dată împotriva celor care înşelaseră, lezaseră, escrocaseră un adolescent, adică cel mai tânăr de douăzeci şi cinci de ani.
Atunci când un act juridic este încheiat cu un minor (vânzare, împrumut, acţiune judiciară) şi minorul respectiv, după aceea, se consideră lezat, pretorul convoacă părţile, verifică dacă este adevărat că există o leziune, că s-a abuzat de minor, că actul n-a fost întocmit în mod corect; şi, dacă este cazul, anulează actul, şterge toate consecinţele, ordonă “restitutio in integrum”.
Rezultatul este că nimeni nu mai vrea să încheie acte cu minorii, ca nu cumva acestea să fie lovite de nulitate. Curatela minorilor se generalizează, aşa încât, d.p.d.v. juridic situaţia puberului tinde să se confruntea cu aceea a minorului. Adolescentul se alătură astfel celor incapabili.
Capitolul II. Descrierea lucrurilor
Lucrurile sunt bunurile, din utilizarea şi posesia cărora se nasc conflicte între persoane.
Primele clasificări
Există mai întâi lucrurile sacre, care aparţin zeilor, mormintele care aparţin manelor. Dreptul medieval păstrase această categorie: bisericile aparţin sfinţilor ale căror relicve sunt păstrate în ele, pământurile papei îi aparţin Sfântului Petru, ţara sfântă – lui Iisus Hristos.
Există apoi lucrurile publice, care aparţin Statului la Roma, şi lucrurile comune, precum aerul sau marea. Toate acestea sunt în afara dreptului privat, şi “în afara comerţului”.
Lista lucrurilor care ţin de dreptul privat a crescut de-a lungul istoriei romane. O ultimă categorie care a îmbogăţit târziu domeniul dreptului privat este aceea a lucrurilor necorporale, care apar în doctrină spre sfârşitul Republicii.
Sub influenţa filosofiei greceşti
Grecii au o filosofie a lucrurilor. Se ştie că filosofia distinge în fiecare lucru forma şi materia. Să presupunem că un sculptor îşi însuşeşte argila altuia şi o utilizează – cui îi aparţine statuia? Cei care îşi revendică obârşia din şcoala lui Aristotel, răspund: sculptorul, căci în fiecare lucru forma este esenţialul, iar sculptorul este creatorul formei. Jurisconsulţii care aparţin şcolii stoice, adică Sabinienii, susţin că lucrul esenţial este materia.
Lucrurile corporale şi necorporale
Filosofii din şcoala lui Aristotel spun că există două categorii de lucruri: cele pe care simţurile le percep corporal, cele pe care spiritul le percepe în mod abstract.
Instituţiile lui Gaius împart şi ele lucrurile în corporale şi necorporale. Primele pot fi atinse: un câmp, un sclav, un veşmânt, aurul. Lista celor incorporale cuprinde: patrimoniul ereditar (conceput ca atare, abstract, ca un ansamblu de drepturi şi de datorii), uzufructul, creanţele, servituţile.
1. Servituţile. Gaius dă chiar o enumerare a servituţilor. Originea servituţilor datează din perioada în care, ca urmare a împărţirii unor terenuri altădată comune, proprietatea privată asupra câmpurilor se răspândeşte. Anumite suprafeţe, separate de pământurile învecinate, se regăsesc lipsite de trecerea până la drumul comun, sau de apa necesară culturilor. Proprietarul suprafeţei va trebui să-şi rezerve privilegiul de a trece prin câmpul vecinului său, sau să meargă să-şi extragă de acolo apa.
Din Grecia vine noţiunea de lucruri necorporale. Ceea ce vrea proprietarul câmpului nostru, nu este calea însăşi sau izvorul vecinului (lucruri corporale) ci doar posibilitatea de a scoate apă sau posibilitatea de a ajunge la vecinul său (abstracţiuni, lucruri necorporale). Aşadar, proprietarul are nevoie nu de calea însăşi sau de izvor, ci de serviciul pe care acestea le pot aduce. Aceasta este servitutea.
Apar astfel o multitudine de servituţi: pot avea dreptul nu numai să merg la vecinul meu, ci şi de a face să treacă pe la el o canalizare, să-mi sprijin casa mea de imobilul lui, să văd prin grădina lui, să-l împiedic să construiască un imobil care să blocheze perspectiva deschisă de ferestrele mele.
2. Ereditatea, patrimoniul. Gaius cita ereditatea printre lucrurile necorporale. Ea cuprinde nu numai obiectele concrete cărora defunctul le era proprietar, dar şi creanţele, datoriile.
Mobile şi imobile. Principala clasificare în dreptul nostru clasează bunurile în mobile şi imobile. Sursa ei se află tot în dreptul roman.
Dreptul roman mai împarte lucrurile în res mancipi (lucrurile aflate sub stăpânire) şi res nec mancipi (lucrurile neaflate sub stăpânire). În prima categorie intrau pământurile, casele situate în Italia, sclavii şi animalele care se îmblânzesc cu gâtul şi spinarea (boii, caii, catârii şi măgarii). În a doua categorie intră banii şi animalele sălbatice.
Capitolul III. Drepturile asupra lucrurilor
Dreptul s-a confruntat devreme cu problema următoare: cum să repartizeze lucrurile între persoane.
Dominium ex jure quiritium
Atunci când un terţ poartă atingere proprietăţii sale, pater familias îşi aduce adversarul în faţa magistratului, aduce cu sine lucrul despre care este vorba (sau ceva reprezentativ: o piatră, o mână de iarbă) şi pronunţă formula celebră: “Spun că acest pământ este al meu în virtutea dreptului quiritilor.” Această procedură este desemnată cu numele de revendicare. Tatăl este suveran pe pământul său, pe domeniul său. Statul nu îndrăzneşte nici să preleveze impozit pe bunurile particularilor, nici să recurgă la ceea ce numim expropriere din cauză de utilitate publică.
Extensie
Totuşi, cuvântul dominium era departe de a putea fi atribuit tuturor pământurilor şi tuturor bunurilor. Suprafeţele publice, foarte importante în urma cuceririlor romane, precum şi suprafeţele comune îi scăpau.
Compilaţiile iustiniene nu cunosc decât un singur tip de proprietate, deschis tuturor: proprietas.
Glosatorii medievali analizează proprietatea, găsind acestui drept trei atribute: usus (dreptul de a utiliza lucrul), fructus (dreptul de a-i culege fructele), abusus (dreptul de a o consuma sau de a o aliena).
Despre aproprierea lucrurilor necorporale
Mai există alte acţiuni reale care servesc la revendicarea unui lucru: reivindicatio şi cele trei acţiuni analoge.
La Roma, ca şi azi, servitutea are ceva excepţional, iar dreptul este ostil dezvoltării sale. Ordinea normală cere ca un lucru să aibă un singur proprietar.
Posesia
Pentru jurişti, posesia nu este acelaşi lucru cu proprietatea: termenul înseamnă o stăpânire de fapt asupra unui lucru, mai degrabă decât un drept propriu-zis. Hoţul meu posedă obiectul pe care mi l-a sustras, căruia eu îi sunt proprietarul.
În mod normal, se poate ca cineva să posede lucrul căruia îi este proprietar.
1. Originile. La începutul perioadei clasice, dreptul de proprietate veritabil este încă puţin răspândit. Romanul care cultivă unul dintre numeroasele pământuri confiscate de la inamic nu are asupra lui dominium. El are posesia, nu şi proprietatea pământului. Dacă cineva îşi însuşeşte pământul în mod violent, nu există formulă juridică în stare să revendice bunul pierdut.
2. Creaţiile pretorului. Intervenţia acestuia se datorează intenţiei de a-i proteja pe cei care cultivau pământurile paşnic. În numele puterilor sale generale de poliţie, pretorul formulează interdicţii (prin care împinge la restituirea celor sustrase).
3. Teoria “posesie”. Obţinem posesia prin corp şi prin suflet (corpore et animo). Pentru a poseda, este nevoie de o aprehensiune prin simţuri (de aceea, pentru jurisconsulţii clasici, este imposibilă poesia unui lucru necorporal, a unui uzufruct, a une servituţi). Însă pentru a poseda mai trebuie şi un act de inteligenţă (de aceea copilul şi idiotul nu pot exercita posedia), o intenţie.
4. Imperiul Târziu. Pentru a fi un autentic posesor, nu va mai fi suficient să se exercite o stăpânire corporală asupra lucrului, dublată de intenţia de a-l păstra. Va mai trebui să existe ceea ce modernii numesc animus domini, starea de spirit a proprietarului, adică pretenţia unui drept asupra lucrului.
5. Dreptul modern. Teoria franceză a timpurilor moderne este comparabilă în mare cu cea a lui Iustinian. Pentru a fi posesor, trebuie să pretinzi că ai un drept. Locatarul, depozitarul, creanţierul gajist, nu sunt posesori, pentru că nu pretind să aibă un drept real.
Capitolul IV. Obligaţiile
Obligaţiile sunt o categorie foarte importantă a lucrurilor necorporale. Alături de drepturile asupra lucrurilor (fonduri funciare, uzufructe, servituţi) pe care le numim drepturi reale, există drepturi la lucruri sau servicii care să ne fie făcute de către nişte persoane: bun necorporal pe care romanii îl numesc obligaţie. Ele cunosc o procedură proprie, acţiunile in personam, distincte de acţiunile in rem.
Cele două principale surse de obligaţii sunt delictul şi contractul.
Delictele
Orice fapt oarecare a unui om, care cauzează altuia o daună, îl obligă pe cel prin eroarea căruia acesta s-a produs, să-l repare. Acest principiu abstract nu este nicăieri formulat în dreptul roman. La început, doar anumite delicte sunt numite în Cele XII Table (arborum sccisio – tăierea arborilor vecinului, deturnarea averii minorului). Gaius citează doar patru delicte: furtum (furtul), rapina (furtul sub ameninţarea armelor), injuria (violenţa comisă împotriva unei persoane), damnum injuria datum (violenţa cauzată fără drept sclavilor, animalelor, lucrurilor unei persoane). Lor li se adaugă violenţa (prin care delincventul forţează o persoană să facă un act dezavantajos), dolul (înşelăciunea).
Iniţial, cel prejudiciat de un delict putea să-şi exercite în justiţie răzbunarea, cerând de patru ori valoarea celor furate, sau moartea celui care fura în timpul nopţii, ori înarmat. Cu timpul însă, Statul şi-a asumat pedepsirea hoţilor, a crimelor şi a violenţelor.
Contractele
Vechiul drept nu recunoştea decât un număr mic de acţiuni contractuale.
De exemplu, cazul în care un tată de familie se angajează personal la restituirea unui împrumut bănesc, prin operaţiunea formalistă numită nexum. În prezenţa a cinci martori, tatăl de familie se vinde împrumutătorului său. Acţiunea nu este o adevărată acţiune personală, căci cel care ia cu împrumut, în loc să rămână o persoană liberă, dar care are obligaţii în raport cu împrumutătorul, devine aproape sclavul său, obiectul său.
Epoca clasică. Relaţiile economice între familii se intensifică. Imitând dreptul grec, pretorul introduce acţiuni de cumpărare şi de vânzare.
Clasificări. Gaius, în secolul II, face o clasificare foarte arhaică, în funcţie de cauza juridică a obligaţiei:
a) verbis (contractul care se naşte din cuvânt);
b) litteris (obligaţia care provine din litere, adică din înscrierea făcută de către tatăl familiei romane);
c) re (obligaţiile contractuale care reies din înmânarea unui lucru) – împrumutul unei sume de bani sau a oricărui alt lucru (depozit, comodat, gaj);
d) consensu (contractele provenit din consimţământ): vânzarea, închirierea, societatea şi mandatul.
Concluzie
Esenţialul dreptului lui Iustinian, lucrat, simplificat şi de multe ori îmbogăţit de către moderni, a ajuns până la noi.
“Caracterul roman care din toate părţile penetrează dreptul nostru până la măduvă, şi pe care fiecare îl simte mai mult sau mai puţin confuz, nu este deloc pe gustul tuturor. Romaniştii nu au fost niciodată populari, şi li se întâmplă să treacă drept ridicoli. De la Montaigne, de la Molière încoace, oamenii aspiră la o justiţie simplă şi populară în care bunul simţ să înlocuiască o ştiinţă livrescă şi inumană, provenită din altă parte. Toţi sunt ranchiunoşi pe regulile complicate, formulate într-un limbaj de pedanţi, şi mai degrabă în latină decât în franceză. Cine nu-i supărat pe formulele înguste şi imuabile ale “legiştilor”. Dispreţul pentru dreptul roman a devenit, ni se pare, monedă curentă [...].” (p. 113-114)
Introducere
Vechile legi romane nu sunt străine orizonturilor noastre obişnuite. Ele au rămas, în mare parte, în continuare actuale în Europa.
Civilizaţia greco-romană a produs un drept, adică o artă de a organiza societatea, drepturile şi obligaţiile membrilor societăţii. Societatea modernă cu dreptul ei s-au organizat plecând de la dreptul roman.
În timpul perioadei invaziilor barbare Biserica creştină s-a străduit să conserve dreptul roman (alături de dreptul canonic). Judecătorii medievali au găsit în dreptul roman modele de sentinţe, avocaţii - argumente, notarii - formule contractuale.
De ce a dat înapoi studiul dreptului roman în facultăţile actuale? Câteva motive:
- reculul latinei (indispensabilă pentru studiul serios al dreptului roman);
- materialismul istoric care a invadat mentalitatea contemporană (credem că o nouă infrastructură economică trebuie să secrete o artă a dreptului complet nouă;
- progresismul (dacă avântul ştiinţelor fizice este formidabil, ne imaginăm că nu mai avem nimic de învăţat de la Gaius sau de la Ulpian).
Termenii fundamentali pe care îi utilizează dreptul sunt invenţia romanilor: proprietate, succesiune, terament, obligaţie, contract, mandat, societate.
Prima parte. Cum s-a constituit dreptul roman
Primul capitol. Procedura acţiunilor legii şi prima practică judiciară
Romanii erau convinşi că fundamentele dreptului lor erau puse în Roma lui Romulus, a Horaţilor şi a Curiaţilor, a Tarquinilor.
Cea mai celebră lege a începuturilor este cea a Celor XII Table. Iniţial, dreptul nu există sub forma unor expuneri sistematice, există doar un praxis. Justiţia romană începe prin a funcţiona fără ghidarea unei opere legislative foarte dezvoltate.
Organizaţie judiciară
Câteva dintre indicaţiile lui Gaius ne permit să ne formăm o ideea asupra procedurilor romane.
Procedura este în mare măsură privată: în Roma primilor regi şi a primelor timpuri ale Republicii, cel lezat dirijează procedurile, căutând să-i fie restituit dreptul. Însă nu este vorba despre o răzbunare privată, ci de supunerea la anumite reguli. Anumiţi magistraţi verifică buna ordine în justiţie: regele (în perioada regală), colegiul pontifilor, pretorul (începând cu 367 î.e.n.).
Formalismul
Pretorul nu-şi dă concursul la toate cererile în justiţie, ci doar la acelea care pot fi exprimate într-una dintre formulele cerute. Intentarea unei acţiuni presupune de la cetăţeanul roman plierea la nişte rituri. Pretorul nu acceptă decât un anume număr de formule, deci un număr limitat de drepturi.
sponsio – promisiune solemnă a debitorului
În lipsa unei legislaţii scrise, tot regimul juridic rezidă în formule.
Formulele cele mai vechi
Crearea anumitor formule se pierde în noaptea mentalităţilor ancestrale.
Pontifii au fost primii jurisconsulţi. Veghind pe de o parte la observarea vechilor formule, spre începutul Republicii au creat ei înşişi altele noi.
Legea celor XII Table şi noile formule
La puţină vreme după instaurarea Republicii, spre anul 450 î.e.n., Romanii ar fi decis să constituie un corp de legi scrise. Este posibil ca o anume influenţa greacă (Atena lui Solon, Sparta lui Lycurg) să fi prevalat în luarea acestei decizii.
Textul integral al celor XII Table s-a pierdut. Există însă citate din el în operele autorilor antici. Această lege a fost considerată, până la sfârşitul istoriei Romei, baza dreptului roman.
Cele XII Table ating cele mai multe dintre subiectele dreptului privat.
Culegerile de formule
Volumele de formule ritualice au fost ţinute secrete în arhivele pontifilor. Anumite indiscreţii au făcut să ajungă până la noi câteva formule, mai mult sau mai puţin fidel.
Conţinutul dreptului arhaic
Iniţial, şefii familiilor constituie singura categorie protejată, vechea constituţie romană având un caracter oligarhic. Pe toate domeniile sale agricole, în privinţa tuturor lucrurilor cărora le este proprietar, pater familias posedă o dominaţie completă şi exclusivă, care a fost comparată uneori cu suveranitatea unui Stat asupra teritoriului său. Tatăl are dreptul să-şi alieneze bunurile aşa cum vrea, să le transmită şi să le împartă între moştenitorii şi legatarii aleşi. Are aproape aceeaşi putere şi asupra sclavilor (puterea dominicală), copiilor săi (puterea paternă) şi soţiei (manus). Mai poate avea putere şi asupra străinilor de familia sa, alţi şefi de familie, care sunt debitorii săi în urma unui contract.
Dreptul roman organizează cu o duritate rigidă urmărirea datoriilor: creanţierul nesatisfăcut îşi poate omorâ debitorul.
Independenţa cetăţeanului roman nu poate fi tulburată printr-un atac fără un motiv legitim. Singurele creanţe contractuale recunoscute în justiţie sunt acelea asupra cărora nu există dubii nici în ceea ce priveşte existenţa, nici în ceea ce priveşte dimensiunea.
Calităţile vechiului drept roman
Ce ne deranjează:
- rigoarea faţă de debitori, care presupune prea puţină umanitate;
- absenţa oricărei independenţe la membrii familiei, ceea ce demonstrează că individul nu se bucură de libertăţi;
- formalismul, care ne pare incomod.
Trebuie totuşi recunoscute două calităţi:
1) vechiul drept roman recunoaşte şi favorizează libertatea care constă, pentru fiecare tată de familie, în a poseda o sferă de activitate independentă; Statul îi recunoaşte fără rezerve şi fără nuanţe zona sa de autonomie pe care o foloseşte conform propriei voinţe, ca om independent şi liber;
2) jus civile quiritium este un drept cu contururi precise, în care arbitrariul judecătorului are puţin spaţiu.
Capitolul II. Procedura formulelor şi progresele practicii judiciare
Dezvoltarea deplină a dreptului roman se plasează în perioada clasică (începând aproximativ la 150 î.e.n., odată cu expansiunea imperiului).
Circumstanţele morale şi intelectuale
Puternic avânt intelectual, sub influenţa Greciei cucerite. Dreptul îşi schimbă si el natura, în direcţia unei proceduri care să funcţioneze eficient, în mod util şi echitabil.
Organizarea judiciară
Partea dirijează procedura: îşi cheamă în justiţie adversarul, conduce acţiunea împotriva lui, urmăreşte personal executarea sentinţei. Pretorul supraveghează actele particularului, controlează dacă se supune formelor procedurii, impune recursul la un arbitru.
Este necesară existenţa unui corp de savanţi (la început colegiul pontifilor, ulterior jurisconsulţii laici), pentru conservarea cunoaşterii formelor procedurale. Partea se informează de la ei atunci când vrea să intenteze acţiunea în formele cerute.
O nouă procedură
Dreptul începe să se îmbogăţească atunci când se abandonează formulele orale. Este posibil ca la origine să se afle o presiune a peregrinilor, incapabili să utilizeze dreptul roman antic, însă suficient de numeroşi încât să poată impune schimbări.
Crearea noilor formule
Cele mai multe dintre formulele scrise sunt mult timp formule numite civile, adică inspirate de vechiul drept civil. Ulterior, este modificat şi textul tradiţional. De exemplu, este cumva nevoie să li se acorde peregrinilor drepturi rezervate cândva cetăţenilor, de exemplu dreptul de proprietate? Atunci se inserează în formulă o scurtă frază, care îl invită pe judecător să raţioneze ca şi cum partea ar fi cetăţean şi nu peregrin (aceasta se numeşte “ficţiune”).
Condemnatio
În formule este ascuns secretul formării historice a multora dintre regulile dreptului nostru.
Alături de intentio, adică o frază care exprimă pretenţia părţii, noile formule cuprind o parte numită condemnatio, în care se exprimă la ce este condamnat pârâtul dacă pretenţia este verificată.
În aparenţă, formulele tradiţionale nu primesc decât adiţiuni lejere, însă în fond, conţinutul dreptului roman se schimbă cu totul.
Alte creaţii pretoriene
Pretorii romani au recurs la inventarea unor formule cu totul noi, care nu aveau nimic în comun cu vechile formule ale dreptului civil, numite in factum. Acestea priveau situaţii care nu erau prevăzute de dreptul civil din vechime.
Pretorul nu are în sarcină doar atribuţiile de jurisdictio (grija de a controla dacă formele utilizate de părţi sunt regulate) ci şi imperium, adică o autoritate generală de comandă. În virtutea imperiumului, el dă cetăţenilor ordine.
Valoarea justiţiei în Roma clasică
Dreptul Romei clasice se sprijină pe bazele dreptului quiritar şi-i conservă calităţile. Marea lui virtute este protecţia împotriva arbitrariului.
Peregrinii sunt protejaţi prin formulele fictive.
Un bun jurist al epocii clasice nu confundă deloc egalitatea “aritmetică” cu justiţia. De exemplu, minorul care, din lipsă de experienţă, a fost înşelat de cocontractant, nu este tratat după norma generală.
Capitolul III. Naşterea teoriei dreptului
Există un al treilea stadiu în dezvoltarea dreptului roman, cu începere din secolul I î.e.n. Apare forma ştiinţifică a dreptului, literatura juridică.
Jurisprudenţa
Jus civile este constituit din opera jurisprudenţilor. Mulţi dintre ei au scris tratate de drept.
Volumul făcut din ordinul lui Iustinian, Digeste, transmite câteva mii de fragmente. Nimic în comun cu tratatele teoretice ale Europei moderne. Jurisconsultul roman îşi păstrează întotdeauna privirea fixată pe cazul concret, în privinţa căruia este obişnuit să fie consultat. El utilizează o metodă tatonantă şi bazată pe controverse, compară cu cazuri asemănătoare, confruntă cutare sau cutare soluţie cu cea pe care a putut-o propune un jurisconsult precedent. Pune întrebări, discută, practică mai puţin deducţia cât discuţia dialectică.
Maximele produse de munca jurisconsulţilor nu vor niciodată să capete autoritate absolută. Ele sunt supuse controversei dialectice.
Predarea dreptului
Se povesteşte că Labeon, jurisconsult celebru de la începutul Imperiului, îşi împărţea viaţa în două părţi: şase luni de activitate practică, la Roma, şi şase luni consacrate lucrărilor ştiinţifice în vila sa de la ţară.
Jurisconsultul nu poate pretinde să fie prezent constant în practica meseriei sale, el trebuie să formeze şi discipoli. Cele două şcoli juridice rivale, Sabinienii şi Proculienii, conservă, dezvoltă şi răspândesc doctrinele marilor lor fondatori. Pentru practicianul exilat în provinciile îndepărtate, jurisconsultul redactează mari tratate practice de drept.
Principiile dreptului roman
Cel care vrea să cântărească în ce măsură dreptul roman a devenit o artă (adică o doctrină coerentă), trebuie să-şi arunce ochii asupra volumelor Institutes (cel al lui Gaius, apoi cel al lui Iustinian). În acestea, întreaga ştiinţă a dreptului se organizează într-o piramidă de noţiuni pe cât posibil definite.
Dreptul se defineşte prin scopul său, care este justiţia. Judecătorul este cel care se ocupă cu partajarea bună şi echitabilă între interese concurente. Romanii îşi însuşesc doctrina clasică a “dreptului natural”, aşa cum au expus-o autorii greci, pentru că este foarte realistă.
Jurisprudenţa este mai înainte de toate descrierea lumii existente. În ultimă instanţă, jurisprudenţa se sprijină pe cunoaşterea lucrurilor.
Planul Instituţiilor
Trei lucruri trebuie să fie analizate în lumea dreptului:
- care sunt actorii, cei care negociază, pledează, exercită drepturile (personae);
- decorul scenei, obiectele, materiale sau nu, care pot fi folosite sau traficate (res);
- acţiunile care pot fi îndeplinite de către persoane, cuvintele şi gesturile actorilor, formulele pe care le utilizează într-un proces, un act juridic (actiones).
Opera romaniştilor
Istoria dezvoltării dreptului roman nu se termină la Roma. În realitate, cea mai mare parte a noţiunilor noastre juridice (dreptul de proprietate, dreptul real şi dreptul personal, contractul, etc.) are ca autori romaniştii.
Resurgenţa dreptului roman datează de la sfârşitul secolului al XI-lea, când la Universitatea din Bologna începe studiul lucrărilor Digeste şi Institutes. În secolele XII-XIII este epoca glosatorilor, în vreme ce secolele XIV-XV sunt epoca postglosatorilor şi a consiliatorilor. În ansamblu, ne-au transmis în mod fidel arta romană a jurisprudenţei, păstrând caracterul de artă suplă şi deschisă a dreptului, şi adaptându-i soluţiile la circumstanţele economice şi sociale noi ale Europei.
Îşi face apariţia o categorie de jurişti lipsiţi în mare măsură de experienţa juriştilor romani. Este vorba despre Şcoala dreptului natural modern (Pufendorff, Thomasius, Wolff), care era formată mai degrabă din profesori de filosofie, de morală sau de teologie. Filosofia cu care se hrăneau membrii ei era diferită de cea a juriştilor romani (raţionalism, idealism, subiectivism). Ei încep să gândească dreptul plecând de la individ.
În cursul secolului al XIX-lea, apare în Germania grupul Pandectiştilor, pornind de la filosofia kantiană, care crease noile definiţii ale persoanei, ale drepturilor, ale contractelor, etc. “Prin opera acestor teoreticieni doctrina juridică romană a fost obiectul unei complete reinterpretări, şi influenţele acesteia continuă să-şi facă simţită prezenţa. De exemplu, ceea ce marele public are obiceiul să înţeleagă prin “drept natural” nu are decât raporturi foarte îndepărtate cu dreptul natural antic; şi conceptele noastre de proprietate, de contract, de persoană juridică nu mai sunt noţiunile romane; manualele noastre nu ne mai transmit decât un drept roman falsificat pentru că optica prin care este privit e diferită, cu categorii noi. Dezvoltarea dreptului roman nu este un progres continuu. A suferit, începând cu secolul al XVII-lea, o deviaţie gravă.” (p. 47-48)
Valoarea teoriei juridice romane
Tendinţa actuală este să fie dispreţuite principiile dreptului roman, lăudându-se spiritul practic şi neîncrederea romanilor faţă de abstracţie.
Datorăm romanilor existenţa unei teorii a dreptului. Înainte de epoca ciceroniană, nu era decât o practică juridică.
A doua parte. Câteva creaţii ale dreptului roman
Primul capitol. Clasificarea persoanelor
Orice tratat modern de drept începe prin definirea şi studierea persoanelor. Romanii nu sunt “personalişti”, nu proclamă drepturile “persoanei”. Pentru jurişti, acest cuvânt desemnează individul, în măsura în care acesta joacă un rol pe scena juridică.
Există mai multe tipuri de persoane. Există trei distincţii: 1) între oameni liberi şi sclavi; 2) între cetăţeni şi străini; 3) între tatăl de familie şi subordonaţii lui.
Soluţiile vechiului drept roman
Dreptul roman acorda protecţie doar taţilor familiilor romane. Erau astfel excluse trei categorii de persoane:
- sclavii şi toţi descendenţii lor; ei şi-au pierdut toate drepturile, sunt lucrul soldatului care i-a capturat;
- străinii; aceştia nu au drepturi la Roma, doar în cetatea din care provin; totuşi, există câteva categorii printre străini;
- oricine altcineva decât pater; cei supuşi autorităţii unui lider familial nu sunt sui juris.
Transformările dreptului familiei
În perioada clasică şi postclasică, vechiul drept roman se transformă, începând cu familia romană. Fiul nemaiputând fi menţinut în situaţia sa subordonată, juriştii imaginează emanciparea, prin care fiul este privat de orice legătură cu familia sa, însă este eliberat de autoritatea tatălui. Chiar dacă nu se ajunge la emancipare, iar copiii rămân în interiorul familiei, uzajul pe lasă o anumită sumă, numită peculiu (lat. peculium), provenită fie din munca lui, fie din averea tatălui. Li se deschide accesul în tribunal, anumite acţiuni în justiţie le sunt permise.
Un nou regim juridic îi oferă femeii independenţa juridică.
Condiţia străinilor
Deja, dreptul străinilor avea tendinţa să acorde, prin concesiuni anume, oamenilor din cetăţile străine beneficiul legilor romane. Or, vine un moment când peregrinii sunt primiţi în cetatea romană.
Într-o primă etapă, juriştii recunosc dreptul ginţilor, valabil pentru toţi străinii. Anumite acte se deschid străinilor (vânzarea, închirierea, societatea).
În anul 212, împăratul Antonin Caracalla, printr-o măsură generală, acordă tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană.
Condiţia sclavilor
Roma nu a făcut din ei subiecte de drept. Sclavajul părea o necesitate socială. E adevărat că eliberarea le diminează numărul.
“Dreptul roman recunoştea o pluralitate de persoane. Idealismul modern le-a redus la unitate.” (p. 58)
Persoanele morale
Textele romane asupra persoanelor recunoşteau o anumită personalitate copilului înainte de naşterea sa.
În sens tehnic, există şi alte persoane decât indivizii. Se vorbeşte despre persoane “morale”, despre persoane “juridice”, despre persoane “fictive”.
Municipiile romane, adică cetăţile înglobate în Statul roman, acţionează în justiţie în nume propriu. Aceste “societăţi de publicani” ne fac să ne gândim la societăţile noastre pe acţiuni. În Imperiul creştin, aceeaşi personalitate juridică există în folosul bisericilor, a fundaţiilor caritabile.
Biserica catolică are drepturi, are un patrimoniu. Situaţia ei juridică este unică, ea nu poate fi confundată nici cu ansamblul credincioşilor, nici cu corpul clerului, nici cu Iisus Hristos, fondatorul ei. Ea este o persoană morală.
Cei incapabili
Nu există la Roma o definiţie a capacităţii juridice. Însă juriştii romani au perceput că printre persoanele juridice sunt unele incapabile să-şi exercite în mod normal drepturile. Acestea trebuie protejate şi puse sub tutelă.
1. Incapacitatea femeii. Dreptul evului mediu francez îi declara incapabili pe: evrei, eretici, lombarzi, bastarzi. Fiecare clasă socială avea regimul ei juridic. Exista deci o puternică diversitate de incapacităţi juridice, printre care cea mai notabilă este aceea a femeii, care se găseşte supusă puterii unui tată, unui bunic sau a unui soţ. Femeia nu va putea niciodată să-şi vândă bunurile, să ia cu împrumut, să acţioneze în justiţie.
În epoca romană clasică, dreptul are obiceiul să corecteze codul civil, străduindu-se să reducă incapacitatea femeilor. În dreptul lui Iustinian nu mai există incapacitate fundamentată pe cauză sexuală.
2. Situaţia nebunului şi a risipitorului. Încă din epoca celor XII Table, nebunul nu este lăsat la conducerea afacerilor sale. Este plasat în puterea celor mai apropiaţi membri ai familiei sale, numiţi curatori. Risipitorul se întâlneşte şi el cu rigorile dreptului: moravurile romane de economie aspră sunt opuse acestei dezordini, iar familia veghează împotriva imprudenţelor şefului ei trecător.
3. Impuberii. Copilul care nu a atins vârsta pubertăţii, şi nu a îmbrăcat toga virilă, este prea tânăr pentru a-şi exercita persoana juridică. Vârsta pubertăţii era discutabilă de la caz la caz pentru Şcoala sabiniană, în vreme ce Şcoala Proculiană considera că se poate impune o vârstă fixă: 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi (Gaius).
Tutela impuberilor. Atunci când copilul este incapabil să-şi exercite rolul de şef de familie, altcineva îl va înlocui (ruda cea mai îndepărtată sau o persoană desemnată de către tatăl familiei în testament). Cel chemat să-l înlocuiască pe impuberul incapabil este numit tutore. El va exercita asupra familiei şi asupra pupilei însăşi o adevărată autoritate paternă, însă care încetează atunci când pupila atinge vârsta pubertăţi.
Cele XII Table îl obligă pe tutore să dea socoteală puberului, la încheierea responsabilităţii sale. Astfel, treptat, tutela îşi schimbă caracterul din drept în funcţie.
4. Cei mai tineri de douăzeci şi cinci de ani. Juriştii epocii clasice s-au găsit în faţa unei nevoi sociale: ridicarea vârstei de incapacitate juridică a copiilor. Exista o lege, Lætoria, care era dată împotriva celor care înşelaseră, lezaseră, escrocaseră un adolescent, adică cel mai tânăr de douăzeci şi cinci de ani.
Atunci când un act juridic este încheiat cu un minor (vânzare, împrumut, acţiune judiciară) şi minorul respectiv, după aceea, se consideră lezat, pretorul convoacă părţile, verifică dacă este adevărat că există o leziune, că s-a abuzat de minor, că actul n-a fost întocmit în mod corect; şi, dacă este cazul, anulează actul, şterge toate consecinţele, ordonă “restitutio in integrum”.
Rezultatul este că nimeni nu mai vrea să încheie acte cu minorii, ca nu cumva acestea să fie lovite de nulitate. Curatela minorilor se generalizează, aşa încât, d.p.d.v. juridic situaţia puberului tinde să se confruntea cu aceea a minorului. Adolescentul se alătură astfel celor incapabili.
Capitolul II. Descrierea lucrurilor
Lucrurile sunt bunurile, din utilizarea şi posesia cărora se nasc conflicte între persoane.
Primele clasificări
Există mai întâi lucrurile sacre, care aparţin zeilor, mormintele care aparţin manelor. Dreptul medieval păstrase această categorie: bisericile aparţin sfinţilor ale căror relicve sunt păstrate în ele, pământurile papei îi aparţin Sfântului Petru, ţara sfântă – lui Iisus Hristos.
Există apoi lucrurile publice, care aparţin Statului la Roma, şi lucrurile comune, precum aerul sau marea. Toate acestea sunt în afara dreptului privat, şi “în afara comerţului”.
Lista lucrurilor care ţin de dreptul privat a crescut de-a lungul istoriei romane. O ultimă categorie care a îmbogăţit târziu domeniul dreptului privat este aceea a lucrurilor necorporale, care apar în doctrină spre sfârşitul Republicii.
Sub influenţa filosofiei greceşti
Grecii au o filosofie a lucrurilor. Se ştie că filosofia distinge în fiecare lucru forma şi materia. Să presupunem că un sculptor îşi însuşeşte argila altuia şi o utilizează – cui îi aparţine statuia? Cei care îşi revendică obârşia din şcoala lui Aristotel, răspund: sculptorul, căci în fiecare lucru forma este esenţialul, iar sculptorul este creatorul formei. Jurisconsulţii care aparţin şcolii stoice, adică Sabinienii, susţin că lucrul esenţial este materia.
Lucrurile corporale şi necorporale
Filosofii din şcoala lui Aristotel spun că există două categorii de lucruri: cele pe care simţurile le percep corporal, cele pe care spiritul le percepe în mod abstract.
Instituţiile lui Gaius împart şi ele lucrurile în corporale şi necorporale. Primele pot fi atinse: un câmp, un sclav, un veşmânt, aurul. Lista celor incorporale cuprinde: patrimoniul ereditar (conceput ca atare, abstract, ca un ansamblu de drepturi şi de datorii), uzufructul, creanţele, servituţile.
1. Servituţile. Gaius dă chiar o enumerare a servituţilor. Originea servituţilor datează din perioada în care, ca urmare a împărţirii unor terenuri altădată comune, proprietatea privată asupra câmpurilor se răspândeşte. Anumite suprafeţe, separate de pământurile învecinate, se regăsesc lipsite de trecerea până la drumul comun, sau de apa necesară culturilor. Proprietarul suprafeţei va trebui să-şi rezerve privilegiul de a trece prin câmpul vecinului său, sau să meargă să-şi extragă de acolo apa.
Din Grecia vine noţiunea de lucruri necorporale. Ceea ce vrea proprietarul câmpului nostru, nu este calea însăşi sau izvorul vecinului (lucruri corporale) ci doar posibilitatea de a scoate apă sau posibilitatea de a ajunge la vecinul său (abstracţiuni, lucruri necorporale). Aşadar, proprietarul are nevoie nu de calea însăşi sau de izvor, ci de serviciul pe care acestea le pot aduce. Aceasta este servitutea.
Apar astfel o multitudine de servituţi: pot avea dreptul nu numai să merg la vecinul meu, ci şi de a face să treacă pe la el o canalizare, să-mi sprijin casa mea de imobilul lui, să văd prin grădina lui, să-l împiedic să construiască un imobil care să blocheze perspectiva deschisă de ferestrele mele.
2. Ereditatea, patrimoniul. Gaius cita ereditatea printre lucrurile necorporale. Ea cuprinde nu numai obiectele concrete cărora defunctul le era proprietar, dar şi creanţele, datoriile.
Mobile şi imobile. Principala clasificare în dreptul nostru clasează bunurile în mobile şi imobile. Sursa ei se află tot în dreptul roman.
Dreptul roman mai împarte lucrurile în res mancipi (lucrurile aflate sub stăpânire) şi res nec mancipi (lucrurile neaflate sub stăpânire). În prima categorie intrau pământurile, casele situate în Italia, sclavii şi animalele care se îmblânzesc cu gâtul şi spinarea (boii, caii, catârii şi măgarii). În a doua categorie intră banii şi animalele sălbatice.
Capitolul III. Drepturile asupra lucrurilor
Dreptul s-a confruntat devreme cu problema următoare: cum să repartizeze lucrurile între persoane.
Dominium ex jure quiritium
Atunci când un terţ poartă atingere proprietăţii sale, pater familias îşi aduce adversarul în faţa magistratului, aduce cu sine lucrul despre care este vorba (sau ceva reprezentativ: o piatră, o mână de iarbă) şi pronunţă formula celebră: “Spun că acest pământ este al meu în virtutea dreptului quiritilor.” Această procedură este desemnată cu numele de revendicare. Tatăl este suveran pe pământul său, pe domeniul său. Statul nu îndrăzneşte nici să preleveze impozit pe bunurile particularilor, nici să recurgă la ceea ce numim expropriere din cauză de utilitate publică.
Extensie
Totuşi, cuvântul dominium era departe de a putea fi atribuit tuturor pământurilor şi tuturor bunurilor. Suprafeţele publice, foarte importante în urma cuceririlor romane, precum şi suprafeţele comune îi scăpau.
Compilaţiile iustiniene nu cunosc decât un singur tip de proprietate, deschis tuturor: proprietas.
Glosatorii medievali analizează proprietatea, găsind acestui drept trei atribute: usus (dreptul de a utiliza lucrul), fructus (dreptul de a-i culege fructele), abusus (dreptul de a o consuma sau de a o aliena).
Despre aproprierea lucrurilor necorporale
Mai există alte acţiuni reale care servesc la revendicarea unui lucru: reivindicatio şi cele trei acţiuni analoge.
La Roma, ca şi azi, servitutea are ceva excepţional, iar dreptul este ostil dezvoltării sale. Ordinea normală cere ca un lucru să aibă un singur proprietar.
Posesia
Pentru jurişti, posesia nu este acelaşi lucru cu proprietatea: termenul înseamnă o stăpânire de fapt asupra unui lucru, mai degrabă decât un drept propriu-zis. Hoţul meu posedă obiectul pe care mi l-a sustras, căruia eu îi sunt proprietarul.
În mod normal, se poate ca cineva să posede lucrul căruia îi este proprietar.
1. Originile. La începutul perioadei clasice, dreptul de proprietate veritabil este încă puţin răspândit. Romanul care cultivă unul dintre numeroasele pământuri confiscate de la inamic nu are asupra lui dominium. El are posesia, nu şi proprietatea pământului. Dacă cineva îşi însuşeşte pământul în mod violent, nu există formulă juridică în stare să revendice bunul pierdut.
2. Creaţiile pretorului. Intervenţia acestuia se datorează intenţiei de a-i proteja pe cei care cultivau pământurile paşnic. În numele puterilor sale generale de poliţie, pretorul formulează interdicţii (prin care împinge la restituirea celor sustrase).
3. Teoria “posesie”. Obţinem posesia prin corp şi prin suflet (corpore et animo). Pentru a poseda, este nevoie de o aprehensiune prin simţuri (de aceea, pentru jurisconsulţii clasici, este imposibilă poesia unui lucru necorporal, a unui uzufruct, a une servituţi). Însă pentru a poseda mai trebuie şi un act de inteligenţă (de aceea copilul şi idiotul nu pot exercita posedia), o intenţie.
4. Imperiul Târziu. Pentru a fi un autentic posesor, nu va mai fi suficient să se exercite o stăpânire corporală asupra lucrului, dublată de intenţia de a-l păstra. Va mai trebui să existe ceea ce modernii numesc animus domini, starea de spirit a proprietarului, adică pretenţia unui drept asupra lucrului.
5. Dreptul modern. Teoria franceză a timpurilor moderne este comparabilă în mare cu cea a lui Iustinian. Pentru a fi posesor, trebuie să pretinzi că ai un drept. Locatarul, depozitarul, creanţierul gajist, nu sunt posesori, pentru că nu pretind să aibă un drept real.
Capitolul IV. Obligaţiile
Obligaţiile sunt o categorie foarte importantă a lucrurilor necorporale. Alături de drepturile asupra lucrurilor (fonduri funciare, uzufructe, servituţi) pe care le numim drepturi reale, există drepturi la lucruri sau servicii care să ne fie făcute de către nişte persoane: bun necorporal pe care romanii îl numesc obligaţie. Ele cunosc o procedură proprie, acţiunile in personam, distincte de acţiunile in rem.
Cele două principale surse de obligaţii sunt delictul şi contractul.
Delictele
Orice fapt oarecare a unui om, care cauzează altuia o daună, îl obligă pe cel prin eroarea căruia acesta s-a produs, să-l repare. Acest principiu abstract nu este nicăieri formulat în dreptul roman. La început, doar anumite delicte sunt numite în Cele XII Table (arborum sccisio – tăierea arborilor vecinului, deturnarea averii minorului). Gaius citează doar patru delicte: furtum (furtul), rapina (furtul sub ameninţarea armelor), injuria (violenţa comisă împotriva unei persoane), damnum injuria datum (violenţa cauzată fără drept sclavilor, animalelor, lucrurilor unei persoane). Lor li se adaugă violenţa (prin care delincventul forţează o persoană să facă un act dezavantajos), dolul (înşelăciunea).
Iniţial, cel prejudiciat de un delict putea să-şi exercite în justiţie răzbunarea, cerând de patru ori valoarea celor furate, sau moartea celui care fura în timpul nopţii, ori înarmat. Cu timpul însă, Statul şi-a asumat pedepsirea hoţilor, a crimelor şi a violenţelor.
Contractele
Vechiul drept nu recunoştea decât un număr mic de acţiuni contractuale.
De exemplu, cazul în care un tată de familie se angajează personal la restituirea unui împrumut bănesc, prin operaţiunea formalistă numită nexum. În prezenţa a cinci martori, tatăl de familie se vinde împrumutătorului său. Acţiunea nu este o adevărată acţiune personală, căci cel care ia cu împrumut, în loc să rămână o persoană liberă, dar care are obligaţii în raport cu împrumutătorul, devine aproape sclavul său, obiectul său.
Epoca clasică. Relaţiile economice între familii se intensifică. Imitând dreptul grec, pretorul introduce acţiuni de cumpărare şi de vânzare.
Clasificări. Gaius, în secolul II, face o clasificare foarte arhaică, în funcţie de cauza juridică a obligaţiei:
a) verbis (contractul care se naşte din cuvânt);
b) litteris (obligaţia care provine din litere, adică din înscrierea făcută de către tatăl familiei romane);
c) re (obligaţiile contractuale care reies din înmânarea unui lucru) – împrumutul unei sume de bani sau a oricărui alt lucru (depozit, comodat, gaj);
d) consensu (contractele provenit din consimţământ): vânzarea, închirierea, societatea şi mandatul.
Concluzie
Esenţialul dreptului lui Iustinian, lucrat, simplificat şi de multe ori îmbogăţit de către moderni, a ajuns până la noi.
“Caracterul roman care din toate părţile penetrează dreptul nostru până la măduvă, şi pe care fiecare îl simte mai mult sau mai puţin confuz, nu este deloc pe gustul tuturor. Romaniştii nu au fost niciodată populari, şi li se întâmplă să treacă drept ridicoli. De la Montaigne, de la Molière încoace, oamenii aspiră la o justiţie simplă şi populară în care bunul simţ să înlocuiască o ştiinţă livrescă şi inumană, provenită din altă parte. Toţi sunt ranchiunoşi pe regulile complicate, formulate într-un limbaj de pedanţi, şi mai degrabă în latină decât în franceză. Cine nu-i supărat pe formulele înguste şi imuabile ale “legiştilor”. Dispreţul pentru dreptul roman a devenit, ni se pare, monedă curentă [...].” (p. 113-114)
Trimiteți un comentariu