Procedură penală I, curs 2

Regula imediatei aplicări a legii de procedură penală.

Daca intre dezbateri şi momentul deliberării intervine o lege nouă de procedură care modifică numărul de judecători ce compun instanţa, instanţa nu va mai putea delibera ci e obligată să redeschidă dezbaterile judiciare conform legii noi.

Excepţiile de la aceast principiu:

Retroactivitatea: aplicarea legii de procedură penală pentru acte de procedură anterior intrării ei în vigoare.

Un singur caz de retroactivitate: atunci când legea nouă nu mai conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche pentru îndeplinirea unui act. Dacă actul a fost îndeplinit în timpul ce legea veche era în vigoare cu încălcarea formalităţii prevăzute de acea lege deşi nu e valabil legii vechi, trebuie considerat ca valabil sub legea nouă. Ex: L356/2006 s-a abrogat teza ultima 362, apelul procurorului nu era admisibil în lipsa părţilor, în noua legislaţie e valabil. Legea de PP ar mai putea retroactiva doar dacă legea prevede în mod expres.

Ultraacticitatea legii de procedură: aplicarea legii de procedură cu privire la actele efectuate după ieşirea ei din vigoare.

În materia competenţei: în situaţia în care L nouă intervine după pronunţarea unei hot jud în primă instanţă, competenţa e cea prevăzută de legea în vigoare din momentul în care a fost pronunţată hotărârea în primă instanţă. Ex: înainte de 1997 traficul de droguri printr-o OUG era de competenţa judecătoriei, ulterior competenţa a fost tribunalul. Dacă prima hot dată de judecătorie, chiar dacă ulterior s-a modificat procedura, apelul se va judeca după legea veche.

În privinţa căilor de atac: căile de atac sunt cele prevăzute de legea în vigoare din momentul în care ele au fost declarate. Dacă ulterior, după declararea căii de atac, intervine o lege nouă care restrânge calea de atac sau care o modifică sub aspectul motivelor, se aplică legea veche. În privinţa căilor de atac are efect ultraactiv într-un singur sens: adică al accesului la căile de atac. Ex : au fost excluse de la apel sentinţele privind executarea, dacă apelul e declarat sub legea veche se aplică legea veche.

în privinţa termenelor : termenele sunt cele în vigoare în momentul în care au început să curgă.
Regulile de aplicare în timp sunt de actualitate datorită legilor succesive, în special de Noul cod de procedură penală.

TEORIA PROCESULUI PENAL

Procedura penală are ca obiect procesul penal. Dacă PP stabileşte reguli cu caracter abstract, general, privind procesul penal, situându-se la nivel doar de reglementare, procesul penal e o activitate concretă, coordonată şi progresivă care se îndreaptă spre o finalitate. În absenţa unei def legale a procesului penal, se poate considera că procesul penal este o activitate complexă, alcătuit dintr-o suită de acte succesive care se efectuează de organe judiciare în conformitate cu legea şi cu participarea activă a părţilor în scopul constatării la timp şi complete a faptelor ce constituie infracţiuni a.î. orice pesoană ce a comis o infracţiune să fie pedepsită şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal prezintă următoarele trăsături specifice:

1. E o activitate care se realizează de organe judiciare, de aceea se poate spune că e o activitate judiciară. Organele judiciare sunt oragane de stat ce desfăşoară activitate judiciară, exercită atribuţii privind desfăşurarea procesului penal. Aceste atribuţii sunt prevăzute în legi de organizare şi funcţionare a organelor judiciare. Normele de organizare trebuie să asigure respectarea regulilor de procedură. Legi de organizare: L304/2004 privind organizarea judiciară, această lege conţine regulilor privind organiz/ funcţ parchetelor, a instanţelor judecătoreşti inclusiv a îCCJ. L364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Legi ce privesc organizarea unor organe de urmăriri penale speciale: OUG 43/2002 cu modificări şi completări ulterioare privind organizarea DNA, L508/2004 co modif+complet privind organizarea DIICOT.

Organele judiciare existente în sist nostru sunt de 2 feluri:

A) Organe de urmărire penală:

• Procurori: constituiţi în Parchete pe lângă instanţe şi sunt organiz şi funcţionează în cadrul Ministerului Public.

• Organe de cercetare penală:

Parchetele: sunt organizate de regulă pe lângă instanţele judecătoreşti. Acestea sunt Parchete obişnuite, comune. Există Parchete pe lângă judecătorii, tribunale, curţi de apel şi ICCJ.

Există şi parchete militare şi Parchete specializate: - >parchete specializate : Procurori DNA, competenţă naţională, nu teritorială, nu se subordonează şefilor ierarhici.

Procurori DIICOT, structură centrală şi una teritorială.

Organele de cercetare penală comun: Poliţi Judiciară şi organe de cercetare speciale, sunt în număr restrâns, competenţă specială, dublu criteriu -> al naturii şi gravităţii infracţiunii şi al calităţii persoanei.

B) instanţe judecătoreşti: Judecătorii, tribunale, tribunale specializate (tribunale pt minori şi familie), CAP şi secţia penală aI ICCJ, complet 9 judecăt, intermediar secţie şi secţii unite.

L177/2010, modifică şi completează L47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Consti, a CP si CPP. S-a abrogat expres art 29 (5) ce privea obligativitatea susp judecăţii ce urmării a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, s-a abrogat 303 CPP al 6 ce prevedea obligativit susp judecăţii ca urmare a sesizării C Consti cu privirea soluţ a unei excepţii de neconsti. Introdus art 408 indice 2 ce prevede un nou caz de revizuire a hot penale definitiv fundamentate pe declararea ca neconsti printr-o decizie a curtii consti a txt de lege pe care se bazeaza o soluţie definitivă de condamnare.

Instanţe militare ce corespund trib militare. Secţia penală a ICCJ are comp de a judeca cauzele militare.

2. Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu legea penală. Trăsătură specifică proc penal datorită preemitenţei dr în desfăşurarea procesului penal. Respectarea legii penale condiţionează atât validitatea cât şi eficienţa PP. Regulile sunt imperative, datorită caracterului strict al reglementării, ceea ce pune în valoare interesul public de aceea se poate spune că procesul penal e întotdeauna o activitate de interes public. Interesul public stă la baza procesului penal indiferent de titularul acţiunii în justiţie (titularul principal e statul care exercită în procesul penal exerciţiul public prin procurori, sunt situaţii când titular e victima, pers vătămată, are vocaţie procedurală). Chiar în situaţia în care titular al acţiunii e persoana vătămată procesul penal are un interes public, acela al înfăptuirii justiţiei.

Consecinţe:
a) organele judiciare sunt cele prevazute de lege,
b) organele exercită doar atribuţiile prevăzute de lege, atribuţii ce formează competenţa funcţională,
c) org judiciare aplică procedura prevăzută de lege.

3. Procesul penal este o procedură ce se realizează cu participarea activă a partilor. Părţile sunt enumerate limitativ: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Partile sunt denumite şi persoane interesate pentru că părţilor le revin drepturi si obligaţii născute din exercitarea acţiunilor în procesul penal (acţiunea penală şi acţiunea civilă)

4. Procesul penal are un scop multiplu care poate fi imediat şi mediat.

Scopul imediat: constatarea completă a faptelor ce constituie infracţiuni. Constatarea completă e cerută de necesitatea respectării unui principiu fundamental al procesului penal: stabilirea adevărului care se identifică cu însăşi justiţia în materie penală, presupune un sistem de probe deoarece stabilirea adevărului nu se poate realiza oricum sau în orice fel, numai pe baza probelor. Adevărul nu poate fi parţial ci trebuie să fie complet. Caracterul complet al adevărului e o condiţie pentru o bună justiţie. Priveşte însuşi obiectul procesului penal: fapta penală. Procesul are ca scop constatarea la timp a faptelor materiale, constatarea la timp e cerută de necesitatea respectării principiului rapidităţii procesului penal. Procesul penal trebuie să aibă o durată rezonabilă, e necesar să fie scurtat pe cât posibil intervalul de timp între momentul săvârşirii faptelor materiale şi momentul stabilirii acesora pe baza probelor, sarcina revine organelor judiciare, cu participarea părţilor. Procesul penal mai are ca scop ca persoana ce a comis fapta să fie pedepsită şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Sub acest aspect e important de subliniat că procesul penal trebuie să dea satisfacţie ambelor interese procesuale care sunt contrare: -> interesul statului ce e satisfăcut atunci când persoana vinovată e pedepsită şi -> interesul particular al părţii implicate în materie penală a inculpatului care e satisfăcut atunci când procesul penal conţine suficiente garanţii că nici o pers vinovată nu e trasă la răspundere şi că persoana vinovată să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

Scopul mediat: apărarea oridinii de drept, a pers, a drepturilor şi libertăţii individului; prevenirea infracţiunilor şi educarea persoanelor în sensul respectării dispoziţiilor penale. Datorită acestor trăsături procesul penal are rol educativ, astfel el poate constitui un avertisment pt pers implicate şi poate da satisfacţie opiniei publice.

Pledoaria e mai importantă decât concluziile scrise sau dovezile. scopul e înfăptuirea justiţiei. Un rol important îl are opinia publica. Care în diverse modalităţi poate modifica opinia judecătorului.

Materialul procesului penal permite formarea dosarului penal. Constituirea unui dosar penal e posibilă datorită obligativitaţii consemnării tututror activităţilor procedurale în documente scrise (doc procedurale). Ele formează materialul: -> documente care privesc desfăşurarea procesului penal constând în efectuarea de acte procedurale şi procesuale de către organele judiciare şi ceilalţi participanţi la procesul penal. Aceste documente formează materialul procedural al procesului penal, servesc la constatarea legalităţii procesului penal.

Materialul probator (probele) serveste la constatarea temeiniciei procesului penal.

Procesul penal e unitar în pofida faptului că presupune o activitate progresivă care se realizează în trepte. Unitatea procesului penal e asigurată de scopul urmărit, de aceea stratificarea procesului penal, împărţirea acestuia în faze procesuale nu trebuie interpretată decât ca o expresie a desfăşurării procesului penal în mod gradual, în trepte din aproape în aproape până în momentul finalizării. Etapa procesuală e o diviziune a procesului penal ce e alcatuită din activităţi efectuate de o anumită categorie de organe judiciare având trăsături specifice care se finalizează în mod obligatoriu cu o soluţie.

Procesul penal nu se limitează doar la judecată ci e împărţit în 3 faze procesuale:

1. Urmarirea penală, e faza pregătitoare sau preliminară a procesului penal, e o faza prejurisdicţională, constând în efectuarea de activităţi de investigaţie precum şi restrângere de probe în vederea sesizării instanţei. Urmărirea penală se realizează între momentul începerii urmăririi penale sau a punerii în mişcare a acţiunii penale când persoana dobândeşte calitatea de învinuit sau inculpat care e momentul ad quoc al urmăririi şi altul în care ad quem se întocmeşte rechizitoriul şi se sesizează instanţa penală.

2. Faza de judecată e decizională, se finalizează cu o hotărâre jud. E jurisdicţională pentru că hotărârea aparţine instanţelor judiciare. Momentul în care instanţele primesc rechizitorul, momentul ad queam e momentul când se dă o soluţie definitivă. Judecata conţine activităţi de verificare şi cercetare a probelor. Mai conţine activităţi de evaluare, cercetare şi soluţionare a cauzei penale, acţiunilor exercitate în acest proces.

3. Executarea hotărârilor penale face parte din proces. Efectuarea tuturor activităţilor punerii în executare în vederea realizării scopului. Executare se realizează de judecătorul delegat cu executarea şi de organele competente.

Principiile directoare de procedură penală:

Decurg din scopul procesului penal şi prezintă importanţă pentru practica penală. “reguli de bază a procesului penal” art 2-8 C.prod.pen.

Liviu-Petru Zăpârţan - Construcţia europeană, capitolul IV (note de curs)

Cap. IV. Justiţia şi Afacerile Interioare (J.A.I.)

Al III-lea pilier al Uniunii Europene Justiţia şi Afacerile Interne prevede:
- cetăţeanul european trebuie să fie beneficiarul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
- aplicarea politicii europene comune în materie de azil şi imigraţie, de luptă contra criminalităţii.

Este introdus termenul de cooperare pentru evidenţierea dialogului comun şi a muncii comune necesară între instituţiile specializate ale celor 15 state (Ministerul de
Justiţie, Ministerul de Interne, Servicii de Poliţie şi de Vamă), cooperare urmărită sub două aspecte:
- în materie civilă, contracte civile;
- în materie penală, extrădare.

Programul Grotius 1996-2000: cooperarea dintre statele membre ale Uniunii ajută
la cunoaşterea reciprocă a sistemelor juridice şi judiciare, a limbii acestora din nevoia creierii unor bănci de date.

Convenţia de la Neapole – semnată în decembrie 1997 în domeniul vămilor introduce:
- cooperarea transfrontalieră;
- cooperarea împotriva traficurilor ilicite de droguri, de arme, de bunuri culturale;
- de materie nucleară.

Se creează - Oficiul European de Poliţie (Europol), pentru lupta împotriva
criminalităţii.

Se dezvoltă programul „Falcone”, destinat formării judecătorilor, procurorilor,
serviciilor de poliţie şi de vamă, fiscale într-o colaborare reciprocă.

Cooperarea JAI este considerată extrem de sensibilă pentru ţările membre, având
fiecare dintre acestea competenţe restrânse. Dar cooperarea este impusă de avantajele în domeniul pieţei interne a Uniunii:
- libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor;
- libera circulaţie a oamenilor;
- interesul Uniunii de a-şi întări controlul la frontierele sale exterioare, fiecare
ţară membră având responsabilitatea de asigurare a securităţii tuturor celorlalte.

Acordul de la Schengen (semnat în 1985), se completează în 1990, este integrat în
Tratatul de la Amsterdam: - libera circulaţie a persoanelor, ridicând problema azilului şi a resortisanţilor din ţările terţe.

Nu sunt folosite instrumente juridice, Consiliile asumându-şi orientări politice.
Astfel:
- Consiliul European de la Koln a elaborat o cartă a drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor Uniunii, în care se garantează drepturile omului, economice şi sociale şi libertăţile lui fundamentale (proiect prezentat Consiliului în 2000).
- Consiliul JAI adoptă poziţii şi acţiuni comune, pe bază de unanimitate,
documente pregătite de COREPER şi Comitetul K4 (art K4 din Tratat);
- Secretariatul General al Consiliului se implică în probleme organizatorice;
- Direcţia Generală H se preocupă de trei mari teme: azil şi imigraţie, cooperare
politico-vamală, cooperare judiciară.

Comisia Europeană în domeniul JAI, are domenii de interes comun cu celelalte piliere
- azil,
- imigraţie,
- luptă contra fraudei internaţionale. Dar ea nu poate propune un text Consiliului
privind cooperarea judiciară penală de poliţie sau vamă.,
- Curtea de Justiţie Europeană nu are autoritate în domeniu, poate doar să
Interpreteze hotărârile ei într-un litigiu legat de aplicarea convenţiei.

Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 şi-a propus unele orientări:
- Uniunea Europeană să se constituie într-un spaţiu deschis şi sigur în care să se
garanteze drepturile şi libertăţile omului;
- apropierea legislaţiilor naţionale, pentru ca cetăţeanul să aibă asigurat accesul
la justiţie;
- să funcţioneze o recunoaştere mutuală a hotărârilor judecătoreşti şi o
convergenţă sporită în domeniul dreptului civil.

Consiliul European stabileşte orientări şi priorităţi politice cum ar fi:
- politica comună în materie de azil şi migraţie;
- parteneriat cu ţările de origine;
- regim al azilului comun european;
- tratament echitabil pentru resortisanţii ţărilor terţe;
- gestionarea fluxurilor migratorii;
- accesul mai bun la spaţiul european de justiţie, prin recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judiciare, convergenţă sporită în dreptul civil;
- lupta contra criminalităţii la nivelul Uniunii, prin prevenirea ei, intensificarea
cooperării în lupta contra criminalităţii;
- luptă contra spălărilor de bani;
- deci acţiuni exterioare mai puternice.
- Comisia a propus un mecanism de „tablou de bord” care să îngăduie măsurarea
progreselor realizate de Uniune în domeniul acestui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie.

Raportul general al JAI (1999) arată că prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam s-au întărit considerabil mijloacele de acţiune ale Uniunii, mai ales în
problemele legate de: -vize, -migraţie, -azil, -cooperare judiciară în materie civilă, îmbogăţindu-se prevederile prezente în Tratatul CE.

Comisia a prezentat trei propuneri legislative:
- privind competenţa, recunoaştere şi executarea deciziilor în domeniul matrimonial şi de responsabilitate părintească pentru copii comuni;
- semnificarea şi notificarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială;
- crearea sistemului EURODAC pentru compararea amprentelor digitale ale azilanţilor şi ale altor resortisanţi din ţările terţe.

Preocuparea UE pentru accelerarea problemele pilierului trei este normală, datorită intereselor comune în domeniului controlului frontierelor sale externe, a luptei
contra criminalităţii organizate, fraudei şi corupţiei, traficului de droguri, a terorismului, cu colaborarea evidentă a poliţiei şi a vămilor.


INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Gândul părinţilor construcţiei europene a fost acela de a lărgi Uniunea de la cele 6
state fondatoare cu noi membri, care să împărtăşească valorile fundamentale ale
conceptului de construcţie europeană, filosofia ei şi câştigurile pe care ea le-a realizat în promovarea valorilor. Astfel UE consideră că lărgirea este rezultatul existenţei unor probleme şi a unor modalităţi de soluţionare comune.

În avizul Comisiei din 19 ianuarie 1972 elaborat cu ocazia cererilor de adeziune a
Angliei, Danemarcei şi Irlandei, a fost precizat conceptul de acquis (câştig, achiziţie, valoare obţinută), concept reafirmat apoi şi în etapele ulterioare ale lărgirii, statele candidate acceptând fără rezerve tratatele, deciziile de orice fel intervenite după intrarea în vigoare a lor precum şi opţiunile luate în domeniul dezvoltării şi întăririi Comunităţilor.

Prin ordinea juridică stabilită prin Tratate, se impune primordialitatea dreptului
comunitar asupra dispoziţiilor naţionale care ar fi contrare, precum şi existenţa unei proceduri care să permită asigurarea uniformităţii interpretării dreptului comunitar, adeziuni care implică recunoaştere caracterului constrângător al acestor reguli pentru a garanta eficienţa şi unitatea dreptului comunitar.

La aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, acquis-ul este completat cu o serie de
exigenţe politice, principii şi reguli juridice privind calitatea democratică a vieţii politice, respectarea drepturilor omului, componentă comună a popoarelor Europei. Actele adoptate sunt prevăzute de Tratatele fondatoare şi de cele semnate la adeziuni. De menţionat că noile state membre îşi asumă acordurile internaţionale ale Comunităţilor semnate în nume propriu ori împreună cu statele vechi, astfel acestea devin obligatorii pentru noii membri.

Acquis-ul are o semnificaţie importantă fiind menţionată menţinerea şi consolidarea lui cu toate ajustările cerute de Consiliul din 4-5 decembrie 1978 de la
Bruxelles, cu menţiunea de a studia căile progresului spre UE, reafirmat cu ocazia TUE.

Astfel, art.B din Tratatul de la Maastricht stabileşte „menţinerea în întregime a acquisului comunitar şi dezvoltarea lui”, iar art C, stabileşte că acţiunile Uniunii sunt de „respectare şi dezvoltare a acquis-ului comunitar”.

Dezvoltarea UE pe cele trei direcţii (Comunităţi, PESC, JAI) a dus la extinderea
acquis-ului şi în alte domenii (decât cel comunitar) care susţin Uniunea, ţările candidate fiind astfel chemate să facă efortul de a se ridica la exigenţele acquis-ului, pe de o parte şi de a contribui activ la consolidarea lui pe de altă parte.

Articolul 98 al Tratatului CECA şi art. 237 din Tratatul CEE şi 205 din Tratatul
Euratom stabilesc că orice stat european poate cere intrarea în UE. Dar art. O din
Tratatul UE specifică faptul că „orice stat european poate cere să fie membru al Uniunii dar numai poziţia geografică nu este suficientă”. Art. F preciza că „orice stat care doreşte aderarea la Uniune trebuie să dezvolte un sistem de guvernare bazat pe principiul democraţiei”, lucru cerut şi în 1978 la Copenhaga. Dar simpla îndeplinirea a condiţiilor sus menţionate nu înseamnă automat cuprinderea în UE, potrivit art. N din Tratatul UE statele membre au dreptul nelimitat de a solicita modificarea tratatelor şi schimbarea condiţiilor de aderare.

Lărgirile de până acum au parcurs o procedură generală care a cuprins câteva etape:

1. - candidatul adresează Consiliului o cerere, declaraţie unilaterală de voinţă,
care este tratată ca atare până la depunerea instrumentelor de ratificare de
către ţara candidată;
2. – Comisia elaborează un aviz adresat Consiliului, în care sunt analizate
posibilităţile ţării candidate, cu dificultăţile şi consecinţele pe care eventuala
aderare le poate avea asupra celor două părţi;
3. – începerea negocierilor de aderare în urma unei hotărâri luate de Consiliu
cu majoritate simplă;
4. – negocierile le face ţara care deţine preşedenţia UE cu ajutorul Comisiei şi
în numele ţărilor membre;
5. – Comisia oferă Consiliului un aviz definitiv în urma negocierilor, acesta
însă nu este obligat să ţină seama de acest aviz;
6. – pronunţarea în unanimitate a Consiliului asupra cererii de aderare;
7. – prin art O statele candidate împreună cu statele membre stabilesc într-un
Tratat modalităţile concrete de aderare, condiţiile, regimul tranzitoriu al
statului candidat pentru un anumit timp;
8. –pe parcursul negocierii Parlamentul este informat asupra mersului
negocierii, el fiind cel care aprobă admiterea de noi membri prin majoritatea
absolută a voturilor;
9. –abia apoi Consiliul se pronunţă asupra Tratatului de aderare;
10. –toate statele trebuie să ratifice acest Tratat, conform propriilor prevederi
constituţionale ;
11. –procedura este încheiată odată cu depunerea instrumentelor de aderare,
astfel noul stat devine parte contractantă în dreptul internaţional la toate Tratatele Comunităţii, asumându-şi obligaţiile şi drepturile de membru; dreptul comunitar primar sau derivat se aplică noului membru.

Uniunea Europeană doreşte să evite unele dificultăţi ce pot apare în cazul lărgirii,
de aceea pe baza experienţei câştigate introduce noi reguli, proceduri complexe dar nu imposibil de realizat. Uneori se poate crede că Uniunea nu ar fi prea dornică de lărgire cu noi membri, dar nu este aşa; ea doreşte o lărgire care să nu creeze dificultăţi între statele ei. De exemplu în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, Uniunea a trebuit să facă unele compromisuri de interes vital pentru ţările membre, în domenii ca minerit, agricultură, pescuit.

C.Philip, vorbeşte despre al doilea val al extinderii care a adus în compensaţie cu
„valul nordic” problemele „sudului”, (în 1981 aderând Grecia, Spania şi Portugalia). Al treilea val cuprinde ţări cu o omogenitate mai mare a structurilor social-economice, culturale, Austria, Suedia, Finlanda (ţările AELS), ceea ce duce la ideea că Uniunea şi-a consolidat locul în filosofia lărgirii.

Succesul integrării de noi membri, de această dată din ţările Europei centrale şi
orientale, va fi determinat de o bună pregătire pentru aderare prin preluarea acquis-ului comunitar, atingerea unor parametri ai dezvoltării economico-sociale care să nu
împovăreze ţările deja membre ale Uniunii şi care să evite transformarea statelor din
centrul şi estul Europei, în semicolonii sau doar în pieţe de desfacere pentru vestul
Europei. Că aderarea la UE de noi membri este o expresie a interesului reciproc, că unele state au ce oferi (exp. Marii Britanii), devenind o verigă importantă a cercului comunitar, iar altele (exp. Greciei, Spaniei, Portugaliei) conving că prin aderare consolidează ansamblul valorilor democraţiei şi prosperităţii.

Ideea lui C.Philip: viitorul unei ţări europene constă în a fi membră a Comunităţii
euopene, pentru că numai astfel poate influenţa evenimentele care apar şi poate să-şi
apere interesele. Aşa se explică multitudinea de cereri de aderare şi depuneri de
candidaturi: Turcia-aprilie 1987; Malta-iulie 1990; Elveţia şi Norvegia–noiembrie1992; Ungaria-martie 1994; Polonia-aprilie 1994; România-22 iunie 1995; Slovacia-iunie
1995; Letonia-octombrie 1995; Estonia-noiembrie 1995; Lituania-decembrie 1995;
Bulgaria-decembrie 1995; Cehia-ianuarie 1996; Slovenia –iunie 1996; Cipru-iulie 1999;
Marocul –deşi nu este stat european.

După acest număr mare de cereri UE devine prudentă, încercând să-şi răspundă la
o serie de probleme devenite vitale pentru ea:
- care este reforma instituţională pentru o organizaţie care va însuma 25-26 de
membri, apropierea nivelelor de dezvoltare economico-sociale a lor, care va fi
progresul unei uniuni tot mai „greoaie” ?;
- ce arhitectură va avea Europa secolului XXI ?.

Tot C.Philip aminteşte Uniunii că în timpul socialismului pentru aceste ţări din
centrul şi estul Europei, Uniunea şi SUA au fost modele după care au tânjit, astfel, că acum este greu să nu răspunzi la dorinţele lor de integrare într-o Europă unită. Apoi acelaşi autor susţine că Uniunea nu poate avea interesul ca la marginile ei să domnească instabilitatea politică şi economică; ea trebuie să facă ţările candidate să înţeleagă că nu este necesar să adere prematur, pentru că nu este în interesul lor să slăbească elementele de coeziune realizate de ţările membre ale Uniunii. Se impune păstrarea unei Uniuni puternice, capabilă ea însăşi să progreseze şi astfel să ajute ţările din Est, mai ales financiar.

Concluzia desprinsă este că ţările care doresc aderarea „trebuie să ştie să aştepte
acel timp care să aducă reuşita lărgirii şi să pregătească condiţiile etapelor succesive prealabile aderării”. Altfel, Uniunea îşi va încetini ritmul aderării, se va bloca instituţional, iar uniunea monetară şi politică va fi amânată pentru o vreme. Se va lua în calcul Uniunea cu mai multe viteze, care va trebui„cu abilitate şi imaginaţie” să convingă pe unii candidaţi să accepte(pentru un timp) statutul de asociat, iar pe alţii să-i facă să accepte ideea că au în faţă o perioadă de tranziţie lungă şi complexă, pe care trebuie să o depăşească.

Mario Telo consideră că la nivelul anilor 1990 nu exista o strategie globală a ceea
ce va trebui să fie Europa, datorită prăbuşirii comunismului în ţările Europei de Centru şi Vest, care priveau cu optimism intrarea lor în Uniune. Astfel dezbaterile asupra identităţii europene erau confuze, deoarece ţările Uniunii dezvoltau probleme economice şi monetare ale cetăţenilor săi mult prea îndepărtate şi chiar necunoscute pentru ţările est europene. Se puneau pe de o parte probleme legate de integrarea social-economico-politică, iar pe de altă parte probleme de redescoperire a unor valori care au fundamentat Europa de altădată, valori ce trebuiesc reaşezate la baza vieţii sociale, economice, politice şi spirituale a vechiului continent.

La începutul anilor ’90 apar unele dificultăţi ale funcţionării cuplului aprofundare-lărgire, care proveneau fie:
- de la ţări care cereau aderarea dar solicitau numeroase excepţii de la acquis-ul
comunitar aşa numitul „opting out”, aşa cum este cazul Danemarcei care la CE
de la Edinburg obţine neparticiparea la a treia fază a UEM, restricţii la cetăţenia
europeană, nerecunoaşterea procedurilor comunitare pe probleme de securitate
internă, deci rămânerea ei în planul cooperării şi nu al integrării, aşa cum
susţine TUE, caz asemănător Angliei;
- fie din refuzul opiniei publice din unele ţări candidate de a ratifica Tratatul de
adeziune; exemplul Norvegiei şi chiar şi al Elveţiei, care a recurs la referendum,
refuzând astfel participarea la Sistemul Economic European, considerându-l
anticamera primirii în Uniune;
- criza iugoslavă a dovedit eşecul europenilor în problema stabilirii ordinii
europene în numele unei politici externe şi de securitate comună, lăsând impresia că fără SUA şi NATO Europa este incapabilă să stăpâneasco şi să soluţioneze sursele de conflict de pe continent.

Euroscepticii emit ideea de blocare a construcţiei europene într-un spaţiu economic
fără orizont politic şi de securitate, unde au eficienţă doar practicile interguvernamentale.

Totuşi la Lisabona în 1992, Consiliul European hotărăşte ca negocierile cu ţările
candidate din zona AELS să înceapă după adoptarea Tratatului de la Maastricht.

Uniunea a adoptat cu acest prilej, în problema lărgirii, ideea „liniarităţii” conform căreia cei nou primiţi nu schimbă natura şi funcţiile comunităţii ci adaugă doar, proporţional noi votanţi.

Criteriile de la Copenhaga (iunie 1993), aduc evident anumite înăspriri a
criteriilor de aderare. Aici Consiliul European tabelizează baza de date şi propune
operarea cu acestea într-o manieră distinctă pentru candidaţii din AELS şi pentru cei din PECO, asociaţi ai UE, care pot deveni membri atunci când vor îndeplini criterii politice, economice, juridice etc. „prestabilite”.

1). Politice:
- stabilitatea instituţiilor democratice;
- primatul dreptului;
- respectul drepturilor omului;
- protecţia minorităţilor.

2). Economice

3). Asumarea obligaţiilor adeziunii (l’acquis communautaire), a obiectivelor:
- uniunii politice;
- uniuni economice;
- uniuni monetare.

Economic

A). Existenţa unei economii de piaţă viabilă:
1) echilibrul dintre cerere şi ofertă se naşte din jocul liber al forţelor pieţii,
preţurile ca şi schimburile sunt liberate;
2) nu există o barieră importantă la intrarea pe piaţă (constituirea noilor
întreprinderi) nici la ieşirea de pe piaţă (faliment);
3) sistemul juridic, inclusiv reglementarea relativă la drepturile de proprietate este în lucru, legile pot fi aplicate iar contractele executate;
4) stabilitatea macroeconomică este realizată ceea ce implică o stabilizare
corespunzătoare a preţurilor şi o însănătoşire durabilă a finanţelor publice şi a datoriei externe;
5) există un larg consens asupra fundamentelor politicii economice;
6) sectorul financiar este suficient de dezvoltat pentru a orienta economiile spre investiţiile productive.

B).Capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţei:
1) existenţa unei economii de piaţă viabilă, prezentând un grad de stabilitate
macroeconomică suficient pentru ca agenţii economici să poată lua decizii întrun
mediu stabil şi previzibil;
2) un volum suficient de resurse umane şi materiale, inclusiv infrastructuri,
învăţământ şi cercetare;
3) aptitudinea întreprinderilor de a adapta ceea ce implică accesul la capitalul-risc, la personalul calificat şi la mijloacele tehnologice necesare, care vor trebui să provină în parte din exterior.
Printre indicatorii de competitivitate trebuie amintiţi:
4) gradul de integrare comercială pe care o ţară îl atinge cu Uniunea înaintea
lărgirii: cu cât integrarea este mai mare, cu atât restructurarea cerută de adeziuni
va fi mai mică. Indicatorul cuprinde şi volumul şi natura bunurilor care sunt
deja schimbate în ţările membre;
5) proporţia întreprinderilor mici, pe de o parte, pentru că ele obţin profit de pe un acces mai bun pe pieţe pe de altă parte pentru că întreprinderile mari sunt mai
greu adaptabile la ajustările necesare.

Este important ca ţările candidate să fie bine pregătite pentru intrarea în Uniune:
- prin preluarea acquisului în perioada de preaderare, armonizându-şi regulile de
funcţionare ale pieţei unice (TVA, pieţe publice, operaţiuni bancare, asigurări,
norme tehnice europene) şi apoi ale uniunii economice şi monetare;
- prin capacitatea de prospectivă a unui sistem instituţional care să funcţioneze
după principiile celui din UE.

Apoi, prioritare pentru UE devin problemele consolidării economice dar fără să
ignore pe cele legate de aderare. Consiliul extraordinar de la Bruxelles din octombrie 1993 hotărăşte ca până la 1 martie 1995 negocierile cu ţările AELS să se încheie, în ciuda numeroaselor dificultăţi apărute.

Conceptul „linearităţii” lărgirii este susţinut şi la Consiliul European în decembrie
1993 la Bruxelles. Se cere convocarea unei Conferinţe interguvernamentale care să
revizuiască TUE şi să ofere soluţii la preocupările legate de arhitectura Europei în cazul lărgirii cu ţările PECO. Conferinţa şi-a deschis lucrările la Torino în 1996; s-au încheiat abia în 1997 prin semnarea unui nou Tratat privind UE (Amsterdam).

„Agenda 2000” document lansat în 16-17 iunie 1997 de Comisia europeană, propunând
în avizele sale începerea negocierilor numai cu unele state. Abia la Consiliul European de la Luxembourg apare o concepţie clară despre procesul de lărgire spre PECO plus Cipru şi Turcia. Din agenda 2000 reiese că în faţa Uniunii stau trei grupe mari de probleme:
I. Întărirea politicilor Uniunii. Structurile Uniunii să funcţioneze în strânsă
legătură cu cetăţeanul şi să răspundă sfidărilor secolului al XXI-lea, printre care
amintim:
-constrângerile demografice;
-afirmarea noilor tehnologii;
-construirea societăţii informaţiei;
-restructurări în toate domeniile vieţii economice şi sociale;
-creşterea interdependenţei dintre economii;
-necesitatea de a da Europei o statură internaţională mai marcată.

Agenda 2000 prevede consolidarea ansamblului de politici interne pentru a se crea:
- condiţiile unei creşteri durabile,
- fondarea acestei creşteri pe cunoaştere,
- modernizarea sistemelor de muncă,
- promovarea unei societăţi solidare, sigure, preocupată de interesul general,
responsabilă faţă de problemele mediului.

Prioritatea politică a Uniunii este întărirea şi coeziunea economico-socială a
construcţiei europene, obiectiv tradus prin:
-reducerea disparităţilor regionale,
-susţinerea regiunilor în mutaţie economică,
-dezvoltarea resurselor umane la scara întregii Uniuni. Drept urmare regiunile rămase în urmă vor primi 75% din fondul comunitar destinat dezvoltării, stimulând regiunile defavorizate. Fondul de coeziune va rămâne principalul instrument de ajutorare a ţărilor mai puţin dezvoltate pentru a li se asigura convergenţa cu gradul de dezvoltare a Uniunii.

Se acordă o anumită atenţie politicii agrare comune prin mărirea competitivităţii
sectoarelor producţiei de cereale şi creşterii bovinelor. Asupra Uniunii se exercită două presiuni:
- una exercitată de Organizaţia Mondială a Comerţului, unde SUA doreşte preţuri
scăzute pe o piaţă total liberalizată;
- alta exercitată de preţurile deja mici din ţările candidate care vor fi nevoite să le ridice la nivelul celor comunitare.

UE consideră că în politica PAC este importantă susţinerea modelului european de
agricultură care înseamnă:
-continuarea dezvoltării rurale,
-a tehnologiilor care apropie agricultura de om şi mediul său de viaţă,
-care are în vedere calitatea producţiei,
-şi susţinerea echilibrului social.

II. Problematica lărgirii UE. Se invocă criteriile politice şi economice de la Copenhaga, Comisia propunând deschiderea negocierilor de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. Pentru a preîntâmpina suspiciunea celorlalte tări candidate Agenda 2000 sublinia că „în vederea unei posibile aderări pe termen mediu importante eforturi sunt necesare chiar şi ţărilor din primul val”.

J. Santer afirma că toţi candidaţii sunt chemaţi să devină membri cu drepturi
depline, numai că nu toţi prezintă caracteristici economice şi sociale care să-i plaseze în situaţia de a negocia această adeziune. Astfel parteneriatul pentru aderare impune ţărilor candidate:
-adoptarea progresivă a acquisului comunitar,
-familiarizarea cu programele şi metodele de lucru comunitare,
-începând cu anul 2000 ajutoare financiare de preaderare. Ajutoarele de preaderare
şi de integrare a noilor state membre în politicile comunitare vor fi de 75 miliarde ECU pentru 2000-2006.

Comisia va prezenta în fiecare an un raport către Consiliul European privind
progresele realizate de fiecare ţară candidată. Ţările care nu au început egocierile vor fi invitate la discuţiile de aderare, când le va veni momentul

III. Elaborarea unui cadru financiar. La început pe perioada 2000-2006 ca să permită
acoperirea coerentă şi în limitele bugetare rezonabile a evoluţiei politicilor comunitare şi a incidenţelor lărgirii UE cu noi state membre.

La 1 februarie 1993 a fost semnat „Acordul European de asociere a României la
UE” în vederea pregătirii aderării ei. Acordul a fost semnat de ambasadorul Philippe de Schouteete de Tervarent, din partea Comunităţii, personaj cunoscut prin lucrarea sa „Une Europe pour tous”. Acordul ţinea cont de câteva considerente:
- legăturile tradiţionale ale României cu Comunitatea şi statele membre şi valorile comun împărtăşite;
- voinţa părţilor de a întări aceste legături şi de a stabili relaţii reciproce durabile, întărind şi amplificând raporturile stabilite în trecut prin acorduri de comerţ, cooperare comercială şi economică, acord semnat la 22 octombrie 1990;
- posibilitatea României de a lua parte la integrarea europeană;
- relaţii calitative noi oferire de apariţia unei noi democraţii în România şi de
voinţa acesteia de a întări libertăţile politice şi economice, principiul de bază a
asocierii;
- realizarea în România a tranziţiei spre un nou sistem politic şi economic, realizat cu ajutorul Comunităţii care să respecte statul de drept, drepturile omului, ale minorităţilor, să practice un sistem pluripartidic bazat pe alegeri
libere şi democratice, să construiască o economie de piaţă;

Obiectivele asocierii dintre România, Comunitate şi statele sale membre sunt:
- asigurarea unui cadru pentru dialog politic şi pentru dezvoltarea relaţiilor
politice strânse;
- dezvoltarea comerţului şi a unor relaţii economice armonioase care să sprijine
dezvoltarea economică a României;
- formarea unei baze pentru cooperarea economică, socială, financiară şi
culturală;
- crearea unor instituţii adecvate care să facă asocierea efectivă;
- crearea cadrului pentru integrarea graduală a României, care-şi asumă acţiunile
pentru a îndeplini condiţiile necesare.

Se va institui un dialog politic, dialog care se va desfăşura în cadrul Consiliului de asociere responsabil pentru toate problemele ridicate de părţi, în cadrul Comitetului Parlamentar de Asociere sau în orice cadru.

Prevederea de asociere din art.7, prevede o perioadă de maximum 10 ani, perioadă
împărţită în două etape succesive, articolul făcând următoarea menţiune.
- Consiliul de Asociere va proceda cu regularitate la examinarea aplicării acordului şi la realizarea de către România a reformelor economice pe baza principiilor stabilite în preambul. Acest lucru s-a realizat prin sesiunile Consiliului de asociere.

Din art. 110 desprindem ideea că în realizarea sarcinilor sale la nivel ministerial
Consiliul de asociere să fie asistat de un Comitet de asociere alcătuit din funcţionari ai Guvernului României şi ai Consiliului şi Comisiei comunităţilor. În această perioadă de tranziţie România şi Comunitatea „vor stabili o zonă de liber schimb, cu obligaţii reciproce în concordanţă cu prevederile prezentului acord şi în conformitate cu cele ale acordului general pentru tarife vamale şi comerţ”.

Încă la Consiliul de la Copenhaga (iunie 1993) se conturează limpede unele
exigenţe faţă de ţările candidate, cu caracter de subiectivitate, de incapacitate de
cuantificare, pe baza cărora să se judece nivelul de dezvoltare a unei ţări. Teama
justificată de această apreciere este reluată mai târziu în Agenda 2000, când în ceea ce priveau România aprecierile nu aveau nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în ţară.

Remarcându-se gândirea tehnocratică şi birocratică des întâlnită la instituţiile comunitare.

La 3 mai 1995 Comisia publică „Cartea Albă”, care cuprinde pregătirea statelor
asociate ale Europei Centrale şi de Est pentru integrare lor în „piaţa internă a Uniunii”. Publicaţia prezenta strategia de preaderare adoptată de Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, în scopul de a ajuta aceste ţări asociate. Ajutorul consta în „pregătirea economiei lor pentru a funcţiona după regulile pieţei interne a UE”, dar făcându-se distincţie între „alinierea la piaţa internă a Uniunii şi aderarea în sine la Uniune, care implică acceptarea acquisului comunitar în totalitatea lui”.

Conform prevederii de la Essen pre-aderarea se sprijinea pe două elemente:
- acorduri europene care creau asociaţii între ţările candidate şi Uniune, pentru a
ajuta PECO să atingă obiectivele aderării în domeniul pieţei interne, având în
vedere apropierea legislaţiei;
- relaţii între PECO şi instituţiile Uniunii care completează acordurile de asociere
bilaterale furnizând un cadru propice întăririi dialogului şi consultărilor,
dezvoltând cooperarea, pregătind PECO pentru integrarea în UE.

„Carta Albă” insista asupra promovării măsurilor legislative şi de punere în lucru a
măsurilor practice de restructurare a diverselor sectoare, încât apropierea de UE să nu fie numai formală. Astfel, Consiliul de la Essen menţiona necesitatea unor structuri care să pună în lucru prevederile legislative. Comisia europeană propunea o competiţie a fiecărei ţări cu ea însăşi în scopul atingerii unor standarde ale UE. Uniunea nu-şi aroga rolul de judecător, ea se vroia un partener dornic să-şi ofere ajutorul, considerând că succesul strategiei de pre-aderare este dat de capacitatea fiecărei ţări candidate de a se organiza şi conduce, de a-şi mobiliza resursele pentru a se apropia de standardele Uniunii.

Cheia succesului efortului de aderare este reforma macroeconomică, consolidarea
stabilităţii economice şi crearea instituţiilor economiei de piaţă, realizabil printr-un:
- sistem de reguli juridice şi comerciale;
- codul comerţului,
- legea proprietăţii,
- legea falimentului,
- dreptul contractelor,
- protecţia consumatorului;
- proces de privatizare;
- ansamblul de măsuri privind formarea profesională;
- mecanisme de descentralizare economico-financiare.

Pentru că PECO se angajează la aceste schimbări se impune reexaminarea periodică a rezultatelor obţinute de către fiecare ţară candidată.

Piaţa internă a ţărilor europene va dispune de un instrument comun pentru realizarea unor obiective cum ar fi:
- creşterea economică durabilă, echilibrată care să respecte mediul;
- nivel ridicat al utilizării forţei de muncă şi al protecţiei sociale;
- nivel şi calitate superioară a vieţii;
- o mai mare coeziune economică şi socială;
- ameliorarea performanţelor economice;
- alocarea mai eficientă a factorilor de producţie.

Art. 7 al Tratatului UE defineşte piaţa internă ca „un spaţiu fără frontiere interne
în care este asigurată libertatea circulaţiei mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor”. Carta Albă se referă la articolele din Tratat care stabilesc regulile de funcţionare a acestui spaţiu fără frontiere. Astfel:
- art.6 interzice orice discriminare bazată pe naţionalitate, atât între statele
membre cât şi între resortisanţi;
- art. 8A cetăţenii Uniunii au drept de liberă circulaţie şi de sejur pe teritoriul
statelor membre;
- art. 9 şi 12 sunt suprimate drepturile de vamă şi taxele echivalente asupra
schimburilor de mărfuri dintre ţările membre;
- art. 30 şi 36 interzic restricţiile cantitative asupra schimburilor de mărfuri
dintre ţările membre;
- art. 37 interzice orice discriminare din partea monopolurilor naţionale;
- art. 48-51 stabilesc principiile liberei circulaţii a lucrătorilor;
- art. 52-57 prevăd libertatea de circulaţie;
- art. 58 libertatea de instalare a societăţilor;
- art. 59-66 instaurează libera prestare de servicii;
- art 95 impune statelor să nu practice discriminări fiscale.

În „Carta Albă” sunt prezentate într-un mod cu totul particular cele patru libertăţi:
-de circulaţie a mărfurilor;
-a serviciilor;
-a persoanelor;
-a capitalului.

„Cartea Albă” conţine prevederi privind politica de concurenţă, vizând patru
domenii legate de conduita întreprinderilor şi a puterilor publice:
1. trebuiesc prevăzute reguli care să împiedice acordurile restrictive dintre
întreprinderi, privind împărţirea pieţelor, asigurarea dominaţiei asupra altor întreprinderi;
2. reglarea şi stabilirea unor „alianţe strategice” sub forma fuziunilor şi
achiziţiilor care ar reduce competitivitatea pieţelor;
3. în condiţiile frontierelor deschise se impune un control riguros alajutoarelor de stat acordate unor întreprinderi care cer să fie protejate de concurenţă, dar acestea trebuie să vizeze cercetarea, dezvoltarea, protecţia mediului sau coeziunea regională, cu efecte pozitive fără profituri în întreprindere; iar alte tipuri de ajutoare care falsifică concurenţa sunt interzise;
4. monopolurile de stat cu caracter comercial, întreprinderile publice şi cele care se bucură de drepturi speciale prezintă şi ele riscuri pentru libertatea concurenţei şi trebuie restructurate.

Parlamentul european priveşte problematica lărgirii UE spre Europa Centrală şi de Est dintr-o perspectivă largă, urmărind modul ei de organizare nu numai sub aspectul
creerii pieţei unice ci şi al elaborării identităţii europene de apărare şi ecuritate în cadrul unei PESC, astfel ca. Europa unită să fie la înălţimea politică a responsabilităţii pe care trebuie să şi-o asume. Ţările membre actuale şi viitoare trebuie să împărtăşească aceleaşi idei în concepţia despre Europa. Iar procesul lărgirii nu trebuie să uite obiectivele şi valorile care au generat construcţia europeană, legate de pace, securitate, prosperitatea popoarelor continentului. De aici şi ideea că lărgirea trebuie realizată cu fiecare ţară în parte, funcţie de eforturile şi de meritele proprii.

Uniunea trebuie să sprijine lărgirea, mobilizând resurse materiale, umane,
organizatorice de care dispune. Valorificând experienţa ţărilor de la Vişegrad, Uniunea trebuie să încurajeze cooperarea regională prin programe de tip Interreg şi Phare; ţările candidate neavând experienţă în cooperarea comunitară, Uniunea va sprijini zonele de liber-schimb din Europa Centrală.

Adeziunea este un proces complex, de durată care solicită ţările candidate un efort
continuu, la mobilizarea resurselor proprii dar mai ales la soliditatea şi temeinicia
opţiunilor lor europene.

În zilele de 12-13 decembrie 1997 au avut loc lucrările Consiliului European de la
Luxembourg, desprinzându-se ideea că „lansarea procesului de lărgire inaugurează o eră nouă punând capăt în mod definitiv diviziunilor trecutului”, Consiliul propunând o viziune de ansamblu asupra dezvoltării Uniunii şi a politicilor sale pentru a căuta
răspunsuri adaptate sfidărilor care se conturează dincolo de anul 2000.

Cele trei componente ale strategiei de aderare:
- parteneriatul de pre-aderare;
- întărirea ajutoarelor de pre-aderare;
- avizele Comisiei, prezintă o importanţă primordială.

Ţinând cont de aceste trei componente, Consiliul de la Luxembourg face recomandarea pentru statele candidate şi subliniază importanţa începerii cât mai repede a
negocierilor de aderare.

La 30 martie 1998 în urma Consiliului de la Luxembourg s-a lansat procesul de
adeziune cu toate statele candidate, dar s-au început discuţiile doar cu ţările menţionate în Aviz; pentru cele nemenţionate cum era şi cazul României se prevedea parteneriat de aderare consolidat. Raportul prevedea să urmărească progresele realizate de România, pe termen scurt (criteriile politice) cât şi în perspectiva obţinerii unor performanţe economice pe termen lung. Astfel, în martie 1998 ţara noastră a prezentat prima versiune a programului naţional de adoptare a acquis-ului (PNAA). În încheiere Raportul menţiona faptul că procedura de screening va fi continuată, că PNAA va fi adoptat evoluţiei lucrurilor astfel încât în toamna anului 1999 să poată fi adoptată o nouă apreciere a Comisiei Europene.

Instituţiile europene îşi propuneau să ajute România în modernizarea infrastructurii, în protecţia mediului, în dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, în reforma administraţiei publice şi a statisticilor.

Fiecare Consiliu European considera că în procesul de lărgire se înregistrează
progrese permanente, dar pentru ţara noastră aceste progrese nu au fost marcate de
judecăţi corespunzătoare ale Comisiei, în ciuda eforturilor reale depuse în direcţia
avansului reformei economice şi a preluării acquis-ului comunitar. Totuşi la Consiliul de la Viena (11-12 decembre 1998) a fost invitată Comisia să elaboreze un Raport asupra progreselor ţărilor candidate pentru Consiliul European de la Helsinki, care a avut loc în decembrie 1999, element stimulator pentru România.

Aşa se explică faptul că la Consiliul European de la Koln, s-au făcut aprecieri
privind procesul de lărgire, arătându-se că negocierile cu primul val se află pe calea cea bună, înregistrând un dinamism şi rezultate pozitive.

Comisia condusă de italianul Romano Prodi s-a dovedit mult mai receptivă la
problemele Europei Centrale şi de Est, lansând la 13 octombrie 1999 o strategie
ambiţioasă de deschidere a negocierilor de aderare, cu ţările candidate din cel de al
doilea val. Cu acest prilej comisarul european pentru lărgire Gunter Verheugen declara că Uniunea doreşte să renunţe la vechea strategie a negocierii în valuri de state, propunând o alta mai ambiţioasă, prin care să fie considerate cu adevărat performante fiecare ţară candidată, echilibrând două obiective potenţial conflictuale: rapiditatea şi calitatea.

României i se cere să îndeplinească două condiţii pentru începerea negocierilor:
- mobilizarea resurselor bugetare adecvate;
- implementarea unei reforme structurale a instituţiilor de îngrijirea copiilor, iar
până la sfârşitul anului 1999 măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei macroeconomice.

G. Verheugen afirma că odată cu o nouă strategie toată lumea va avea şansa sa, dar
nici o ţară nu va trebui să aştepte nici o zi pentru că celelalte ar fi rămas în urmă.

Parlamentul european cere Uniunii să acorde a atenţie specială progresului social
din ţările candidate, protecţiei mediului, siguranţei şi securităţii energetice, protecţiei minorităţilor, discriminării între sexe, politicii de azil şi imigrare. Apoi mai cere ca resursele financiare existente să fie astfel orientate încât să permită realizarea unor proiecte de infrastructură adaptate nevoilor comunităţilor locale şi regionale.

Momentul istoric pentru România în ceea ce priveşte aderarea ei la UE este
Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), care a hotărât să aducă o
contribuţie pozitivă la securitatea şi stabilitatea continentului european, a decis
organizarea în februarie 2000 a conferinţei interguvernamentale bilaterale, în vederea antamării negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, pe baza adeziunii lor la Uniune şi a adoptărilor care trebuiesc aduse tratatelor.

România şi-a exprimat hotărârea de a parcurge cât mai rapid toate fazele procesului
de negociere, în urma Programului stabilit şi aprobat de Parlamentul României la 21
decembrie 1999, considerând aderarea ca o prioritate strategică, o opţiune constantă de viitor. Astfel România pregăteşte 12-19 capitole de negociere cu UE şi o strategie
economico-socială pe termen mediu care cuprinde:
- Planul Naţional de adoptare a Acquis-ului,
- Planul Naţional de dezvoltare rurală, Parlamentul adoptând un cadru juridico-administrativ de bună gestionare a resurselor uriaşe pe care UE este gata să le
pună la dispoziţia ţării noastre. Deci un tip nou de relaţii se constituie între UE
şi România, care dacă vor fi gestionate cu responsabilitate şi bună credinţă se
vor răsfrânge pozitiv asupra vieţii tuturor românilor.

Problema lărgirii Uniunii spre Centru şi Est, preocupă mediile intelectuale, analişti, specialişti în diverse domenii, astfel că, legătura dintre lărgirea şi consolidarea Uniunii apare în perspective teoretice variate. Una dintre aceste teorii care provine din partea mediilor academice americane, se referă la faptul că această construcţie însoţită de lărgire trebuie apărată atât din interiorul ei, dat fiind unele semne de întrebare şi disfuncţionalităţi care par să i se opună cât şi din exterior.

Introducerea monedei unice EURO, dă speranţa unei consolidări a unităţii, iar felul
cum Uniunea a rezistat presiunilor crizei din Asia şi Rusia (1997-1998) a confirmat-o. Este cert că dacă euro deraiază toată construcţia europeană va începe să se destrame – după teoria lui T. Montbrial. Deci Uniunea trebuie să-şi consolideze modelul socialeconomic european, să-şi armonizeze politicile economice structurale, urmate de o construcţie politică adecvată.

Construirea Uniunii în numele valorilor democraţiei şi prosperităţii economice la
scară continentală, nu anulează specificităţile naţionale şi regionale, ci se dezvoltă o diversitate, care sub semnul subsidiarităţii adună toate statele şi naţiunile într-o acţiune comună lăsându-le în acelaşi timp largi spaţii de mişcare autonomă.

Raportul Ramses 1998 arată că PECO se deschide spre UE cu produsele tradiţionale pe care le-a exportat înainte de anul 1990, mai ales în domeniul metalurgiei (feroase şi neferoase), textilelor, încălţămintei şi unor produse alimentare; potenţialul
60 de comerţ al acestor ţări (aşa cum arată unii economişti – Baldwin, Hamilton, Winnters etc.) era remarcabil.

În această perioadă de început o situaţie particulară o întâlnim în agricultura ţărilor Europei Centrale şi de Est, care, aprobând legi de privatizare şi de lichidare a proprietăţilor de stat, au făcut ca producţia agricolă să cunoască o reală prăbuşire. În România s-a practicat autoprivatizarea astfel că 28% din suprafeţe au fost preluate de către particulari chiar înainte de a se vota legea, ceea ce a descurajat investitorii.

Fărâmiţarea pământului, deci mica proprietate nu a putut susţine o producţie modernă
din lipsă de fonduri, preţul produselor agricole scăzând astfel mult sub preţul produselor industriale folosite, iar creditele oferite agricultorilor fiind îngrădite şi restricţionate.

Asocierea la UE a făcut ca aceste ţări să fie înglobate într-un amplu circuit de
schimburi economice bazat pe dezvoltarea unor parteneriate „naturale”, considerate ca
având un rezultat ideal mai ales între parteneri între care nu sunt bariere tarifare, legături de vecinătate cu costuri reduse ale transporturilor produselor. Raportul Ramses stabileşte două astfel de parteneriate, între:
- Germania, Austria şi Cehia,
- Germania, Italia, Grecia, România, Bulgaria, şi Turcia.

Relevant este faptul că ţărilor fondatoare ale UE, 6 la număr, le-au trebuit peste 40
de ani pentru a realiza uniunea monetară, iar celorlalte care au aderat peste 25 de ani pentru a se integra direct acestor mecanisme. De aici şi întrebarea firească: care este timpul necesar integrării PECO, ţări care abia de câţiva ani (mai puţini de zece) realizează apropierea de UE. De aici problema anului 1997: care vor fi statele alese pentru începerea discuţiilor de aderare, deoarece în toţi aceşti ani ideea diferenţierii ţărilor candidate a existat, aşa cum a existat un prim pluton favorit format din: Cehia, Polonia, Ungaria şi chiar Slovacia (desconsiderată datorită regimului Meciar).

Însă pasul decisiv în construirea unei noi viziuni asupra Uniunii Europene, l-a
adus Conferinţa interguvernamentală de la 14 februarie 2000, prilej cu care preşedintele Comisiei Romano Prodi preciza obiectivele procesului de negociere ca fiind:
- lărgirea Uniunii Europene care va aduce schimbări calitative în ansamblul
construcţiei;
- realizarea reformei instituţiilor care trebuie să fie de profunzime, pentru a nu
lăsa loc unor probleme în suspensie aşa cum s-a procedat cu precedenta CIG;
- elaborarea unei viziuni clare asupra funcţionării eficiente şi democratice a
instituţiilor unei Uniuni cu 27 sau 28 de membrii.

Reluând ideea Construcţiei europene şi în faţa Parlamentului European, preşedintele Romano Prodi susţinea că procesul lărgirii cu acest număr de membri este unul ambiţios, care presupune găsirea de soluţii tranşante care să nu slăbească Uniunea.

CIG trebuie să se angajeze în descoperirea unor probleme care se vor pune in domeniul:
- cooperării întărite,
- întărirea unei politici economice europene de securitate şi de apărare în locul
PESC-ului,
- apoi „reforma reformelor „ legată de modalitate de a lua hotărârile”.

Astfel, preşedintele Romano Prodi întocmeşte un adevărat inventar al nevoilor Europei cum ar fi:
1) o creştere viguroasă şi susţinută pentru a învinge şomajul şi excluderea socială şi pentru a consolida greutatea regională şi globală a Uniunii;
2) obţinerea securităţii prin reducerea surselor de agitaţie şi tensiune, prin
consolidarea securităţii (combătând criminalitatea, dezordinea instituţională, carenţele de educaţie, justiţia socială, protecţia mediului);
3) un sens care să ducă mai departe moştenirea unei civilizaţii profund înrădăcinată în valorile religioase şi civice, păstrând deschiderea spre alte culturi în numele umanismului, a libertăţii, a dialogului, a culturii şi vieţii spirituale.

În continuare Romano Prodii puncta ideea creerii modelului de societate pe care
să-l răspândească în lume „nu numai aici în Europa pentru a apăra interesele noastre”, un model de punere consensuală în comun a suveranităţilor, în care fiecare dintre noi acceptă să aparţină unei minorităţi. Noi avem, continua preşedintele o experienţă unică de oferit, experienţa eliberării omului de constrângerile penuriei, a războiului, opresiunii şi intoleranţei.

Pentru a satisface nevoile Europei, Uniunea trebuie să-şi centreze acţiunea sa
asupra priorităţilor reale pe care le impune perspectiva lărgirii, asigurând stabilitatea şi creşterea economică, dinamica pieţei interne, efortul de promovare a cercetării şi inovaţiei, preocupări de armonizare a sistemelor de protecţie socială şi de creare a unui spaţiu european al justiţiei şi securităţii. Este o manieră radicală de remodelare a Europei.


Bibliografie

1.Union Européenne, recueil des Traités,Tome 1, vol.1, Europ, Luxembourg,1999
2.Bino Olivi, l’Europe difficile, Ed. Gallimard, Paris, 1998
3.Emmanuel Todd, L’invention de l’Europe, Ed. du Seuil, Paris, 1996
4.Henri Mendras, L’Europe des Européens, Ed. Gallimard, Paris,1997
5.Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Ed. Did. Si Ped., Bucuresti, 1999
6.Tratatul de la Nisa, coord. V. Vese, A. Ivan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001
7.Ch. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, P.U.F., Paris, 1993
8.Liviu-Petru Zăpârţan, Construcţia europeană, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000
9.Liviu-Petru Zăpârţan, Mecanisme şi politici ale integrării europene, C.F.C.I.D. Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2003

Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 14)

CAPITOLUL XIV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ


1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale

Omul acţionează într-o ambianţă socială, în cadrul căreia, parametrii comportamentului său sale sunt evaluaţi prin norme sociale.

Viaţa socială se desfăşoară într-un cadru normat impus de nevoia organică de ordine şi justiţie.

Răspunderea socială nu este specifică numai dreptului, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcă o regulă de conduită.
Răspunderea socială este un element component esenţial a oricărei forme de organizare, ea existând încă din societatea primitivă. Socrate se întreba în antichitate dacă “este posibil să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?”1 De fapt, ideea de răspundere este nedespărţită de personalitatea umană, având o profundă semnificaţie morală.

Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice. Neconcordanţa conduitei umane cu imperativul normelor sociale poate atrage o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică.2 Răspunderea constă în obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor reguli şi care poartă amprenta dezaprobării sociale a unei astfel de conduite3. Deci, natura normei încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de răspundere ce se pot institui fiind manifestări ale răspunderii sociale.
Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, între ele există interacţiune, corelaţie, fapt ce are ca rezultat formarea nivelului general al răspunderii sociale.
Răspunderea socială4 este acea instituţie socială ce se referă la modelul de conduită pe care membrii societăţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea individului, o atitudine conştientă şi activă a acestuia, ce rezultă dintr-un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la baza răspunderii individului. Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în direcţia dorită de ordinea socială existentă.
Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea şi conservarea valorilor sociale recunoscute într-o societate la un moment dat, şi se manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de societate vizând direct conservarea sistemului social.5
Răspunderea socială este de ordin normativ ce implică sancţionarea socială a individului, în cazul neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu individului obligaţii determinate cu consecinţe coercitive.
Caracteristica răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei juridice instituite de organele statului. Încălcarea prevederilor normelor juridice este singurul temei al răspunderii juridice şi al sancţionării juridice. Sancţiunea juridică este considerată ca fiind mai gravă, mai promptă şi mai eficientă decât sancţiunea politică, morală, etică sau civică.

2. Noţiunea răspunderii juridice
2.1. Definiţie şi caracteristici
Răspunderea juridică se referă la comportamentul uman, în cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept, acţionând cu vinovăţie, sunt obligate să suporte consecinţele acestei conduite, respectiv, sancţiunile juridice.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul săvârşirii unui ilicit, sau pe cale să se înfăptuiască. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice6.
În literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este considerată ca fiind acea categorie generală a dreptului, ce constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită, a unor urmări inconvenabile, a unei sancţiuni juridice. Răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică (penală, civilă, contravenţională etc.), ci, ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Deoarece, aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, acestea se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplică măsurile de constrângere.
Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice, care reprezintă o premisă a instituţiei răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi obligaţii juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare.
Dintr-o perspectivă mai largă7, răspunderea juridică reprezintă expresia specifică a ideii de responsabilitate socială, în conformitate cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.
Răspunderea juridică este, un raport juridic social, complex ce se naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei juridice pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării ordinii de drept.8 Acest raport este statornicit de norma juridică, între autorul încălcării dispoziţiilor acestuia şi stat reprezentat prin agenţi ai puterii publice.
Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici conferite atât de specificul dreptului, al normelor juridice şi sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că ea implică diferite grade de constrângere statală.
Prin intermediul răspunderii juridice se realizează scopul preventiv, scopul sancţionator şi scopul educativ, care deşi implica prevenţia nu se confundă cu aceasta.

3. Principiile răspunderii juridice
Cu toate că răspunderea juridică îmbracă diferite forme concrete ce prezintă multiple particularităţi, ea are o serie de principii generale aplicabile tuturor formelor sale.
Principiile răspunderii juridice sunt idei de bază, călăuzitoare ale acestei instituţii, strâns legate atât de principiile fundamentale ale dreptului cât şi de principiile diferitelor ramuri de drept, prezentând însă, anumite trăsături caracteristice. Aceste principii, nu au caracter exclusiv juridic ci, includ deopotrivă aspecte morale şi politice.
Principiile răspunderii juridice sunt prezente în toate sistemele moderne de drept, fiind variabile doar implicările lor operaţionale în legile materiale şi procedurale.

3.1.Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
Conform acestui principiu, intervine răspunderea juridică şi se aplică sancţiunea juridică, numai dacă subiectul de drept nu a respectat conduita prescrisă de normele juridice, respectiv, dacă este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervine pentru că subiectul de drept a ales acea conduită care încalcă interesele sociale ocrotite prin norme de drept.
Societatea instituţionalizată condamnă comportamentele deviante ale indivizilor ce săvârşesc cu vinovăţie fapte ilicite.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol: sancţionator şi educativ. Are un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte sancţiunea prescrisă de norma de drept şi are un rol educativ deoarece, o persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită, urmărindu-se îndreptarea şi reintegrarea sa în societate.
Răspunderea juridică intervine conform acestui principiu, numai pentru faptele juridice ilicite săvârşite cu vinovăţie fără a avea incidenţă asupra-conduitei neexteriorizate (a ideilor nematerializate în acte de conduită) care este un simplu fapt de conştiinţă ce nu încalcă dreptul şi nu constituie un temei pentru tragere la răspundere juridică.
Vinovăţia presupune atitudinea autorului faptei ilicite faţă de faptă şi urmările sale, libertatea de voinţă şi de conştiinţă a acestuia.
Deşi regula este că, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, care trebuie dovedită, sunt cazuri expres reglementate de lege9, când răspunderea juridică intervine indiferent de vinovăţie, situaţie în care, răspunderea juridică are caracter obiectiv (de exemplu, răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare sau răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori).10

3.2. Principiul răspunderii personale
Potrivit acestui principiu, efectele sancţiunii se răsfrâng numai asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică. Aşadar, răspunderea juridică este legată exclusiv de autorul faptei ilicite, proporţiile sale fiind stabilite în funcţie de circumstanţele personale ale făptuitorului. Excepţie de la regula răspunderii personale, o constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere obiectivă, independentă de culpă.
Când răspunderea juridică derivă din fapta altuia sau din cea produsă solidar cu altul, ea se va circumscrie numai pentru ceea ce a săvârşit autorul.

3.3. Principiul „non bis in idem”
În cadrul acestui principiu se întâlneşte regula după care se aplică o singură sancţiune o singură dată pentru aceeaşi faptă, ilicită.
Aşadar, unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o singură sancţiune juridică. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea cumulului diferitelor forme de răspundere juridică, faţă de fapta ilicită a aceleiaşi persoane, dacă prin fapta respectivă s-au încălcat simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală, administrativă etc. De asemenea, conform acestui principiu nu se exclude nici aplicarea de sancţiuni cumulative în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică (de exemplu, în cadrul răspunderii penale se poate institui pentru aceeaşi faptă infracţională, pedeapsa cumulativă a închisorii şi a amenzii penale).
Principiul răspunderii personale şi principiul „non bis in idem” exclud posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură: fie civile, fie penale, fie administrative ori disciplinare. Aceasta pentru că, fiecărei încălcări a unei norme juridice îi corespunde aplicarea unei singure sancţiuni juridice a cărei natură depinde exclusiv de natura normei juridice încălcate.

3.4. Principiul legalităţii răspunderii juridice
Acest principiu presupune că la baza acţiunii de tragere la răspundere juridică trebuie să stea legea ca unic temei. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii este valabil pentru toate formele răspunderii juridice. În acest sens, dispune şi Constituţia României din 2003 la art.23 alin.12: „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.”

3.5. Principiul justeţei sancţiunii
Acest principiu are ca cerinţă fundamentală, necesitatea existenţei unei strânse concordanţe între gravitatea faptei ilicite săvârşite şi sancţiunea aplicată autorului acesteia. În acest sens, este necesară o corectă alegere şi aplicare a normei de drept sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită, ce constituie singurul temei al răspunderii juridice.
Principiul justeţei sancţiunii presupune în acelaşi timp şi o corectă individualizare (alegere) şi aplicare a sancţiunilor juridice de către organele de stat competente.

3.6. Principiul celerităţii tragerii la răspundere
De înfăptuirea acestui principiu depinde în bună, măsură, realizarea scopului răspunderii juridice. Acest principiu exprimă cerinţa ca tragerea la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit, pentru ca sancţiunea să-şi producă efectele dorite (represive şi preventiv-educative), atât faţă de făptuitor cât şi faţă de societate.
Aplicarea sancţiunii juridice ca o reacţie a societăţii organizate faţă de fapta ilicită implică aplicarea rapidă a pedepsei deoarece, dacă forţa de constrângere nu intervine cu promptitudine nu se produc finalităţile dorite.
Tragerea la răspundere juridică a făptuitorului nu poate fi tărăgănată, deoarece s-ar crea un sentiment de insecuritate în raporturile sociale, pe de o parte, şi un sentiment de neîncredere în capacitatea organelor ce asigură respectarea ordinii de drept, pe de altă parte11. De asemenea, trecerea timpului ar putea să ducă la dispariţia unor probe, sau să determine impedimente în stabilirea stării de fapt.
Pentru aceste considerente, prin lege se stabilesc de cele mai multe ori, termene de aplicare a sancţiunii sau termene de prescripţie. De exemplu, aplicarea sancţiunii administrative se face în cel mult 3 luni de la data săvârşirii contravenţiei, iar executarea amenzii contravenţionale poate avea loc în cel mult 1 an de la aplicarea ei.
În Dreptul penal, operează prescripţia executării pedepsei şi a răspunderii penale, stabilindu-se termene limite în care persoanele vinovate pot fi trase la răspundere şi în care se poate impune executarea pedepselor dispuse.
În Dreptul civil, operează prescripţia extinctivă ce constă în stingerea dreptului material la acţiune şi a dreptului de a cere executarea silită dacă acestea nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege. De asemenea, în cazul răspunderii disciplinare, se prevede pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare un termen de prescripţie (emiterea deciziei de sancţionare în 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre abaterea disciplinară săvârşită de către angajator dar nu mai târziu de 6 luni de la data comiterii faptei).12

4. Condiţiile generale ale răspunderii juridice
Este necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii juridice şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică îşi are unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa căreia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate celelalte elemente ce caracterizează conţinutul încălcării normei juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, reprezintă condiţiile răspunderii juridice. În literatura de specialitate există opinii13 ai căror autori identifică noţiunea de temei cu cea de condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de bază, în timp ce, alţii separă aceste elemente şi evidenţiază un temei obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv (vinovăţia).
Privită ca noţiune generală răspunderea juridică implică existenţa unor elemente cantitative, ce alcătuiesc fondul ei comun.

4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridice
Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a autorului faptei ilicite, este nevoie de întrunirea cumulativă a unor factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Aceşti factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale răspunderii juridice.
Condiţiile răspunderii juridice sunt:
- conduita ilicită;
- rezultatul dăunător (prejudiciul);
- raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul dăunător (legătura cauzală);
- vinovăţia autorului faptei ilicite;
- inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică.
Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere juridică, însă ele prezintă trăsături caracteristice distincte, care le individualizează, în funcţie de forma răspunderii juridice. În unele forme ale răspunderii juridice alături de aceste condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese.

4.2. Conduita ilicită
4.2.1. Noţiune şi caracteristici
Conduita ilicită este faptul juridic ilicit ce determină naşterea raportului juridic de constrângere, respectiv a raportului juridic de aplicare a sancţiunii.
Conduita ilicită este cauza declanşării răspunderii juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-inacţiunea) care nesocoteşte o dispoziţie a legii.
Conduita ilicită este un act al conduitei umane14, ce reprezintă ansamblul de acte şi fapte concrete ale individului, aflate sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului, de voinţa acestuia. Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau un fapt devine ilicit dacă încalcă normele juridice.
În teoria juridică, cu privire la, problema obiectului ilicit juridic în raport cu care se stabileşte ilicitatea unui fapt uman s-au conturat următoarele teze:
- ilicitatea este asociată vinovăţiei sau prejudiciului;
- ilicitatea se apreciază în raport cu dreptul subiectiv încălcat;
- caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu ordinea de drept;
- caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu raportul juridic concret.
Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită15 sunt folosite în drept, în mod alternativ având aceeaşi semnificaţie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi imoralitatea.16

4.2.2. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite
Modalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi inacţiunea (omisiunea).
A. Acţiunea (comisiunea), este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite şi constă într-o manifestare efectivă, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Acţiunea este un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act conştient este însă ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi presupune încălcarea unei norme juridice prohibitive.
Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizică a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substanţe etc.
B. Inacţiunea (omisiunea), constă în abţinerea de la acţiune a persoanei care este obligată să săvârşească anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate. Inacţiunea are un caracter conştient şi voluntar, fiind o conduită dirijată pentru atingerea anumitor scopuri.
Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o acţiune prin omisiune, ce constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituie obligaţia subiectului (de exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor taxe sau datorii la termenul prevăzut etc.).

4.2.3. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice
După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de gradul de periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru săvârşirea diferitelor fapte ilicite.
Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea formelor răspunderii juridice se ţine cont de gradul de pericol social şi de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Aşadar, după gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele răspunderii juridice, se stabilesc şi individualizează sancţiunile juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce decurg din faptele ilicite, este motivată de existenţa în societate a unei ierarhii a valorilor.
Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor, singurul în măsură să aprecieze valorile şi să le stabilească ierarhia, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de aplicare a dispoziţiilor juridice în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective.
După gradul de pericol social al faptelor şi după natura sancţiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii juridice, sunt:
- infracţiunea, care atrage răspunderea penală;
- contravenţia, care atrage răspunderea administrativă (contravenţională);
- abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul muncii;
- faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă (delictuală sau contractuală).

a) Infracţiunea17 este forma conduitei ilicite care prezintă cel mai înalt grad de pericol social.
Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin norme de drept. Prezintă pericol social18, orice faptă ce aduce atingere normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea dintre gradul de pericol social al infracţiunii19 şi cel al altor fapte ilicite, constă în gradul mai ridicat sau mai scăzut al acestui pericol. Legiuitorul este cel ce califică o faptă ilicită ca având un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social, stabilind care anume fapte sunt considerate infracţiuni. Infracţiunea prezintă un grad ridicat de pericol social pentru că pune în pericol valori sociale importante şi provoacă urmări şi tulburări sociale grave. Art.18 din Codul penal stabileşte că, faptele ce constituie pericol social sunt, acţiunile sau inacţiunile prin care se aduce atingere principalelor valori sociale, ocrotite de legea penală: statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor sale, întregii ordini de drept.
Gradul de pericol social al infracţiunii este dat de următorii factori: valoarea obiectului infracţiunii; mărimea şi natura urmărilor produse; persoana infractorului; atitudinea psihică faţă de faptă şi urmările sale; modul de săvârşire; mijloacele folosite; locul şi timpul; rezonanţa socială a faptei infracţionale.
Infracţiunea este conduita ilicită, determinată expres de lege, ce produce consecinţe negative grave şi care poate fi combătută numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal, conform adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul penal stabileşte în acest sens că: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni”.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi prevederea faptei ca infracţiune de legea penală. Aceste trăsături definitorii ale infracţiunii privesc: aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infracţiunii (săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege).
Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice; sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa penală, care este cea mai gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este răspunderea penală.
Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţa de judecată.
Răspunderea penală este aceea formă a răspunderii juridice care intervine ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, care este fapta ilicită ce prezintă pericol social superior cantitativ oricăror altor fapte din sfera ilicitului juridic (contravenţii, delicte civile, abateri disciplinare etc.)
Răspunderea penală este acel raport juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat ca titular al dreptului de a aplica sancţiune penală, pe de o parte şi infractor ca titular al obligaţiei de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii penale aplicate, pe de altă parte.
Răspunderea penală se caracterizează prin următoarele trăsături:
- temeiul răspunderii penale este infracţiunea;
- acţiunea penală se promovează din oficiu
- repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu-l absolvă pe infractor de sancţiunea penală;
- răspunderea penală este subiectivă, ea se bazează pe culpa autorului, vinovăţia fiind temeiul său;
- răspunderea penală are caracter strict personal;
- răspunderea penală este limitată, în sensul că se referă exclusiv la fapta comisă;
- sub aspect probator, domeniul său de reglementare este guvernat de principiul prezumţiei de nevinovăţie;
- răspunderea penală generează raporturi de subordonare;
- răspunderea penală nu poate fi stinsă prin acordul părţilor.

b) Contravenţia20, este forma conduitei ilicite ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Domeniul de reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ.
Art.1. din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, defineşte contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului sau al sectorului municipiului Bucureşti.
Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin “legi contravenţionale”.
Aşadar, atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), ce prezintă pericol social, fiecare dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii juridice.
Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea reprezintă un pericol social mai redus, cu urmări mai puţin grave decât cele produse prin infracţiune.
Contravenţia este o abatere de la normele de drept administrativ21, având deci un caracter ilicit.
Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice, persoanele juridice putând fi subiecte ale contravenţiei numai când legea prevede expres această posibilitate.
Potrivit art.5 al Ordonanţei Guvernului nr.2/2001, completată şi modificată prin Legea nr.180/2002 sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda, contravenţia, munca în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională. Amenda contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului constatator.22
Alături de sancţiunile contravenţionale principale se pot aplica şi sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea lucrurilor destinate şi folosite la săvârşirea contravenţiei, precum şi confiscarea lucrurilor, rezultate prin săvârşirea faptei contravenţionale.
Constituţia României din 2003, prin art.23 alin.13 stabileşte că: „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.” În acelaşi sens dispune şi Ordonanţa Guvernului nr.108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale.23
Rezultă că singurele sancţiuni contravenţionale aplicabile în prezent sunt: amenda contravenţională şi munca în folosul comunităţii.
Răspunderea contravenţională24 îşi are temeiul în săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale stabilită şi sancţionată ca atare printr-un act normativ emis de parlament, guvern, consiliile locale sau judeţene. Aşadar, răspunderea contravenţională izvorăşte din fapta contravenţională, care generează consecinţe materiale sau imateriale, socialmente periculoase. Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este autorul contravenţiei, iar subiectul pasiv este partea vătămată care poate fi o persoană fizică sau juridică.
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 a introdus pentru prima dată în domeniul contravenţional principiul răspunderii contravenţionale a persoanei juridice, o răspundere directă şi personală a persoanei juridice.

c) Fapte ilicite civile sunt acele fapte umane care cauzează unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în:
- violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situaţie în care este vorba de delict civil, ce dă naştere răspunderii civile delictuale25;
- nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale.
Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice este răspunderea civilă.
În principiu răspunderea civilă delictuală revine autorului faptei ilicite civile, conform principiului răspunderii numai pentru faptele proprii. Cu toate acestea, Codul civil român reglementează unele cazuri în care o persoană răspunde civil pentru prejudicii cauzate prin fapta altor persoane sau pentru prejudiciile produse de lucrurile animale aflate sub paza lor juridică. Astfel, Codul civil instituie următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform art.998-1002) situaţii în care răspunderea este delictuală:
- răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999);
- răspunderea pentru fapta altuia26 (art.1000 Cod civil);
- răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina edificiului (art.1000-1002).

Răspunderea civilă este o răspundere materială ce constă în obligaţia celui care prin fapta sa a cauzat altuia un prejudiciu, de a-l repara în limitele prevăzute de lege. Această formă a răspunderii juridice reprezintă un instrument eficient de apărare şi protecţie a proprietăţii, mai ales în condiţiile în care repararea prejudiciului material este mai sigură şi de multe ori mai rapidă decât atunci când intervine o altă formă de răspundere.

Răspunderea civilă, ca formă a răspunderii materiale constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, sau să repare prejudiciul pentru care este responsabilă în cazurile prevăzute de lege.
Răspunderea civilă este considerată ca fiind sancţiunea civilă, cu un caracter reparator aplicată celui ce prin fapta sa ca produs, daune (materiale sau morale) altor persoane.
Domeniul şi regimul juridic al răspunderii civile fac obiectul dreptului civil şi sunt reglementate de Codul Civil şi legile civile speciale.
Răspunderea civilă prezintă următoarele particularităţi:
- intervine în cazul în care cel prejudiciat apelează la autorităţile statului;
- are ca finalitate satisfacerea intereselor celui prejudiciat;
- obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este o sancţiune civilă;
- are ca subiecte atât persoane fizice cât şi persoane juridice;
- are caracter patrimonial, sancţiunea civilă vizează patrimoniul autorului faptei ilicite.
Răspunderea civilă se prezintă sub două forme:
- răspunderea civilă delictuală, care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicită fără ca între autor şi persoana prejudiciată să existe vreo legătură contractuală. Această formă a răspunderii civile se întemeiază pe obligaţia fiecărei persoane de a nu face nimic de natură a dăuna altuia.
- răspunderea civilă contractuală, care intervine în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi. Această răspundere se întemeiază pe obligaţia părţii contractante care a încălcat dispoziţiile asumate de a repara prejudiciul cauzat.
Cele două forme ale răspunderii civile au acelaşi scop: repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane printr-o faptă ilicită.

d) Abaterea disciplinară, este forma conduitei ilicite ce se manifestă prin încălcarea de către o persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor de serviciu.
Art.263 alin.2 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind: fapta ilicită săvârşită de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste obligaţii de comportare alcătuiesc disciplina muncii.
Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru declanşarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea unitate.
Abaterea disciplinară presupune întrunirea a două condiţii cumulative:
- calitatea de angajat;
- încălcarea unei îndatoriri de serviciu.
Obligaţiile de serviciu sunt cuprinse în legi şi alte acte normative, în regulamente de ordine interioară, în contractul colectiv de muncă, în contractul individual de muncă, în normele privind protecţia şi securitatea muncii, în statute în ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. În legislaţia noastră nu se precizează expres care anume fapte sunt considerate abateri disciplinare, ci doar se indică obligaţiile de serviciu a căror nerespectare atrage răspunderea disciplinară a persoanelor angajate în muncă. Aşadar, abaterile disciplinare sunt prevăzute de legiuitor de regulă, prin arătarea obligaţiilor de serviciu a căror nesocotire este sancţionată disciplinar.
Abaterea disciplinară are o sferă mai restrânsă a faptelor ilicite, deoarece le include numai pe acelea prin care se violează obligaţiile legale de muncă. Atunci când prin statute profesionale aprobate prin lege specială se stabileşte un alt regim sancţionator va fi aplicat acesta.
Subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi numai persoana care este încadrată în muncă, subiectul abaterii disciplinare fiind întotdeauna determinat, circumstanţiat, având calitatea de salariat sau de angajat pe baza unui contract de muncă.
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea regulilor de disciplină, fără însă a se înlătura cumulul de răspunderi atunci când s-au lezat mai multe valori proteguite de lege. Această formă a răspunderii juridice are caracter strict personal având rolul de a ocroti “disciplina muncii, şi a producţiei, ordinea internă a unităţii. Răspunderea disciplinară nu înlătură celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională)27. Răspunderea disciplinară nu înlătură celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională).
Răspunderea disciplinară este instituţia specifică dreptului muncii care constă într-un ansamblu de norme juridice privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie, de către orice salariat a obligaţiilor anuale prin contractul individual de muncă, precum şi a normelor disciplinare.
Răspunderea disciplinară beneficiază de sancţiuni tipice, specifice, iar domeniul şi regimul ei juridic sunt reglementate în Codul muncii (art.263-268).
Angajatul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, conform legii, sancţiunii disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.
Sancţiunile disciplinare se stabilesc în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, luându-se în considerare împrejurările săvârşirii faptei, gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală a salariatului.
Sancţiunea pentru abaterea disciplinară este sancţiunea disciplinară care, potrivit art.264 din Codul muncii poate consta în:
- avertisment scris
- suspendarea pe cel mult 10 zile lucrătoare a contractului individual de muncă
- retrogradarea din funcţie pe o perioadă de până la 60 de zile
- reducerea salariului/indemnizaţiei de conducere cu 5-10% pe 1-3 luni;
- desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Alături de răspunderea disciplinară, Codul muncii stipulează şi alte forme de răspundere juridică: răspunderea patrimonială, contravenţională şi penală.
Răspunderea patrimonială poate fi constituită în sarcina angajatorului sau a salariatului. Astfel, atunci când din culpa angajatorului, salariatul a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, acesta este obligat să-l despăgubească în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale (art.269 Codul muncii). Pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, salariaţii răspund patrimonial (art.270).

4.3. Prejudiciul sau rezultatul dăunător
Prejudiciul sau rezultatul dăunător, constituie consecinţa produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage răspunderea juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor societăţii valori sociale ocrotite prin normele juridice.
Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află într-un raport de cauzalitate şi poate consta în28:
- cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-o pierdere patrimonială ce are un conţinut economic, putând fi evaluat pecuniar (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte);
- cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului, a drepturilor personale nepatrimoniale (cinste, onoare, reputaţie, prestigiu).
Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral, art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În doctrină29, s-a stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în reparaţiune trebuie să aibă următoarele caractere: să fie cert, direct, actual şi personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau interes şi să nu fi fost încă reparat. Repararea prejudiciului material ce constă în pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat, este guvernată de principiul reparării integrale a acestuia.
În anumite forme ale răspunderii juridice, prejudiciul patrimonial sau moral determină măsura sancţiunii ca rezultat al aprecierii pericolului social al faptei ilicite.

4.4. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dintre
fapta ilicită şi rezultatul dăunător)
Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta prezintă diferite particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică30.
Conform principiului universal al cauzalităţii, toate fenomenele apar ca efect al altora, întreaga evoluţie fiind o înlănţuire de fenomene. Cauzalitatea31 acţionează prin manifestările oamenilor (acţiuni-inacţiuni), efectul său fiind rezultatul acţiunii conştiente a indivizilor, acţiune orientată spre un anumit scop.
Prin raport cauzal, se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen denumit fenomen-efect (sau efect).
Pentru existenţa legăturii cauzale, faptul ilicit trebuie să fi fost cauza determinantă a producerii rezultatului dăunător, iar acesta din urmă să fi fost consecinţa directă a faptului ilicit.
Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur efect şi raport cauzal complex, când există un concurs de cauze şi un concurs de efecte.
Cauza, este acel fenomen ce generează efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau omisiunii care ameninţă, pune în pericol sau lezează relaţiile sociale apărate prin norme de drept. Ea este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul antisocial opus normelor de drept32 ce are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin normele juridice.
Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului, pe care acesta îl generează în mod nemijlocit.
Cauzele se pot clasifica în mai multe categorii: cauze principale şi secundare; cauze directe şi indirecte; cauze imediate şi mediate etc.
Alături de cauză, în raportul de cauzalitate pot interveni şi alte fenomene cum ar fi: condiţia şi întâmplarea.
Condiţia, se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care ajută, favorizează, mediază apariţia altui fenomen. Fenomenul-condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză şi influenţează acţiunea cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna procesul dezvoltării cauzei în efect.
Întâmplarea, este fenomenul neprevăzut, care are un temei extern, adică decurge din împrejurările exterioare esenţei lucrurilor şi care se poate produce sau nu.
Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa omului, întâmplarea este independentă de voinţa făptuitorului şi ea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl poate întârzia.
Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe: raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.
Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul dintre cauză şi efect îl constituie expresia necesităţii şi nu cea a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente.
Sunt considerate necesare acele fapte în lipsa cărora nu s-ar fi produs rezultatul dăunător, toate celelalte contribuţii fiind ajutătoare. Prin caracterul necesar al raportului cauzal se înţelege faptul că orice cauză are un efect şi orice efect are o cauză.
Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul dăunător există un raport de cauzalitate necesar.
Stabilirea rolului de cauză, de condiţie sau întâmplare a unui fenomen se poate face numai în cadrul procesului aplicării practice, când are loc individualizarea răspunderii juridice.




4.5. Vinovăţia
4.5.1. Consideraţii generale
Vinovăţia este o condiţie obiectivă indispensabilă pentru angajarea răspunderii juridice fiind unul din fundamentele importante ale acestuia, ce desemnează latura subiectivă a încălcării normelor de drept.
Orice act al conduitei umane (acţiune sau inacţiune) se caracterizează printr-o serie de trăsături materiale, dar şi prin faptul că reprezintă o manifestare a voinţei şi conştiinţei omului.
Vinovăţia33 este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este categoria juridică ce înglobează în conţinutul său un ansamblu de procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită şi îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite.
În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite apare iniţial (înainte ca aceasta să devină realitate), sub forma unei idei comportamentale concepută în planul conştiinţei individuale, la nivel intenţional. Urmează apoi faza în care individul analizează motivaţiile acţiunii-inacţiunii sale, urmată de hotărârea de săvârşite sau abţinere de la săvârşirea faptei ilicite. După ce procesul decizional s-a finalizat, manifestarea de conştiinţă se transformă în manifestare de voinţă care direcţionează şi declanşează energia individului în scopul realizării conduitei propuse.
Aşadar, vinovăţia presupune acţiunea a doi factori caracteristici:
- factorul intelectiv (conştiinţa), care presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor acestora, o aptitudine psihică a individului de a înţelege semnificaţia faptei sale, de a discerne între cea ce este licit şi ilicit.
- factorul volitiv (voinţa), care presupune libertatea de deliberare şi de decizie din partea autorului faptei.
- factorul intelectiv este premisa esenţială a factorului volitiv, lipsa factorului intelectiv, a posibilităţii de cunoaştere, înlătură orice libertate a voinţei, astfel, între cei doi factori există o legătură indisolubilă, ei se interferează şi se presupun reciproc; conştiinţa este factorul care creează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
Prin urmare, vinovăţia, presupune atitudinea conştiinţei individului în raport cu urmările faptei, libertatea voinţei, asumarea riscului unui comportament, reprezentarea faptei şi urmărilor sale.
Pentru aceste considerente, numai un individ aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al acţiunii sale şi a consecinţelor negative aferente acesteia. Deoarece majoritatea indivizilor sunt normali din punct de vedere psihic, voinţa de a săvârşi actul ilicit se prezumă până la proba contrară.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca voinţa individului să fi fost conştientă şi liberă, fapt ce presupune prevederea rezultatului acţiunii, cunoaşterea raportului cauzal şi semnificaţia socială a rezultatului produs.
Conştiinţa umană se caracterizează prin doi factori: un factor de prevedere şi altul de reprezentare. Prin urmare, conştiinţa presupune că autorul faptei ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se producă prin fapta sa şi reprezintă mintal legătura cauzală dintre actul său şi rezultatul dăunător.
Pornind de la aceste considerente, vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte cu voinţă o faptă ilicită, având în momentul executării reprezentarea faptei şi a consecinţelor sale negative, sau, neavând reprezentarea faptei şi a urmărilor sale, a avut posibilitatea reală a acesteia.

4.5.2. Formele vinovăţiei
Din definiţia dată vinovăţiei rezultă, că vinovăţia este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Astfel, vinovăţia se poate prezenta sub două forme: intenţia şi culpa. Distincţia dintre aceste forme ale vinovăţiei se bazează pe deosebirea ce apare între atitudinea psihică a subiectului în cazul intenţiei şi al culpei.
Diferenţierea formelor de vinovăţie, în intenţie şi culpă, permite stabilirea gradului de vinovăţie, cu rol deosebit de important în determinarea formei răspunderii juridice şi a limitelor sale.

A. Intenţia
Intenţia (sau dolul) este starea spirituală şi morală ce precede şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există intenţie atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia constituie cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt (care formează conţinutul propriu-zis al faptei) şi conştiinţa că acel fapt prezintă un pericol social.
Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl constituie cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale negative.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului dăunător, intenţia se prezintă sub două forme: directă şi indirectă, clasificare ce se bucură de o consacrare legislativă.

a. Intenţia directă
Art.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă când infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale”.
Aşadar, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi reprezintă fapta sa, modul de realizare, anticipează consecinţele ei ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se caracterizează astfel, prin două elemente:
- prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, şi
- urmărirea producerii rezultatului dăunător.
Există intenţie directă, de exemplu, atunci când un individ descarcă arma asupra unei persoane, sau o loveşte cu cuţitul în mod conştient. În cazul intenţiei directe, subiectul prevede urmările socialmente periculoase ca rezultat al faptei având o atitudine ferm negativă faţă de acele relaţii sociale, ocrotite de lege, precum şi o voinţă şi dorinţă hotărâtă de a săvârşi fapta şi de a produce rezultatul dăunător.
În cazul intenţiei directe, raportul cauzal este prevăzut şi se produce în mod cert sau aproape cert.



b. Intenţia indirectă (eventuală)
Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie indirectă când infractorul prevede rezultatul şi deşi nu-l vrea şi nu-l urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”.
Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte producerea acelui rezultat, totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii rezultatului respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel, prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului faţă de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii lui. Cele două elemente specifice intenţiei indirecte sunt:
- prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi
- acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi nu se urmăreşte.
De exemplu, un individ fură hainele unei persoane aflată în stare de ebrietate, pe timp de iarnă, cauză ce conduce la moartea victimei. În această situaţie, fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie indirectă deoarece, autorul nu a dorit moartea victimei, dar a acceptat posibilitatea producerii ei. În cazul intenţiei indirecte, subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de lege şi prevede doar posibilitatea realizării urmărilor socialmente periculoase, având o anumită atitudine faţă de acele relaţii sociale şi o voinţă de a săvârşi fapta şi o nedorinţă de a se produce urmările respective pe care totuşi le acceptă pentru atingerea unui scop cu totul diferit.
La intenţia indirectă, raportul de cauzalitate este eventual.
Intenţia indirectă se aseamănă cu intenţia directă pentru că ambele prevăd producerea rezultatului, dar se deosebesc, prin atitudinea psihică faţă de rezultat. Astfel la intenţia directă se urmăreşte, se doreşte rezultatul, care este astfel sigur, iar la intenţia indirectă nu se urmăreşte rezultatul, el poate să apară sau nu (este eventual), însă se acceptă şi se lasă să se producă.
Intenţia este susceptibilă şi de alte clasificări cum ar fi: intenţia simplă (când agentul prevede şi doreşte producerea rezultatului) şi intenţie calificată (când agentul urmăreşte şi un scop anume arătat expres de lege). De asemenea, intenţia poate fi spontană (urmată imediat de actul ilicit) şi premeditată (implică o chibzuinţă îndelungată).

B. Culpa
Ca şi intenţia, culpa reprezintă un proces psihic, o atitudine a conştiinţei autorului faptei ilicite, la baza căreia stau o serie de procese de natură psihologică.
Culpa34 este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al faptei sale, dar nu urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod uşuratic că nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul penal, care se referă la următoarele modalităţi:
- culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa);
- culpa simplă (neglijenţa, neatenţia).
a. Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci când făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatul faptei sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod uşuratic, fără temei, că nu se va produce.
De exemplu, un conducător auto conduce în stare de ebrietate o maşină pe drumurile publice, producând un accident. În această situaţie, conducătorul auto a prevăzut posibilitatea producerii unui accident de circulaţie, el nu a dorit acest lucru, socotind fără temei că nu se va produce, bazându-se pe anumite elemente cum ar fi: maşina este nouă, el este un bun şofer etc., elemente ce se dovedesc a fi insuficiente deoarece, deşi există, accidentul se produce, ceea ce dovedeşte că a acţionat în mod uşuratic.
Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia (directă şi indirectă) în general, prevederea rezultatului faptei ilicite, iar cu intenţia indirectă, faptul că autorul nu urmăreşte producerea rezultatului faptei sale. Culpa cu prevedere se deosebeşte de intenţia indirectă prin neacceptarea rezultatului de către făptuitor, fiind convins, că acesta nu se va produce. Această convingere greşită trebuie să se bazeze pe anumite împrejurări de fapt, calităţi personale, etc. şi nu pe întâmplare sau eveniment care s-ar putea să nu aibă loc.
b. Culpa simplă, există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte modalităţi ale vinovăţiei (intenţia directă, intenţia indirectă şi culpa cu prevedere), prin neprevederea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale, în condiţiile în care era obligat să acţioneze atent pentru a prevedea aceste consecinţe şi avea posibilitatea să le prevadă în condiţiile concrete în care a acţionat.
Există de exemplu culpă simplă, când, un medic stabileşte un diagnostic greşit ceea ce va avea consecinţe nefaste asupra pacientului; sau, un farmacist prepară greşit un medicament sau eliberează un alt medicament din neatenţie; sau, casierul lasă casa de bani neîncuiată şi altcineva sustrage banii din casă.
Pentru stabilirea vinovăţiei în această formă a culpei, se iau în considerare două criterii:
- criteriul obiectiv – prin care se urmăreşte să se afle dacă făptuitorul sau o altă persoană din aceeaşi categorie din care făcea parte acesta (ca nivel de pregătire, experienţă) putea să prevadă rezultatul în acele condiţii. Dacă nimeni nu ar fi putut să-l prevadă, lipseşte vinovăţia, fiind în prezenţa cazului fortuit şi deci a exonerării de răspundere juridică;
- criteriul subiectiv – prin care se urmăreşte să se dovedească că făptuitorul şi orice altă persoană din categoria din care acesta făcea parte era obligat să prevadă rezultatul dăunător. Dacă se constată că, datorită particularităţilor psiho-fizice, intelectuale, pregătirii profesionale, făptuitorul nu putea sub nici o formă să prevadă rezultatul, lipseşte vinovăţia, datorită imposibilităţii reale, subiective a făptuitorului de a-l prevedea, şi nu datorită faptului că acel rezultat ar fi fost imprevizibil (ca în cazul fortuit).
În lipsa unor precizări legislative şi a unui punct de vedere unitar considerăm că, principalele modalităţi ale culpei sunt: imprudenţa, nepriceperea, neatenţia şi neglijenţa.
Imprudenţa, presupune o acţiune în contradicţie cu normele de prudenţă, o lipsă de diligenţă.
Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi sau profesii ce presupune cunoaşterea unor reguli, principii, precum şi abilitate profesională, şi un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate.
Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, dăunător, intervine răspunderea din culpă.
Neglijenţa, presupune omiterea de a lua măsurile şi precauţiile impuse de îndeplinirea unei obligaţii a individului. Ea se poate realiza numai în legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era obligată să le facă.
Intenţia şi culpa ca şi forme ale vinovăţiei implică atât un factor intelectiv cât şi un factor volitiv. Factorul intelectiv este determinat de atitudinea conştientă a omului faţă de conduita sa, respectiv conştiinţa caracterului antisocial al faptei şi al urmărilor acesteia. Factorul volitiv este determinat de actul de voinţă, liber, al omului de a hotărî cu privire la fapta sa. Elementul volitiv şi intelectiv sunt prezente în orice formă a intenţiei şi culpei şi ţin de atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, care presupune, aşadar, o activitate voluntară şi conştientă.

C. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a culpei care se grefează pe o intenţie.
Această formă a vinovăţie apare în general, în legătură cu o faptă la care se produc două rezultate: primul rezultat este prevăzut (situaţie, în care există intenţie), iar al doilea rezultat nu este prevăzut (situaţie în care există culpa). Deci, praetenţia este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei şi a culpei. Există intenţie depăşită de exemplu, în cazul infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal, când se comite o acţiune de lovire ce are ca rezultat vătămarea corporală a victimei, rezultat voit şi urmărit de autor. Datorită loviturilor se produce însă şi un alt rezultat, moartea victimei, pe care autorul nu l-a prevăzut. În acest caz, există intenţie depăşită, deoarece al doilea rezultat, respectiv moartea victimei s-a produs din culpă care a depăşit intenţia iniţială.

5. Cauze care înlătură răspunderea juridică
5.1. Consideraţii generale
Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia.
Legea şi doctrina semnalează anumite cauze, situaţii menite să înlăture caracterul ilicit al faptei şi să excludă în acelaşi timp şi răspunderea juridică.
Faptele sau împrejurările care împiedică sau anihilează libertatea de voinţă şi conştiinţă exclud sau diminuează vinovăţia autorului, deoarece influenţează în mod hotărâtor procesul de formare a laturii subiective.
Aceste împrejurări, situaţii, fie exclud caracterul ilicit al faptei şi pe cale de consecinţă răspunderea juridică, fie nu exclud acest caracter dar înlătură răspunderea juridică a autorului acesteia.
Din categoria cauzelor care înlătură, exonerează răspundere juridică, fac parte următoarele:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică şi constrângerea morală;
- cazul fortuit şi forţa majoră;
- minoritatea făptuitorului;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară, completă;
- eroarea de fapt.
Cauzele exoneratoare de răspundere juridică sunt personale, pentru că se iau în considerare numai faţă de persoanele cu privire la care se constată.
Unele din aceste împrejurări sunt comune mai multor forme de răspundere, iar altele sunt specifice unei forme de răspundere sau alteia35.
Această categorie de împrejurări, situaţii (care înlătură caracterul ilicit al faptei), se distinge de o altă categorie de situaţii, care nu înlătură ilegalitatea faptei, dar înlătură răspunderea juridică sau alte consecinţe ce decurg din aceasta. Astfel de cauze sunt: amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, reabilitarea etc.

5.2. Legitima apărare36
Într-un stat de drept este interzisă justiţia privată în sensul că, nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate prin recurgerea la acte şi fapte contrare ordinii de drept în scopul apărării drepturile şi intereselor legitime ce au fost lezate prin acţiunea altei persoane. Există însă cazuri, în care salvarea unui drept sau interes legitim de la un pericol ce-l ameninţă, nu este posibilă decât printr-o apărare sau ripostă imediată a celui atacat.
Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public, faptă ce pune în pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal).
Codul penal român, în modificarea sa actuală37 prevede la art.44 alin.2 (1) următoarele: „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin orice alte mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.” Rezultă că, norma penală înscrisă în aceste dispoziţii leagă de noţiunea legitimei apărări anumite condiţii menite să caracterizeze atacul şi apărarea.
Se află în legitimă apărare persoana care este ţinta unei agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru a se apăra, situaţie în care riposta sa este legitimă şi corespunde sentimentului de dreptate şi siguranţă personală.
De exemplu, un taximetrist este atacat noaptea în staţie pentru a fi tâlhărit de către un grup de indivizi, situaţie în care el porneşte maşina în care se află şi loveşte pe unul dintre agresori.
O faptă săvârşită în stare de legitimă apărare nu este considerată o faptă ilicită, ci ea este o faptă necesară în care făptuitorul reacţionează sub nevoia, impulsul instinctului de apărare, în mod voluntar şi conştient, dar fără libertate de voinţă.
Legitima apărare presupune unele condiţii cu privire la atac şi apărare (ripostă), între care trebuie să existe un raport de cauzalitate şi o proporţie între intensitatea atacului şi limitele apărării.

5.2.1. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare la atac şi la apărare. Astfel, se cere ca:
- atacul să fie material, adică să aibă un caracter fizic, obiectiv, reprezentat prin acte sau manifestări fizice îndreptate împotriva existenţei valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este material când se realizează prin cuvinte sau în scris (ameninţări, insulte, calomnii), sau când există simpla presupunere că se declanşează un atac;
- atacul să fie direct, adică să fie îndreptat în mod nemijlocit împotriva unei valori ocrotite de lege pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit (de exemplu, făptuitorul îndreaptă arma înspre victimă), fără existenţa unui obstacol material (zid, uşă etc.);
- atacul să fie imediat, actual, adică în punctul de a se declanşa, de a da naştere unui pericol prezent, iminent. Atacul viitor, ca simplă posibilitate, nu justifică legitima apărare;
- atacul să fie injust, fără temei legal, lipsit de orice justificare de drept. Această cerinţă impune ca atacul să fie săvârşit de o persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just sau injust al atacului. Când atacul vine din partea unui iresponsabil există stare de necesitate şi nu de legitimă apărare;
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, ea neputând depăşi limitele necesităţii. Aceasta înseamnă că, apărarea trebuie să fie de aceeaşi intensitate cu atacul, în sensul că, dacă atacul este grav apărarea poate să aibă acelaşi caracter, iar dacă atacul este uşor, apărarea trebuie să aibă un caracter uşor. Deci, trebuie să existe un raport de proporţionalitate aproximativă între fapta săvârşită în apărare şi atacul ce a determinat nevoia de apărare;
- apărarea să fie necesară, pentru înlăturarea atacului;
- apărarea să fie spontană, adică să intervină pentru a preveni un atac iminent sau a înlătura un atac actual;
- apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, adică să înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după începutul lui şi să se termine odată cu înlăturarea acelui atac.
Apărarea sau riposta la atac este considerată ca fiind o faptă pozitivă, o acţiune violentă, dar necesară, prin care se încearcă înlăturarea stării de pericol creată de agresor.
Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în următoarele situaţii:
- când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli;
- când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins;
- când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în sensul că riposta are o intensitate mult mai mare decât atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul.
Se consideră însă, ca fiind în legitimă apărare şi persoana care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proproţionale (echivalente) cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Din prezentarea făcută rezultă că, fapta considerată de lege ca fiind ilicită, săvârşită în stare de legitimă apărare este comisă fără vinovăţie, nu pentru că cel ce a comis-o avea dreptul să o facă, ci pentru că nu a avut posibilitatea să-şi determine şi dirijeze liber voinţa, situaţie în care lipseşte trăsătura esenţială a faptei ilicite – vinovăţia.

5.3. Starea de necesitate
Codul penal prevede în art.45 alin.2 că “este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.
Starea de necesitate reprezintă dreptul unei persoane de a-şi apăra propria persoană aflată în faţa unui pericol, grav, iminent şi de neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de a-şi apăra bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor ce aparţin altor persoane, dacă pericolul nu poate fi înlăturat altfel.
În starea de necesitate pericolul nu se naşte din atacul unui agresor ci el este generat de o împrejurare (fenomene naturale, fapta unor persoane responsabile).
În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca titularul valorilor ameninţate să săvârşească o faptă ilicită necesară, indispensabilă pentru salvarea acelor valori. De exemplu, un conducător auto conduce cu viteză excesivă pentru a transporta un bolnav grav la spital; sau, pompierii pentru a salva din incendiu un copil sunt nevoiţi să distrugă câteva apartamente. În astfel de cazuri deşi s-a comis o faptă ilicită, lipseşte vinovăţia pentru că s-a acţionat constrâns de necesitate.
Spre deosebire de legitima apărare în care pericolul se naşte din atacul unui agresor, în starea de necesitate, pericolul este generat de o întâmplare, de o faptă accidentală.

5.3.1. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv:
- existenţa unui pericol care să creeze posibilitatea survenirii unor pagube sau suferinţe;
- pericolul să fie iminent, adică să fie pe punctul de a se declanşa, să fie ameninţător; un pericol depărtat, trecut sau viitor nu implică o stare de necesitate;
- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. Deci, acţiunea de salvare să fie necesară, să fie singura cale de evitare a pericolului;
- pericolul să fie grav, să pună în pericol valori sociale deosebit de importante (viaţa, sănătatea, un bun important, un interes public);
- pericolul să fie fortuit, adică declanşarea lui să nu se datoreze intenţiei sau culpei celui aflat în stare de necesitate;
- acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină în limitele necesităţii, să nu fie exagerată în raport cu realitatea pericolului, cauzându-se urmări mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu se înlătura;
- acţiunea de salvare să fie necesară, adică să reprezinte singura posibilitate de evitare a pericolului;
- acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită;
- acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul (pompieri, salvamari, salvamontişti etc.) prin acţiunea de salvare să nu se fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă nu se înlătura pericolul, adică să existe o proporţie între consecinţele pericolului şi răul produs, prin acţiunea de salvare.

5.4. Constrângerea fizică
Fapta săvârşită prin constrângere fizică este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra fizicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă (energie) activă o exercită asupra energiei fizice a unei persoane şi căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Cel constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită, sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei persoane. De exemplu, militarul nu se prezintă la unitate fiind împiedicat de o înzăpezire, inundaţie, sau pentru că este sechestrat; sau un paznic este imobilizat de tâlhar şi împiedicat să alarmeze.
Aşadar, în caz de constrângere fizică lipseşte libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului ca şi condiţie indispensabilă subiectului oricărei fapte ilicite şi ca atare lipseşte vinovăţia. Constrângerea fizică poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unei maşini sau a unui animal ce nu poate fi stăpânit, fie de un fenomen natural.

5.4.1. Condiţiile constrângerii fizice sunt:
- să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane, ce poate consta în punerea în mişcare sau imobilitatea persoanei;
- săvârşirea unei fapte ilicite, prevăzută şi sancţionată ca atare într-un act normativ, din cauza unei constrângeri fizice;
- constrângerea fizică să fie directă asupra fizicului unei persoane;
- cel constrâns să nu poată rezista acţiunii de constrângere, să nu o poată înlătura decât prin săvârşirea faptei ilicite, voinţa sa fiind complet anihilată;
În general, ca urmare a constrângerii fizice se comit fapte de inacţiune (omisiune).

5.5. Constrângerea morală
Fapta săvârşită prin constrângere morală este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra psihicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită. Aceasta este o cauză ce răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi putea determina şi dirija liber voinţa, fapt ce exclude vinovăţia şi deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei bănci este ameninţat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o persoană este ameninţată că i se va răpi copilul dacă nu va face o mărturie mincinoasă.

5.5.1. Condiţiile constrângerii morale sunt:
- să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului unei persoane, care să se exercite printr-o ameninţare serioasă (scrisă sau orală, directă sau indirectă), ce provoacă o temere puternică, datorită căreia celui constrâns îi lipseşte libera determinare şi dirijare a voinţei;
- pericolul cu care se ameninţă să fie grav, pentru persoana ameninţată sau pentru altă persoană, adică, să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat, să nu fie o simplă temere;
- pericolul să fie iminent (pe cale să se producă) şi injust;
- pericolul să nu poată fi evitat în alt mod decât prin comiterea faptei ilicite, pretinse de cel ce ameninţă;
- între răul cu care se ameninţă şi cel ce ar rezulta din săvârşirea faptei ilicite să existe o anumită proporţie;
Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală exclud vinovăţia şi deci, caracterul penal al faptei, numai pentru cel care a comis fapta în această stare (cel constrâns), nu şi pentru cel ce a constrâns.

5.6. Cazul fortuit şi forţa majoră38
Prin fapta săvârşită în caz de forţă majoră, se înţelege fapta peste care se suprapune o întâmplare neprevăzută şi care produce un rezultat periculos, neprevăzut şi de neînlăturat. Cazul fortuit este reglementat în art.47 din Codul penal, iar forţa majoră este dedusă din doctrină.
Cazul fortuit există atunci când acţiunea – inacţiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevăzut datorită intervenţiei unei cauze neprevizibile, a unui eveniment căruia nu i se poate opune nimic (cui resist not potest).
În doctrină, forţa majoră (casus major) este considerată ca fiind acel fenomen natural sau social exterior extraordinar, de neînlăturat (imprevizibil şi invincibil) care exclude în întregime angajarea răspunderii juridice dacă a constituit cauza exclusivă a prejudiciului. Forţa majoră nu poate fi prevăzută şi nici prevenită, chiar cu cel mai înalt grad de diligenţă şi prudenţă.
Imprevizibilitatea trebuie să fie obiectivă să nu se datoreze unor cauze subiective datorită căreia făptuitorul nu a prevăzut rezultatul pe care în mod obişnuit orice persoană l-ar fi putut să-l prevadă. Persoana care a săvârşit o faptă ilicită în astfel de împrejurări, nici nu le-a conceput şi nici nu le-a urmărit sau acceptat. Aceste împrejurări schimbă rezultatul firesc al conduitei iniţiale a individului şi se pot datora unor fenomene ale naturii, fenomene provocate de unele boli (epilepsie, atac de cord) sau de animale.
De exemplu, X dă foc la gunoaie după care suferă un preinfarct iar focul provoacă între timp un incendiu; X aleargă după Y fără să ştie că acesta este cardiac şi drept urmare Y decedează; maşina lui X are o explozie de cauciuc de pe urma căreia se produce un accident; apariţia unui animal pe şosea determină intrarea pe contrasens ce se soldează cu un accident de circulaţie etc.
Cazul fortuit şi forţa majoră înlătură caracterul ilicit al faptei; cazul fortuit presupune cauze neprevăzute, iar forţa majoră presupune cauze inevitabile, de neînlăturat.
Trăsăturile principale ale forţei majore sunt:
- este un eveniment imprevizibil în producerea şi efectele sale;
- este un eveniment exterior acţiunii sau inacţiunii;
- autorul faptei;
- este un eveniment irezistibil, invincibil.

5.6.1. Condiţiile cazului fortuit sunt:
- să se săvârşească o faptă ilicită datorită unei acţiuni-inacţiuni peste care se suprapune o întâmplare, o împrejurare străină de cunoaşterea şi voinţa celui ce acţionează ilicit;
- împrejurarea fortuită care a intervenit să fi fost neprevăzută;
- rezultatul produs astfel, să fie imprevizibil şi de neînlăturat;
- imposibilitatea de prevedere să aibă caracter general şi obiectiv, adică nici o persoană aflată într-o cauză similară să nu fi putut să prevadă acea întâmplare şi acel rezultat.

5.7. Iresponsabilitatea
Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei persoane care în momentul comiterii ei nu poate să-şi dea seama de acţiunile-inacţiunile sale, sau nu poate fi stăpână pe ele, datorită debilităţii mintale sau altor cauze asemănătoare.
Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu medicamente, narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de urmările lor39, săvârşind astfel o faptă ilicită. În practica judiciară s-a statuat că este iresponsabil şi inculpatul care suferă de oligofrenie sau de boală psihică ce-i anulează discernământul, de schizofrenie care exclud discernământul constatate prin expertize medico-legale.40 O persoană iresponsabilă nu posedă însuşirile mintale necesare pentru a înţelege de ce anumite fapte prezintă pericol social şi au caracter ilicit.
Iresponsabilitatea poate fi intelectivă, când făptuitorul este inconştient de faptele ce le săvârşeşte şi volitivă, când făptuitorul nu-şi poate dirija, stăpâni şi conduce acţiunile sale.
În literatura juridică de specialitate se consideră că iresponsabilitatea poate fi: înnăscută (congenitală-idioţenie, debilitate mintală) sau dobândită (survenită pe parcursul vieţii-nevroze, psihoze); permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă).

5.7.1. Condiţiile iresponsabilităţii
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană iresponsabilă;
- iresponsabilitatea să se datoreze unor cauze de alienaţie sau debilitate mintală, nebunie, nevroză sau dezechilibru psihic provocat de intoxicaţii cu stupefiante sau alcool;
- iresponsabilitatea să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică a individului;
- iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite.
Constatarea iresponsabilităţii se face de către experţi, în cadrul unor instituţii sanitare de specialitate. Împotriva făptuitorului iresponsabil se pot lua numai măsuri de siguranţă cu caracter medical (obligarea la tratament medical, internarea într-un institut medical de specialitate), fapta lui nefiind considerată infracţiune nu va răspunde penal.

5.8. Beţia involuntară completă
Beţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe excitante sau narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod penal). Deşi forma de beţie cea mai frecventă este beţia alcoolică capabilă să provoace devieri specifice de la starea psiho-fizică normală şi să ducă la diminuarea sau chiar anihilarea capacităţii fizice şi psihice a persoanei, ea nu epuizează toate cazurile de intoxicaţie posibilă cu substanţe ce produc starea de ebrietate etc. În practica judiciară actuală din unele ţări occidentale se constată că numeroase fapte ilicite se săvârşesc sub influenţa consumului de substanţe stupefiante, care generează o stare de intoxicare a organismului denumită “beţia rece” cu efecte similare sau chiar mai grave uneori decât cele ale intoxicării cu alcool.

5.8.1. Condiţiile necesare41 - pentru ca beţia involuntară sau fortuită completă să fie cauză de înlăturare a conduitei ilicite sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite;
- starea de beţie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- starea de beţie să fie completă, astfel încât persoana să fie lipsită de capacitatea fizică şi psihică;
- starea de beţie să se datoreze alcoolului sau unor substanţe narcotice;
- starea de beţie să fie accidentală, fortuită, adică să fie rezultatul unei întâmplări neprevăzute.
Beţia involuntară completă presupune lipsa conştiinţei şi discernământului datorită unor împrejurări independente de voinţa individului. Efectele acestei stări constau în înlăturarea caracterului ilicit al faptei şi deci a răspunderii juridice, deoarece lipseşte trăsătura esenţială a faptei, respectiv vinovăţia. De principiu, săvârşirea unei fapte ilicite în stare de beţie involuntară nu atrage nici răspunderea penală nici răspunderea civilă, răspunderea civilă va putea fi reţinută atunci când făptuitorul a provocat sau a ajuns în această stare din propria sa culpă. Starea de beţie are un caracter strict personal şi va produce efecte de împiedicare a constituirii caracterului penal numai cu privire la persoana care a acţionat sub imperiul ei.
Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece făptuitorul a putut să-şi dea seama că poate ajunge în această stare. Ea poate constitui fie o circumstanţă agravantă, fie o circumstanţă atenuantă.

5.9. Minoritatea făptuitorului
Conform art.50 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Starea de minoritate înlătură răspunderea juridică, penală şi contravenţională, deoarece minorii nu au capacitatea de a răspunde pentru faptele ilicite pe care le săvârşesc.
Minorii sub 14 ani nu răspund pentru faptele lor în nici o situaţie, deoarece în privinţa lor există o prezumţie absolută a lipsei discernământului, care înlătură caracterul ilicit al faptei comise. Între 14 şi 16 ani se consideră că minorii au săvârşit fapta fără discernământ, însă dacă se dovedeşte contrariul, vor răspunde pentru fapta lor deoarece în această situaţie, prezumţia lipsei discernământului este relativă. Codul penal român stabileşte la art.99 alin.1 că: „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal” prezumţia lipsei discernământului fiind în astfel de situaţii, absolută. Alin.2 dispune că între 14 şi 16 ani minorul răspunde penal dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. În situaţia în care minorul a împlinit vârsta de 16 ani şi a săvârşit o faptă penală, va răspunde penal fiind prezumat că a acţionat cu discernământ. Discernământul se stabileşte în raport de natura, împrejurările concrete ale faptei şi personalitatea minorului.
Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci răspunderea juridică, numai cu privire la persoana la care se constată. Aşadar, minoritatea, “în personam”, putând profita de ea doar infractorul minor nu şi ceilalţi participaţi.
Minoritatea înlătură numai răspunderea penală şi contravenţională, nu şi răspunderea civilă, în care prejudiciul cauzat prin fapta sa altor persoane trebuie reparat integral de către părinţii lor (de către reprezentanţii legali).
Condiţiile minorităţii sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite;
- fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde juridic.

5.10. Eroarea de fapt
Eroarea de fapt42 constă în necunoaşterea totală (ignoranţă totală, absolută) a unei stări, situaţii sau împrejurări legate de fapta care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă).
În cazul erorii de fapt, făptuitorul nu-şi dă seama că încalcă legea penală, deoarece el nu cunoaşte unele stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde caracterul ilicit al faptei sale.
Eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, făptuitorul deşi are capacitate fizică şi psihică în momentul comiterii faptei ilicite, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă pentru că nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii ce existau în acel moment sau le cunoaşte greşit, existând astfel o discordanţă între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă (imaginea pe care şi-o face despre realitate). Această discordanţă îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei sale şi deci, de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient.

5.10.1. Condiţiile erorii de fapt sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în eroare de fapt;
- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- eroarea să nu provină din culpa făptuitorului;
- făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care deprinde caracterul ilicit al faptei.
Eroarea de fapt este o cauză personală ce înlătură caracterul ilicit al unei fapte, fără să producă efecte juridice faţă de alte persoane.
Eroarea de drept (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii), nu înlătură caracterul ilicit al faptei, deoarece conform adagiului latin “nemo censetur ignorare legem”, nimeni nu se poate apăra de răspundere invocând necunoaşterea legii.
De asemenea, nici eroarea asupra identităţii unei persoane (“error in personam”) nu înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru că normele de drept nu apără atributele unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane.

5.11. Executarea unei obligaţii legale sau contractuale
Executarea unei obligaţii impuse sau permise de lege sau contract, exclude caracterul ilicit al faptei chiar dacă există un prejudiciu.
Această cauză exoneratoare de răspundere juridică se materializează, de regulă, prin executarea ordinului de serviciu, a ordinului superiorului.
Raportul juridic de muncă presupune subordonarea administrativă, ce implică necesitatea executării ordinului de serviciu dat de şeful ierarhic. Dacă ordinul este vădit ilegal acesta nu va putea constitui temeiul exonerării de răspundere a executantului.
În ipoteza ordinului superiorului, caracterul ilicit al faptei este înlăturat numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii43:
- ordinul să provină de la o autoritate legitimă, competentă;
- ordinul să fie dat cu respectarea formelor legale;
- ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv;
- ordinul să nu fie executat în mod ilicit;
- ordinul să fie dat celui ce are sarcina să-l execute.






























NOTE BIBLIOGRAFICE



1. Antologie filozofică. Filozofia antică, vol.I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, pag.65. Pentru detalii privind diferite forme de manifestare a răspunderii juridice pe parcursul timpului, a se vedea, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.306 şi urm.
2. A se vedea, Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. All beck, Bucureşti, 2001, pag.221 şi urm.
3. Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pag.15.
4. Pentru detalii în acest sens, vezi, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.332-335.
5. Pentru detalii, a se vedea, P. Apostol, Norma etică şi activitatea normativă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.62.
6. Vezi, Dan Ciobanu, op.cit., pag.182.
7. A se vedea, Nicolae Popa, op.cit., pag.202 şi urm.
8. Pentru o definiţie similară, a se vedea, Radu I. Motica, Gh. Mihai, op.cit., 2001, pag.125.
9. Codul civil prevede la art.1000 că “suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”; art.1001 instituie răspunderea proprietarului unui animal pentru prejudiciul cauzat de acesta; art.1002 stipulează că “proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edicifiului”.
10. A se vedea, pentru detalii, Radu I. Motica, Gh. Mihai, op.cit., 2001, pag.244.
11. Ioan Humă, op.cit., pag.128.
12. Art.268 din Codul muncii.
13. În acest sens, a se vedea, Lidia Barac, op.cit., pag.42.
14. Pentru o analiză în acest sens, Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag.461.

15. Pentru o analiză detaliată a faptelor ilicite, a se vedea, Gheorghe Boboş, Răspunderea, responsabilitatea şi constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, pag.39-44.
16. A se vedea, Radu I. Motica, Gh. Mihai, op.cit., 2001, pag.226.
17. Cu privire la definiţia infracţiunii, a se vedea în Drept penal. Partea generală, de Rodica Stănoiu, Ioan Griga, Tiberiu Dianu, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1992, pag.59.
18. Unii autori explică gradul de pericol social al unor fapte ilicite, pornind de la natura sancţiunii lor; a se vedea, Vintilă Dongoroz, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal.
19. În dreptul penal, se face distincţia între pericolul social generic (legal) care este stabilit prin norma de incriminare pentru fiecare infracţiune şi reflectat în sancţiunea juridică, şi pericolul social concret, care este apreciat în cazul fiecărei fapte ilicite, în parte.
20. Pentru un studiu aprofundat al contravenţiei, a se vedea, Iulian Poenaru, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
21. Pentru detalii privind ilicitul contravenţional, vezi, Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol.III, Ed. Procardia, Bucureşti, 1993, pag.221, precum şi Tratat de drept administrativ, vol.II., Ed. Nemira, 1996, pag.205-206.
22. Art.175 din O.U. nr.28/2002, stabileşte faptul că, la individualizarea sancţiunii şi va ţine seama de circumstanţe personale şi reale ale săvârşirii faptei şi de conduita făptuitorului.
23. Publicată în Monitorul Oficial nr.747 din 26 octombrie 2003.
24. A se vedea, I. Poenaru, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
25. Vezi, Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.140 şi urm.
26. În literatura juridică există opinii după care răspunderea pentru fapta altuia este în realitate o răspundere pentru fapta proprie, deoarece legea ne declară răspunzători pentru pagubele produse de persoanele aflate sub supravegherea noastră sau pentru lucrurile aflate în paza noastră juridică, datorită greşelii făcute în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere a acelor persoane sau de pază a acelor lucruri, vezi D. Alexandrescu, Explicaţia teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.I, Iaşi, 1898, pag.515, Traian Ionaşcu, Persoana fizică în dreptul R.S.R., Bucureşti, Ed. Academiei 1963, pag.220-221.
27. În acest sens a se vedea Legea nr.1/1970 privind disciplina numai art.15 alin.1, din interpretarea căruia reiese că în cazul încălcării unor obligaţii de muncă, nu se exclude răspunderea penală materială sau alte forme ale răspunderii juridice. În acest sens, a se vedea, I.T. Ştefănescu, S. Beligrădeanu, Gh. Moraru, Dreptul muncii, Tratat, vol.II., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag.292-299.
28. În doctrină şi în jurisprudenţă, s-au consacrat termenii de: prejudiciu material (patrimonial) şi prejudiciu moral (nepatrimonial) denumit şi daună morală.
29. Vezi în acest sens, Mihai Eliescu, op.cit., pag.92-192 şi C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei Bucureşti, 1991, pag.160-181.
30. Pentru detalii, a se vedea, Lidia Barac, op.cit., pag.138-160; de asemenea, Sever G. Bomboş, Răspunderea managerială, Ed. Tribuna Economică, 2003, pag.97-198.
31. Pentru un studiu aprofundat privind cauzalitatea, a se vedea V.I. Perminov, Cauzalitatea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag.5 şi urm.
32. Gheorghe Mihai, Ion Pălean, Drept public, Timişoara, 1996, pag.156.
33. Pentru o definiţie dată vinovăţiei în planul dreptului, a se vedea, Gheorghe Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, pag.15-16.; De asemenea, Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, op.cit., 2001, pag.127 şi urm.
34. În plan teoretic, culpa nu a primit o definiţie unitară care să fie acceptată în toate ramurile dreptului; au existat preocupări în definirea culpei penale şi a culpei civile, constatându-se faptul că în ambele cazuri, noţiunea de culpă, are în esenţă un conţinut de natură psihologică.
35. Pentru o analiză mai amplă, vezi, Lidia Barac, op.cit., pag.70-72.
36. Vezi, Victor A. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.20 şi urm.; Legitima apărare era admisă din cele mai vechi timpuri; Legile lui Manu prevedeau că “ acela care ucide pentru propria siguranţă sau pentru a apăra o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor”; iar legile iudeice edictau: “dacă cineva vrea să te omoare, ia-i-o înainte şi suprimă-l”.
37. Prin Legea nr.169/2002; Modificarea dispoziţiilor penale în materia legitimei apărări este apreciată în actualul context social şi legislativ ca o soluţie rezonabilă pentru soluţionarea unor cauze penale dar şi ca o completare a unor lacune legislative: a se vedea, Oana Schmidt-Hăineală, Legitima apărare în noua reglementare, în Revista „Dreptul” nr.2/2003; aceste dispoziţii sunt conforme legislaţiei europene, în special cu Convenţia Europeană a Drepturilor omului, care la art.8 dispune că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţi sale private şi de familie, a domeniului şi a corespondenţei sale.”
38. Pentru detalii, a se vedea, Vintilă Dongoroz, Explicaţii III, op.cit., pag.383.; M. Elinescu, în op.cit., pag.200-203, apreciază că acestea sunt două cauze distincte de exonerare de răspundere juridică, conturându-se în acest sens o teorie subiectivă şi o teorie obiectivă; termenul „casus” desemna la romani, un fapt neprevăzut, intervenit fără voia autorului faptei ilicite.
39. Art.5 din Legea nr.487/2002, stabileşte că persoana care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său este persoana care prezintă tulburări psihice grave ce cauzează lipsa discernământului; În acest sens, a se vedea, Mircea Mureşan, ş.a., Drept civil, persoanele, Ed. Cordial Lex, 2002, pag.125 şi urm.
40. Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.3103/1986, Decizia nr.9/1980 pag.63 şi pag.226.
41. Vezi, Valeriu Dobrinoiu şi colectiv de autori, Drept penal. Partea generală. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag.216 şi urm.
42. Pentru o amplă analiză a erorii de fapt a se vedea, Lidia Barac, op.cit., pag.89-92.
43. A se vedea, Mihai Eliescu, op.cit., pag.45.