Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului (note de lectură)

Editura Argonaut, 1999.


Capitolul I. Noţiunea Dreptului

1. Sensurile şi etimologia termenului “drept”. Sensul filosofic şi sensul juridic al termenului

În limbaj filosofic, dreptul este conceput cu sensul de justeţe, echitate. Dreptul este îndatorirea de a da sau recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine.

În sens juridic, dreptul obiectiv (engl. law) reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.

În sens juridict, dreptul subiectiv (engl. right) este îndrituirea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, respectiv, ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.

Aspectul static al dreptului este reprezentat de un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară).

Aspectul dinamic al dreptului este reprezentat de formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme.

Pe lângă norme, dreptul mai cuprinde şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţélor de fond ale vieţii sociale.

Dreptul pozitiv denumeşte totalitatea normelor de drept, care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară.


2. Dreptul ca obiect de studiu al ştiinţei

Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni (drept civil, drept penal, administrativ, etc.). Acesta se mai numesc „ştiinţe juridice”.

În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii.

Există mai multe categorii de ştiinţe juridice:
a) cele care studiază dreptul în ansamblul său (tgd, filosofia dreptului, sociologia juridică);
b) ştiinţele juridice istorice (dreptul roman);
c) ştiinţele juridice de ramură, care studiază diferite categorii ale normelor de drept;
d) ştiinţele auxiliare ale dreptului.


3. Teoria generală a dreptului ca parte componentă a ştiinţelor juridice

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară.

Această ştiinţă a dreptului a fost cunoscută sub patru denumiri:
a) enciclopedia juridică (sau enciclopedia formală);
b) teoria generală a dreptului;
c) filosofia dreptului;
d) introducere în studiul dreptului.

Până în secolul al XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă.

Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime, cu o tentă filosofică, a conceptului de „drept”.

Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice.

Ştiinţele juridico-istorice. Este vorba despre disciplinele care se ocupă cu istoria dreptului.

Ştiinţele juridice de ramură. Fiecare ramură a dreptului formează obiectul d estudiu al unei discipline juridice aparte. Ex:
- dreptul constituţional;
- dreptul administrativ;
- dreptul financiar;
- dreptul civil;
- dreptul familiei;
- dreptul muncii;
- dreptul penal;
- dreptul agrar;
- dreptul procesual penal;
- dreptul procesual civil;
- dreptul internaţional public;
- dreptul internaţîonal privat, ş.a.

Ceea ce dă o fizionomie distinctă unei ramuri de drept sunt:
a) o legislaţie cu o problematică unitară, sistematizată adesea sub formă de cod;
b) lucrări ştiinţifice care să-i teoretizeze obiectul reglementării;
c) o disciplină didactică, inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept.

În cele mai multe dintre cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice.

Ştiinţele juridice speciale. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. Ex:
- medicina legală;
- criminalistica;
- psihologia judiciară;
- contabilitatea;
- statistica judiciară.


4. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele dreptului

Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi, apoi, reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători.

Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un context praxiologic determinat. Cu ajutorul ei se dobândesc informaţii primordiale şi se formează vocabularul de bază. Cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată, ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii, prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.

Ştiinţele juridice folosesc cunoaşterea discursivă.

Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice ce intervin în procesul cunoaşterii, ştiinţele juridice folosesc:
- denumirea,
- descripţia,
- definiţia,
- diviziunea,
- clasificarea,
- abstractizarea,
- determinarea,
- generalizarea,
- particularizarea.

Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic, ci la un conţinut informaţional determinat.

Descripţia reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei, este un mijloc de analiză a structurii obiectului sa a intensiunii conceptului asociat acesteia.

Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume şi o descripţie nominală generală.

Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii, criteriul diviziunii, ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii, constând din două clase complementare.

Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept.

Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc, de regulă, la schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Generalizarea este o consecinţă a abstractizării.

Generalizarea şi particularizarea. Generalizarea se bazează pe abstractizare, şi constă în lărgirea extensiunii conceptului. Dimpotrivă, particularizarea înseamnă adăugirea de noi note, restrângându-se extensiunea conceptului.


5. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului

TGD, prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. Ea oferă celorlalte discipline posibilităţi integrative.

O filosofie a dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice ar avea ca obiect gnoseologia realităţii juridice.

Probleme metodologice:
a) perfecţionarea cercetării sociologice concrete, în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului;
b) necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale, a folosirii metodelor matematice şi demografice;
c) necesitatea perfecţionaării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi a combaterii ei.

Metodele TGD sunt:

A. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului ş.a.

B. Metoda logică. Se găseşte în strânsă legătură cu metoxa istorică. Poate fi definită ca o totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale.

C. Metoda experimentală. Dreptul tinde mereu la perfecţionarea relaţiilor sociale.

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

D. Metode cantitative. Prin ele se urmăreşte obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă.

Totuşi, nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă.

O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare.

E. Metode prospective. Acestea urmăresc nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.


Capitolul II. Dreptul şi statul. Legătura dintre drept şi stat

1. Noţiuni generale despre stat

Dreptul este strâns legat de stat, până acolo încât aceste fenomene nu pot fi separate unul de celălalt.

În perioada actuală, cuvântul „stat” are mai ales două sensuri:

a) Sensul istorico-geografic – populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional, relaţii economice, politice, culturale. Acest sens are mai cu seamă două laturi: organizaţia politică de pe un anumit teritoriu şi teritoriul, cu relieful lui, locuit de oameni.

b) Sensul politico-juridic – statul este strict organizaţia politică, de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat (puterea publică).

Între noţiunile de „stat”, „putere de stat”, „aparat de stat” nu există o deosebire de sferă. Există doar deosebiri care ţin de gradul de abstractizare.

Sensul politico-juridic al statului este acela de organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt respectate de bunăvoie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.”

Dreptul poate fi definit ca un ansamblu de norme de conduită, instituite sau sancţionate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului.


2. Forma de stat

Noţiunea de formă de stat are câteva elemente componente:

a) forma de guvernământ (organizarea puterii supreme de stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului);

b) structura de stat (organizarea puterii de stat, în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială);

c) regimul politic.

Exemple de forme de guvernământ: republica, monarhia.

D.p.d.v. al structurii de stat, există state unitare (cu un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern) şi state compuse (care au luat naştere ca rezultat al unirii mai multor state similare – uniunile reale, uniunile personale, confederaţiile de state şi federaţiile).

Statul format din unirea a mai multor state membre se numeşte stat federal.

Aristotel considera că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia, şi că ea generează oligarhia sau tirania.

Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor, Marcel Prelot vorbeşte despre monocraţii (monarhii şi tiranii), şi democraţii (antice şi moderne).

În secolul nostru, gruparea tradiţională a formelor de guvernământ se face în monarhii şi republici.

„Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii, măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice, prin norme de drept, trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ, care, după părerea lui, pot să fie democrate sau autocrate. În viziunea lui, însă, democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale, dar diametral opuse. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate, cu precizie, spune el, în una sau alta din aceste tipuri. Proporţia în care ele conţine elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii.” (p. 29-30)

Există dictaturi revoluţionare, care accelerează instaurarea noilor structuri, şi dictaturi reacţionare, care doresc să le menţină pe cele vechi. Toate regimurile autoritate au elemente comune: tendinţa spre monopolism, existenţa unui partid unic, suprimarea sau reducerea opoziţiei.

Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice. Există două tipuri de democraţie:
a) democraţia pluralistă;
b) monocraţia populară.


3. Legătura dintre drept şi stat

În legătură cu orice noţiune ştiinţifică, trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi, dimpotrivă, termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte.

Prin „stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere, iar prin „drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte, prin aceasta, de toate celelalte organizaţii, după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează, se distinge prin acest fapt de toate celelalte norme.


4. Concepţii privitoare la legătura dintre stat şi drept

Statul este forma de organizare cu caracterul cel mai complex, cel mai cuprinzător, care datorită puterii de care dispune şi care i-a fost conferită de cetăţenii săi poate reglementa viaţa în comun, pe un anumit teritoriu delimitat de frontiere convenţionale, a tuturor celorlalte forme de comunitate, cât şi a cetăţenilor luaţi în parte.

Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei, el poate lua hotărâri generale obligatorii valabile pentru întreaga populaţie de pe teritoriul asupra căruia el îşi extinde suveranitatea, hotărâri care dacă nu sunt respectate de bună voie pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.

Statul se prezintă ca un ansamblu de organe bazat pe legături ierarhice.

În etapele sale primordiale, statul şi dreptul nu pot fi despărţite de religie.

În contextul revoluţiei burgheze franceze de la 1789, apar:
- despărţirea activităţii statale şi juridice de cea religioasă;
- teoria dreptului natural (Hugo Grotius, Montesquieu, Jean Jacques Rousseau etc.);
- teoria separaţiei puterilor statului (puterea legislativă, executivă şi judecătorească) – fiecare independentă, niciuna dintre ele nefiind superioară celeilalte).

Actele normative care au consacrat noile relaţii sociale rezultate din abolirea feudalismului sunt constituţiile.

Normele de drept sunt elaborate de organele de stat.

Între stat şi drept există o legătură de complementaritate. „Eficienţa dreptului constă tocmai în faptul că el exprimă voinţa statului ca organizator al vieţii în comun a populaţiei de pe un anumit teritoriu, după cum validitatea şi legitimitatea statului constă în aceea că el respectă Constituţia şi se bazează pe drept.” (p. 35) Dreptul este etatizat, în vreme ce activitatea de stat este „normativizată”, adică îmbracă forma elaborării sau aplicării unor norme de drept.

Se pune întrebarea dacă există un drept în afara statului, sau superior statului, care să limiteze dreptul în activitatea sa. Se presupune că numai dacă se demonstrează că statul în acţiunile lui este legat de norme de drept superioare lui, numai atunci interesele şi drepturile indivizilor au o garanţie eficace. Pentru aceasta, ar trebui să se găsească un principiu juridic care să limiteze acţiunile statului, format din două elemente:

a) o anumită noţiune a dreptului care să aibă calitatea de a putea limita statul, respectiv să se refere la un drept anterior, exterior şi superior statului;

b) o anumită concepţie despre stat care să permită limitarea acestuia prin norme de drept.

Doctrina şcolii germane, care consideră că dreptul obiectiv este o emanaţie a statului, a elaborat teoria autolimitării statului (statul se supune, voluntar, normelor edictate de el, considerând că e mai bine să acţioneze conform dreptului). Unii consideră că subordonarea voluntară nu este eficace.

Şcoala istorică germană şi şcoala sociologică franceză consideră că dreptul emană din relaţiile sociale, cu ajutorul conştiinţei sociale. Critica adusă acestei concepţii vizează căderea în metafizică, nefiind admisibilă o conştiinţă colectivă în sine şi superioară.

Teoria şcolii individualiste franceze, care are la bază teoria dreptului natural, constă în afirmaţia că normele de drept sunt o emanaţie a drepturilor naturale ale omului. Dreptul obiectiv s-ar başte din totalitatea drepturilor subiective.

Teoriile despre stat sunt în număr de patru:

a) teoria clasică franceză – statul este naţiunea persoană juridică, prin pactul social apare naţiunea, iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare, care au menirea să exprime voinţa ei;

b) teoria şcolii germane – statul este o persoană juridică formată din naţiunea fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ; elementele statului sunt: naţiunea, teritoriul şi puterea publică;

c) teoria lui Kelsen – statul ca ordine de drept, personificare a normelor juridice care reglementează consuita persoanelor fizice; persoanele morale sunt personificarea normelor ce organizează instituţia respectivă; statul personifică ordinea juridică generală;

d) teoria lui Bartelemy – statul face acte juridice de autoritate (şi atunci este persoană morală), şi acte de gestiune (şi atunci îşi exercită drepturile patrimoniale).

Dacă teoria franceză desemnează naţiunea ca persoană juridică, titulară a suveranităţii, teoria germană vede în naţiune numai un organ al statului. „Teoria clasică franceză şi şcoala germană formulând noţiunea de stat ca titular al suveranităţi fac imposibilă o limitare eficace a statului prin drept, noţiunea suveranităţii fiind incompatibilă cu teoria limitării.” (p. 39)

Toate teoriile de mai sus nu au izbutit să demonstreze convingător o limitare a statului prin drept.

Şcoala sociologică pozitivistă a lui Duguit admite însă o limitare absolută a statului prin drept. Ca să se producă o limitare a statului prin drept, dreptul trebuie să fie anterior, exterior şi superior statului. Dacă statul este deplin suveran, este imposibilă limitarea statului prin drept. Pe de altă parte, din cauza solidarităţii sociale, omul este nevoit să trăiască în societate. Necesitatea ca omul să trăiască în societate creează legea. Astfel, conform lui Duguit, norma de drept poate cenzura statul, impunând atât acestuia cât şi persoanelor particulare să facă totul pentru menţinerea ordinii sociale.

Există trei moduri de a concepe legătura dintre drept şi stat:

a) statul este independent de drept, dreptul fiind numai un instrument al statului, o creaţie a sa la un anumit moment (statul este primordial, iar dreptul secundar – dreptul se confundă cu forţa de constrângere a statului, iar statul poate înlătura dreptul oricând);

b) dreptul este independent de stat, şi statul este subordonat dreptului (primatul dreptului asupra statului – nu există societate fără drept, statul doar dă dreptului o formulare mai precisă, iar statul care violează dreptul este ilegal);

c) statul şi dreptul sunt aşa de strâns legate între ele încât nu pot exista unul fără altul şi nu pot fi imaginate separat.

În societăţile mai vechi, statul nu intervenea decât foarte puţin în formarea normelor juridice.

Statul are rol în formarea indirectă a dreptului. Pe de altă parte, statul este o organizaţie juridică. Niciun act al statului nu scapă reglementării juridice, nicio activitate nu poate fi considerată statală dacă ea nu este reglementată ca atare de către drept.

Chiar dacă orice act prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o oarecare normă juridică anterioară, primul act de formare a dreptului, actul de creare a unei norme de drept primare, este o activitate pur etatică, nereglementată (constituţia).


Capitolul III. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale

1. Câteva reflecţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură

Aceşti termeni se completează reciproc.

„Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale, ale oamenilor între ei în muncă, producţie, mediul înconjurător. Aceste raporturi marchează structurile sociale, instituţiile, formele de putere, organele de stat, dreptul. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. De aceea, în anumite împrejurări, se vorbeşte de civilizaţie industrială, proprie epocii pe care o străbatem.” (p. 47)

„Cultura corespunde unui mod de a trăi, de a gândi sau de a acţiona, într-o anume societate, într-un grup ori la un individ, precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate la schimbările ce se petrec. În felul acesta, individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate.” (p. 47)

Există cinci domenii ale societăţii instituţionalizate în civilizaţia industrială:
a) În ceea ce priveşte mediul înconjurător, populaţia, economia – căutarea eficacităţii şi a profitului exprimă o dorinţă de putere.
b) În domeniul structurilor şi raporturilor sociale, apare procesul de dominanţă.
c) În domeniul cunoaşterii, puterea este căutată sub forma prestigiului.
d) În domeniul transmiterii sociale, dominaţia grupurilor la conducere este menţinută prin reproducţia de la o generaţie la alta.
e) În domeniul organizării politice şi juridice, decizia dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere.

Problema este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii, care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor, în mod linear pornind de la inferior spre superior?

Civilizaţia evoluează mai rapid, cultura este mai conservatoare, are o tendinţă mai mare de stabilitate. Valorile civilizaţiei se înlocuiesc pentru că cele vechi se perimează, în timp ce valorile culturii se acumulează.

Nu se poate spune despre drept şi stat dacă aparţin în exclusivitate sferei civilizaţiei sau sferei culturii.


2. Primele forme embrionare ale statului şi dreptului

În ginţi, fratrii, triburi, bazate pe legăturile de rudenie, problemele colectivităţii se rezolvă în comun de către toţi membrii comunităţii.

Date fiind războaiele endemice, apar şefii militari, în jurul cărora se coagulează o aristocraţie militară.

Atunci când se impune criteriul economic, se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. Banii fac să apară negustorii.

Legătura de sânge este înlocuită de legătura teritorială, pe baza locului de domiciliu al populaţiei. Ulterior, apare forţa publică, formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea societăţii. Atunci când societatea se scindează în guvernaţi şi guvernanţi, apare statul.


a) Organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial.

În Grecia antică, odată cu pătrunderea persoanelor străine pe teritoriul ginţilor, acestea au dorit să obţină drepturi. Nu le-au putut căpăta decât pe baza acestui criteriu. Reforma lui Solon înseamnă o lovitură puternică dată organizării tribale. Clistene va continua reforma începută de Solon, şi o va definitiva, împărţind populaţia în zece file teritoriale. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă.

În Roma, semnificativă este reforma lui Servius Tullius (sec. VI î.Hr.), care a introdus plebea în componenţa poporului roman, alături de patricieni şi de clienţi. S-a dorit acordarea drepturilor politice tuturor locuitorilor Romei, în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Teritoriul Romei a fost împărţit în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice.


b) Apariţia puterii publice.

1. Prima cale de apariţie a puterii publice este cea a războaielor. Sfatul bătrânilor este excedat pentru înfăptuirea constrângerilor, creşte rolul regilor-soldaţi. Oamenii regelui devin aristocraţia gentilică. Ex: hitiţii, în Asiria.

2. A doua cale este cea a societăţilor în care condiţiile naturale au favorizat crearea unor gospodării agricole care se bazează pe irigaţiile fluviale. Ex: Egiptul, Babilonul şi Sumeria. În vederea realizării vastelor lucrări de irigaţie, s-a aplicat constrângerea. Uniunile statale de pe malurile râurilor sunt create şi ele prin forţa militară. Puterea publică însă nu elimină obştea ca formă de organizare a oamenilor liberi.

c) Apariţia dreptului. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială, delimitările produse pe baza criteriului de avere, normele de cnduită socială încep să se despartă de cele ale comunităţilor primitive. Puterea publică edictează noi norme, care exprimă interesele sale, stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. Cum noile norme nu beneficiază de consimţământul tuturor, se impune folosirea unei forţe de constrângere împotriva celor care nu li se supun.

La început, legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Ulterior, dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau.


3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic

Egiptul, Babilonul, India şi China.

Primul legiuitor al Egiptului antic este Menes.

În Babilon, cel mai important monument legislativ este „Codul legilor lui Hammurabi”, cu 282 articole.

În India antică, există câteva coduri de legi: Codul lui Manu, Gautama, Apastamba, Narada. Un izvor pentru studiul vechiul drept indian este şi Arthaşastra (ştiinţa despre politică).

În China, cel mai vechi cod de legi este cel al împăratului legendar Mu. În secolele V-IV î.e.n. ia naştere o şcoală filozofico-juridică numită „şcoala legiştilor”. Reprezentanţii ei erau în favoarea existenţei unei proprietăţi de stat nelimitate, susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat.

În ţările Orientului antic au existat sclavi, dar aceştia nu erau prea numeroşi, nu constituiau baza forţéi de muncă, şi deci nu sclavajul şi-a pus amprenta asupra civilizaţiei şi culturii orientale.

În Orient, împăratul avea cel mai important rol atât pe plan politic, cât şi religios. Cu excepţia Indiei, unde împăratul nu era şi mare preot.

O lungă perioadă de timp, nu a exista în ţările Orientului o armată permanentă. La început armata era limitată la paza personală a şefului statului şi la detaşamente destinate reprimării unor mişcări de nemulţumire din interiorul ţării. Templele aveau şi ele propria lor armată. În caz de război se constituia o armată mai numeroasă pe baza sistemului incorporării.

Justiţia nu era detaşată şi reprezentată printr-o categorie de organe distincte. Ea se exercita în contextul administraţiei de stat, marii dregători fiind concomitent judecători. Uneori, atribuţiile judecătoreşti sunt exercitate de preoţi.


4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice

Două polisuri prezintă o relevanţă deosebită: Sparta şi Atena.

În Sparta, organele de stat cele mai importante sunt: regalitatea (formată din 2 regi), sfatul bătrânilor, adunarea poporului, eforii, armata.

În Atena, Dracon a elaborat pentru prima oară legi scrise în 621 î.e.n. Pentru marea majoritate a infracţiunilor se aplica pedeapsa cu moartea. La începutul secolului VI î.Hr. are loc activitatea legislativă a lui Solon, care luau în considerare interesele proprietarilor particulari şi favorizau dezvoltarea comerţului şi a meseriilor în Atena.

De numele lui Clistene este legată introducerea ostracismului (Adunarea Poporului putea izgoni din Atena persoana care exercita, în opinia ei, o influenţă negativă asupra vieţii de stat, reprezentând astfel un pericol pentru democraţie).

Alte reforme în direcţia democratizării sunt cele întreprinse de Efialte şi Pericle. Efialte a răpit Areopagului dreptul de veto împotriva hotărârilor adoptate de Adunarea Poporului. Pericle a introdus o remunerare pentru exercitarea diferitelor funcţii, dând posibilitatea săracilor să ocupe funcţii în stat.


5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice

A. Dreptul roman

a) Prima lege scrisă a fost Legea celor XII table, în 450 î. Hr. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise care să poată fi cunoscute de către toţi romanii.

b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor, cele mai frecvente fiind cele ale pretorilor.

c) În sec. I-III, hotărârile senatului au devenit izvoare juridice, şi s-au numit senatus-consulte.

d) Un izvor important au fost „Constituţiile imperiale”.

În epoca monarhiei absolute, sunt întocmite numeroase colecţii:
- Codul Gregorian,
- Codul Hermogenian,
- Codul Teodosian.

e) Un loc special în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă „Jurisprudenţa” (ştiinţa dreptului). La obârşie, se pare că o serie dintre jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe.

Gaius a scris o serie de valoare lucrări juridice: „Instituţiunile”, „Comentariu asupra legii celor XII table”, „Comentariu asupra edictului provincial”.

Papinian a scris „Questiones” şi „Responsa”.

În anul 426, „legea citaţiunilor” a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici (Papinian, Paul, Modestinus şi Gaius) au putere de lege.

În anul 530, împăratul Justinian adună operele jurisconsulţilor romani sub numele de „Corpus Juris Civilis”.


B. Statul roman

Trei perioade:
a) perioada regalităţii, care începe odată cu întemeierea Romei (753 î.e.n.) şi ţine până la înlăturarea regilor (509 î.e.n.);
b) perioada republicană (începând cu 509 î.e.n.);
c) perioada imperiului (din 27 î.e.n. până în 565 e.n.).

În perioada regalităţii, organele de conducere sunt:
- Senatul – format din cei mai în vârstă oameni ai celor 300 de ginţi;
- Adunarea Poporului (Comisiile Curiate) – formată din toţi bărbaţii cu drepturi depline; fiecare curie avea un singur vot; aproba sau respingea propunerile senatului, alegea regele;
- Regele – ales de Adunarea Poporului, era şef militar, preot suprem, judecător al cauzelor mai grave; puterea sa era limitată numai de autoritatea senatului;
- Colegiul Preoţilor – cuprindeau pontifii şi augurii.

b) În perioada republicii, monarhia a fost înlocuită cu o republică de tip aristocratic. Organele de stat ale Romei erau următoarele:
- Consulii (2 la număr, aveau puterea supremă civilă şi militară; dacă statul roman era ameninţat, în locul lor se numea un dictator pe timp de 6 luni);
- Senatul (în el figurau în general persoanele care avuseseră funcţii înalte de conducere);
- Adunările Poporului (acestea erau de trei tipuri: Comiţiile curiate, Comiţiile centuriate şi Comiţiile tribute);
- Pretorii (locţiitori ai consulului, vor fundamenta dreptul pretorian);
- Cenzorii (stabileau censul, făceau recensământul, supravegheau moravurile şi-i pedepseau pe cei care aveau o conduită necorespunzătoare);
- Edilii (îndeplineau funcţiile poliţieneşti);
- Cvestorii (ajutoare ale consulilor);
- Tribunii plebei (nu erau magistraţi ai statului, ci reprezentau interesele plebei pe lângă ceilalţi magistraţi; aveau drept de veto în raport cu hotărârile magistraţilor).

c) În epoca imperială, statul roman a avut următoarele organe:
- Împăratul (autoritatea supremă în stat, cu atribuţii de natură civilă, militară şi judecătorească);
- Consulii (care au păstrat anumite atribuţii judecătoreşti)
- Pretorii (al căror rol scade);
- Cenzorii şi tribunii plebei (dispar, funcţiile lor fiind asumate de către împărat);
- Edilii (se îngrijesc de administraţia străzilor, a pieţelor şi a băilor publice);
- Cvestorii (devin ajutoare ale împăratului sau ale consulilor);
- Senatul (devenit un organ din ce în ce mai dependent de împărat);
- Adunările populare (îşi pierd competenţa din perioada republicană).

Apare Cancelaria imperială, un birou central care furnizează împăratului materialele necesare în rezolvarea diferitelor probleme de stat.


6. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura evului mediu

Cel mai important izvor al dreptului, în Evul Mediu, l-a constituit cutuma.

În Franţa, întâlnim următoarele coduri:
- Marele cutumiar al Franţei (sfârşitul sec. XIV);
- Practica Frensis (cuprinde cutume din provincia Auvergne, şi datează din sec. XV).

Lisel, în lucrarea „Institutes coutumières”, încearcă să creeze un drept cutumiar comun pentru toate provinciile Franţei.

În Germania, în 1230, Eike von Repgau întocmeşte un cod (Oglinda Saxonă) ce cuprinde obiceiurile pământului în părţile răsăritene ale Saxoniei.

În anii 1274-1275, un anonim redactează Oglinda Şvabă, culegere de norme locale.

În Cehia, codificarea scrisă începe în sec XVI. Totuşi, în sec. XIII, apare „Cartea bătrânului pan din Rozemberg”, care conţine 240 de articole.

În Bulgaria, cel mai important document legislativ din perioada de început a feudalismului este „Legea pentru judecata mirenilor”.


C. Dreptul scris în Evul Mediu

a) Legi cu valoare constituţională

În Anglia, în 1215, apare „Magna Carta Libertatum”.

În sec. XIII, în Ungaria, apare „Bula de aur maghiară”.

În sec. XIV, în Germania, apare „Bula de aur germană”.

b) Legi cu valoare de coduri

În Rusia Kieviană, există Ruskaia Pravda (Pravila Rusă). Protoforma acestui cod se numeşte „Pravila lui Iaroslav”. Acesteia i se adaugă: „Aşezămintele marelui cneaz Iaroslav cu privire la instanţele de judecată” şi „Aşezămintele lui Vladimir Monomahul”.

În Serbia – „Zaconicul lui Ştefan Duşan”.

În Polonia – „Statutele lui Kazimir cel Mare”.

În Germania – „Constitutele Carolina Criminalis”.

„Legiuirile Bizantine”:
- Ecloga;
- Legea agrară;
- Legea militară;
- Legea maritimă;
- Nomocanoanele;
- Prohironul;
- Epanagoga;
- Basilicalele (Legile împărăteşti);
- Cartea Eparhului;
- Hexabiblul lui Harmenopol.


D) Dreptul comun englez („Common Law”) în Evul Mediu

S-a format în perioada 1066-1485, fiind elaborat de către Curţile de la Westminster. Este dreptul care se aplică pe întreg teritoriul Angliei, spre deosebire de cutumele locale care se aplicau numai în anumite regiuni.

Formalismul şi procedura tradiţională engleză au facut aproape imposibilă preluarea dreptului roman.

După expansiunea sa, în sec. al XIII-lea, dreptul comun englez a fost „dublat” de un alt sistem de drept rival, numit „equity”. Echitatea s-a transformat într-o doctrină juridică, alături de dreptul comun.


E. Dreptul roman în Evul Mediu

Un izvor important al dreptului feudal l-a constituit dreptul roman. Apare ca un drept care poate fi folosit uşor de orăşeni, protejând interesele acestora.


F. Dreptul canonic

Format din dispoziţii bazate pe principii religioase. Reglementa probleme bisericeşti şi de familie.


7. Dreptul şi statul în capitalism

Există mai multe familii de drept în capitalism.


A. Izvoarele dreptului capitalist la popoarele care au cunoscut influenţa dreptului roman (Germania, Franţa şi Italia).

a) Legea. Trebuie distinse: legile constituţionale şi codurile.

Toate legile trebuie să fie conforme cu constituţia.

b) Cutuma. În cadrul sistemului de drept ce a cunoscut influenţa dreptului roman, juriştii burghezi nu au încetat să considere cutuma ca fiind izvor de drept. Însă nu ca izvor autonom, ci ca o sursă completatoare a legii.

c) Jurisprudenţa. Activitatea legislativă se caracterizează prin formularea de reguli generale, elaborate după o procedură stabilită. Jurisprudenţa nu creează reguli generale, întrucât este o atribuţie exclusivă a organelor legislative sau administrative. Este activitatea organelor judecătoreşti exprimate în anumite hotărâri.


B. Dreptul comun (common law) în capitalism

Cu toate măsurile întreprinse în sistematizarea legislaţiei, la începutul secolului al XIX-lea nu s-a ajuns la pierderea caracterului tradiţional al dreptului englez. Dezvoltarea dreptului englez a rămas şi pe mai departe la latitudinea instanţelor de judecată.

Dreptul comun englez se caracterizează prin modul său de elaborare cazuistic şi jurisprudenţial, acomodându-se foarte greu cu dorinţa de a face schimbări radicale şi rapide.


C. Influenţa dreptului comun englez asupra dreptului din S.U.A.

Specificul dreptului american constă, mai ales, în faptul că se simte o apropiere a lui faţă de sistemul romano-germanic, fapt care demonstrează că triumful dreptului comun englez nu a fost complet.

Se spune uneori că adevărata contribuţie a americanilor la progresul uman este dezvoltarea noţiunii de justiţie în sensul controlului acestei puteri asupra puterii politice.

Justinian: „Perceptele dreptului sunt acestea: să trăieşti onorabil, să nu injuriezi pe nimeni, să dai fiecăruia ce i se cuvine.”


Capitolul IV. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ

1. Evoluţia istorică a principiului

Problema puterii publice apare încă de la Aristotel (Politica).

Primul care abordează problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke (Essay on civil government): „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.”

În concepţia lui Locke, puterea judiciară se înfăţişează mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative.

Cel care a elaborat construcţia teoretică, rămasă clasică, a separaţiei puterilor în stat, a fost Montesquieu, „De l’esprit des lois”.

După el, în fiecare stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, puteri ce trebuie încredinţate unor titulari deosebiţi şi, deci, trebuie să rămână distincte.

Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat o sursă a libertăţii politice, printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate, care aparţin, în mod necesar, unui stat constituţional de drept, unde este asigurată demnitatea persoanei, în care există domnia dreptului.

Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane.

Separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele.

Puterea executivă are dreptul de a elabora şi ea acte normative (decrete, regulamente, ordine, ordonanţe etc.).

Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei, de administrarea justiţiei, de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe, cu timpul, statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. În cursul secolului al XX-lea, a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice.

Anglia (monarhie constituţională)

Organele acestei forme de guvernământ sunt:

A) Organul legislativ – Parlamentul (format din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor)

a) Camera Lorzilor – pronunţat caracter nobiliar. Membrii ei trebuie să aibă titlul de lord. În materie de legiferare, este superioară Camerei Comunelor. Caracter de cameră ereditară.

b) Camera Comunelor – caracter electiv.

Camera Lorzilor şi Camera Comunelor formează împreună Parlamentul Angliei.

B) Organele executive

1. Monarhul. Are dreptul de a-l numi pe primul-ministru. Nici un proiect nu devine rege decât dacă este sancţionat de monarh. Are dreptul de a dizolva parlamentul. Are dreptul exclusiv de a acorda titlul de pair, putând astfel determina compoziţia Camerei Lorzilor.

2. Cabinetul. În doctrina politică engleză, se face distincţie între cabinet şi guvern. Din Cabinet fac parte numai miniştrii care conduc domenii mai importante (ministrul afacerilor externe, al afacerilor interne, al finanţelor, al apărării, al comerţului ş.a.).

Cabinetul conduce întreaga activitate executivă a statului.

C) Organele judecătoreşti

În dreptul englez, cuvântul „lege” are două sensuri: un prim sens este cel de „lege comună” sau legea obiceiului, denumită „common law”, al doilea sens este cel de lege scrisă, „statute law”.

Până astăzi, în Anglia nu există reguli procedurale formulate în scris.

Alături de Common law şi de Statute law, în Anglia mai acţionează şi Equity law.

Lordul Cancelar este socotit un fel de Ministru al Justiţiei, care judecă atât după regulile dreptului comun cât şi după regulile echităţii.

Statele Unite ale Americii (republică prezidenţială)

Convenţia de la Philadelphia: „Acumularea tuturor puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini, fie în mâna unui singur om, fie în mâinile câtorva oameni, fie a mai multora, fie ereditară, prin cucerire sau prin alegere, poate, în mod just, să fie considerată o veritabilă definiţie a tiraniei.”

A) Organele legislative

Congresul Statelor Unite (Senatul şi Camera Reprezentanţilor).

Vicepreşedintele S.U.A. este preşedintele Senatului şi preşedintele temporar care îl înlocuieşte pe preşedintele S.U.A.

B) Organele executive

Preşedintele şi vicepreşedintele. Preşedintele are o situaţie preponderentă faţă de toate celelalte organe ale statului. El este şeful guvernului şi şeful statului.

Principalele organe centrale executive în S.U.A. sunt Guvernul şi Biroul Preşedintelui.

În cazul unor abateri deosebit de grave, Preşedintele S.U.A. poate fi judecat de către Senat prin procedura de impeachement, punerea sub acuzare a preşedintelui fiind de competenţa Camerei Reprezentanţilor. Hotărârea se ia cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi, iar pedeapsa nu merge dincolo de pierderea funcţiei sale şi a incapacităţii de a mai deţine funcţii care implică profit, onoare şi încredere.

C) Organele judecătoreşti

Curtea Supremă de Justiţie, formată din 9 judecători, numiţi de Preşedintele S.U.A., la propunerea şi cu aprobarea Senatului. Atribuţiile ei nu sunt de natură pur juridică, ci şi politică.

Franţa (republică parlamentară)

Organele ei sunt consacrate prin Constituţia din 1958, numită Constituţia celei de-a V-a Republici.

A) Organele legislative

1. Parlamentul (Adunarea Naţională şi Senatul)

Domeniul în care Parlamentul poate elabora legi este stabilit de Consiliul Constituţional, organ de natură jurisdicţională. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative să fie nu legile, ci decretele elaborate de Guvern.

B) Organele executive

1. Preşedintele Republicii. Nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Numeşte şi revocă primul-ministru.

2. Guvernul. Condus de primul ministru. Emite ordonanţe.

C) Organele judecătoreşti

Înalta Curte de Justiţie – competentă să judece Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului.

Consiliul Constituţional; Curtea de Conturi; tribunalele administrative.

Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat

Constituţia din 1866 prevedea deja separaţia puterilor.

A) Organele legislative

Funcţia de organ legislativ o îndeplinea la 1866 Reprezentanţa Naţională, formată din 2 camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

B) Organele executive

În fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Consiliul de Miniştri avea un rol mai degrabă decorativ.

C) Organele judecătoreşti

Organele judecătoreşti nu aveau o suficientă autonomie faţă de puterea executivă.

Constituţia României din 1923 a păstrat organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele.


Capitolul V. Constantele statului şi ale dreptului

Dreptul şi statul cunosc o anume continuitate de-a lungul istoriei, de la apariţia lor şi până în zilele noastre.


A. Constantele dreptului

Teoria Generală a Dreptului este de a expune şi studia permanenţele juridice.

Aşa cum nu pot exista două societăţi identice, nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. Există în relaţia juridică ceva ce subzistă oriunde.

Constantele dreptului ar fi: raportul juridic cu elementele sale componente (subiecţii raportului juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportului juridic, la care se adaugă tendinţa spre sancţiunea juridică).

Există trei factori care alcătuiesc ceea ce numim „dat” în drept:

a) Relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă dată. Elementele de continuitate pot fi întâlnite mai ales în acest domeniu. În toate epocile istorice există relaţii între vânzători şi cumpărători, relaţii între soţi, relaţii între puterea de stat şi cetăţeni.
b) Omul produs de aceste relaţii, deci este produsul epocii sale. Totuşi, anumite trăsături sunt comune tuturor oamenilor.
c) Legile obiective.

Dat-ul în drept este variabil, şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură ce s-au perindat de-a lungul istoriei.


B. Constantele statului

a) Constantele statului în sensul istorico-geografic

Statul este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia să-şi exercite suveranitatea. Acesta este un element de continuitate a statului.

Delimitarea politică a naţiunilor, constituite în state naţionale sau multinaţionale, pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere de stat, are adesea un grad de relativitate, de convenţionalism.

Un alt element de continuitate a statului este populaţia.

b) Constantele statului în sens politico-juridic

Statul se înfăţişează ca o totalitate de organe.

Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persone, investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni, atribuţii care le conferă posibilitatea de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de bună voie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.

Nivelul central de organizare a statului presupune mai multe momente:
a) organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral;
b) alegerea preşedintelui;
c) organizarea celor aleşi;
d) numirea guvernului;
e) numires preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

Funcţionarul public, ca şi component al organelor de stat, este persoana fizică învestită, în mod legal, cu o funcţie de stat, pe care o exercită în mod permanent, pe baza unui contract de muncă, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui organ de stat şi primeşte un salariu.

Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat, care a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane.

Constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie.

Constante în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative, executive, judecătoreşti.

În ce priveşte organele legislative, acestea sunt formate din deputaţi, aleşi pe baza unui sistem electoral. Perioada pentru care sunt alese organele legislative se numeşte legislatură.

În cadrul organelor administrative (executive), putem sesiza un guvern, împărţit în ministere. Un loc aparte îl ocupă: armata, poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii.

În ce priveşte organele judecătoreşti, sesizăm: judecătorii, tribunale, curţi. Există cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond şi calea de atac (recursul). Sunt respectate anumite principii: publicitatea dezbaterilor, solemnitatea, oralitatea, contradictorialitatea, asigurarea dreptului la apărare ş.a.

Există un aparat logic conceptual, o anumită terminologie ce se foloseşte în activitatea de stat.


Capitolul VI. Teorii despre drept şi stat

1. Teoria dreptului natural

Rădăcinile sale se află în antichitatea greacă. Există o versiune, numită „teoria tomistă a dreptului natural”.

Prin construcţia de idei şi prin funcţia socială pe care a avut-o în decursul istoriei, doctrina dreptului natural a constituit un fundament la care sunt raportate normele dreptului pozitiv.

O versiune a dreptului natural o constituie teoria contractului social (Grotius, Hobbes şi Locke; Rousseau). Oamenii se nasc liberi şi prima lege naturală a lor este de a veghea asupra propriei lor conservări. Este necesară o formă de asociere care să apere persoana şi bunurile fiecărui asociat. Soluţia este contractul social.


2. Teoria sociologică

Reprezentanţi: Ihering, Leon Duguit, Ehrlich. Dreptul se naşte din lupta între interesele sociale diferite.

Teoria solidarităţii sociale a lui Duguit: dreptul ar fi împărţit în două categorii:
a) un drept social, care îşi are sursa în viaţa socială a oamenilor;
b) un drept pozitiv, elaborat de stat, care nu este decât dreptul social prins în formule juridice şi investit cu forţa de constrângere a statului. Dacă dreptul elaborat de stat contravine dreptului social, prin aceasta se încalcă „solidaritatea socială” şi atât dreptul, cât şi statul din ţara în care se produce această discordanţă, trebuie înlăturate şi înlocuite cu un alt stat şi drept.


3. Teoria normativistă

Face parte din curentul pozitivismului juridic. Esenţa sa constă în afirmaţia că trebuie să se separe dreptul, aşa cum este el, de drept, aşa cum ar trebui să fie. Aşadar, dreptul îşi refuză valorile exterioare lui.

Cea mai reprezentativă este teoria pură a dreptului, susţinută de Hans Kelsen. Toate normele juridice dintr-o ordine juridică dată, îşi trag validitatea dintr-o normă fundamentală superioară. Această normă nu poate fi dedusă, ea trebuie privită ca o ipoteză iniţială.

Teoria este inacceptabilă, pentru că dreptul nu poate fi privit ca un fenomen izolat, rupt de condiţiile vieţii materiale.


4. Existenţialismul juridic

Aplicaţie a teoriei existenţialiste (Heidegger, Jaspers şi Sartre) în studiul statului şi dreptului. Dreptul este chemat să exercite o funcţie protectoare în măsura în care asigură individului un minimum de securitate socială.

După Sartre, teroarea şi fraternitatea sunt cele două laturi inseparabile ale vieţii de stat. Câtă vreme trăieşte în comunitate şi-i asigură acesteia existenţa, individul manifestă fraternitate. În momentul în care încearcă să se izoleze de comunitate, intră în funcţie teroarea.


5. Teoria statului de drept

Statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului. Este în strânsă legătură cu teoria separaţiei puterilor în stat.

În ce priveşte fundamentarea teoretică a statului de drept, ea porneşte de la teoria autolimitării puterii de stat, potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetăţenilor, drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa, iar în relaţiile externe statul trebuie să respecte normele de drept internaţional.

Conceptul şi doctrina au fost elaborate în Europa continentală la sfârşitul secolului al XIX-lea de către doctrina juridică germană. Trece ulterior în doctrina franceză, iar de acolo cuprinde restul continentului.

Statul de drept îşi are originea în gândirea liberală.

Statul de drept a fost conceput ca un stat care îşi elaborează propriile legi, cărora el însuşi li se supune, „fără a se aprofunda în mod real implicaţiile sale”. Această definiţie a statului era în deplină concordanţă cu gândirea juridică a Europei continentale, dominant pozitivistă, care nu concepe alt drept decât cel elaborat de stat. În viziunea pozitivismului juridic, dreptul natural nu există, iar dreptul cutumiar este total sau parţial abrogat.

Concomitent, în lumea anglo-saxonă există un echivalent al statului de drept, „rule of law”, care însă reflectă o gândire diferită mai ales prin aceea că nu include categoria „stat”. „Rule of law” este „domnia dreptului”, căreia statul îi este supus, ca orice subiect de drept.

Statul de drept, ca şi conţinut autonom, se naşte în Europa, odată cu constituţionalismul.

Există o puternică relaţie între statul de drept şi dreptul natural. Versiunea pozitivistă a statului de drept prezintă statul de drept ca pe o construcţie pur formală şi abstrasctă, bazându-se pe principiul ierarhiei normelor, asigurând subordonarea fiecărui nivel de norme juridice faţă de o normă superioară.

Conceptul statului de drept a devenit nu doar o constrângere axiologică, ci şi un argument de autoritate în dezbaterea publică. Tema s-a mondializat. „Ceea ce statul de drept a câştigat în extensie, el a pierdut în comprehensiune, iar libertatea excesivă a semnificaţiilor pe care de acum încolo le ascunde, face ca înţelegerea să fie foarte delicată.” (p. 175)

Vremurile de azi ne sugerează că direcţia urmată este cea a democraţiei juridice. Dacă „democraţia majoritară” înseamnă conducerea statului de către popor prin voinţa reprezentanţilor săi aleşi, democraţia juridică sugerează că adevărata democraţie înseamnă organizarea puterii de aşa manieră încât cel care o deţine să nu o poată deturna şi folosi în interes propriu sau de grup.


Capitolul VII. Dreptul şi conştiinţa juridică

Conştiinţa juridică este totalitatea unor idei, concepţii, reprezentări cu privire la drept şi la raporturile juridice.

Conştiinţa juridică are trei funcţii:
a) Funcţia de cunoaştere, care contribuie la înţelegerea elementelor vieţii sociale, la înţelegerea realităţii sociale prin prisma unor activităţi juridice.
b) Funcţia de apreciere, de valorizare, prin intermediul căreia se atribuie fenomenelor şi acţiunilor umane o anumită semnificaţie.
c) Funcţia normativă, de reglare a conduitei umane, de determinare a unei atitudini conforme cu norma de drept.

„Conştiinţa juridică are drept conţinut ideile, sentimentele, voliţiunile cu privire la: dreptul existent în vigoare într-o anumită societate la un moment dat; cum ar trebui să fie dreptul în viitor; atitudinea proprie a unei persoane faţă de drept; atitudinea celorlalţi oameni faţă de drept; măsurile care trebuie luate pentru cei care încalcă normele de drept.” (p. 181)


Capitolul VIII. Izvoarele dreptului

1. Noţiunea de izvor al dreptului

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei. Există izvoare materiale şi formale.

Dreptul pozitiv este secreţia conştiinţei juridice a societăţii. Izvorul material priveşte conţinutul sursei normei juridice.

Problema izvoarelor dreptului este inseparabilă de cea a naturii dreptului. Cele două mari concepţii, care încearcă să clarifice natura dreptului, şi anume dreptul natural şi concepţia pozitivistă, folosesc argumente referitoare şi la izvoarele dreptului. În concepţia dreptului natural, izvorul material al dreptului îl constituie comandamentele naturale, adică ceea ce este în concordanţă cu legile universale ale naturii. Potrivit orientării creştine din dreptul natural, izvorul şi natura dreptului pozitiv sunt de esenţă divină.

Vorbim despre izvor material al dreptului ca de un fenomen, idei, interes sau situaţie care nu au încă existenţă juridică, ci determină, la un moment dat, această existenţă.


2. Cutuma ca izvor de drept

Istoricul nu poate decanta caracteristicile şi condiţiile în care cutuma devine izvor de drept.

În studiul cutumei, ca izvor material al dreptului, se stabilesc două etape:
a) studiul folclorului juridic;
b) studiul obiceiurilor juridice care există în evoluţia istorică a unei comunităţi etnice.
Ambele etape alcătuiesc studiul etnologiei juridice.


3. Legea ca izvor de drept

Sensul restrâns al conceptului de lege este acela de act adoptat de parlament. Sensul larg al noţiunii înglobează orice act cu putere obligatorie.

Se consideră izvor al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu, şi nu numai legea ca atare.

Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv, se distinge Constituţia, ca fiind cea mai importantă lege în stat.


4. Jurisprudenţa ca izvor de drept

Sunt creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.

Jurisprudenţa include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv.

Soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie, dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic.

Curtea Constituţională constituie o jurisprudenţă cu totul deosebită, care poate nesocoti voinţa legiuitorului. De ea nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor statului de drept.


5. Doctrina ca izvor de drept

Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept, alţii, cei mai mulţi, îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate.

Prin doctrină se înţeleg opiniile exprimate în ştiinţa juridică care studiază dreptul pozitiv. Doctrina abordează principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească.

O criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce, odată cu întreaga societate, şi sistemul de drept în criză, şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important, prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept, folosind întreaga experienţă juridică a timpului.

Cel mai important lucru care defineşte doctrina este reflecţia, meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului, activitate care îl reprezintă atât pe legislator, cât şi pe practician.

Pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (adică metoda documentată teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică, singura eficientă, deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă, ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina.


6. Contractul normativ ca izvor al dreptului

Doctrina nu acceptă contractul ca izvor de drept. Desfăşurându-se într-un cadru legislativ predeterminat, contractul nu poate fi considerat, în sensul în care este definit în Legea civilă, un izvor de drept.

Cu toate acestea, contractul normativ este izvor de drept, dar nu în general, ci numai un anumit gen de contracte.

În dreptul constituţional, contractul normativ este izvor de drept în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor.

În dreptul muncii şi securităţii sociale, contractul are rol de izvor de drept atunci când apare sub forma unui contract colectiv de muncă.

În dreptul internaţional public, contractul normativ (tratatul) reprezintă un izvor de drept foarte important.


Capitolul IX. Dreptul şi morala

Maximă: „Ceea ce e datorie e întotdeauna drept, şi nu poate fi datorie ceea ce nu e drept”.

Un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului.

Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia va fi cuprinsă necesitatea etică, dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare.

Legiuirile cele mai vechi, cât şi cele ulterioare, se referă în mod deschis la principiile morale, acestea confundându-se cu regulile juridice instituite şi lăsând impresia identităţii lor.

Relaţia dintre drept şi morală este de natură axiologică, adică valorile juridice şî cele etice au o origine comună.


Capitolul X. Caracterul ştiinţific al elaborării normelor juridice

Pentru transpunerea în drepr a cerinţelor vieţii, se folosesc anumite mijloace care asigură convertirea lor în norme de drept. Prin intermediul tehnicii, dreptul fixează pe capul subiectelor de drepturi puterea ce există.

Conceptele dreptului reflectă realitatea înconjurătoare. Interesele pe care dreptul le serveşte se schimbă de la o orânduire socială la alta, dar tehnica conceptelor nu se schimbă.


1. Tehnica legislativă

Activitatea de modelare a conţinutului regulilor de drept şi de exprimare a lor într-o formă specifică este denumit, în literatura de specialitate, prin doi termeni: a) tehnică juridică şi b) tehnică legislativă. Unii consideră că sunt termeni sinonimi.

Atunci când se face distincţie, se înţelege prin tehnică juridică totalitatea conceptelor juridice şi a procedeelor logice aplicate la drept care, luate izolat sau în sistem, fac posibilă introducerea în normele de drept a cerinţelor vieţii materiale într-o anumită ţară şi într-o perioadă istorică dată.

Prin tehnică legislativă se înţelege totalitatea „procedeelor” şi artificiilor prin care soluţiile de fond dobândesc practicabilitate, capacitate de inserare în viaţa socială.

În faza de conceptualizare a actelor normative se folosesc de obicei următoarele procedee:
a) inventarierea legislaţiei în vigoare în domeniul supus viitoarei reglementări; sesizarea neajunsurilor care există; aprecierea viitoarelor reglementări ce se propun;
b) întocmirea unor studii economice, sociologice, privind evoluţia şi tendinţele fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a forma obiectul reglementării juridice;
c) examinarea legislaţiei din alte ţări.


Capitolul XI. Sistemul dreptului

1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept. Instituţia juridică şi ramura de drept

Normele se repartizează în 2 grupe:
a) instituţii juridice;
b) ramuri de drept.

Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. Sistemul de drept este unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente.


A. Instituţia juridică

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. De ex: normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate.

Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel, instituţia căsătoriei grupează norme din dreptul familiei, dreptul civil, dreptul procesual.


B. Ramura de drept

Reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.

Criteriile grupării normelor juridice în ramuri distincte:
a) caracterul relaţiilor sociale (obiectul reglementării juridice) pe care ramura de drept respectivă le reglementează;
b) metoda pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca anumite norme să se separe într-o ramură de drept aparte (ex: metoda autonomismului, metoda recomandării, autoritarismul ş.a.); totuşi, trebuie remarcat că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, şi aceeaşi ramură poate folosi mai multe metode.

„Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă. Greutatea delimitării provine tocmai din faptul că este greu de stabilit care este gradul de diferenţiere a relaţiilor sociale care să dea posibilitatea ca acestea să fie reglementate de un grup de norme aparte şi să fie astfel unite într-o ramură de drept. De asemenea, nu este destul de clar şi ce înseamnă grup de norme aparte.” (p. 219)

Ramura de drept este un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.


2. Evoluţia istorică a sistemului de drept. Dreptul public şi dreptul privat

Structura sistemului de drept este determinată de forma de proprietate dominantă într-o societate. Tradiţiile legislative influenţează şi ele formarea sistemului de drept dintr-o anumită ţară.

Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum (cuprinzând normele de drept care privesc interesele generale ale statului) şi jus privatum (divizat în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian).

Jurisconsultul Paul distinge între:
a) dreptul de excepţie (jus singulare);
b) dreptul comun (jus comune).

Juriştii romani distingeau între:
a) dreptul scris;
b) dreptul nescris.

Toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, şi nu au folosit drept criteriu al grupării natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme.

Apariţia codurilor pe materii a influenţat mai buna grupare a legislaţiei pe materii.


3. Ramurile dreptului

Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului este socotit a fi obiectul reglementării judirice, înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale distincte sau cu particularităţi proprii. Acest criteriu este subiectiv şi destul de labil.

a) Dreptul constituţional – format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat.

b) Dreptul administrativ – normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.

c) Dreptul financiar – normele juridice care se referă la formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti.

d) Dreptul muncii – ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ale muncitorilor şi funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă.

e) Dreptul funciar – normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă, raţională şi completă a terenurilor.

f) Dreptul civil – normele juridice ce reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice, între organizaţiile economice şi persoanele fizice, precum şi între persoanele fizice.

g) Dreptul procesual civil – normele juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze.

h) Dreptul familiei – normele juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane.

i) Dreptul penal – normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi codiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni.

j) Dreptul procesual penal – normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor.

k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) – reglementează faptele de comerţ.


4. Dreptul intern şi dreptul internaţional

A. Dreptul internaţional public. Se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor reciproce. Subiectele sale sunt în principal statele. Normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme.

Nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice.

B. Dreptul internaţional privat. Constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.


Capitolul XII. Reglementarea juridică a relaţiilor economice în condiţiile economiei de piaţă. Dreptul economic

Privită în raport cu dreptul, economia ridică o problemă deosebit de importantă, şi anume de a şti în ce măsură dreptul poate reglementa relaţiile economice prin norme obligatorii care dacă nu sunt respectate benevol să fie aplicate prin forţa de constrângere a statului şi care să ţină seama atât de interesele producătorilor, cât şi ale consumatorilor şi ale societăţii în ansamblul ei.

Principalele aspecte ale relaţiilor economice pe care le reglementează dreptul sunt următoarele:

A. Proprietatea. Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate.

B. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Banii sunt o marfă a mărfurilor. Statul a reglementat, prin norme juridice, forma de emisiune a banilor. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară, pentru a fi valabilă pe plan internaţional, trebuia să aibă o acoperire în aur. În prezent s-a renunţat la această acoperire. Au apărut banii electronici.

C. Contractele. Au fost instituite în special pentru a facilita circulaţia bunurilor, schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. Convenţiile legal formulate ţin loc de lege pentru cei care le-au formulat.

Exemple:
- contractul de vânzare;
- contractul de muncă;
- contractul de credit;
- contractul de locaţiune;
- constractul de prestări de servicii.

Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional).

4. Răspunderea juridică. Oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: „bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”.


Capitolul XIII. Norma juridică

1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale

Norma este o regulă care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv.

Normele prefigurează un comportament viitor. Ele sunt prospective (conturează un model) şi teleologice (au la bază un anumit scop).

Trăsăturile comune ale normelor:
a) Normele sociale impun unor agenţi potenţiali o clasificare în acţiuni obligatorii, acţiuni permise şi acţiuni interzise.

b) Normele sociale încurajează acţiunile şi comportamentele în concordanţă cu ţelurile generale şi interzic acţiunile deviante.

c) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente (nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute în acelaşi timp o acţiune irealizabilă).

d) Orice normă, indiferent de natura ei, trebuie să fie în acord cu condiţiile social-economice ale epocii.

Normele însele sunt foarte diferite: juridice, morale, religioase, politice, sportive, etc.

Cele mai importante criterii care clasifică normele sunt:

a) norme cu caracter acţional în raporturile omului cu natura;

b) norme cu caracter acţional în raporturile oamenilor cu societatea;

c) norme de cunoaştere şi de gândire corectă, metode sau principii de construcţie şi creaţie teoretică;

d) norme care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate; dintre grupuri şi categorii sociale;

e) norme care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale, cu caracter politic, de creaţie artistică, de cercetare ştiinţifică, de cult, de ocrotire a sănătăţii, profesionale şi obşteşti.

Pe scurt, există norme:
a) acţionale;
b) comportamentale;
c) organizaţionale.


2. Normele juridice şi problema valorilor în drept

Normele de drept urmăresc să stabilească şi să clarifice, pe calea utilizării unor noţiuni abstracte, problemele fundamentale ale existenţei umane şi ale raporturilor dintre indivizi.

Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social-economic respectiv le promovează.

Criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor unei anumite societăţi. În drept sunt ocrotite şi promovate valori precum: patria, munca, proprietatea, viaţa, libertatea, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea, onoarea, relaţiile de familie ş.a.

„Legiuitorul, în procesul de elaborare al normelor de drept, selectează, din multitudinea de relaţii sociale, pe acelea dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi, în acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le consideră nonvalori.” (p. 251)


3. Valori morale şi valori juridice

Valorile morale reprezintă scopuri sociale: responsabilitatea, echitatea, demnitatea, dreptatea, libertatea.

Valorile morale se instituie ca limită a aspiraţiilor umane, ele constituie fundamentul trăirilor şi a satisfacţiilor umane superioare.

Au existat perioade când au dominat valorile religioase, după care ele au cedat treptat locul valorilor politice şi juridice. Societatea contemporană cunoaşte o opoziţie între valorile ştiinţei şi cele ale religiei, între valorile politice şi cele etice.

Normele – atât morale cât şi cele juridice – exprimă aspiraţii valorice şi idealuri individuale în măsura în care acestea coincid cu cele colective, se detaşează de subiectivitate, dobândind valenţe axiologice cu caracter obiectiv.


4. Caracteristicile normelor juridice

Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Trăsăturile specifice ale normelor juridice sunt următoarele:

A) Normele juridice au un caracter general. Regulile de conduită sunt tipice, se aplică la un număr nelimitat de cazuri, şi impersonale, indicând un comportament principial, iar nu conduita unei singure persoane.

Dreptul constă în aplicarea unei măsuri egale pentru toţi. Normele juridice se aplică unor cazuri nelimitate, de fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei.

Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general şi abstract. Există mai multe aspecte legate de acest caracter:

a) Unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului.
b) Alte norme se adresează numai unor categorii de persoane.
c) Unele norme juridice privesc numai anumite organe sau organizaţii.
d) Există unele norme juridice care se adresează unor organe unipersonale (ministru, procuror general etc.).

B) Normele juridice au un caracter volitiv.

C) Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice.

D) Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecând prin conştiinţa oamenilor.

E) Normele juridice se aplică, la nevoie, prin constrângere statală.


5. Elementele normei juridice şi formularea lor tehnico-juridică

Norma juridică este un concept abstract ce conţine indicaţii privitoare la comportamentul uman.

De exemplu: „Sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.” Conduita: „sustragerea de la recrutare” – formulează dispoziţia normei juridice. Împrejurările: „în timp de pace” – constituie ipoteza normei juridice. Consecinţa conduitei ilicite: „se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă” – sancţiunea normei juridice.

Elementele normei juridice sunt:
a) ipoteza;
b) dispoziţia;
c) sancţiunea.

Elementele normei juridice se întâlnesc, de cele mai multe ori, disparat, în cadrul izvoarelor de drept, iar nu împreună. Unitatea lor este de ordin logic, ea se găseşte în mintea celor chemaţi să le aplice.


6. Clasificarea elementelor normei juridice

A) Ipoteza

Ipoteza poate fi determinată sau subînţeleasă.

a) Ipoteza determinată este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţiile. Ipoteza se referă uneori la situaţiile posibile în care se săvârşeşte o anumită faptă prevăzută de lege.

b) Ipoteza subînţeleasă este acea ipoteză care nu este formulată, ci se subînţelege, rezultă din contextul reglementării.

B) Dispoziţia

Este partea cea mai importantă a normei juridice, şi se referă la conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează.

Dispoziţiile pot fi:

a) Onerative – prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni.

b) Prohibitive – care interzic săvârşirea unor acţiuni.

c) Permisive – nici nu impun, nici un interzic săvârşirea unor acţiuni, ci lasă la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.

O varietate sunt dispoziţiile supletive – lasă la latitudinea persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze, dar dacă ele nu se hotărăsc, atunci organul de stat competent va suplini voinţa lor.

d) De recomandare – prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă organizaţiilor obşteşti. Cele mai frecvente dispoziţii de recomandare se întâlnesc în dreptul cooperatist.

e) De stimulare – prevăd recompensarea unei conduite deosebite.

1. Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.

- dispoziţii generale (cele care au o sferă largă de aplicare şi care guvernează de obicei o anumită ramură a dreptului);

- dispoziţii speciale (cuprind numai o anumită categorie de relaţii din ramura respectivă);

- dispoziţii de excepţie, sau derogatorii (constituie o completare fie a dispoziţiilor generale fie a celor speciale).

C) Sancţiunea

Este elementul normei juridice care precizează urmările nerespectării dispoziţiei. Este de regulă o măsură luată împotriva voinţei sau dorinţei aceluia care încalcă dispoziţiile normelor de drept.

Sancţiunea urmăreşte:
a) restabilirea ordinii;
b) prevenirea încălcării normelor de drept în viitor;
c) îndreptarea celui vinovat;
d) reintegrarea lui în societate.

Există mai multe feluri de sancţiuni:

a) După criteriul naturii lor:
1) Sancţiuni penale;
2) Sancţiuni administrative;
3) Sancţiuni disciplinare;
4) Sancţiuni civile;

b) După gradul de determinare:
1) Absolut determinate;
2) Relativ determinate;
3) Alternative;
4) Cumulative.


7. Procesul de abstractizare în drept

Evoluţia dreptului a mers pe linia de la concret la abstract.

Există un curent, cel al existenţialismului juridic (numit şi impresionism juridic), care e o încercare de revenire la concret, la cazuistică.

Principiu: „dreptul este o măsură egală pentru indivizi inegali”.

Dreptul este privit ca un ansamblu de norme juridice formulate pe calea abstractizării şi exprimate cu ajutorul conceptelor.

În anumite împrejurări şi al un anumit nivel, procesul de creare a dreptului se împleteşte cu cel de aplicare a lui, neputându-se face o delimitare netă până unde merge normarea ei şi de unde începe aplicarea, soluţionarea concretă a unor asemenea cauze apărând ca o cooperare între legiuitor, care a elaborat norma, şi organul chemat să o aplice.


Capitolul XIV. Raporturile juridice

1. Condiţiile raportului juridic

Raporturile juridice apar ca o realizare a normelor. Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma juridică şi faptele juridice.


A. Norma juridică

Cu ajutorul ei, statul reglementează conduita umană. Ea determină calitatea de subiect de drept a persoanelor şi tot ea stabileşte care sunt faptele ce au o valoare juridică şi duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

Instituţia analogiei: judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze venită spre judecare pe motiv că legea nu prevede fapta respectivă sau că ea este neîndestulătoare. Judecătorul trebuie să aplice în aceste cazuri o normă juridică referitoare la un caz analog.

Pot fi considerate ca fiind raporturi juridice şi acele raporturi sociale care în lipsa unor norme juridice exprese sau implicite, menite a le reglementa, se bucură de protecţia juridică prin aplicarea analogiei legii sau a dreptului în acele domenii în care ea este admisă.


B) Faptele juridice

Împrejurările de fapt sunt cele care concretizează subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic. Faptele juridice sunt acţiuni omeneşti sau evenimente, care potrivit normelor juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

Faptele juridice se clasifică în:

a) evenimente (care se produc independent de voinţa omului, ex: naşterea, moartea, calamităţile naturale);

b) acţiuni (exteriorizări ale voinţei umane).

Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice. Ceea ce caracterizează actul juridic, în raport cu celelalte acţiuni, este tocmai liceitatea acestuia.

D.p.d.v. al autorilor lor, actele juridice pot fi:

a) unilaterale; (ex: ordinul de încorporare)

b) bilaterale sau multilaterale. (ex: contractul de vânzare-cumpărare)

Se pot distinge:

a) acte juridice oneroase (care au ca obiect valori patrimoniale);

b) acte juridice gratuite (donaţia).

Mai există:

a) acte juridice oficiale (sentinţa judecătorească);

b) acte juridice neoficiale (chitanţa).


2. Elementele raportului juridic

A. Subiectele raportului juridic

Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. De multe ori însă, în cadrul unui raport juridic, întâlnim mai multe persoane. Acestea poartă numele de subiecte ale raportului juridic.

Unele dintre subiecte vor fi titulari de drepturi, altele de obligaţii sau şi de drepturi şi de obligaţii.

În marea majoritate a raporturilor juridice sunt determinaţi în mod concret şi individual atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii.

a) Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic. În principiu, subiecte ale raporturilor juridice sunt cetăţenii unui stat.

Aptitudinea generală şi abstractă de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii, se numeşte capacitatea juridică. În raporturile de drept constituţional, legate de exercitarea drepturilor electorale, capacitatea începe la 18 ani. În domeniul dreptului civil, capacitatea începe o dată cu naşterea. În domeniul raporturilor juridice de muncă, ea începe la 16 ani.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Ea aparţine tuturor persoanelor fizice, chiar dacă nu au o voinţă coinştientă sau suficient dezvoltată.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice.

Pot exista situaţii în care o persoană are o capacitate de folosinţă, dar nu poate să-şi exercite singură drepturile. Situaţie inversă nu poate exista.


b) Subiectele colective ale raportului juridic

Statul este subiect mai ales al unor raporturi de drept constituţional şi de drept internaţional public.

Organele de stat pot apărea ca subiect de drept mai ales în dreptul constituţional şi administrativ, sau de drept procesual penal şi civil.

Prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară o activitate cu caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului.

Alte subiecte colective ale raportului juridic: organizaţiile cooperatiste, organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial, persoanele juridice.


B. Conţinutul raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii, care împreună formează conţinutul raportului juridic.

Dreptul subiectiv. În cadrul raportului juridic, drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul respectiv se numesc drepturi subiective. Ele reprezintă posibilitatea subiecţilor de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalţi o conduită corespunzătoare.

Sunt absolute acele drepturi cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta. Ex: dreptul de proprietate, la viaţă, la sănătate, integritate corporală. Drepturile subiective au corespondente obligaţii ai căror titulari sunt de la început individualizaţi în raporturile juridice şi se numesc drepturi relative. Ex: drepturile născute în raporturile contractuale.

Prin obligaţie, în sens juridic, înţelegem îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească, şi pe care cealaltă parte poate să o pretindă pe baza prevederii normelor juridice.


C. Obiectul raportului juridic

Teoria dreptului susţine că obiectul raportului juridic este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.


3. Specificul raporturilor juridice de constrângere

Prin raportul juridic de constrângere se înţelege pluralitatea de drepturi şi obligaţii, de drept material sau procesual, ce apar ca rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite şi prin care se realizează aplicarea sancţiunilor juridice.

A) Subiectele raportului juridic de constrângere

În cazul încălcării normelor juridice, societatea, reprezentată de stat, este interesată să asigure restabilirea legalităţii.

B) Conţinutul raportului juridic de constrângere

Este format din acel complex de drepturi şi obligaţii corelative care reprezintă categoria răspunderii juridice.

C) Obiectul raportului juridic de constrângere

Este vorba despre sancţiunea juridică. Ea are dublu rol: educativ-preventiv şi represiv-intimidant.


Capitolul XV. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu

1. Acţiunea normelor juridice în timp

Normele juridice produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare. Ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive.

În principiu, actele normative intră în vigoare în ţara noastră în momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Uneori se admite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect retroactiv, adică şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii. Aceste cazuri sunt următoarele:

a) legea penală mai blândă;

b) prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior;

c) legile interpretative.

Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare. Aceasta poate fi:

a) expresă-direct – când într-un act normativ se arată în mod expres că un altul anterior sau anumite articole ale lui se abrogă;

b) expresă-indirect – când legea nouă se mărgineşte să menţioneze că dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă, fără a menţiona în mod direct actul normativ ce se abrogă sau articolele lui;

c) tacită (sau implicită) – când actul normativ nou nu abrogă în mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare.

O altă formă de încetare în timp a normelor juridice o constituie desuetudinea.


2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse următoarele elemente:
- o suprafaţă terestră;
- apele interioare;
- marea teritorială;
- subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora.

Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat.

Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul său sunt:

a) imunitatea diplomatică;

b) statutul juridic al consulilor;

c) regimul juridic al unor categorii de străini. În privinţa acestui regim juridic, se cunosc în domeniul relaţiilor internaţionale trei posibilităţi:
- regimul national, prin care se înţelege acordarea străinilor a drepturilor civile de care se bucură cetăţenii statului respectiv;
- regimul special, adică acordarea pentru străini a unor drepturi prevăzute în legi, sau într-un tratat internaţional;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – acordarea străinilor a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.


Capitolul XVI. Aplicarea normelor juridice

1. Generalităţi

Realizarea dreptului înseamnă traducerea în viaţă a prevederilor normelor juridice. Ea se realizează pe două cai principale:

a) prin respectarea şi executarea normelor juridice de către cetăţeni şi diferitele organizaţii şi instituţii;

b) prin organizarea aplicării normelor juridice de către organele de stat competente.

Aplicarea dreptului este activitatea practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acţionând ca titulari direcţi ai unor atribuţii speciale ale puterii de stat.


2. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului

Activitatea de aplicare a dreptului desfăşurată de organele statului se prezintă sub forma unor acte ce produc efecte juridice, în concordanţă cu actele normative.

Trăsăturile actelor de aplicare prin care acestea se deosebesc de actele normative:
a) actul individual de aplicare a dreptului are întotdeauna ca efect juridic naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, el având valoarea unui fapt juridic;
b) actele normative se adresează cetăţenilor în formă generală, şi îşi încetează efectul prin abrogare, în urma apariţiei unui act normativ care reglementează problemele respective. Actele juridice individuale urmăresc să stabilească raporturi juridice concrete, fiind emise pentru cazuri determinate.
c) condiţiile formale de valabilitate ale acestora sunt diferite;
d) actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor.


3. Fazele aplicării dreptului

Acestea sunt:
a) stabilirea stării de fapt – are loc culegerea şi consemnarea împrejurărilor concludente şi tragerea unor concluzii din aprecierea materialului documentar;
b) stabilirea elementelor juridice – identificarea normelor referitoare la faptele constatate şi alegerea acelor dispoziţii normative pe baza cărora trebuie să se ia hotărârea (în cadrul cărora un rol deosebit de important îl are interpretarea);
c) rezolvarea concretă a problemei, potrivit constatării stării de fapt şi a prevederilor juridice (elaborarea dispoziţiilor de aplicare).

Ordinea nu este întotdeauna cea de mai sus.

Dispoziţiile de aplicare sunt de două feluri:
1. dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acţiunea licită pe care trebuie să o facă;
2. dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite.


Capitolul XVII. Interpretarea normelor juridice

1. Interpretarea normelor juridice – parte integrantă a procesului de aplicare

Aplicarea normelor juridice impune încadrarea unor situaţii concrete particulare în limitele prevăzute de norme. Astfel, interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a normelor juridice.


2. Noţiunea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este o operaţie logico-raţională, care se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicării lui.


3. Necesitatea interpretării normelor juridice

Normele juridice având caracter general, aplicarea lor la cazuri concrete presupune un efort de trecere de la general la particular. Apar atunci situaţii specifice:
a) Legiuitorul nu poate prevedea toate situaţiile întâlnite în aplicarea normelor juridice;
b) Redactarea legiuitorului este concisă, concentrată;
c) În perioada în care o normă este în vigoare, apar fapte noi, neprevăzute;
d) Apar probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege;
e) Uneori termenii folosiţi în textele de lege sunt folosiţi cu sens diferit de cel obişnuit;
f) Conţinutul voinţei exprimate în legi necesită adesea o completare.


4. Obiectul interpretării normelor juridice

Şi în aplicarea unor norme juridice care sunt clar formulate pot apărea, uneori, îndoieli cu privire la soluţionarea diverselor aspecte pe care le ridică aplicarea ei la cazurile concrete.

Sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.


5. Reglementarea juridică a interpretării

La baza interpretării stau anumite principii generale, care rezultă din însăşi esenţa dreptului, din particularităţile concrete ale fiecărui sistem de drept.

În interpretare se ţine seama de:
- principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept;
- principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii.

„Legislaţia, în general, nu cuprinde întotdeauna norme propriu-zise de interpretare, care să prevadă în mod expres genurile şi metodele de interpretare. Aceasta nu trebuie să ducă la concluzia că problemele interpretării ar putea fi soluţionate în afara dreptului pozitiv. Faptul că legislaţia în vigoare nu cuprinde norme exprese, care să se refere la interpretare, se explică prin aceea că legiuitorul nu vrea să limiteze dezvoltarea ştiinţifică a principiilor şi metodelor de interpretare.” (p. 314-315)


6. Interpretarea normelor juridice în diferite ramuri de drept

Este necesar să avem în vedere caracterul unitar al dreptului şi din această cauză nu pot fi aplicate principii diferite în diverse ramuri ale dreptului, esenţa şi locul interpretării având un caracter unitar.


7. Formele de interpretare a normelor juridice

Există două forme de interpretare:
a) Interpretarea oficială;
b) Interpretarea neoficială.

A) Interpretarea oficială – făcută de un organ de stat sau de către o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Are caracter obligatoriu.

Ea poate lua următoarele forme:
a) Interpretare generală – făcută de către un organ de stat împuternicit să elaboreze norme juridice, prin acte normative cu caracter general obligatoriu şi retoactiv.
b) Interpretarea cazuală – forma interpretării oficiale, făcută de organul de aplicare a dreptului care se referă la un anumit caz concret. Chiar dacă interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă, nu se exclude posibilitatea ca instanţele de judecată care fac interpretarea cauzală să ţină cont şi de soluţiile date în alte cazuri similare.
c) Influenţa interpretării cazuale şi practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de elaborare a dreptului. Hotărârile judecătoreşti sunt numite „precedente judiciare”, şi au caracterul de izvor de drept. În ştiinţa juridică contemporană este aproape unanim admisă părerea că judecătorul aduce elemente noi în cadrul normelor juridice atunci când dă un conţinut concret unor noţiuni generale folosite de legiuitor sau când umple anumite lacune ale dreptului.

B) Interpretarea neoficială – făcută de oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, în împrejurări în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice. Ea nu are caracter obligatoriu şi este întâlnită uneori sub denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare ştiinţifică.

Interpretarea doctrinară clarifică înţelesul unor principii de drept, generalizează experienţa formată în legătură cu diferite instituţii juridice, critică anumite soluţii necorespunzătoare date de organele de aplicare a dreptului, reliefând în acest fel carenţele activităţii juridice.


8. Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.

Metodele concrete folosite în scopul interpretării normelor juridice nu sunt altceva decât diferite aspecte ale aplicării metodei logice la un caz concret.

Există patru metode de interpretare:
- gramaticală;
- sistematică;
- istorică;
- logică.

a) Metoda gramaticală – presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată, analizând sensul cuvintelor, supunând textul unor analize morfologice şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte.

b) Metoda sistematică – constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme juridice din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.

c) Metoda istorică – constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică respectivă.

d) Metoda logică – se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei juridice cu cele trei elemente structurale ale ei: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

Reguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice:

a) argumentul ad absurdum – folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice (reducerea la absurd);

b) argumentul a contrario – (bazat pe legea terţului exclus din cadrul logicii formale) în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe alta numai una din ele este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a treia posibilitate nu există;

c) argumentul a fortiore ratione – organul de aplicare şi interpretare a legii constată că raţiunea aplicării unei anumite norme este mai puternică într-o altă ipoteză, decât cea indicată expres în norma respectivă.


9. Rezultatul interpretării normelor juridice

În cazul în care conţinutul normelor juridice nu este nici mai larg şi nici mai îngust, ci coincide întru totul cu textul în care sunt formulate, se vorbeşte despre interpretare literală sau declarativă.

În urma procesului de cunoaştere a normei juridice, rezultatul poate fi „extensiv sau restrictiv”. Interpretarea extensivă ne arată că voinţa legiuitorului are un caracter mai general decât cel care apare în cadrul unei interpretări primare a normei juridice respective. Interpretarea restrictivă constată că formularea textului legii este mai largă decât conţinutul ei real.


Capitolul XVIII. Răspunderea juridică

1. Răspunderea juridică, parte integrantă a răspunderii sociale

Răspunderea socială îmbracă mai multe forme:
- politică;
- juridică;
- morală;
- etică;
- civică.

Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii sociale, constă în faptul că se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept.

Stabilirea răspunderii juridice are uneori urmări deosebit de grave: privaţîuni de ordin material sau personal, pierderea temporară a libertăţii sau exerciţîului unor drepturi.

Sancţiunea juridică are un caracter mai grav decât sancţiunile politice, morale, etice sau civice. Sancţiunea juridică este mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie.


2. Noţiunea răspunderii juridice

Nici un text de lege nu dă o definiţie vreuneia dintre formele răspunderii juridice. Acestei probleme i s-au consacrat lucrări în care răspunderea juridică este privită ca o categorie de ramură aparţinând dreptului penal, civil sau dreptului muncii.

Răspunderea juridică constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită a unor urmări neconvenabile pentru ea. Realizarea sancţiunilor juridice implică o condamnare din partea societăţii faţă de persoana vinovată şi o privare de ordin personal, pecuniar sau de drepturi (închisoarea, amenda, interdicţia dreptului de a exercita în viitor o anumită profesie etc.).


3. Principiile răspunderii juridice

Aceste principii includ aspecte politice şi morale.

A) Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie

Orice subiect poate fi sancţionat numai atunci când este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Efectul educativ al răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancţionată şi atunci când nu i s-ar putea imputa nimic.

B) Principiul răspunderii personale

Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită.

Principiu: „non bis in idem” – cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, deci de a i se aplica o sancţiune juridică, numai o singură dată pentru aceeaşi faptă. Esenţa acestui principiu constă în excluderea posibilităţii aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură.

C) Principiul justeţei sancţiunii

Cerinţa fundamentală constă în necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.

D) Principiul celerităţii tragerii la răspundere

Tragerea la răspundere trebuie să se facă la timpul potrivit. Dacă tragerea la răspundere se tărăgănează, atunci se creează un sentiment de insecuritate a raporturilor sociale, precum şi de neîncredere în capacitatea organelor chemate să asigure respectarea ordinii de drept.


4. Conduita ilicită, cauză a declanşării răspunderii juridice

Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Pentru a avea un caracter ilicit, o anumită faptă trebuie să constituie o încălcare a normelor juridice şi să reprezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol social.


5. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice

Deosebirea unor fapte ilicite de altele trebuie să se facă în funcţie de gradul lor de pericol social.

Forme ale conduitei ilicite:

A) Infracţiunea

Cel mai înalt grad de antisocialitate. Este fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Prin „faptă care prezintă pericol social” se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor acesteia, precum şi întregii ordini juridice.

Principiu: nullum crimen sine lege – nu există crimă fără să fie prevăzută de lege.

D.p.d.v. al regimului sancţionator, infracţiunii îi este proprie pedeapsa penală. Forma răspunderii juridice care îi corespunde este răspunderea penală.

Infracţiunile pot fi săvârşite numai de persoane fizice.

B) Contravenţia

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau alte acte normative.

În general, pot fi săvârşite numai de către persoane fizice. Există însă contravenţii săvârşite de persoanele juridice.

Ca sancţiune se aplică, de obicei, amenda. Ca formă a răspunderii intervine răspunderea administrativă.

C) Abaterea disciplinară

Încălcarea de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă, obligaţii care formează în totalitatea lor disciplina muncii.

Condiţiile abaterii disciplinare sunt:
a) calitatea de salariat;
b) încălcarea unei îndatoriri de serviciu.

Sancţiunea este de tip disciplinar (avertisment, mustrare, retrogradare etc.). Ca formă a răspunderii juridice se stabileşte răspunderea disciplinară.

D) Faptele ilicite civile

Legislaţia noastră nu defineşte sfera sau conţinutul de fapt ilicit civil. Doctrina precizează că trebuie înţeleasă prin această expresie orice faptă umană care a cauzat unei persoane un prejudiciu.

Delictul civil dă naştere răspunderii civile delictuale. Faptul ilicit dă naştere răspunderii civile contractuale.

Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este de regulă obligaţia de a repara prejudiciul produs.


6. Subiectele răspunderii juridice

Subiectul răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită constrângerea de către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice.

Răspunderea pentru fapta altuia intervine pentru fapta animalelor sau pentru fapta lucrurilor, atunci când fapta păgubitoare nu este săvârşită de subiectul care răspunde, ci de persoana aflată sub ocrotirea sa, ori de anumalele sau lucrurile proprietate a sa.

Subiectul răspunderii juridice poate fi:
a) persoana fizică;
b) anumite colectivităţi.

A) Persoana fizică – poate fi subiect al răspunderii dacă îndeplineşte condiţiile fundamentale:
- are capacitatea de a răspunde;
- acţionează în mod liber.

Capacitatea de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a da seama în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapte ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care aplicarea constrângerii de stat, sub forma sancţiunii juridice, le presupune ca necesare şi inevitabile.

A fi liber înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a-ţi propune anumite scopuri realizabile şi în acelaşi timp a decide ce acţiuni sunt necesare pentru îndeplinirea lor.

B) Subiectele colective

Aici există două opinii:
- unii susţin că numai faptele organului de conducere al persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice însăşi;
- altii susţin că fapta oricărui angajat ori membru al organizaţiei atrage răspunderea acesteia ca pentru fapta proprie.

Subiectele colective pot să răspundă numai d.p.d.v. civil şi administrativ, nu şi penal sau disciplinar.


7. Vinovăţia – condiţie a răspunderii juridice

Este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept.

Un individ aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale este în măsură să conceapă şi să aprecieze caracterul ilicit al acţiunii sale şi urmările negative aferente ei.

Vinovăţia se prezintă sub două forme:
- intenţia;
- culpa.

A. Intenţia (dolul)

Presupune cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea urmărilor ei negative.

B. Culpa

Este acea formă a vinovăţiei în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod uşuratic că ele nu se vor produce.

Modalităţile culpei sunt:
- imprudenţa;
- neglijenţa;
- nepriceperea;
- neatenţia.

a) Imprudenţa – act pozitiv despre care, în mod normal, trebuia să se prevadă că poate avea consecinţe ilicite. Apare întotdeuna acolo unde lipseşte diligenţa.
b) Neglijenţa – omiterea de a lua precauţiile cerute de îndeplinirea unei obligaţii a agentului.
c) Nepriceperea – inaptitudinea de a exercita în mod concret o profesie sau activitate care presupune cunoaşterea unor principii, reguli sau procedee tehnice şi o anumită abilitate profesională, un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate, o anumită pricepere în întrebuinţarea unor mijloace adecvate activităţii sau specialităţii respective.
d) Neatenţia – agentul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să vadă sau să înţeleagă.


8. Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător

A) Cauza şi condiţia

Este necesar să privim drept cauză acţiunea voluntară, conştientă a omului (actul de conduită socială), iar ca efect primejdia, ameninţarea, atingerea adusă unei relaţii sociale reglementate şi apărate de lege, pericolul social creat prin încălcarea normelor juridice.

B) Raporturi cauzale necesare şi întâmplătoare

În domeniul dreptului civil se susţine că raportul de cauzalitate este o condiţie a răspunderii, care trebuie delimitată de condiţia subiectivă a culpabilităţii.

Răspunderea juridică poate interveni numai atunci când între acţiunea ilicită şi prejudiciu există un raport de cauzalitate necesar.


9. Cauze care înlătură răspunderea juridică

Răspunderea nu operează în împrejurările următoare:

a) Starea de necesitate – dreptul individului de a-şi apăra propria-i persoană pusă în faţa unui pericol, cu preţul sacrificării altei persoane, dacă aceasta ar reprezenta singura cale pentru înlăturarea respectivului pericol, sau dreptul de apărare a bunurilor ameninţate de un pericol, cu preţul sacrificării bunurilor aparţinând altor persoane, dacă nu este posibilă altfel înlăturarea acelui pericol.

Pentru a se vorbi de starea de necesitate, se cer condiţiile:
1) să existe un pericol care să creeze posibilitatea imediată a survenirii unor suferinţe sau daune;
2) pericolul în dezlănţuire să fie grav, iminent şi fortuit. Un pericol este grav atunci când ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane, un bun important sau un interes obştesc. Este iminent când, în împrejurările în care se produce, poate forma convingerea că în mod cert se va declanşa răul cu care ameninţă. Este fortuit atunci când declanşarea sa nu se datorează nici intenţiei şî nici culpei celui aflat în stare de necesitate.
3) evitarea pericolului să nu fi fost posibilă altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite;
4) cel ameninţat cu pericolul să nu aibă obligaţia legală de a-l înfrunta;
5) în cazul în care este vorba de salvarea bunurilor se cere ca bunul ce se salvează, cu preţul sacrificării altor bunuri, să aibă un caracter mai important decât bunul sacrificat.

b) Legitima apărare - o cauză care înlătură răspunderea juridică. Condiţiile ei sunt următoarele:
1) să existe un atac care să provină din partea unei persoane fizice responsabile;
2) atacul să fie material, adică să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau verbală susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială;
3) să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se îndreaptă riposta persoanei în stare de legitimă apărare;
4) să fie injust, adică să se realizeze printr-un fapt ilicit;
5) să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale, ori împotriva unui interes obştesc;
6) riposta să fie necesară, înţelegând prin aceasta că finalitatea actelor de apărare să urmărească înlăturarea atacului;
7) riposta să fie proporţională cu atacul;
8) riposta să fie spontană, adică să se desfăşoare pentru a preveni un atac iminent sau a anihila un atac actual.

c) Constrângerea fizică (înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă autorul nu i-a putut rezista) şi constrângerea morală (înlătură acest caracter, dacă persoana autorului, sau o altă persoană este ameninţată cu un pericol grav, care nu putea fi înlăturat).

d) Cazul fortuit – atunci când acţiunea sau inacţiunea făptuitorului are loc datorită împrejurării străine neprevăzute.

e) Iresponsabilitatea – starea psihică a persoanei care din anumite motive nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte.

f) Beţia involuntară – se datorează influenţei alcoolului sau a altor substanţe asupra autorului faptei, independent de voinţa lui.

g) Eroarea de fapt – făptuitorul se găseşte într-o asemenea situaţie atunci când nu cunoaşte anumite împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul ilicit al faptei în momentul săvârşirii ei.

h) Exercitarea unui drept, potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege.