miercuri, 29 aprilie 2009

Liviu-Petru Zăpârţan - Construcţia europeană, capitolul III (note de curs)

Cap. III Organizarea şi funcţionarea instituţională

Sistemul instituţional al UE este bogat. După TUE se vorbeşte de un cadru
instituţional unic pentru că aceleaşi instituţii sunt puse în lucru de tratate diferite. Uniunea nu are personalitate juridică internaţională. Această calitate o are CEE devenită după TUE Comunitatea europeană. Deci UE nu este nici federaţie nici confederaţie (TU este Tratatul asupra UE nu de Uniune ceea ce înseamnă că sistemul instituţional nu se poate compara cu cel al unui stat sau al unei organizaţii internaţionale.

Deşi sunt aceleaşi instituţii ele au puteri şi proceduri diferite, în diversele piliere ale Comunităţii europene. În plus, ele intră în relaţii complexe cu statele, cu administraţiile lor locale şi regionale, într-un angrenaj extrem de complex susţinut de aparatul birocratic instalat în cele trei capitale europene Bruxelles, Strasbourg şi Luxembourg.

Dincolo de discuţiile teoretice privind sensul noţiunii de instituţie, Uniunea
Europeană şi-a construit un mecanism instituţional (în sensul comun al termenului şi în cel juridic) compus din: Consiliul European, Consiliul de Miniştri (sau Consiliu),
Comisia europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
la care se adaugă Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Curtea Europeană de Conturi.

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor

I. În fruntea sistemului instituţional se află Consiliul European, care reuneşte pe şefii de state şi guverne ai ţărilor membre ale Uniunii.

Baza juridică a acţiunilor sale: art.2 din Actul Unic European reluat în art.D TUE
care îl plasează deasupra arbitrajelor Constituţionale „Consiliul European dă
Uniunii impulsurile necesare dezvoltării ei şi defineşte orientările politice
generale”, dezbate şi adoptă concluzii asupra marilor orientări ale politicilor
economice ale Statelor membre şi ale Comunităţii, defineşte „principiile şi
orientările generale ale PESC (art J 8 TUE).

W.Wessels: în realitate evantaiul activităţilor reale este mult mai bogat:
- funcţia de „arhitect constituţional”, de motor al acţiunilor menite să ducă la
construirea UE (iniţiative de convocare a CIG pentru a pregăti AUE, UEM (Strasbourg-1989), Uniunea Politică (Dublin 1990), însăşi UE (Maastricht 1991) şi apoi Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000).

De la Conferinaţa de la Haga până astăzi, Consiliul European a consolidat
cooperarea politică a ţărilor europene, a găsit mereu căile evoluţiei viitoare:
- funcţie de apreciere a evenimentelor internaţionale şi de judecare a nevoilor
economice şi sociale ale Uniunii în raport cu evoluţiile scenei mondiale. Mai ales
în aprecierea situaţiilor de criză Consiliul European a emis judecăţi consistente;
- funcţia de organ de decizie pe care o exercită soluţionând dosarele dificile,
privind problemele financiare, funcţionarea sistemului instituţional, depăşirea
contradicţiilor şi divergenţele prin soluţii care sunt apoi „turnate” în forme
juridice de către instituţiile abilitate, fără vreun act de constrângere pentru că
poziţiile sale sunt adoptate prin consens. În acest sens Consiliul European
promovează negocierea şi arta compromisului prin care face să progreseze
construcţia europeană, în mod direct, inclusiv asupra unor detalii tehnice; rotaţia
preşedenţiei face ca fiecare şef de stat şi de guvern să se angajeze în reuşita
consiliului pe care îl conduce.

În numeroase domenii Consiliul European lucrează pe baza propunerilor instituţiilor comunitare, dar în cele mai multe cazuri nu se suprapune acestora. De altfel, în
practica Consiliilor Europene este instituită prezenţa preşedintelui parlamentului european şi a preşedintelui Comisiei Europene. În schimb Curtea de Justiţie nu are nici o competenţă în judecarea actelor Consiliului European (art. L din TUE), ceea ce îi probează caracterul eminamente politic, rolul de strateg al integrării europene, de garant al stabilităţii şi dinamismului uniunii.

II. Consiliul Uniunii europene sau simplu Consiliul, Consiliul Miniştrilor (până la
TUE), este o instituţie centrală a Uniunii a cărei activitate este reglementată de art 145-148, 150-154 din Tratatul de la Roma. Este organul statelor membre cu putere legislativă şi cu competenţe executive. El reuneşte miniştrii sau reprezentanţii guvernelor abilitaţi să le reprezinte şi să le angajeze. În fapt formaţiunile consiliului se constituie pe probleme specifice. Se detaşează ca importanţă Consiliul Miniştrilor de Externe (numit şi al Afacerilor Generale) precum şi al Miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN), dar în ultimul timp capătă rol sporit şi alte formaţiuni (agricultură, buget, piaţă internă, afaceri sociale, mediu, pescuit, educaţie, sănătate, cultură etc.).

Consiliul reprezintă interesele statelor membre la nivelul Uniunii; având
competenţe legislative el probează că aceste interese sunt hotărâtoare faţă de cele ale Uniunii pe care le reprezintă Comisia şi Parlamentul.

În prezent Consiliul deleagă o serie de atribuţii executive Comisiei iar puterea
decizională o împarte cu Parlamentul (buget, politica de asociere şi lărgire UE)
dezvoltându-se procedura de cooperare şi cea de codecizie.

Când delegă atribute executive Comisiei aceasta cere avizul unor comitete de
specialitate ceea ce dezvoltă procedura comitologiei (comitete consultative, de gestiune şi de reglementare – care sunt cele mai influente) [vezi Wessels – L’Europe de la A a Z ].

După: Y. Doutriaux et Chr. Lequesne, Les institutions de l’UE, La documentation
francaise, 1996

Comitetul hotărăşte asupra propunerilor Comisiei. În cazul PESC această sesizare
poate veni şi din partea statelor membre. Reprezentanţii acestora cer guvernelor proprii instrucţiunile. Consiliul convoacă un grup de lucru în domeniu (există vreo 50), permanent sau ad-hoc, pentru dosare speciale. Documentul elaborat este prezentat
Comitetului Reprezentanţilor permanenţi (COREPER) alcătuit din două grupuri
distincte :
-COREPER 2 grupează ambasadorii statelor membre pe lângă UE;
-COREPER 1 grupează reprezentanţii permanenţi adjuncţi.

Fiecare este autonom dar primul pregăteşte Consiliul Afacerilor Generale şi
ECOFIN iar al doilea pregăteşte problemele tehnice.

Coreper „are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului şi executarea mandatelor
încredinţate de către acesta”; este filtrul dintre propunerile Comisiei şi formaţiunile Consiliului. Competenţele sale se referă şi la pilierul II (PESC) unde este ajutat de Comitetul K 4 respectiv III (J.A.I.).

Există de asemenea un Comitet Politic (COPO) care reuneşte în fiecare lună pe
directorii politici din Ministerele de externe, care funcţionează în coordonare cu
COREPER. El este asistat de un grup de corespondenţi europeni din fiecare capitală,
care sunt funcţionari în ministerele de externe.

O reţea cifrată – COREU –leagă ministerele de externe, Comisia şi Secretariatul
General al Consiliului.

Un loc distinct este deţinut de Secretariatul General care este „ memoria
Consiliului” pentru că asigură continuitatea activităţilor lui în condiţiile în care fiecare Stat îi asigură preşedenţia pentru un semestru.

De menţionat este faptul că ordinea de zi a Consiliului este stabilită de către
COREPER în două capitole:
A.unde există o înţelegere comună,
B.Unde nu există un acord. În acest caz Consiliul le poate lua în discuţie sau
le poate amâna, uneori pentru lung timp.

Deciziile se iau de către Consiliu prin vot. Există:

a)votul cu majoritate simplă- folosit mai ales pentru hotărârile de procedură;

b)votul cu majoritatea calificată, ţine seama: de ponderea pe care o are fiecare ţară
în populaţia Uniunii încât, conform art.148 fin Tratatul CE, Germania, Franţa,
Italia şi Regatul Unit dispun de 10 voturi fiecare, Spania 8, Belgia, Grecia,
Olanda şi Portugalia 5 fiecare, Austria şi Suedia 4, Danemarca, Islanda, Finlanda
câte 3 iar Luxemburgul 2; necesitatea de a nu se construi o majoritate de blocaj
numai de către ţările mici sau numai de către ţările mari.

În acest fel o decizie se adoptă dacă se întrunesc 62 de voturi din 87.
În domeniul PESC o hotărâre se adoptă dacă cel puţin 10 state sunt în favoarea ei.

În 1994 la Joannina, un Consiliu a hotărât ca în cazul unei majorităţi foarte slabe
calificate să se facă eforturi pentru a se obţine o majoritate mai puternică.
c) votul în unanimitate, este cerut de TUE în problemele de coeziune economică şi
socială, culturală, fiscalitate, mediu, probleme sociale sau pentru problemele de
tip constituţional: revizuirea Tratelor, resursele proprii Comunităţilor, PESC şi
JAI.

În anumite situaţii Tratatul de la Maastricht prevede ca statele să se abţină de la a
împiedica unanimitatea în situaţia în care este obţinută majoritatea calificată; în această situaţie abţinerile nu împiedică adoptarea unei hotărâri.

În mod excepţional, în vacanţe se poate recurge la adoptarea unei hotărâri cu
acordul tuturor statelor, votând prin intermediul reţelei COREU.

III. Comisia Europeană este instituţia cu cele mai complexe atribuţii, aşa cum o
dovedesc art. 155-163 din Tratatul CE, J5-J9 din TUE, K3, K4, K6, K9 din TUE care se
referă la toate cele trei paliere ale construcţiei europene.

- Comisia este un gardian şi un garant al respectării Tratatelor (art 169 Tratat CE)
având datoria să urmărească modul în care fiecare stat membru îşi îndeplineşte
obligaţiile asumate. Dacă un stat membru nu are o conduită conformă, Comisia poate
sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor. Acest lucru se referă la transpunerea
directivelor comunitare în dreptul naţional; de aceea Comisia publică stadiul
transpunerii acestor directive;

- Comisia este un organ de decizie, exercitată însă diferit în fiecare pilier:
În pilierul I. Comisia pregăteşte deciziile (cu excepţia acordurilor de asociere şi a
lărgirii UE). Consiliul nu poate adopta un act juridic decât pe baza unei propuneri a
Comisiei. Proiectele sunt pregătite în comitetele şi grupurile de lucru (între 700 şi 1000) care reunesc specialiştii comisiei, statelor membre, independenţi, ai grupurilor de interese. Până la adoptarea deciziei de către Consiliu Comisia poate reveni asupra propunerilor sale.

Pentru a exprima poziţia proprie faţă de starea Uniunii şi marile ei probleme.
Comisia poate da publicităţii o serie de documente (carte albă, verde, Agenda 2000) care nu au valoare legislativă dar pot fi baza unor acte normative ulterioare.

Comisia elaborează deciziile:
- în primul rând prin faptul că reprezentanţii ei sunt prezenţi în cele peste 250 de
grupuri de lucru ale Consiliului, ale secretariatului general şi între cadrele
COREPER, chiar dacă nu au drept de vot;
- în al doilea rând are ea însăşi puteri decizionale, legate de organizarea proprie,
buget, dreptul concurenţei.

Comisia execută deciziile; ea execută bugetul Uniunii (la nivelul anului 2000 93,2
miliarde Euro adică 1% din PNB-ul UE). Pentru a îndeplini hotărârea Consiliului,
Comisia adoptă ea însăşi deciziile sale care devin apoi obligatorii pentru statele membre:

1) Reglementările sunt cele mai importante pentru că sunt obligatorii în toate elementele lor şi aplicabile direct în acelaşi fel, în toate statele membre, înlocuind unde este cazul reglementările naţionale.

2) Directivele sunt de asemenea obligatorii pentru statele membre dar fiecare stat în atingerea obiectivului adoptă forma şi mijloacele care i se par cele mai potrivite, încât în perspectivă, apropie şi armonizează legislaţiile naţionale.

3) Deciziile sunt acte cu caracter administrativ, adresate unor situaţii particulare (guvern, întreprinderi etc.) de asemenea obligatorii. Cu caracter neconstrângător sunt recomandările şi avizele care invită la o conformare, la o referire voluntară.
Făcând parte din dreptul comunitar derivat, aceste tipuri de hotărâri îmbogăţesc
acquis-ul comunitar permanent. Prin aplicarea consecventă a principiului subsidiarităţii numărul actelor Comisiei are tendinţa de netă descreştere.

În Pilierul al II lea (PESC) deşi interguvernamental Comisia poate face propuneri
Consiliului (art J 8 din TUE). Ea este „asociată plenar” (art J 9 din TUE) la diversele lucrări legate de PESC (reprezentarea exterioară a Uniunii, punerea în lucru a „acţiunilor comune” (conform art J 5).

Aproximativ aceleaşi lucruri se pot spune despre rolul Comisiei în pilierul al III-lea unde poate propune Consiliului hotărâri asupra unor aspecte particulare (art K4 TUE).

De la înfiinţarea sa, în înţelesul actual (1 iulie 1967) Comisia a cunoscut o serie de transformări cantitative (creşterea numărului de membri, a direcţiilor, comitetelor) şi calitative (privind atribuţiile şi realizarea lor) [vezi N. Nugent, The European Commision].

Comisia Prodi, instalată în toamna lui 1999, şi-a anunţat dorinţa unei reforme care
să se refere la:
- dezvoltarea unei culturi a datoriei bazată pe independenţa, responsabilitatea,
eficienţa, transparenţa şi corectitudinea gestiunii (un Cod de Conduită al
Comisarilor, standarde de viaţă publică, Cod de bună conduită administrativă):
- prioritate alegerii, alocării şi eficienţei în utilizarea resurselor prin:
- managementul resurselor la toate nivelele,
- eficienţa cheltuielilor lor,
- metode de lucru performante
- dezvoltarea resurselor umane:
- reducerea personalului,
- clarificarea mersului în carieră;
- Control, audit şi management financiar pentru protejarea intereselor Uniunii;
- Punerea în lucru a unui plan de acţiune pentru o reformă susţinută.

Obiectivele Comisiei Prodi: să fie un actor – cheie în procesul integrării europene
şi a funcţionării UE:
- prin aplicarea Tratatelor,
- prin gestiunea clauzelor de salvgardare a lor,
- prin gestiunea fondurilor comunitare.

Alegerea Comisiei: La propunerea Consiliului European de la Berlin din luna martie 1999, Romano Prodi a asumat alcătuirea Comisiei. El a primit de la fiecare guvern propuneri şi a alcătuit astfel Colegiul din 20 de membri.

Fiecare a fost audiat de către Parlamentul European care a acordat apoi votul în
luna septembrie. În prealabil Parlamentul a votat în luna iunie asumarea de către Prodi a preşedinţiei Comisiei.

Comisia este desemnată pentru cinci ani şi îşi începe mandatul la 1 ianuarie, după
consumarea alegerilor europene în vara precedentă (excepţie Prodi care a preluat direct mandatul pentru 5 ani, 3 luni şi două săptămâni).
- Comisia este un organism colegial; este votată ca un întreg în P.E.,
- Componenţa ei nu se schimbă individual decât în cazuri excepţionale,
- Colegiul este colectiv responsabil pentru deciziile şi acţiunile luate în numele
Comisiei.

În acelaşi timp fiecare comisar are răspunderi specifice.

Preşedintele Prodi răspunde de secretariatul general, serviciul legislativ şi cel al
Presei şi comunicaţiilor.

Vicepreşedintele N. Kinnock răspunde de reforma instituţională.

Franz Fischler răspunde de agricultură şi pescuit.

Ch. Patten răspunde de relaţiile externe.

Viviane Reding răspunde de educaţie şi cultură.

G.Verheugen răspunde de lărgirea UE.

Antonio Vitorino răspunde de Justiţie şi Afaceri interne.

M. Wallström răspunde de mediu.

Fiecare Comisar are un cabinet şi coordonează una sau mai multe direcţii generale.
În martie 2000, după reorganizarea Prodi funcţionau 23 de direcţii generale.

Sarcinile lor sunt foarte mari: pregătesc hotărârile politice, schiţează propunerile
legislative, stabilesc programe de lucru, implementează legislaţia UE, urmăresc impactul legislaţiei şi politicilor UE, se informează şi redactează rapoarte.

Un loc distinct este deţinut de către Secretariatul General al Comisiei care
coordonează activităţile prin aceea că: este banca de date a Comisiei (asigură
continuitatea şi coordonarea orizontală) gestionează relaţiile Comisiei cu celelalte
instituţii ale UE.

Relaţiile Comisiei cu Consiliul European: este implicată în pregătirea lucrărilor lui
iar Preşedintele Comisiei participă la ele.

Relaţiile cu Consiliul şi cu Parlamentul European sunt supuse procedurii de
codecizie pentru domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă a Comisiei (conform
articolului 189 B din TUE).

IV. Parlamentul european are ca bază juridică de activitate art 137 la 144, 158 şi 189 din Tratatul CE. Este compus din 626 reprezentanţi aleşi, din 1979 pe baza sufragiului universal direct. În timp, competenţele acestei instituţii au crescut mereu. Iniţial delibera asupra hotărârilor Consiliului şi controla activităţile Comisei.

În prezent Parlamentul exercită un drept de decizie (pentru cheltuielile din bugetul
comunitar care nu sunt obligatorii, pentru acordurile de adeziune şi de asociere a noi state).

El participă la procesul decizional ( prin procedura de consultare, art 43, 100, 130 S din Tratatul CE, prin cea de cooperare conform art 189 c din Tratatul CE şi cea de
codecizie). Prin votul său aprobă Comisia (art 158 Tratat CE).

Parlamentul numeşte un mediator european care primeşte plângerile oricărui cetăţean
european. El are dreptul de a fi informat asupra negocierilor privind acordurile
comerciale şi de asociere, asupra activităţilor PESC.

Populaţia unei circumscripţii este de dimensiuni foarte diferite: un eurodeputat german reprezintă 800.000 de alegători pe când unul luxembourghez numai 60.000.

A. Parlamentul îşi structurează grupurile politice pe baze de afinităţi doctrinare şi nu pe criterii naţionale. Cele mai importante sunt: grupul partidului popular european de orientare democrat-creştină, grupul partidului socialiştilor europeni, grupul partidului european al liberalilor, democraţi şi reformatori, grupul verzilor.

Parlamentul alege un preşedinte şi un birou. Preşedintele reprezintă Parlamentul în
viaţa internaţională precum şi în relaţiile cu celelalte instituţii.

Lucrările parlamentului se desfăşoară în primul rând în plen şi statuează cu
majoritatea simplă a membrilor săi. În anumite situaţii, considerate de către tratate drept majore, se solicită un quorum şi un tip de vot distinct.

Astfel, pentru a adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei trebuie să fie
prezentă majoritatea parlamentarilor şi să întrunească două treimi din voturi:
- un amendament sau respingerea unei poziţii comune a Consiliului, în procedura
de cooperare cere majoritatea absolută (art 189 B şi C din Tratat CE);
- respingerea bugetului cere majoritatea membrilor şi două treimi din voturile
exprimate (art. 203 Tratat CE).

1) Avis conform: pentru drepturile cetăţenilor Uniunii, acordurile internaţionale,
modalităţile alegerilor europene, misiunile Băncii Centrale Europene, ale
fondurilor structurale şi de coeziune, numirea membrilor Comisiei Europene.

2) Procedura de cooperare: politicile din transporturi şi mediu, protecţia muncii,
cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare, promovarea formării profesionale,
punerea în lucru a fondurilor regionale şi sociale.

3) Procedura de codecizie: desăvârşirea pieţei interne, sănătate, cultură, cercetare,
recunoaşterea diplomelor, cooperarea în domeniile educaţiei şi formării, reţele
transeuropene, protecţia consumatorilor, protecţia mediului.

4) Procedura bugetară: de aprobare a bugetului.

5) Consultarea: în diverse probleme legate de legislaţia europeană.

B. Parlamentul îşi organizează comisiile parlamentare permanente (în număr de 20):
1) –afaceri externe, securitate şi politică de apărare;
2) –buget ;
3) –agricultură şi dezvoltare rurală;
4) –economie, monedă şi politica industriilor;
5) –cercetare, dezvoltare tehnologică şi energie;
6) –relaţii economice externe;
7) –probleme juridice şi drepturi ale cetăţenilor;
8) –afaceri sociale şi muncă;
9) –politica regională;
10) –transporturi şi turism;
11) –mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorilor;
12) –cultură, tineret, educaţie şi media;
13) –dezvoltare, cooperare şi Adunarea paritară ACP(Asia–Caraibe–Pacific)-CE
14) –libertăţi publice şi afaceri interioare;
15) –control bugetar;
16) –instituţională;
17) –pescuit;
18) –reglementări, verificarea puterilor şi imunităţi;
19) –drepturile femeii;
20) –petiţii.

Funcţiunile Parlamentului( după W.Wessels).

1). Acţiunea politică (utilizează mijloacele sale pentru a influenţa politicile
comunitare prin iniţiativele, participarea la procesul legislativ şi exercitarea
controlului. Prin rezoluţiile sale asupra problemelor europene, asupra situaţiei drepturilor omului, asupra evoluţiilor din lume a contribuit la structurarea opiniei publice. În problemele de buget şi de politică economică şi-a exercitat controlul asupra opţiunilor politice ale Construcţiei europene.

După TUE Parlamentul este asociat la definirea actelor juridice privind desăvârşirea pieţei interne.

2). Acţiunea constituţională. Parlamentul – expresia democratică a voinţei cetăţenilor Uniunii urmăreşte ca întreaga construcţie europeană să devină mai democratică, să aibă un sistem instituţional şi reglementativ cât mai aproape de cetăţeni. Actul Unic European a asociat Parlamentul la elaborarea Tratatelor ce privesc Construcţia. Procedura de codecizie îl asociază consiliului în martie de legislaţii europeană. Parlamentul solicitând ca aceasta să devină regula. După Tratatul de la Amsterdam cele două instituţii sunt pe picior de egalitate în materie de codecizie iar parlamentul poate face propunerea asupra procedurilor de alegere a sa.

3). Expresie a construcţiei politice a cetăţenilor Europei. Deşi nu este organul legislativ al Uniunii, Parlamentul este un organ ce nu poate fi ocolit de celelalte instituţii iar specificul său îi va amplifica în perspectivă funcţiile.

V. Curtea de justiţie a comunităţilor. Este instituţia care asigură respectul dreptului interpretarea şi aplicarea tratelor; funcţionează pe baza art. 165 până la 188 din Tratatul CE şi art L din TUE.

Este alcătuită din 15 judecători şi 8 avocaţi generali, numiţi de către guvernele
statelor membre pentru o perioadă de 6 ani; judecătorii aleg dintre ei pentru un mandat de 3 ani pe preşedintele curţii; de asemenea are loc tot la 3 ani o înnoire parţială a mandatelor judecătorilor şi avocaţilor generali. Curtea îşi desfăşoară lucrările în şedinţă plenară dacă un stat membru sau o instituţie a Uniunii care este parte la instanţă o cere; ea se constituie în camere cu 3, 5 sau 7 judecători.

Dezbaterile curţii nu sunt publice iar hotărârile sunt luate cu majoritatea judecătorilor. Sediul Curţii se află la Luxemburg.

În activitatea ei Curtea se conduce în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar
exclusiv după cunoaşterea dreptului şi simţul echităţii în realizarea interesului comunitar.

O poziţie distinctă este deţinută de către avocaţii generali: pregătesc judecarea
problemelor supuse curţii, prezintă în audienţă concluziile ce motivează recomandarea
unei decizii; deşi sunt membri ai Curţii nu iau parte la deliberări şi nici la vot.

Misiunile şi responsabilităţile Curţii, ca organ unic de control jurisdicţionale:
- curte constituţională (clarifică drepturile şi obligaţiile reciproce ale instituţiilor
europene şi ale relaţiilor juridice între ţările membre ale Uniunii);
- instanţă de control normativ (verifică compatibilitatea dreptului derivat cu
principiile generale de drept şi cu prevederile Tratatelor);
- tribunal administrativ (examinează cererile depuse de persoanele fizice sau
morale împotriva hotărârilor luate de Uniune, precum şi recursurile introduse de
către agenţii instituţiilor europene);
- tribunal civil (determină responsabilitatea extracontractuală şi examenul acţiunilor în reparare, în particular, în caz de responsabilitate oficială);
- curte de arbitraj (atunci când părţile convin, în cazuri bine precizate).

Consiliul, Comisia sau un stat membru pot primi avize ale Curţii de Justiţie asupra
compatibilităţii cu tratatele asupra unui acord între UE şi terţi, fiind deci însărcinată cu misiunea de a controla legalitatea actelor în materie de drept internaţional.

Printr-o hotărâre a Consiliului din 24 0ctombrei 1988 s-a constituit la Curte un
Tribunal de Primă Instanţă. Alcătuit din 15 membrii are rolul de a exercita în primă
instanţă şi sub autoritatea Curţii competenţele conferite acesteia pentru anumite tipuri de litigii (legate de regulile concurenţei, de recursurile faţă de actele juridice ale Uniunii). În felul acesta procesul jurisdicţional se accelerează iar Curţii îi rămâne mai mult timp şi spaţiu pentru a se consacra îmbogăţirii dreptului comunitar, deci pentru aprofundarea integrării europene.

VI. Curtea Europeană de Conturi: creată prin Tratatul de Bruxelles 1975 şi instalată în 1 iunie 1977 la Luxembourg, cu rolul de a examina legalitatea şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor instituţiilor comunitare, asigurarea bunei gestiuni financiare a Uniunii, asistarea Consiliului şi Parlamentului în exercitarea funcţiunilor lor de control al execuţiei bugetare. Acest control se exercită asupra dosarelor sau pe loc, pe lângă instituţii şi state membre. Competenţele Curţii de Conturi au fost extinse în 1984 asupra tuturor operaţiilor contabile ale Comunităţii, asupra finanţelor Uniunii, iar din 1992 (TUE) în competenţă partajată cu Parlamentul asupra bugetului, veghind la eliminarea fraudelor.

Curtea de Conturi este alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru numit
pentru 6 ani de către Consiliu după consultarea Parlamentului. Activitatea ei este
structurată în principal pentru a controla fiecare Fond al Uniunii, domeniu şi chiar dosar.

Este un organ colegial care statuează cu majoritatea membrilor.

Curtea prezintă un raport anual asupra exerciţiului financiar pe baza căruia
Parlamentul avizează gestiunea financiară a comisiei, precum şi rapoarte speciale asupra unor situaţii particulare pe care le consideră importante. Curtea de Conturi poate sesiza Curtea de Justiţie asupra abaterilor Comisiei mai ales privind creditele comunitare, politica agricolă, restituirile la export. Curtea de Conturi a fost însă criticată pentru unele iniţiative care depăşesc competenţele, de înţeles pentru că opinia publică doreşte o instituţie puternică de control a gestiunii fondurilor dar încadrată în prevederile Tratatelor.

VII. Comitetul Economic şi Social: a fost instituit prin Tratatele de la Roma 1957 pentru a reprezenta interesele diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, care să poată participa în cadrul UE la realizarea pieţei interne, a integrării în toate domeniile de interes comun. Acţionează pe baza art. 4, 193, 198 din Tratate, alcătuit din 222 de membri care aleg un preşedinte şi un birou. Avizele sale sunt consultative dar Tratatele prevăd ca în anumite situaţii Comisia şi Consiliul să le solicite în mod obligatoriu:
- politica agricolă comună;
- politica de transporturi;
- politică structurală şi regională;
- libera circulaţie a lucrătorilor (art.49);
- libertatea de stabilire (art.54);;
- colaborare în domeniul social (art.118);
- educaţie (art.126); sănătate publică, protecţia consumatorului, mediu, dezvoltare
regională.

Potrivit TUE Comitetul poate avea iniţiative şi emite avize în orice problemă consideră.

Membrii Comitetului Economic şi Social sunt repartizaţi în trei grupuri;
- lucrători,
- angajatori,
- activităţi diverse (profesiuni liberale, cooperative, camere de comerţ, asociaţii
de consumatori).

Sunt desemnaţi în unanimitate de către Consiliu la propunerea guvernelor naţionale şi după consultarea Comisiei pentru o durată de 4 ani.

Comitetul organizează 9 Sesiuni specializate care acoperă toate domeniile în care
intervine cu sprijinul celorlalte instituţii europene Comitetul contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre cetăţenii UE şi instituţiile sale.

VIII. Comitetul Regiunilor: instituit de TUE (art. 4, 198 A, 198 C) pentru a reprezenta interesele colectivităţilor regionale şi locale creindu-le cadrul participării lor la procesele de integrare. Este alcătuit din 222 de reprezentanţi independenţi ai colectivităţilor regionale şi locale, numiţi de către Consiliu la propunerea statelor membre. Este un organ consultativ al Consiliului şi Comisiei cărora le prezintă avizele sale din proprie iniţiativă sau la cererea lor; integrează în procedura decizională a UE interesele regionale şi locale, veghează la compatibilitatea legislaţiei comunitare cu realităţile regionale şi locale şi cu
practica administrativă. Este consultat în mod obligatoriu în domeniile politicii regionale „tipice”, cum ar fi:
- promovarea formării generale şi profesionale;
- a culturii;
- a sănătăţii;
- a reţelelor transeuropene;
- a politicii structurale şi regionale.

IX. Banca Europeană de Investiţii: creată la 1 ianuarie 1958, instalată la Luxembourg, atât ca o bancă cât şi ca instituţie autonomă a UE:
- acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea proiectelor de investiţii care
contribuie la dezvoltarea echilibrată a comunităţii, la dezvoltarea regiunilor
defavorizate din punct de vedere economic;
- susţine în primul rând obiectivele fondurilor structurale (politica regională);
- finanţează reţelele de transporturi şi telecomunicaţii;
- protecţia mediului şi a cadrului de viaţă;
- reamenajarea zonelor urbane;
- concretizarea securităţii aprovizionării în energie;
- întărirea competitivităţii internaţionale a industriei europene;
- promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

În exteriorul Uniunii Banca Europeană de Investiţii contribuie la politica de
dezvoltare singură sau împreună cu alte instituţii financiare. După 1990 BEI s-a angajat masiv în susţinerea proceselor de apropiere de UE a ţărilor Europei Centrale şi de Est.


P E S C

Al doilea pilier al Construcţiei europene se referă la realizarea unei politici externe şi de securitate comune iar în ultimul timp şi a unei apărări comune a statelor UE.

O politică externă şi de securitate înseamnă realizarea unei structuri politice şi a
unui aparat conceptual bine structurat care să exprime voinţa tuturor membrilor UE de a formula şi urmări realizarea unor obiective comune. Întrucât aceasta înseamnă apropierea unor state suverane şi independente într-un proiect de unire politică, devine clară necesitatea definirii scopului, structurii lor, mijloacelor de a o materializa precum şi dificultatea acceptării unei „construcţii politice”.

O Comunitate Politică europeană însoţită de o Comunitatea europeană a apărare se
proiectau în anii 1952-1954, dar spiritele nu erau pregătite. În condiţiile de atunci, ale războiului rece şi nevoii de securitate nord-atlantică pe care o simţeau vest-europenii era mai important efortul de a întări structurile de securitate existente, în principal NATO, eventual ONU.

Mai ales ONU a putut promova idei novatoare privind securitatea colectivă,
determinarea agresiunii, a legitimei apărări, a dreptului de intervenţie umanitară. În Agenda pentru pace din 1992 ONU a precizat măsurile de prevenire a conflictelor, de soluţionare paşnică a acestora şi de menţinere a păcii prin:
- identificarea rapidă a zonelor potenţiale de conflict;
- promovarea diplomaţiei preventive;
- măsuri de întărire a încrederii;
- culegerea de informaţii asupra surselor de tensiune;
- susţinerea alertei rapide (în domeniul umanitar sau politic);
- declanşarea acţiunilor militare sau ne-militare pentru reglementarea şi
gestionarea conflictelor pentru impunerea păcii (bune oficii, anchete, negocieri,
concilieri);
- continuarea problemelor de dezarmare, de promovare a unui climat de pace şi
securitate, de cooperare în relaţiile internaţionale;
- întărirea rolului ONU (principii, structuri, funcţii, modalităţi de acţiune) ca cel
mai important instrument de prevenire a conflictelor.

În concretizarea obiectivelor ONU, a prevederilor Chartei şi-a asumat mandatul
NATO, care dispune de o structură proprie de informaţii pentru procesarea datelor ce
intră în sfera sa de interese. Deciziile se iau în consens dar cuvântul cu cea mai mare greutate o are SUA. Acţiunile NATO vizează:
- operaţiuni de menţinere a păcii;
- realizare a păcii (inclusiv impunerea păcii);
- edificarea păcii, inclusiv diplomaţia preventivă;
- de atragere a ţărilor membre NATO la operaţiunile sale;
- ajutoare umanitare;
- verificarea şi implementarea controlului armamentelor;
- realizarea dezarmării.

Un parteneriat special este pus în lucru cu Rusia şi Ucraina, accentuând
dimensiunea politică a prezenţei NATO în relaţiile internaţionale.

Europenii au nevoie de consolidarea identităţii pan-europene, iar lărgirea UE pune
în termeni noi ecuaţia securitate-apărare, ea apare pentru toată lumea nu ca un „club
economic creştin” cum susţineau liderii turci la Luxembourg în 1997 ci, ca un mod
necesar, care trebuie să evolueze spre o unitate politică ce va avea drept corolar o PESC, adică o strategie de apărare instituţionalizată, a unor frontiere deosebit de largi.

Structura de securitate europeană este rezultata activităţii unei reţele de instituţii, fiecare cu logica şi motivaţia proprie, care sunt într-o mai mare sau mai mică măsură expresia prezenţei marilor puteri sau grupuri de state, a căror interese sunt privite într-un ansamblu securitar omogen.

Obiectivele PESC, sunt stabilite în art. JI –JII ale Tratatului de la Maastricht care
se adaugă actului UE, legat de realizările în domeniu şi legăturile viitoare cu Uniunea, propunând:
- salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale şi a independenţei
Uniunii;
- întărirea securităţii Uniunii şi a statelor sale membre sub toate formele;
- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu Charta
Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actulul final de la Helsinki şi obiectivele Chartei de la Paris;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
- instituirea unei cooperări sistematice între statele membre care îşi conduc
propria politică;
- punerea graduală în lucru a unor acţiuni comune în acele domenii în care statele
membre au interese importante şi comune.

Consiliile europene de la Lisabona (iulie 1992) şi Bruxelles (0ctombtrie 1993) au
precizat unele domenii care ar putea face obiectul acţiunilor comune: procesul OSCE,
politica de dezarmare şi control al armamentelor în Europa, problemele legate de nonproliferarea nucleară, aspecte economice ale securităţii (controlul transferului de tehnologii militare, a exportului de arme, includerea acţiunilor legate de securitatea Uniunii într-o viziune integratoare, căutarea eficienţei în luarea şi executarea deciziilor, promovarea unităţii de reprezentare politică a Uniunii în relaţiile internaţionale.

TUE schimbă filosofia PESC luând în seamă procesele de mondializare,
proliferarea terorismului, nevoia unor acţiuni umanitare. PESC prevede în art. JII că UE: defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună, hotărăşte strategiile comune, adoptă acţiuni şi poziţii comune, întăreşte cooperarea sistematică între statele membre pentru conducerea politicii lor.

Pe măsura consolidării construcţiei europene se contura necesitatea de a regândi
formula celor trei piloni ai construcţiei europene, care separă nejustificat domeniile economic, politic, securitar, fiecare cu procedurile sale. Numeroşi autori au sesizat faptul că între pilierele UE sunt interacţiuni neexplicate dar cu importante consecinţe instituţional juridice. De exp.: susţinerea unui proces de pace, instituirea unui dialog politic, observarea unor alegeri, sprijinirea instituţiilor democratice dintr-o ţară, trimiterea observatorilor civili sau militari pentru supravegherea drepturilor omului, aspecte privind securitatea şi sursele de risc, ajutorul umanitar, cooperarea pentru dezvoltare şi asistenţa
tehnică, negocieri de acorduri comerciale sau economice.

Caracterul interguvernamental al PESC este probat de faptul că instituţiile Uniunii
au atribuţii ale realizării unei cooperări interguvernamentale chiar dacă în ultima vreme se fac eforturi de susţinere a unui cadru instituţional unic al UE care să asigure coerenţa şi continuitatea politicilor sale. În acest sens rol hotărâtor în PESC îl au Consiliul european şi Consiliul pe când Comisia conform art. J9 din TUE este doar asociată la lucrările în materie. De asemenea se poate constata că în materie Curtea Europeană de justiţie nu are competenţe, iar Parlamentul are prevăzută o dată pe an o dezbatere asupra progreselor în domeniul PESC. Nici instrumentele PESC nu sunt prea puternic ancorate în măsuri de ordin practic. Ele constau în declaraţii, luări de poziţie, cereri de informaţii, avertismente, poziţii comune şi acţiuni comune.

Europa de vest a avut, în paralel cu demersul politic, un efort politico-militar de
promovare a propriei securităţi. În acest sens Consiliul de la Lisabona a adoptat planul Baladur de elaborare a unei convenţii-cadru care să definească un cod de bună conduită între ţările europene şi să pună în lucru un cadru european mai bine structurat decât OSCE sau Consiliul Europei, o diplomaţie preventivă prin care problemele bunei vecinătăţi să fie soluţionate prin acorduri bilaterale.

Pe baza Pactului s-au desfăşurat importante iniţiative diplomatice. Burghardt
exemplifică prin semnarea a numeroase tratate diplomatice între care cel dintre România şi Ungaria care ar fi introdus o acalmie în raporturile „furtunoase” dintre cele două ţări, ignorând faptul că Tratatul româno-ungar din 1996 a fost expresia voinţei celor două ţări de a da o altă dimensiune relaţiilor lor bilaterale şi nu un rezultat al „acţiunii comune” a Uniunii.

După criza iugoslavă, pentru UE a devenit evident faptul că, cu sau fără NATO, o
uniune a popoarelor şi naţiunilor Europei tot mai strânsă trebuie să-şi asume o PESC cu obiective şi instrumente politico-militare. Încă în 1991 ţările europene au considerat că UEO poate fi utilizat în realizarea unor obiective ale europenilor:
- misiuni umanitare sau de evacuare,
- misiuni de menţinerea păcii,
- misiuni ale forţelor de luptă pentru gestionarea crizei,
- operaţiuni de menţinere a păcii.

Mai apoi la Maastricht s-a stabilit că introducerea PESC va solicita rolul UEO ca o
componentă a apărării UE dar şi ca mijloc de a întării relaţiile cu Alianţa Atlantică. În consecinţă miniştrii de externe UEO stabilesc în 1992 la Petersberg (lângă Bonn) faptul că pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor va strânge legăturile între OSCE, NATO, ONU şi UE. În urma reuniunii de la Petersberg România devine partener asociat al UEO.

Între timp UEO şi-a consolidat rolul operaţional printr-o mai bună definirea a
misiunilor, structurilor şi mijloacelor necesare. Numeroase organisme care ţineau de
Eurogrup (grupul informal al miniştrilor ţărilor europene membre NATO) au fost
transferate UEO: Eurolog (probleme logistice), GDM (grupul delegaţilor militari).

Conceptul de forţe militare ale UEO(FRUEO) a fost definit şi pus în lucru corpul
european – EUROCORP, forţele amfibii britano-olandeze, EUROFOR, EUROMARFOR (forţe maritime europene), grupul armament al UEO. În acest fel s-a putut dezvolta noul concept de identitate europeană de apărare şi securitate.

Un rol important în acest sens l-a avut Consiliul European de la Koln din 1999,
care a adoptat o declaraţie în care, după ce exprima determinarea sa de a vedea UE,
jucând totul său pe scena internaţională îşi exprimă intenţia de a dota UE cu mijloacele şi capacităţile necesare pentru a-şi asuma responsabilităţile privitoare la PESC, trecând în acest sens la o etapă decisivă de înfăptuire a obiectivelor PESC de prevenire a conflictelor, de gestiune a crizelor, dispunând de o capacitate de acţiune autonomă susţinută de forţe militare credibile, având mijloacele de decizie pentru a recurge la ele, fiind gata să o facă pentru a reacţiona la crizele internaţionale, fără a prejudicia acţiunile întreprinse de NATO.

Aceasta impune ameliorarea eficienţei mijloacelor militare europene (naţionale,
binaţionale, multinaţionale) întărirea capacităţilor în materie de informare, proiectare, comandament, de control, prin adaptarea, antrenarea şi asigurarea coerenţei forţelor europene, prin întărirea bazei industriale şi tehnologice a apărării care trebuie să fie competitivă şi dinamică, printr-o restructurare şi o colaborare mai strânsă la scara UE.

Pentru a aduce UE la o nouă fază a construcţiei Consiliul European a cerut
Consiliului să definească modalităţile de includere a acelor funcţii ale UEO care vor fi necesare UE pentru aşi asuma responsabilităţile în domeniul misiunilor de tip Petersberg.

Secretarul general al Consiliului a fost desemnat Înalt Reprezentant pentru PESC
fiind ales în acelaşi timp secretar general al UEO.

În cadrul lucrărilor diverselor Consilii Europene s-au formulat obiectivele PESC în
raport cu celelalte politici ale UE, s-a precizat rolul sistemului instituţional al Uniunii în elaborarea şi materializarea ei şi al instrumentelor specifice. Cu o observaţie formulată sub formă de întrebare: actuala UE rămâne cantonată în acea zonă a vestului european, afirmată ca purtătoare a unor idealuri democratice, a unei uniuni de state bazate pe valori comune de cultură şi civilizaţie sau se deschide spre tot spaţiul european, într-o nouă viziune geopolitică şi strategică în care se găsesc ţări cu o incontestabilă vocaţie europeană, dar care au fost obligate de istorie să trăiască câteva decenii o viaţă impusă din afara coordonatelor fireşti a evoluţiei lor?

Europa şi-a păstrat mereu identitatea depăşind mereu praguri şi sfidări de multe ori
puse de ea însăşi. După P. Gerbet, construcţia europeană se naşte din nevoia unei
organizări a spaţiului european pe fondul unei istorii lungi şi frământate, de diversificare a limbilor, a religiei, a culturilor, a structurilor politice şi economice care au generat competiţii şi rivalităţi crescânde.

Prima idee care se desprinde din construcţia europeană este câştigarea şi păstrarea
păcii. În acest sens H. Brugmans scrie „pacea europeană este cheia de boltă a păcii în lume” fiind necesară o „uniune federală” între popoarele europene care:
- să asigure participarea poporului german la viaţa europeană;
- să permită soluţionarea problemelor frontierelor în zonele cu populaţie mixtă;
- să permită salvarea instituţiilor democratice şi să împiedice ţările care nu au
suficientă maturitate politică să pună în pericol ordinea generală;
- să permită reconstrucţia economică a continentului;
- să permită soluţionarea logică şi naturală a problemei accesului la mare a ţărilor
din interiorul continentului.

La 24 octombrie 1950 în Adunarea Naţională a Franţei, primul ministru R.Pleven
prezenta un plan care era elaborat de Jean Monnet care propunea pentru o apărare
comună crearea unei armate europene legate de instituţiile politice ale Europei unite
condusă de un ministru al apărării, sub controlul unei adunări europene, cu buget militar comun. Planul este discutat în Adunarea Naţională a Franţei apoi în Bundestag şi în celelalte ţări. La 26 mai 1952 la Bonn se semnează acordul care pune capăt regimului de ocupaţie şi lasă suveranitatea Germaniei federale în elaborarea politicii interne şi externe.

A urmat o perioadă de acumulări de proiecte care să instituie Comunitatea Politică
Europeană (CPE), care urma să înglobeze CECA şi CED şi să-şi asume coordonarea
politicii externe, apărarea europeană, politicile monetare şi financiare, care să ducă la o piaţă comună. Anul 1953 este marcat de o serie de evenimente între care moartea lui Stalin, ceea ce a dus la schimbarea raportului de forţe politice într-o serie de state Europene. Franţa în aceste condiţii respinge tratatul CED pe care ea însăşi l-a propus.

Se recunoaşte faptul că securitatea exprimă absenţa unor ameninţări obiective sau
subiective în raport cu anumite valori câştigate, ceea ce generează o serie de întrebări:
- securitatea este ataşată sistemului politic existent al unei ţări sau comunităţi pe
care el îşi propune să o restructureze identitar ?
- securitatea vizează doar aspectele militare sau are în vedere şi alte dimensiuni
ale vieţii societăţii (exp. economia sau mediul) ?

L. Goetschel subliniază că prezenţa valorilor fundamentale comune ar trebui să
semnifice existenţa sau cel puţin constituirea unei culturi de securitate comună.

Securitatea colectivă susţine M.Flory depinde de două tipuri de acţiuni:
- una folosind toate mijloacele inclusiv cele constrângătoare, pentru împiedicarea
agresiunii şi violenţei;
- cealaltă prevenind tulburarea stării de securitate prin susţinerea dezarmării.

Autorul arătând că în Carta ONU nu este afirmat un criteriu pe baza căruia să se
precizeze ce deosebiri există între ameninţare, ruptură şi agresiune.

Evoluţia relaţiilor internaţionale a dus la preocupări teoretice care îşi găsesc
soluţionarea în dreptul internaţional şi anume, legitima apărare. Din art.51 al Chartei, se desprinde ideea că dreptul la legitimă apărare se afirmă atunci când un stat sau unele state membre, sunt victime ale unei agresiuni armate. În practică unele state prevalându-se de acest drept natural, l-au interpretat extensiv, angajând operaţii militare pe teritoriul altor state pentru a preveni sau a se apăra de un eventual atac. (exp. Israelul contra unor tabere palestiniene din Liban). Consiliul de Securitate consideră că aceste acţiuni nu au caracter de legitimă apărare.

În ultimii ani ONU şi-a lărgit domeniile de preocupare trecând de la conceptul de
menţinere a păcii la cel al securităţii internaţionale, lărgindu-şi obiectivele în direcţia organizării păcii în domenii ca: poliţia civilă, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului, ajutor umanitar, consiliere politică în procesele democratice.

Experienţele din ultimii ani au dovedit că sursele de conflict sunt diversificate şi
multiple; astfel ONU se loveşte de numeroase piedici. Secretariatul general s-a străduit să diversifice formulele de organizare a forţelor de care dispune ONU, dar există o serie de limite ale restaurării păcii şi normalităţii în zonele de conflict. După M. Flory aceste limite sunt legate de:
- slăbiciunile vieţii politice din ţările atinse de conflict, refacerea structurilor
economice, politice şi sociale aici fiind legate de opţiunile politice şi sistemul
de valori care nu sunt întotdeauna împărtăşite;
- dificultăţile forţelor militare legate de implementarea unor măsuri cu caracter
economic, social, administrativ, politic;
- problema drepturilor omului este abordată din prea multe unghiuri (filosofic,
ideologic, religios, politic) încât îngreună elaborarea unor premise care să pună
în lucru acţiuni practice.

Aceste precizări sunt necesare deoarece U.E. acţionează pe baza obiectivelor şi
principiilor O.N.U., în cadrul structurii complexe de securitate europeană şi
globală.

Deşi Tratatul de Maastricht prevedea punerea în lucru a PESC, la nivelul Europei
occidentale existau divergenţe în materializarea ei; numai nucleul franco-german a
răspuns favorabil.

La un an după TUE Simon Lunn, secretarul general adjunct al Adunării
parlamentare a Atlanticului de Nord, a constatat că UE are o greutate politică şi
economică, o identitate proprie care nu va cere în mod natural o PESC, nici pentru
nevoile ei de securitate şi nici în cazul în care SUA nu vor avea interese proprii în
Europa; că PESC nu poate ignora rolul SUA şi că o structură de securitate proprie
Europei nu trebuie să dubleze NATO. Lunn susţine că UE rămâne în termenii politici un
grup de state-naţiuni şi că orice naţiune pune mereu interesele sale naţionale înaintea interesului comun.

Read more...

marți, 28 aprilie 2009

Liviu-Petru Zăpârţan - Construcţia europeană, capitolul II (note de curs)

Cap. II Cronologia construcţiei europene

Secolul al XX-lea a însemnat pentru Europa o istorie deosebit de frământată, care a fost marcată de două războaie mondiale şi numeroase rupturi ale structurilor
sociale, politice şi culturale. Dacă în secolul precedent Europa fusese la apogeul
capacităţilor sale de creaţie, un factor de impulsionare a cadenţei istorice a lumii, acum trece printr-o adevărată criză.

Albert Demangeon: „Declinul Europei” 1920:
-scăderea spectaculoasă a economiei,
-pierderea hegemoniei mondiale şi afirmarea rolului SUA,
-apariţia regimului sovietic şi scindarea sistemului mondial,
-criza civilizaţiei care, prin degradarea spirituală, aduce noi forme de criză.

(Hammon şi Keller) după primul război, păcile de la Paris aduc:
-Balcanizarea Europei; prăbuşirea imperiilor fragmentează economic şi politic continentul prin crearea a noi state, prin construirea de noi frontiere.

Triumfă principiul naţionalităţilor.
-Doctrina Wilson cere înlocuirea „echilibrului european” cu o nouă
diplomaţie, a afirmării fiecărui stat într-o organizare mondială care ia forma
Societăţii Naţiunilor.
-Europa se bazează pe o pace a învingătorilor, fără principii comune, fără o
solidaritate reală.
-cresc datoriile publice ale statelor şi inflaţia care vor duce în anii 1929 la
marea criză. Sursa ei era în SUA ceea ce dovedea noul rol al acestora.

Spiritul european este lovit de scepticism şi pesimism.

O. Spengler: „Declinul Occidentului” 1920.
- civilizaţiile au acelaşi traseu: naşterea, maturizarea, declinul, moartea,
- Europa nu face excepţie: mitul progresului continuu trebuie înlocuit cu
constatarea tristă că civilizaţia europeană născută în epoca modernă se află în declin,
- o serie de gânditori şi curente pun sub semnul întrebării: rolul pozitiv al
ştiinţei şi tehnicii, al religiei, al instituţiilor, familiei, armatei, valorilor.
Din acest dezgust se nasc două reacţii:
- a disperării (E.Cioran),
- a salvării prin dictatură, elitism, rasism, voinţă de putere.

Spiritul european (raţiune, creştinism, umanism, credinţă în progres, libertate,
democraţie) este grav ameninţat.

Unele soluţii la criză sunt marcate de realism: o anumită intervenţie a statului în
economie (Keynes), o atenţie pentru experienţa economică şi politică americană, o
valorificare a câştigurilor europene precedente (exploatarea coloniilor, stimularea
cercetării ştiinţifice, afirmarea culturii prin autori şi opere de prestigiu în arte, în literatură, muzică).

Mobilul acţiunilor menite să consolideze Europa era dat de faptul că tot mai multă
lume vede slăbiciunea Europei, ameninţările din afara ei, solicitând o nouă solidaritate.

În perioada interbelică s-a afirmat şi o puternică preocupare de a construi ideea
europeană ca proiect al unirii popoarelor şi naţiunilor europene în jurul unui sistem de valori specifice.

S-a impus mai întâi ideea că Europa trebuie să fie un continent al păcii oricât de
contradictorie era privită S.D.N.; oricâte limite (absenţa SUA, un timp a URSS, apoi
retragerea Germaniei) ar fi avut ea a însemnat:
- conturarea unui interes general,
- cooperarea în promovarea lui,
- cunoaşterea reciprocă.

Acordul de la Locarno (1925) dintre A.Briand şi G.Stresseman aduce reconcilierea
franco-germană (Germania devine membră S.D.N. în 1926).

a) Apoi au apărut concepţii despre o Europă unită:
- Richard Coudenhove–Kalergi publică lucrarea „Pan-Europa” în 1923:
- Uniunea Europei este necesară pentru a contracara rolul SUA şi bolşevismului, pentru a-i păstra preeminenţa în lume (faţă de SUA, Rusia, Anglia şi Orient).
- Modelul Statelor Unite ale Europei este organizarea Elveţiei şi a ceea ce
era atunci proiectul pan-american (Conferinţa de la Santiago din 1922 dorea să
dezvolte o cooperare regională pan-americană cu respectul statelor naţionale şi va
reuşi numai cu statele care se conduc după valorile democraţiei).
- Nu se vor ignora suveranitatea şi securitatea statelor membre, specificul
civilizaţiilor naţionale şi protecţia minorităţilor şi de aceea Conferinţa europeană
va avea un sistem instituţional care va cuprinde:
- un Consiliu federal (compus din delegaţii statelor),
- o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale,
- un cancelar federal,
- o Curte de justiţie pentru a regla diferendele dintre state.

Ea se va baza pe o cetăţenie comună, o uniune vamală, o monedă europeană, o
alianţă militară (cu o forţă aeriană comună), exploatarea comună a coloniilor din Africa şi un district federal (Luxemburg, Viena, Bruxelles sau Berna). Era o misiune a claselor conducătoare.

În 1923 înfiinţarea Uniunii Pan Europene, cu sediul la Viena, cu secţiuni naţionale,
grupând o serie de personalităţi politice, culturale îndreptate spre reflexie privind ideea europeană.

Aristide Briand: discursul din 5 septembrie 1929 la SDN susţine că „ între
popoarele care sunt grupate geografic, cum sunt cele europene, trebuie să existe un fel de legătură federală, pentru a avea posibilitatea, în orice moment, de a intra în contact, de aşi discuta interesele, de a lua hotărâri comune, de a intra, între ele, într-o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă unor circumstanţe grave; asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic dar relaţia federală va fi binefăcătoare în plan politic şi social, fără a aduce atingere suveranităţii naţiunilor.

b) Se cer menţionate proiectele de uniune economică:
- planul lui L. Loucheur, 1924, de ligă economică franco-germană, ca nucleu al unor viitoare State Unite ale Europei, reluat în 1927, prevăzând crearea unor înţelegeri internaţionale în diverse domenii ale producţiei industriale;
- Emile Mayrich înfiinţează un organism privat „Înţelegerea Internaţională a Oţelului” (2/3 din producţia europeană) prin care se organizează producţia şi exportul oţelului;
- Ch.Gide, propune o Uniune Economică şi Vamală europeană.

c) proiectul hitlerist de noua Europă va arăta ce nu poate şi nu trebuie să fie ea.

d) În timpul celui de-al doilea război mondial uniunea europenilor însemna
salvarea valorilor europene, a păcii şi democraţiei. Rezistenţa faţă de fascism
reuneşte mari personalităţi, de formaţii foarte diferite: socialişti, personalităţi
democrat-creştine, independenţi, care consideră că viitorul continentului va fi
legat de o unire democratică a popoarelor.

După al doilea război mondial.
„Trezirea” europenilor a fost brutală. Bilanţul distrugerilor şi pierderilor umane
este imens: producţia industrială este înjumătăţită iar cea agricolă redusă la o treime faţă de 1939, populaţia sărăcită. O traumă morală, incertitudini politice, izbucnirea războiului rece impun o regândire a Europei.

Forţele democratice: partidele democrat–creştine au întâlniri permanente;
partidele socialiste (puternice, prin rolul jucat în rezistenţă) se reunesc în Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei; partidele liberale fondează în 1946 „Liga europeană de cooperare economică”; mediile universitare organizează la Geneva în 1946 „Întâlnirile internaţionale”.

Se multiplică mişcările europene, organizate de mari personalităţi. Un mare număr
de întrebări se pun: cum să se reorganizeze lumea şi în cadrul ei Europa? Ce fel de
solidaritate va sta la baza ei? Cu ce să înceapă construcţia, date fiind interesele atât de specifice ale statelor, fie mari fie mici? Ce instituţii să se adopte?.

La toate mişcările de unificare a Europei se adaugă declanşarea războiului rece:
-15 martie 1946 discursul lui W.Churchil la Fulton: „De la Stettin pe Baltica la Triest pe Adriatica o cortină de fie a căzut asupra continentului”,
-URSS instalează în ţările ocupate regimuri comuniste, considerate un pericol pentru ţările Occidentale,
-Anglia după 1946 încetează de a fi o putere mondială,
-12 martie 1947 Truman anunţă în Congresul SUA protecţia asupra democraţiilor libere (ajutor pentru Grecia şi Turcia supuse presiunilor sovietice) şi „îndiguirea” comunismului; avansurile acesteia fiind legate de dificultăţile economice, se cere un ajutor economic pentru refacerea economiei ţărilor europene,
-5 iulie 1947 discursul lui Marschall la Universitatea Harvard pune bazele unui plan de dezvoltare economică a Europei,
-12 iulie 1947, 16 ţări europene se reunesc la Paris pentru a face tabloul nevoilor lor economice. Ajutorul american va însemna, între 1948 şi 1952 aproximativ 13 miliarde dolari din care 85% donaţii,
- aprilie 1948 cele 16 ţări beneficiare se vor organiza în O.E.C.E. pentru a gospodări ajutoarele americane; organ de cooperare pentru distribuirea ajutoarelor americane, coordonarea politicilor economice naţionale, de liberalizare a schimburilor intereuropene. În 1960 devine O.C.D.E. Cooperarea economică este însoţită de o cooperare militară:
- în 1947 Tratatul de la Dunkerque anglo-fracez cu caracter defensiv (faţă de Germania),
-1948 Tratatul de la Bruxelles creează Uniunea Occidentală (Anglia, Franţa, Benelux) contra oricărei agresiuni,
-4 aprilie 1949, NATO (cei cinci + SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda,
Norvegia, Danemarca, apoi din 1952 Grecia şi Turcia, din 1955 Germania federală.

De cealaltă parte sovieticii vor crea;
- în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc,
- în 1955 Pactul de la Varşovia (cu caracter militar).

Rolul forţelor antrenate într-o unire a europenilor este tot mai important:
-1946 se creează Uniunea Europeană a federaliştilor prezidată de H.Brugmans;
-1947 Coudenhove-Kalergi creează Uniunea Parlamentară europeană;
-1947 crearea Mişcării Europa Unită a lui D.Sandys.

În acelaşi timp numeroase alte asociaţii, mişcări, consilii se pronunţă pentru ideea
europeană:
-7-10 mai 1948 toate aceste mişcări se reunesc în Congresul de la Haga, sub
preşedenţia lui W.Churchil. 800 de personalităţi stabilesc un program al construcţiei
europene bazat pe:
- principiul comunităţii (unitate în diversitate),
- respectul persoanei umane,
- dreptul său la libertate.

Congresul presupune crearea Mişcării europene care să reunească toate tendinţele
dornice de a contribui la construcţia europeană (Bruxelles, octombrie 1948). El hotărăşte înfiinţarea Consiliului Europei (5 mai 1949 semnarea Statutului pus la punct de R.Schuman şi Paul H Spaak) dotat cu trei organe:
- Comitetul Ministerial (în principiu din miniştrii de externe), cu drept de a lua
hotărâri în unanimitate;
- Adunarea consultativă (sau parlamentară) desemnată de parlamentele naţionale,
care adoptă recomandări adecvate Comitetului;
- un secretariat.

Consiliul Europei s-a fondat pentru a realiza o unitate mai strânsă, prin adoptarea
de acorduri şi printr-o acţiune comună, în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, recunoscând preeminenţa Dreptului, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El va urmări:
- protejarea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului;
- conştientizarea şi punerea în valoare a identităţii culturale europene;
- căutarea soluţiilor comune problemelor societăţii.

O convenţie europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale va fi semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Ea enunţă:
- drepturi civile: dreptul la viaţă, interdicţia torturii, tratamentelor inumane şi degradante interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, respectul vieţii private şi
familiale; libertatea de circulaţie în Stat, interzicerea detenţiilor arbitrare,
a expulzării pe criterii naţionale şi a celor colective;
- drepturi politice: libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de expresie, de asociere şi reuniune, de acţiune liberă;
- drepturi personale în faţa justiţiei. Prezumţia nevinovăţiei, dreptul la apărare, legalitatea stabilirii delictelor şi pedepselor, judecată echilibrată şi în timp rezonabil, independenţa şi imparţialitatea tribunalului, dreptul la recurs.

Ea prevede restricţii, în numele raţiunii de Stat, a securităţii naţionale, a apărării ordinii publice.

Se înfiinţează (cu sediul la Strasbourg):
-O Comisie a drepturilor omului care să primească sesizări privind încălcarea
principiilor Convenţiei;
-O curte europeană a drepturilor omului care să interpreteze şi să aplice Convenţia.

În timp, domenii de activitate prevăzute iniţial vor fi preluate de către alte
organisme europene, Consiliul Europei rămânând un jalon al democraţiei şi valorilor
europene.

La aceste elaborări şi materializări ale spiritului european îşi vor aduce contribuţia şi cei patru părinţi fondatori. J. Monnet, R. Schuman, K. Adenauer şi A de Gasperi care vor elabora un proiect de construcţie europeană.

Demarajul construcţiei europene:
- presiunea războiului rece,
- necesitatea integrării Germaniei de Vest în efortul general al Occidentului,
- reconcilierea franco-germană,
- afirmarea unor interese economice comune.

Răspunsul: Jean Monnet elaborează un memorandum preluat de către R. Schuman, care într-o conferinţă de presă lansează faimoasa Declaraţie din 9 mai 1950. „Pacea mondială nu va putea fi salvată fără eforturile creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia unei Europe organizată şi vie la civilizaţie este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice. Europa nu s-a realizat; noi am avut războiul. Ea nu se va face dintr-o dată şi nici într-o construcţie de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Reunirea naţiunilor europene cere ca opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania să fie eliminată... guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor state ale Europei. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea bazelor comune ale dezvoltării economice, prima etapă a federaţiei europene... făcând ca războiul să fie nu numai de negândit ci imposibil din punct de vedere material”.

Propunerea lui Schuman este în general bine primită de Germania, ţările Beneluxului şi Italia care încep tratativele în cadrul unei conferinţe. Ca urmare la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris instituind, pentru cincizeci de ani,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu următoarele instituţii:

- Înalta Autoritate, executiv colegial, independent de guverne, având în materie puterea de decizie supranaţională, menită să aplice Tratatele în spiritul european. La 5 august 1952 instalată la Luxemburg, compusă din 9 membri, cel dintâi preşedinte fiind Jean Monnet;

- Un Consiliu Special al Miniştrilor, reprezentând guvernele, pentru a coordona politicile Înaltei Autorităţi cu cea a fiecărei ţări în domeniul economiei (nu se poate izola cărbunele şi oţelul de restul economiei);

- o Adunarea Comună desemnată de către parlamentele naţionale, pentru un control democratic al Înaltei Autorităţi, dar fără puteri legislative sau bugetare;

- o Curte de Justiţie, alcătuită din şapte judecători independenţi, care să vegheze la respectul Tratatului şi să se pronunţe asupra diferendelor ce pot apare.

Comunitatea avea resurse proprii de finanţare, independente de guverne, pe baza
unui impozit european, de fapt prelevări directe asupra întreprinderilor din industriile cărbunelui şi oţelului.

Competenţele CECO să adopte măsuri pentru crearea unei pieţe comune, căreia să-i fie
asigurată aprovizionarea, accesul la resurse, modernizarea producţiei, creşterea
productivităţii, concurenţa sănătoasă, suprimarea drepturilor de vamă, a subvenţiilor şi practicilor restrictive, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale mâinii de lucru.

Experienţa de integrare europeană a CECO a fost deosebită permiţând trecerea de
la integrarea parţială la alte sectoare şi apoi la ansamblul economiei.

Unele proiecte nu au fost încununate de succes, altele nu s-au materializat:
- Trei proiecte de politică europeană, al transporturilor, al agriculturii şi al
sănătăţii, în cadrul Consiliului Europei vor întâmpina opoziţia guvernelor;
- Un Tratat privind o Comunitate europeană de apărare este semnat la Paris în
1952 dar nu este ratificat de către Franţa care l-a iniţiat;
- O Comunitate politică europeană menită să reproducă modelul politic american
cunoaşte eşecul.

Între timp, Acordurile de la Paris din octombrie 1954 restabilesc suveranitatea
Germaniei şi hotărăsc lărgirea Tratatului de la Bruxelles din 1948 cu această ţară şi cu Italia. Se naşte astfel Uniunea Europeană Occidentală cu o structură instituţională menită să organizeze „apărarea colectivă” [a se vedea pe larg L.P.Zăpârţan, Construcţia europeană, capitolul PESC].

-1 iunie 1955 Conferinţa de la Messina propune relansarea Construcţiei europene;
-26 iunie 1956 Conferinţa interguvernamentală pregăteşte documentele
corespunzătoare;
-25 martie 1957 Roma Tratatul de stabilire a unei Comunităţi economice europene
şi a unei Comunităţi europene a Energiei Atomice.

Cel dintâi prevedea hotărârea politică de a pune bazele unei uniuni mereu mai
strânse între popoarele europene, printr-o acţiune comună, menită să asigure progresul economic şi social, eliminând barierele care divizează Europa, de a crea Comunitatea economică europeană care are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, de a promova o dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.

Piaţa Comună urmărea integrarea economică sub două aspecte:
- o uniune vamală realizând libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor şi o politică comercială comună faţă de terţi;
- dezvoltarea unor „politici comune”.

Pentru aceasta ea introduce un mecanism instituţional complex.

Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie a CECO primesc competenţe şi pentru
cele două noi Comunităţi.

Înalta Autoritate a CECO îşi păstrează competenţele. În schimb apar ca organe
Comisiile CEE şi Euratom ceea ce generează un nou mecanism decizional care se va
dezvolta până astăzi în structura Uniunii Europene.

Deşi liderii CEE nu doreau ca Anglia să rămână în afara construcţiei europene,
aceasta nu dorea decât relaţii de parteneriat. Churchil a rămas cunoscut pentru cele două propoziţii „Între Europa şi largul mării noi vom alege totdeauna largul mării”; „Piaţa Comună se va dizolva ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La iniţiativa Angliei se va constitui, pe baza Convenţiei de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AELS cu o structură instituţională slabă, limitată la produsele industriale al căror regim de schimb viza doar raporturile reciproce dintre ţări.

Eşecul s-a văzut repede când la 9 august 1961 Anglia va cere pentru prima dată
intrarea în Piaţa Comună.

În schimb Piaţa Comună, în ciuda dificultăţilor pe care le va cunoaşte procesul de
integrare, a stagnărilor, a lacunelor din Tratate, vor impune o nouă filosofie a construcţiei europene, bazată pe comunitatea de interese, pe încredere şi deschidere a fiecărui stat spre celălalt.

Spiritul Tratatelor de la Roma se întemeiază pe ideea liberală că piaţa are capacităţi reglatoare şi cu cât este mai amplă cu atât oferă posibilităţi sporite de creştere economică la care se adaugă convingerea că prin politicile comune se pot corecta efectele negative ale mecanismelor de piaţă.

Tratatele de la Roma, art 3, stabileau pentru început patru politici economice:
- stabilirea unui tarif vamal comun;
- o politică comercială comună faţă de terţi;
- o politică comună în domeniile agriculturii şi transporturilor;
- o politică comună a concurenţei.

Statele intervin prin clauzele de salvgardare, exclusivitatea pieţelor publice, norme
tehnice şi legislaţie naţională. În schimb sunt interzise: înţelegerile între producători pentru repartizarea pieţelor, limitarea producţiei sau accesul distribuitorilor; abuzul de poziţie dominantă (o întreprindere are această poziţie dacă deţine permanent 50% din piaţa internă); dumpingul; ajutoarele de stat care falsifică concurenţa, privilegiile fiscale, tarife reduse la transport, ajutoare pentru export. Art. 100 prevede apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor în numele unei solidarităţi comunitare.

La 1 iulie 1968 sunt abolite toate drepturile de vamă.

Din 1970 este efectivă libertatea de stabilire a întreprinderilor.

Între 1959-1968 se asigură libera circulaţie a salariaţilor, egalitatea de tratament
social, fiscal, sindical.

Din 1960 se instituie un Fond Social European care este menit să ajute mobilitatea
geografică şi profesională prin reciclare şi reinserţie.

Politica agricolă (art 39: creşterea productivităţii şi producţiei, securitatea
aprovizionărilor, stabilizarea pieţelor, garantarea nivelului de viaţă a agricultorilor;
preţuri rezonabile pentru consumatori) va fi susţinută de un Fond agricol devenit din
1962 FEOGA cu două componente:
- pentru a interveni în reglarea pieţei şi asigurarea unui preţ minim (de intervenţie);
- pentru a determina orientările structurale.

Deşi asigură o remarcabilă creştere a producţiei agricole, PAC îşi dovedeşte
limitele; pentru a susţine mari cantităţi de bunuri agricole, 69,5% din fondurile
comunitare sunt destinate PAC. Se propune o reformă pe care CE o adoptă în anii '70:
- limitarea producţiei prin scoaterea din cultură a 5 milioane de ha pentru
împădurire,
- sacrificarea a 8,5 milioane vaci de lapte,
- suprimarea ajutoarelor pentru produsele excedentare,
- constituirea exploatărilor agricole moderne: 80 – 120 ha. Pentru cultura mare, 40-
60 de vaci de lapte, 150-200 bovine pentru carne, 450-600 porci, 100.000 de găini
pe an,
- eliberarea a 5 milioane de locuri de muncă în agricultură între 1970-1980.

Dar ea este limitată în aplicare de protestele agricultorilor, încât PAC ridică şi
astăzi probleme reale:
- în 1962 Adunarea Parlamentară devine Parlament european,
-1 iulie 1967 intră în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor celor trei
comunităţi semnat în 1965 dar amânat din cauza Franţei care a practicat politica
„scaunului gol” nemulţumită de avansurile supranaţionale ale CE.

La sfârşitul anilor '60 CE prezintă un bilanţ în care realizările se amestecă cu
neîmplinirile.

A crescut producţia agricolă şi industrială încât Europa comunitară devine prima
putere comercială a lumii. Dar în acelaşi timp ea trebuie să se adapteze noilor realităţi ale economiei mondiale şi ale relaţiilor internaţionale: criza siderurgică şi a altor ramuri constructoare de maşini, disparităţile naţionale ale CE. Invazia din Cehoslovacia din 1968, mişcările contestatare din 1968 pun problema regândirii societăţii vest-europene.

Apar probleme monetare, ale rămânerii în urmă în domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
ale expansiunii economice şi bancare ale SUA.

Hammon şi Keller: Europa se află în faţa a patru posibilităţi:
- aprofundarea construcţiei europene atrage lărgirea ei; uniunea este atractivă, aşa
cum arată candidaturile repetate ale Angliei, dar care este interesul construcţiei
europene?
- aprofundarea frânează lărgirea: cu timpul, acquis-ul comunitar încarcă „biletul de
intrare” al noilor aderenţi. Uniunea face puterea dar trebuie să fii deja puternic
pentru a participa la uniune ?
- lărgirea împiedică aprofundarea: creşterea numărului de membri complică
funcţionarea unei comunităţi, deoarece unii pot pune sub semnul întrebării
modalităţile şi chiar principiile ei. Toţi vor urmării acelaşi ţel?,
- lărgirea este factor de aprofundare: complexitatea crescândă a Uniunii cere noi
soluţii, mai mult sau mai puţin comune, încât construcţia primeşte o geometrie
variabilă.

Acestor întrebări vor căuta să le răspundă Conferinţa la vârf de la Haga 1-2
decembrie 1969 care va afirma:
- un mesaj politic:
- continuarea integrării europene,
- lărgirea cu noi membrii,
- desăvârşirea comunităţilor prin edificarea unei uniuni economice şi monetare,
- construirea unui buget comunitar.

La 1 ianuarie 1973 intră în vigoare Tratatul de aderare a Angliei, Irlandei,
Danemarcei şi Norvegiei, marcând prima lărgire a comunităţilor. Dar norvegienii îl
resping. Europa cu 9 membri îşi reformează instituţiile şi la Conferinţa de la Paris 1972 afirmă un amplu program:
- realizarea UEM până în 1980,
- crearea fondului de dezvoltare regională,
- o politică industrială, ştiinţifică şi tehnologică,
- apărarea mediului,
- realizarea unei uniuni politice.

Planul UEM a fost elaborat încă în 1970 de către Pierre Werner. El prevedea:
- În prima etapă: (1971-1973)
- stabilirea marjei de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolar la o,60%;
- crearea pieţei unice a capitalului şi suprimarea controlului schimburilor;
- întărirea coordonării politicilor economice;
- reprezentarea unitară a Comunităţii în Organismele financiare;
- crearea unui Fond european de cooperare monetară (FECOM).

În etapa a doua: (1974-1980):
- aprofundarea armonizării politicilor fiscale, bugetare, monetare;
- transformarea FECOM într-un sistem comunitar de Bănci Centrale (SCBC) care să emită lichidităţi pentru comunitate;
- introducerea monedei unice europene (Euror) care să circule alături de monedele naţionale dar la parităţi fixe.

Planul federalist al lui P. Werner este aprobat dar cu mari corecturi. El va reveni în actualitate şi confirmat două decenii mai târziu. Ca semn al recunoaşterii viabilităţii sale în seara lansării euro, 31 decembrie 1999, venerabilului Werner i s-a oferit un prim exemplar.

-1973-1984, şocul petrolier (multiplicarea cu 4 a preţului barilului);
-19 martie 1973 încetarea acordurilor de la Bretton Woods şi flotarea dolarului, care cer crearea Sistemului monetar european în 1978 (crearea ECU, stabilizarea ratelor de schimb);

Economia europeană stagnează, se afirmă puterea economică a Asiei.
-1973 Sommet la Copenhaga: Declaraţia asupra identităţii europene;
-1974 se instituie Consiliul European şi se hotărăşte alegerea Parlamentului
european prin sufragiu universal direct (primele alegeri la 7-10 iunie 1979);
-1975 Tratatul de la Bruxelles hotărăşte înfiinţarea Curţii Europene de Conturi (ea
funcţionează din octombrie 1977);
-1 ianuarie 1981 intră Grecia în comunitate (al doilea val al lărgirii face Europa cu
10 membri;

Europa devine tot mai conştientă de nevoia consolidării construcţiei proprii deşi
armonizează greu interesele economice ale statelor membre (războiul vinului, al puilor, al cărnii de vită, al pescuitului).
- După negocieri îndelungate aderă la Comunitate la 1 ianuarie 1986 Spania şi
Portugalia (Europa cu 12 state) aducând procedura unei tranziţii îndelungate (7
ani până la 10 ani pentru sectoarele sensibile) şi reechilibrarea spre sud a
Comunităţilor;
-14 iunie 1985 Acordul Schengen (Benelux, Germania, Franţa) intrat în vigoare în
1995 creează un spaţiu fără frontiere intracomunitare cu dreptul de sejur liber al
cetăţenilor oricărui stat semnatar;
-17 februarie 1986 semnarea Actului Unic European (în vigoare la 1 iulie 1987)
care cuprinde două seturi de măsuri:

a)Pentru modificarea Tratatelor: aspecte instituţionale: extinderea majorităţii
calificate în Consiliu; sporirea eficienţei Comisiei; crearea unei prime instanţe în
cadrul Curţii de Justiţie, instituirea procedurii de cooperare pentru a asocia
Parlamentul la mecanismul decizional; avizul său conform pentru noile aderări;

b)Pentru fundamentele şi politica CE: desăvârşirea pieţei interioare până la 31
decembrie 1992, ca spaţiu fără frontiere, în care se asigură libertatea de circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor prin eliminarea frontierelor fizice, tehnice, fiscale, având drept corolar crearea Uniunii Economice şi Monetare, redimensionarea politicii sociale, pentru a obţine o coeziune economică şi socială; o integrare socială; dezvoltarea armonioasă a regiunilor; susţinerea cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnologice; acţiuni comunitare în domeniul culturii; afirmarea competenţelor comunitare în domeniul mediului, prin semnarea unor
importante Convenţii în materie; protecţia consumatorilor; dezvoltarea reţelelor
europene de transport; politici în materie de justiţie şi afaceri interioare;
formularea unei politici externe şi de securitate comună.

Sfârşitul deceniului ‚80 –‚90 aduce însă schimbări radicale ale scenei
internaţionale:
-9 mai 1989 zidul Berlinului, se prăbuşeşte apoi comunismul şi se dezintegrează URSS;
-27 februarie 1991 se dizolvă Pactul de la Varşovia; izbucneşte criza iugoslavă.

Se manifestă tendinţele de apropiere şi integrare ale ţărilor foste comuniste în
structurile europene.

Construcţia europeană intră într-o nouă fază prin semnarea Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În dorinţa de a separa domeniul comunitar de cel interguvernamental TUE propune
ca Uniunea Europeană să-şi aibă structurile proprii asemănătoare unui templu antic.

Tratatul precizează Obiectivele UE:
1) Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei UEM cu o monedă unică, drept obiectiv final;

2) Afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, mai ales prin punerea în
lucru a unei politici externe şi de securitate comună, PESC, apoi, în timp o politică
de apărare comună care va putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare
comună;

3) Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale
comunităţii prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;

4) Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interioare;

5) Menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui pentru a examina în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instaurate de către Tratat ar trebui
revizuite pentru a asigura eficienţa mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

Pentru a dezvolta diversitatea istorică a ţărilor, regiunilor şi culturilor Uniunea
afirmă principiul subsidiarităţii drept cheia de boltă a acţiunii instituţionale, a
raporturilor dintre instituţii şi cetăţeni.[ vezi L.P. Zăpârţan, Construcţia europeană].

În art. N 2 TUE se precizează că în 1996 va fi convocată o conferinţă
interguvernamentală care să studieze noi revizuiri impuse de evoluţia rapidă a scenei
europene.

La începutul secolului al XXI lea Europa se află în faţa unor sfidări:
- evoluţia rapidă a situaţiei internaţionale;
- mondializarea economiei cu repercusiunile ei asupra muncii;
- sporirea competitivităţii şi crearea de locuri de muncă;
- terorismul, criminalitatea, traficul de droguri, delicte contra copiilor,
xenofobia;
- presiunile migratorii,
- dezechilibrele ecologice;
- ameninţările asupra sănătăţii publice;
- locul şi rolul instituţiilor politice ale Uniunii dar şi ale statelor;
- nevoia lărgirii spre ţările europei centrale şi de est (PECO).

Tratatul afirmă că întreaga construcţie europeană este destinată cetăţenilor ei, care
trebuie să se bucure de drepturi fundamentale, de securitate, de libertate de mişcare, pe care Uniunea trebuie să le programeze şi să le apere.

În domeniul PESC se promovează transformarea UEO în braţ înarmat al UE iar un
„Monsieur PESC”, responsabil în materie, să fie în acelaşi timp secretar general al
Consiliului şi secretar general al UEO. Rolul Consiliului European va creşte în asigurarea coerenţei globale a acţiunilor Uniunii, în definirea strategiilor, a politicii externe, a obiectivelor, mijloacelor şi duratei lor. S-au lărgit competenţele Parlamentului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi. În mecanismul instituţional s-a introdus ideea unei „cooperări întărite” ca semn al unei flexibilităţi cu care anumite state pot, în domenii specifice, dezvolta o cooperare mai strânsă care să impulsioneze construcţia europeană.

Pentru a răspunde noilor exigenţe legate de consolidarea şi lărgirea Uniunii a fost
adoptat, la Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) un nou Tratat.

El prevede competenţe sporite pentru Consiliu care, conform art.7, poate adopta
măsuri faţă de un stat care se abate de la principiile Uniunii. Se instituie un Comitet Politic şi de securitate care să coordoneze misiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, cu forţe combatante, capabil să gestioneze crizele şi să impună pacea.

Este amplificată ideea cooperării întărite, care să dea voie unor state (mai ales
Franţa şi Germania) să impulsioneze construcţia europeană.

Lărgirea cu 12 state a Uniunii Europene(10 până în 2004, 12 până în 2007 aşa cum
s-a hotărât la Consiliul European de la Copenhaga în decembrie 2002) este un fapt marcat în Tratat prin distribuirea locurilor în Parlamentul European şi a voturilor în Consiliu.

Tratatul conţine îmbunătăţiri tehnice importante privind funcţionarea tuturor instituţiilor comunitare.

În Parlamentul European România va dispune de 33 de parlamentari din 732,
- în Consiliul de miniştri – „ –„ –„ - „ - „ de 14 voturi din 345,
- în Comitetul economic şi social „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comitetul regiunilor - „ - „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comisia Europeană - „ - „ - „ - „ 1 comisar.

În Declaraţia privind viitorul Uniunii se precizează că după ratificarea Tratatului de la Nisa UE va fi terminat modificările instituţionale necesare pentru aderarea noilor state membre.

Read more...

vineri, 10 aprilie 2009

Rodica Narcisa Petrescu - Drept administrativ I (note de curs)

Partea I-a (Modulul I)

Anul I de studiu - Semestrul II

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI
1. Obiectul disciplinei:

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care cuprinde normele
juridice ce reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele, activitatea acestor autorităţi, statutul funcţionarului public, controlul administrativ, contenciosul administrativ şi alte aspecte ce intervin în realizarea funcţiei executive a statului.

Prezentul "Îndrumar de studiu individual" oferă studenţilor reperele principale
de învăţare, înţelegere şi autoverificare cuprinse în Partea I-a (Modulul I).

Modulul este structurat în teme (unităţi) de studiu cuprinse în Programa analitică a disciplinei. ATENŢIE: aprofundarea "Dreptului administrativ" nu poate fi realizată
doar pa baza acestui îndrumar, FIIND ABSOLUT NECESARĂ STUDIEREA ATENTĂ A BIBLIOGRAFIEI RECOMANDATE. Pe de altă parte, uneori, sunt menţionate doar anumite titluri, trebuind ca problemele din cadrul acestora să fie căutate, studiate şi aprofundate din bibliografia indicată la finele acestui îndrumar.

În al treilea rând, după cum se va vedea, numai la unele unităţi sunt puse întrebări, acestea având doar un rol exemplificativ. Aceasta înseamnă că pot fi
formulate şi alte întrebări, bineînţeles şi la temele sau subtemele unde întrebările
nu apar.

La unele unităţi, mai ales cele de la începutul suportului de curs sunt
prezentate şi cuvinte-cheie, adică noţiuni care în mod obligatoriu trebuie cunoscute şi înţelese.

2. Structura Suportului de Curs "Drept administrativ" este realizată pe două
părţi, adică pe două module. În anul I de studiu, Semestrul II, se studiază Modulul I, adică Partea I-a.

Partea I sau Modului I cuprinde: noţiuni generale despre administraţia publică
şi dreptul administrativ; organizarea administraţiei publice centrale şi locale; domeniul public şi domeniul privat; regiunile de dezvoltare.

Modul cuprinde mai multe titluri generale, fiecare cuprinzând un număr de
capitole sub forma unor "unităţi de studiu" în care sunt prezentate, rezumativ, temele cele mai importante, care constituie fondul de idei ce trebuie studiate, însuşite şi aprofundate pe baza studiului individual. La finalul fiecărui modul sunt formulate unele întrebări sau teme de reflecţie pentru a stimula gândirea în formularea unor puncte de vedere proprii.

MODULUL I
TITLUL I. DREPT ADMINISTRATIV - NOŢIUNI GENERALE


Titlului I cuprinde 4 unităţi de studiu.

1. Noţiuni generale despre administraţia publică
2. Dreptul administrativ - cadru juridic de realizarea a administraţiei publice
3. Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional cu ştiinţa
administraţiei. Trăsăturile dreptului administrativ.
4. Principii generale de organizare administrativă.

Unitatea I. Noţiuni generale despre administraţia publică

1.1. Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens, unul de organizare,
celălalt de activitate.

În primul sens, prin administraţie publică se înţelege ansamblul mecanismelor care pe baza şi în executarea legii realizează o activitate cu un anumit specific bine
conturat.

In cel de-al doilea sens, prin administraţie publică se înţelege activitatea de
organizarea a executării şi de executare în concret a legilor, în principal, de către părţile care compun acest organism, urmărindu-se satisfacerea interesului general prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii de către particulari.

1.2. Serviciul public. In literatura de specialitate, serviciul public este definit
ca o activitate organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale de interes public. Această teză a fost consacrată de legiuitor în art.2 lit. k) al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M. Of. nr.1.154 din 7 decembrie 2004). Principalele trăsături de bază ale serviciului public sunt: continuitatea, egalitatea tuturor în faţa serviciului public şi regimul juridic dominat de regulile dreptului public.

Serviciile publice comunitare au fost înfiinţate relativ recent în ţara noastră în
subordinea consiliilor locale, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a celor judeţene sau în cadrul prefecturilor.

Clasificarea serviciilor publice se face după mai multe criterii, cum sunt: modul
în care se realizează interesul general, natura serviciului public, gradul lor de extensie etc.

1.3. Înţelesul concesionării serviciilor publice şi procedurile de concesionare. Sediul materiei a fost Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr.528/2004 (M. of. nr.1153 din 7 decembrie 2004).

ATENŢIE: Legea nr. 219/1998 privind regimul juridic al concesiunilor a
fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006 (M. of. nr. 418 din 15 mai
2006), aprobată prin Legea nr. 337 din 17 iulie 2006 (M. of. nr. 625 din 20 iulie
2006). A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor
de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 34/2006 (M.of. nr. 625 din 20
iulie 2006).

Conform O.U.G. nr. 34/2006, concesionarea unui serviciu public, se poate
desfăşura prin următoarele proceduri: licitaţie publică deschisă; licitaţie restrânsă; dialog competitiv; negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

Contractul de concesiune de servicii este definit în art. 1 lit. h) din O. U. G.
Nr.34&2006, aprobată prin Legea nr. 337/2007, astfel: ”Contractul care are aceleaşi
caracteristici ca şi contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul bunurilor pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite”.

1.4. Regiile autonome. Sediul materiei: Legea nr.15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare. În ce ne priveşte, alături de alţi autori, socotim că regiile autonome care au ca obiect administrarea de bunuri publice (implicit prestarea de servicii publice legate de punerea în valoare a acestor bunuri), dobândesc calitatea de persoane juridice de drept public, acţionând în numele statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.

1.5. Instituţile publice. Prin această noţiune se înţeleg numai structurile
subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice, care funcţionează din venituri bugetare, dar, unele şi din surse extrabugetare.

Cuvinte – cheie:
Administraţie publică; putere publică; interes public; serviciu public;
concesionare; licitaţie publică, dialog competitiv; negociere.

Unitatea 2. Dreptul administrativ - cadru juridic de realizare a administraţiei publice.

2.1. Noţiunea dreptului administrativ. Dreptul administrativ poate fi definit ca
ramura sistemului de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea şi activitatea administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.

2.2. Izvoarele dreptului administrativ sunt: Constituţia, legile, decretele
prezidenţiale, actele administrative normative, tratatele internaţionale, în anumite
condiţii, şi, după unii autori, se consideră că, în viitor, şi jurisprudenţa ar putea fi considerată un izvor al dreptului administrativ.

2.3. Raporturile juridice administrative sunt acele raporturi sociale reglementate de normele dreptului administrativ care intervin în cadrul şi pentru realizarea funcţiei executive a statului. Izvoarele raportului juridic administrativ sunt:
actul administrativ individual; faptele materiale juridice; actul administrativ normativ, în mod excepţional, legea. Elementele raportului juridic administrativ sunt: subiectele; conţinutul; obiectul.

Unitatea 3. Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional şi cu
ştiinţa administraţiei. Trăsăturile dreptului administrativ.


3.1. Relaţia dintre dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei. Obiectul
ştiinţei administraţiei este mai larg decât cel al dreptului administrativ; ştiinţa
administraţiei studiază fenomenul administrativ din mai multe puncte de vedere: politic, psihologic, sociologic, juridic, deci are un caracter interdisciplinar; ştiinţa dreptului administrativ are un caracter static.

Cuvinte – cheie:
Ramura dreptului administrativ; ştiinţa dreptului administrativ; ştiinţa
administraţiei.

3.2. Trăsăturile dreptului administrativ. Cea mai importantă trăsătură o constituie principiul legalităţii. O concretizare directă a principiului legalităţii în dreptul administrativ o reprezintă competenţa administrativă. Competenţa reprezintă totalitatea atribuţiilor autorităţilor administraţiei publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane şi limitele exercitării lor. Principalele forme ale competenţei adminstrative sunt: competenţa materială, competenţa teritorială, competenţa personală şi competenţa temporală (vezi explicaţiile pentru fiecare din ele). Pentru celelalte trăsături ale dreptului administrativ, a se vedea, R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ediţia 2004.

Cuvinte – cheie :
Competenţă administrativă: materială; teritorială; personală; temporală.

Unitatea 4 . Principii generale de organizare administrativă.

4.1. centralizarea administrativă, trăsături, avantaje şi dezavantaje, control
ierarhic.
4.2. deconcentrarea administrativă, ce înseamnă, prin ce se apropie de
centralizare?
4.3. descentralizarea administrativă, trăsături, multiple avantaje, restrânse
dezavantaje, control de tutelă administrativă. A se vedea şi Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 (M. of. nr. 453 din 25 mai 2006) care defineşte termenul de descentralizare: „transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat”.

Titlul II : ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, cuprinde:
Preşedintele României, Guvernul şi organele administraţiei publice centrale de
specialitate.
Administraţia publică locală.

Unitatea 5. Preşedintele României.

5.1. Funcţiile Preşedintelui României.

5.2. Atribuţiile Preşedintelui României. Dintre clasificările doctrinare ale
atribuţiilor Preşedintelui României ne-am oprit asupra următoarelor: - atribuţii ale
Preşedintelui României în raporturile sale cu Parlamentul; - atribuţii ale Preşedintelui României ca şef al executivului; - atribuţii ale Preşedintelui României în domeniul politicii externe. În continuare se analizează detaliat atribuţiile care compun fiecare din aceste categorii.

5.3. Consideraţii de drept comparat. Se au în vedere Constituţiile Franţei,
Germaniei, Portugaliei, Austriei, Finlandei, Ungariei privind rolul şi principalele atribuţii ale Preşedinţilor acestor republici.

5.4. Actele Preşedintelui României. Decretele Preşedintelui României pot avea
atât caracter individual cât şi normativ. În opinia noastră, decretele prezidenţiale pot fi supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile Legii 8 nr.554/2004, care a abrogat Legea contenciosului administrativ nr.29/21990, în măsura în care nu se încadrează în excepţiile de la controlul instituit de Legea nr. 554/2004.

5.5. Răspunderea Preşedintelui României.
a) Răspunderea politică.
Preşedintele României răspunde faţă de cei care l-au ales, răspundere ce se manifestă prin nealegerea sa de către corpul electoral şi în acest mod Preşedintele este sancţionat. - Demiterea Preşedintelui României din funcţie ce implică, în prealabil, suspendarea sa din funcţie, potrivit textelor constituţionale;

b) Răspunderea juridică a Preşedintelui României are loc conform reglementărilor din Constituţia României, revizuită.

Legiuitorul constituant reduce răspunderea juridică penală a Preşedintelui României la "punerea sa pentru acuzare pentru înaltă trădare", discutându-se în doctrină asupra noului conţinut al art.96 din Constituţie, ca urmare a revizuirii acesteia.

Cuvinte – cheie:
decrete prezidenţiale; răspundere politică; răspundere juridică.

Unitatea 6. Guvernul României.

Sediul materiei: Legea nr. 90/2001 de organizare şi funcţionare a Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările ulterioare ( vezi Legea nr. 23 din 3 martie 2004, Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr.187 din 23 martie 2004, Legea nr. 117/2005).

6.1. Constituirea şi componenţa Guvernului. Se analizează procedura de constituire şi învestire a Guvernului conform dispoziţiilor Constituţiei din 1991, revizuite; rolul şi funcţiile Guvernului; componenţa Guvernului; condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi membru al Guvernului; incompatibilităţi de ordin constituţional şi de ordin legal privind funcţia de membru al Guvernului; încetarea funcţiei de membru al Guvernului.

6.2. Organizarea şi funcţionarea Guvernului. Poziţia specială a Primului - ministru în cadrul Guvernului; organizarea aparatului de lucru al Guvernului; subliniem că aparatul de lucru al Guvernului este compus din : Cancelaria primului – ministru;
Secretariatul general al Guvernului; departamente şi alte structuri organizatorice cu
atribuţi specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului; detalii importante despre sedinţa plenului Guvernului, care reprezintă modalitatea de lucru a întregului Guvern.

6.3. Atribuţiile Guvernului. După clasificarea atribuţiilor Guvernului sunt analizate cele stipulate în art.11 lit. a)- r) din Legea nr. 90/2001.

6.4. Actele Guvernului sunt hotărârile şi ordonanţele. După examinarea hotărârilor Guvernului, se insistă, mai ales, asupra problemelor controversate în doctrină şi cu menţionarea poziţiei Curţii Constituţionale referitoare la ordonanţele de urgenţă,
înainte de revizuirea Constituţiei. În continuare, este examinat noul conţinut al art.115 al Constituţiei revizuite, în special, alin.4 şi 5 ale acestui articol care conţin noi reglementări despre ordonanţele de urgenţă. În final, este analizat, în mod critic, art.27 alin.1 din Legea nr.90/2001, privitor la procedura de adoptare a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.

Nepublicarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului în „Monitorul oficial al României”, partea I atrage inexistenţa acestora. De asemenea, prin modificarea Legii nr. 90/2001 de către Legea nr. 117/23005, nepublicarea deciziilor primului-ministru în „Monitorul oficial al româniei”, partea I, areca efect inexistenţa acestora.

6.5. Raporturile Parlamentului cu Guvernul.

6.6.Răspunderea Guvernului. După unele consideraţii de drept comparat, se
analizează răspunderea politică a Guvernului potrivit prevederilor constituţionale si apoi răspunderea juridică a membrilor Guvernului potrivit Legii nr.115/1999 privind răspunderea ministerială, cu modificările ulterioare.

Cuvinte – cheie:
Învestirea Guvernului; incompatibilităţi; hotărâri ; ordonanţe; ordonanţe de
urgenţă; răspunderea membrilor Guvernului ( responsabilitatea ministerială).


Unitatea 7. Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate.

7.1.Locul şi rolul ministerelor. Sediul materiei îl constituie prevederile cuprinse
în Secţiunea întâi "Administraţia publică centrală de specialitate" din Cap.V al
Constituţiei, revizuite, intitulat "Administraţia Publică", precum şi cele cuprinse în Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor.

7.2. Clasificarea ministerelor. Sunt avute în vedere două clasificări: după
natura sarcinilor ce le au de îndeplinit şi a atribuţiilor pe care le exercită ; după rolul pe care îl au în domeniile pe care le conduc.

7.3. Organizarea şi funcţionarea ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, fiind consacrat principiul conducerii unipersonale. Pe lângă ministru funcţionează colegiul ministerului şi în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului şi secretarul general al ministerului, care este funcţionar public de carieră şi are rolul de a asigura stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului.

7.4. Atribuţiile generale ale miniştrilor. Sunt menţionate atribuţiile stipulate în
art.53 din Legea nr.90/2001.

Miniştrii de stat coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului – ministru, realizarea Programului de guvernare, acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.

7.5. Actele miniştrilor. În art.46 alin.3 din Legea nr.90/2001 se precizează că
miniştrii emit ordine şi instrucţiuni. Se discută caracterul acestora, cu trimitere la legislaţie, doctrină şi la practica administrativă.

7.6. Răspunderea miniştrilor.

7.7. Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor sunt studiate în lumina
noilor texte constituţionale ale Constituţiei revizuite, conform cărora, în mod corect, serviciile publice le ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sunt numite "deconcentrate", în loc de descentralizate.

7.8. Organizarea şi funcţionarea autorităţilor administrative autonome. Principalele aspecte examinate sunt : înfiinţarea lor, enumerarea autorităţilor administrative autonome, trăsăturile caracteristice ale acestor autorităţi; evidenţierea unor
autorităţi administrative autonome din unele ţări europene.

Cuvinte – cheie:
Colegiul ministerului; Cabinetul ministrului; secretar de stat; secretarul general
al ministerului; ordine şi instrucţiuni; servicii publice deconcentrate ale ministerelor; autorităţi administrative centrale autonome.


TITLUL III ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Pentru toată partea privind administraţia publică locală, a se cunoaşte prevederile noii Legi nr. 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 (publicată în M. of., partea I, nr. 621 din 18 iulie 2006, respectiv Legea nr. 215/2001 republicată în „M. of.” nr. 123 din 20 februarie 2007).

UNITATEA 8. Scurte consideraţii privind administraţia publică locală.

8.1. Privire generală asupra organizării administrativ - teritoriale şi
reglementarea legală a autorităţilor administraţiei publice locale.

8.2. Principiile de bază ale administraţiei publice locale. Sediul materiei:
textele Constituţiei revizuite ale Legii administraţiei publice locale nr.215/2001. Sunt examinate fiecare dintre cele şase principii pe care se întemeiază administraţia publică locală prevăzute de art.2 alin.1 din Legea nr.215/2001, republicată, un accent deosebit, punându-se pe explicarea şi aplicaţiile principiului autonomiei locale.

Cuvinte – cheie:
Autonomie locală; descentralizare; deconcentrare. Consultarea cetăţenilor în probleme de interes deosebit; legalitate.

Unitatea 9. Consiliile locale

9.1. Componenţa şi constituirea consiliilor locale. Principalele probleme avute
în vedere : numărul membrilor fiecărui consiliu local; validarea consilierilor lcale care se face de judecătorie; conflictul de interese privind consilierii locali; incompatibilităţile cu calitatea de consilier local ; constituirea consiliilor locale. A se cunoaşte şi prevederile aferente ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

9.2. Funcţionarea consiliilor locale (şedinţele de lucru, ordinare şi extraordinare); dizolvarea consiliului local, care poate fi dizolvare de drept sau prin referendum.

9.3. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier. A se cunoaşte şi prevederile Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

9.4. Atribuţiile consiliilor locale sunt clasificate chiar de art. 36 al Legii nr.
215/2001, republicată, şi apoi sunt detaliate corespunzător fiecărei grupe. 9.5.
Răspunderea consilierilor este reglementată în art.53 şi 154 din Legea nr.215/2001 şi în cap. VII al Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Cuvinte – cheie:
Conflict de interese; incompatibilităţi; validarea mandatelor; dizolvarea
consiliului local; suspendarea şi încetarea mandatului de consilier.

Unitatea 10. Primarul

1o.1. Alegerea şi statutul primarului. Dintre problemele abordate menţionăm:
validarea alegerii primarului care se face potrivit art. 30 alin. 1-5 care se aplică în mod corespunzător; conflictul de interese privind primarii şi viceprimarii ; incompatibilităţile cu calitatea de primar, respectiv de viceprimar; încetarea mandatului de primar, respectiv, încetarea de drept a mandatului de primar în condiţiile Legii statutului aleşilor locali şi încetarea înainte de termen a mandatului primarului ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect demiterea acestuia, organozat conform procedurii prevăzute la art. 55 alin. 3 - 7; suspendarea de drept a mandatului primarului; textele legii despre viceprimar, respectiv, viceprimari. ATENŢIE: UNELE DIN ACESTE PROBLEME SUNT REGLEMENTATE ŞI ÎN Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

10.2. Atribuţiile primarului sunt grupate în art. 63 al Legii nr. 215/2001,
republicată. Totodată, se insistă şi asupra atribuţiilor primarului îndeplinite în ca
reprezentant al statului în comuna sau oraşul în care a fost ales.

10.3. Actele primarului se numesc dispoziţii, se discută caracterul lor, de când
produc efecte juridice, controlul exercitat de prefect asupra legalităţii lor.

Unitatea nr. 11. Secretarul, serviciile publice locale şi aparatul propriu de
specialitate
. Se insistă asupra unor aspecte neclare din Legea nr.215/2001.

11.1. Instituţiile, serviciile publice de interes local şi aparatul propriu de
specialitate al primarului sunt reglementate în ap. IV al Legii republicate. Noutate:
aparatul de specialitate este al primarului şi nu al consiliului local, cum era, până la adoptarea Legii nr. 286/2006.

Cuvinte – cheie:
Statutul primarului; atribuţii şi ca reprezentant al statului; ATENŢIE: încetarea
de drept a mandatului de primar este reglementată în prezent în art. 15 al Legii
nr.393/2004, care a abrogat art-72 alin 2 din Legea nr.215/2001; încetarea înainte de
termen a mandatului primarului ca urmare a rezultatului unui referendum local
organizat în acest scop.

Unitatea 11. Administraţia publică a municipiului Bucureşti este analizată potrivit Legii nr.215/2001, republicată. Nu sunt modificări faţă de varianta iniţială a Legii nr. 215/2001.

Unitatea 12. Consiliul judeţean.

12.1. Componenţa şi constituirea consiliului judeţean. Conform art.90 din
Legea nr.215/2001, republicată, la constituirea consiliului judeţean se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art.31-35. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toata durata exercitării mandatului, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi.

12.2. Funcţionarea consiliului judeţean. Se au în vedere: şedinţele consiliului
judeţean; conducerea şedinţelor consiliului judeţean; dizolvarea de drept a consiliului judeţean în condiţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, republicată, sau prin referendum judeţean; precizări despre alegerea preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi, respectiv, despre eliberarea acestora din funcţie (eliberarea lor din funcţie este reglementată diferit prin Legea nr. 215/21001, republicată, faţă de varianta legii înainte de intervenirea Legii nr. 286/2001).

12.3. Atribuţiile consiliului judeţean. Sunt clasificate în art. 91 din Legea nr.
215/2001, republicată, în 6 categorii, care, apoi, sunt detaliate.

12.4. Actele consiliului judeţean sunt hotărârile cu caracter normativ sau
individual, ce se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, afară de cazul când legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean cere o altă majoritate.

12.5. Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean. Sunt stabilite 6 categorii de
atribuţii în art.104 al legii, republicate, care, ulterior sunt detaliate. Actele preşedintelui consiliului judeţean sunt dispoziţiile cu caracter normativ sau individual.

12.6. Secretarii unităţilor administrativ-teritoriale au acelaşi regim juridic,
indiferent că sunt ai comunei, oraşului, municipiului sau ai judeţului. Condiţiile cerute pentru a putea fi secretar – care este funcţionar public de conducere şi atribuţiile specifice acestora sunt stabilite în Cap. X al legii, republicate.

12.8. Răspunderea consilierilor judeţeni.

ATENŢIE: La diferite aspecte privind consiliul judeţean şi consilierii judeţeni, a
se ţine seama de noile texte ale Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Unitatea 13. Prefectul

Sediul materiei: Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului (M.of.nr.658 din 21 iulie 2004,) care a abrogat dispoziţiile despre prefect din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Legea nr. 340/2004 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/decembrie 1995 (Monitorul oficial, partea I, nr.1.142 din 16 decembrie 2005), aprobată, cu modificări prin Legea nr. 181/2006, publicată în M.of., partea I., nr. 450 din 24 mai 2006. Cu privire la termenul în care se exercită controlul de legalitate, a se vedea şi Legea Contenciosului administrativ
nr.554/2004.

13.1. Desemnarea şi statutul prefectului. Se examinează : reglementarea
legislativă actuală; autoritatea competentă să numească în funcţie prefectul şi
subprefectul; condiţii cerute de lege pentru a fi numit în funcţia de prefect şi de
subprefect ; incompatibilităţi cu funcţia de prefect sau de subprefect.

13.2. Atribuţiile prefectului. Sunt arătate atribuţiile prefectului prevăzute de
Constituţie şi de Legea nr. 340/2004, cu analiza detaliată a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor consiliului judeţean, ale preşedintelui acestuia, ale consiliului local sau al primarului. ATENŢIE: a se cunoaşte şi noile prevederi ale Legii nr.304/2004, în concret art.26 al acestei legi, modificat prin O.U.G. nr. 179/2005.

Notă: după tipărirea ultimului nostru curs in luna mai 2004,, a fost adoptată
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004, publicată în M. Of., partea I, nr.658 din 21 iulie 2004. Ca urmare, sediul materiei pentru instituţia prefectului îl constituie Lege nr.340/2004. Ca noutate, introdusă prin O.U. G. nr. 179/2005, semnalăm reglementarea
instituţiei prefectului ca instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu, care se organizează şi funcţionează sub conducerea prefectului. Prin aceeaşi Ordonanţă se prevăd principiile pe baza cărora funcţionează activitatea prefectului, precum drepturile şi îndatoririle prefecţilor şi subprefecţilor.

13.3. Actele emise de prefect sunt ordinele, subliniindu-se particularităţile
emiterii lor potrivit Legii nr. 340/2004.

13.4. Ca urmare a modificărilor aduse de O.U.G. nr. 179/2005, reţinem, ca
noutăţi: desfiinţarea funcţiei de secretar general al prefecturii şi mărirea numărului subprefecţilor, de la 1 la 2; cancelaria prefectului organizată ca un compartiment distinct în cadrul instituţiei prefectului, colegiul prefectural organizat în fiecare judeţ, compus din prefect, subprefecţi şi conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, oficiul prefectural care fac parte integrantă din instituţia prefectului, înfiinţate prin ordin al prefectului cu avizul conform al Ministerului Administraţiei şi Reformei Administrative. A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 460/2006 privind aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004, publicată în „M. Of.”, nr. 363 din 26 aprilie 2006.

Cuvinte – cheie:
Prefect; instituţia prefectului; subprefecţi, prefectură; cancelaria prefectului;
colegiu prefectural; oficii prefecturale.

Unitatea 14. Lucrările publice de interes local. După punerea acestei probleme în Franţa, este examinată reglementarea actuală a lucrărilor publice de interes local, art.125-127 din Legea nr.215/2001, republicată.

Unitatea 15. Iniţiativa cetăţenească. Cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror rază domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri.

Unitatea 16. Administratorul public.

La nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate propune consiliului local înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.

Unitatea 17. Finanţele publice locale

A se cunoaşte prevederile aferente ale noii Legi nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.of., partea I,
nr. 618 din 18 iulie 2006.

TITLUL IV DOMENIUL PUBLIC ŞI DOMENIUL PRIVAT

Unitatea 17
. Domeniul public şi domeniul privat în doctrina de specialitate.

17.1. Problema domeniului public şi privat în doctrina românească din perioada interbelică. Sunt arătate opiniile despre domeniul public şi privat ale prof. P.
Negulescu, C. G. Rarincescu, E. D. Tarangul.

17.2. Noţiunea domeniului public şi domeniului privat în doctrina actuală din
Franţa. Sunt avute în vedere opiniile unor prestigioşi autori de specialitate din această ţară.

17.3. Definiţii ale domeniului public în doctrina română actuală de drept
administrativ. Sunt evidenţiate, mai ales, elementele de constanţă care rezultă din
principalele definiţii ale domeniului public ale autorilor contemporani de drept
administrativ.

Unitatea 18. Reglementarea legislativă actuală a domeniului public şi privat în România.

18.1. Reglementarea legislativă a domeniului public. Pentru început se
analizează reglementarea de ordin constituţional, edificatoare fiind prevederile art.136 alin.1-5 şi apoi reglementările cuprinse în diferite legi, de pildă Legea nr.18/1991 şi în alte acte normative.

18.2.Concepţia Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Se arată din cine este compus domeniul public al statului respectiv al
judeţelor, oraşelor şi comunelor, modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate,
trecerea bunurilor dintr-un domeniu într-altul, de pildă din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale în domeniul public al acestora, sau din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale, etc.; regimul juridic special al bunurilor care alcătuiesc domeniul public, ele fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile; darea acestor bunuri în administrare şi închirierea lor.

18.3. Scurtă privire asupra unor dispoziţii ale Legii nr. 215/2001 privind domeniul public şi privat de interes local. Sunt avute în vedere elementele specifice
care rezultă din textele acestei legi, De exemplu, se prevede : consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ca aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate sau închiriate (art.125 alin.1).

18.4. Reglementarea legală a domeniului privat. În principal, ne referim la texte al Constituţiei, revizuite, ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată şi ale Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Unitatea 19. Clasificarea domeniului public. Sunt avute în vedere diferite crierii doctrinare, de pildă, interesul pe care îl prezintă domeniul public, natura bunurilor, etc.

Unitatea 20. Procedee de drept public privind constituirea domeniului public.


20.1. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este cercetată în lumina
dispoziţiilor constituţionale revizuite şi ale Legii nr. 33/1994, insistându-se, cu precădere, asupra aspectelor de natură administrativă ale procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

2o. 2. Rechiziţiile sunt cercetate în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite
şi ale dispoziţiilor Legii nr. 132/1997. ÎNTRE TIMP, A FOST ADOPTATĂ LEGEA nr. 410 din 18 octombrie 2004, care a adus o serie de modificări, ce trebuie cunoscute.

Unitatea 21. Cadrul instituţional al regiunilor de dezvoltare din România. A se vedea Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională în România (M. of. nr.577 din 29 iunie 2004), care menţine unele prevederi ale Legii abrogate nr.132/1997, dar conţine şi elemente de noutate, de pildă, sunt prevăzute 8 regiuni de dezvoltare în România, chiar prin textele Legii nr.315/2004.

BIBLIOGRAFIE:

Trebuie să urmăriţi modificările legislative corespunzătoare unităţilor
tematice din acest modul, care intervin pe parcurs, până la data examenului.

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. „Accent”, Cluj, 2004;

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

M.Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ, partea specială, „Lumina Lex”, Bucureşti, 2004.

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a IV-a 2005 şi vol. 2,
ediţia a IV-a, 2006, Ed. All Beck;

Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a II-a, revăzută şi actualizată,
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. „Risoprint”,
Cluj-Napoca, 2002.

A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Articolele şi studiile aferente acestei părţi din Revista de drept public şi Revista
română de drept.

REFERAT (Obligatoriu pentru a Vă putea prezenta la examen): Principiul
autonomiei locale – principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică
locală.

Indicaţii: referatul trebuie să aibă note la subsolul paginii, la sfârşit să aibă
bibliografie, şi să aibă maximum 4 pagini.

Read more...

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO