Xenofon - Statul spartan

Textul este aici.

Liliana Mihuţ - Politici sociale comparate (note de curs)

CUPRINS
Descrierea cursului
Evaluarea studenţilor
Bibliografie generală
1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale
1.1. Aspecte metodologice
1.2. Concepte de bază
1.3. De la „statul bunăstării” la „pluralismul bunăstării”
1.4. Modele de politici sociale
2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială
3. Germania – model “conservator” de politică socială
4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială
5. S.U.A. – model “liberal” de politică socială
6. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez"
7. Politica socială la nivelul Uniunii Europene
8. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989
9. Politica socială în România, după 1989


Descrierea cursului

Cursul realizează o abordare comparativă a diferitelor modele de politică
socială dintr-o perspectivă proprie îndeosebi ştiinţei politice, fiind implicate, totodată, aspecte ce vizează dimensiunile economice, sociologice, istorice sau juridice. Sunt prezentate mai întâi concepte şi probleme de bază ale domeniului, precum şi principalii actori ai politicii sociale. Sunt analizate apoi politicile sociale din ţări considerate reprezentative pentru diferite modele şi, de asemenea, sunt relevate evoluţiile şi tendinţele proprii atât Uniunii Europene cât şi Europei Centrale şi de Est, respectiv României. Nu sunt descrise exhaustiv politicile sociale din aceste ţări şi zone, ci doar aspectele considerate a fi cele mai semnificative. De aici şi unele diferenţe în privinţa problemelor abordate în fiecare caz. Sunt prezentate atât principalele momente în evoluţia politicilor sociale, cât şi caracteristicile de bază ale sistemelor actuale.


Obiective generale

Cursul vizează cunoaşterea de către studenţi a principalelor probleme şi tipuri
de soluţii în materie de politici sociale, precum şi însuşirea limbajului specific acestui domeniu al politicilor publice care dobândeşte tot mai mare relevanţă, atât din perspectiva procesului de integrare europeană cât şi a globalizării.


Precizări privind Suportul de curs

Deoarece există o mare diversitate în abordarea conceptelor cu care se operează în studiul politicilor sociale capitolul introductiv, care tratează tocmai aceste aspecte, deţine o pondere importantă în ansamblul prezentării. Celelalte capitole cuprind enunţuri sintetice privitoare la principalele domenii şi aspecte ale sistemelor de politică socială din diferite ţări. La finalul fiecărui capitol sunt cuprinse titluri bibliografice aferente, precum şi teme recomandate pentru referate. Ultimul capitol, consacrat României, pune accent pe reglementările legale adoptate, după 1989, în legătură cu principalele beneficii sociale.


Evaluarea studenţilor

Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente:
•Referat pe un subiect ales din temele cursului;
•Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări
(multiple alegeri, identificare etc), precum şi solicitarea de analiză comparativă a
două modele de politici sociale.

În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii, precum şi
altele, în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare, cu condiţia ca ele să vizeze problematica politicilor sociale. Sunt recomandabile subiecte concrete, inclusiv cele vizând politica socială în România, nu abordări de ordin general şi abstract.

Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate.

Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări, mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa, fie sub forma notelor de subsol, respectiv a notelor de final, fie prin indicarea, în paranteză, a autorului, anului publicării şi a paginii, în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. 1 al acestui Suport de curs). Constatarea plagiatului va conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat.


Bibliografie generală

Mihuţ, L., Lauritzen, B.(1999) Modele de politici sociale/ Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Popescu, L. (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară clujeană.
Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Polirom.
Social Security Administration, Social Security Programs Throughout the World,
Washington, DC, 2004, 2005, 2006.
Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.) (1995), Politici sociale – România în context
european, Bucureşti, Ed. “Alterantive”.
Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti,
Editura Expert.


1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale

1.1. Aspecte metodologice

Schimbările care s-au produs sau se prefigurează în politica socială practicată
de diferite ţări în ultimul deceniu constituie un argument major pentru susţinerea
oportunităţii studiilor comparative asupra domeniului. Abordarea comparativă are, pe
de o parte, relevanţă teoretică, deoarece, într-o lume caracterizată prin tot mai
accentuate interdependenţe, înţelegerea evoluţiilor din orice ţară este posibilă numai dacă acestea sunt raportate la experienţele altor ţări, precum şi la contextul global.

Numai prin sublinierea diferenţelor, a similarităţilor şi a interacţiunilor se poate
ajunge la descifrarea resorturilor şi a mecanismelor unei anumite politici, precum şi la evaluarea programelor adoptate.

Pe de altă parte, abordarea comparativă are şi o importantă relevanţă practică,
deoarece cunoaşterea experienţei altor ţări poate oferi, dacă nu neapărat un ghid, cel puţin puncte de reper pentru adoptarea şi implementarea politicilor sociale. Studierea soluţiilor alternative la probleme similare poate fi utilă celor implicaţi în procesul decizional, în adoparea unor forme şi programe noi, în coordonarea şi desfăşurarea unor activităţi, în stabilirea interacţiunilor dintre diferiţi factori cu atribuţii în politica socială.

S-au consacrat diferite tipuri de abordări comparative, şi anume: studierea
politicii sociale dintr-o anumită ţară, plasată într-un context comparativ; analiza
politicii practicate de două sau mai multe ţări; compararea în cadrul unei zone sau
între zone; comparaţii globale bazate îndeosebi pe analiza datelor statistice; studii
tematice sau sectoriale, ce analizează diferite subdomenii sau rolul asumat de diferiţi factori în legătură cu anumite obiective etc. Abordările comparative ale politicii sociale în cadrul cursurilor universitare se concentrează, de regulă, fie asupra anumitor ţări şi zone, fie asupra diferitelor sectoare sau teme majore, încercându-se uneori formule de corelare între cele două opţiuni principale.

Sub aspect metodologic, sunt de remarcat căutările privind realizarea echilibrului între aspectele cantitative şi cele de ordin calitativ. Datele sintetice furnizate de instituţii internaţionale sau zonale, precum ONU şi organismele sale specializate, OCDE sau UE sunt deseori utilizate pentru realizarea comparaţiilor în
vederea identificării unor caracteristici sau evoluţii majore. Indicatori precum
ponderea diferitelor categorii de cheltuieli sociale în cadrul produsului intern brut sau, mai recent, indicele dezvotării umane (care, deşi simplifică un domeniu de mare complexitate, este recunoscut ca expresie sintetică edificatoare asupra PIB, a nivelului de educaţie şi a speranţei de viaţă) oferă un suport solid pentru comparaţii din perspectivă sincronică şi diacronică deopotrivă.

Se ridică însă o serie de dificultăţi în legătură cu analizele cantitative. Nu este
întotdeauna clar dacă datele sunt cu adevărat comparabile, pentru că nu s-a ajuns la o standardizare deplină a modalităţilor de măsurare (a veniturilor, de pildă) sau a
definirii unor noţiuni şi indicatori (cum ar fi pragul sărăciei, pentru care s-au adoptat diferite formule de calcul în SUA sau în ţările UE). În acelaşi timp, datele statistice nu acoperă toate aspectele relevante pentru politica socială. În legătură cu amploarea “pieţei negre” sau a “pieţei gri”, de pildă, se pot face doar aproximări, or activităţile desfăşurate în cadrul acestora pot să aibă implicaţii considerabile asupra nevoii (reale sau nu) de protecţie în raport cu anumite riscuri.

Ca urmare, chiar beneficiind de atributul obiectivităţii ştiinţifice, comparaţiile
bazate pe date statistice sunt necesare, dar nu şi suficiente. O analiză de profunzime reclamă examinarea contextului social, economic, politic, cultural specific diferitelor ţări, a conţinutului concret al unor programe şi acţiuni de politică socială, precum şi evaluarea rezultatelor aplicării acestora.

Acest curs încearcă să răspundă unor asemenea cerinţe prin prezentarea unor
experienţe în materie de politică socială relevante la nivel internaţional. Diferenţele deja semnalate în legătură cu conţinutul conferit unor termeni de bază obligă la câteva consideraţii preliminare.


1.2. Concepte de bază

Primul dintre conceptele ce implică diferenţe şi dificultăţi în definire este chiar
politica socială. Pentru a-i identifica sensurile credem că sunt oportune câteva
precizări în legătură cu echivalenţele ce pot fi stabilite în limba română pentru
termenii “politics” şi “policy”, consacraţi în limbajul anglo-american, ambii traduşi, de regulă, prin “politică”. De notat că, aşa cum remarcau autorii unei lucrări de referinţă în abordarea comparativă a politicilor publice, distincţia dintre cei doi termeni este dificil de exprimat în majoritatea celorlalte limbi, referirile exprese fiind la germană, franceză, spaniolă (Heidenheimer et al., 1990, p. 346). Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poate afirma că, în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor desfăşurate pentru dobândirea şi exercitarea puterii, pentru adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la formularea obiectivelor şi scopurilor ce orientează activitatea în diferite domenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea deciziilor. Mai trebuie adăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii engleze pentru a caracteriza opţiuni specifice care nu au nimic de-a face cu politica în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsit însă consacrarea în legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autorii americani, în termenii a ceea ce un sistem de guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns la o anumită problemă (vezi şi Dye, 1995, p. 2). Deoarece gama problemelor la care se referă această acţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul “politici publice” apare, desigur, ca fiind mai adecvat spre a descrie multitudinea domeniilor pe care le vizează: politica economică, politica fiscală, politica în domeniul mediului, politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială, enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar, politica
socială, respectiv subdomeniile acesteia.

Am dezvoltat aceste consideraţii spre a atrage atenţia asupra faptului că, deşi
deseori influenţată sau chiar determinată de confruntări ideologice şi “maşinaţiuni”
politice sau de raţiuni electorale (aşadar, de aspecte descrise prin politics), politica socială (social policy) este sau ar trebui să fie un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri.

La o primă aproximaţie, definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi ale statului al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor
(Hill, 1996, p. 3, Zamfir, 1995, pp. 22). Accentul asupra rolului statului se justifică prin amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi a serviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi. Aceste evoluţii au fost definitorii pentru o perioadă de aproximativ 100 de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.

O abordare mai largă a conceptului conduce însă la relevarea rolului pe care şi alţi factori îl au în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile, comunităţile, diferitele asociaţii şi organizaţii. De subliniat că, în privinţa ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe, uneori considerabile, nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţara la alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale.

Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu
elementele subsumate acesteia. Michael Hill, specialistul britanic anterior citat,
realizează o abordare cuprinzătoare, în care include, mai întâi, trei subdomenii pe care le consideră centrale: menţinerea veniturilor (formulă similară cu securitatea socială), îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă socială; continuă cu politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi adaugă chiar politica privind mediul. Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreuneia dintre aceste domenii sau subdomenii asupra soluţionării problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să constatăm că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială şi politica publică.

O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a perspectivelor
acesteia pentru anii ‘90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva mai restrictivă,
focalizată asupra domeniilor considerate a fi în nevoie de inovare, referindu-se, în
principal, la politica în privinţa pensiilor, a îngrijirii medicale, a învăţământului
public, precum şi a welfare (care, în cazul americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv a asigurării locuinţei pentru cei cu venituri mici (Pechman, 1992).

Exemplele ar putea să continue, dar încercând să relevăm elementele comune,
constatăm că majoritatea autorilor se raportează la aspecte privind menţinerea
veniturilor (identificată uneori cu securitatea socială şi presupunând abordarea atât a asigurărilor sociale cât şi a asistenţei sociale), îngrijirea medicală, precum şi educaţia (cu toate că aceasta din urmă este exclusă, uneori, pe considerentul că implică numeroase aspecte ce depăşesc sfera politicii sociale). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, în unele cazuri, aşa cum se poate constata într-o serie de documente ale UE, politica socială este identificată prioritar cu măsurile privind piaţa muncii şi condiţiile de muncă.

Enumerarea de mai sus aduce în discuţie un alt concept, a cărui utilizare, deşi
frecventă, nu a condus încă la o accepţiune unică, şi anume securitatea socială. În
limbajul internaţional, securitatea socială se referă la “toate măsurile colective
stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu, creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)” (The New Encyclopaedia Britannica, 1993, pp. 378-379). Aceeaşi prestigioasă enciclopedie precizează că, în unele ţări, termenul este utilizat într-un sens mai îngust. În Regatul Unit, de pildă, securitatea socială se referă numai la beneficiile în bani statuate prin lege (spre deosebire de ţările Europei occidentale continentale unde, de regulă, include şi îngrijirea medicală). În Statele Unite, unde formula a fost consacrată în context juridic prin Social Security Act of 1935, deşi vizează mai multe programe, se referă, în principal, la sistemul federal de asigurări sociale şi cu deosebire la sistemul de pensii.

Această diversitate de accepţiuni nu exclude însă posibilitatea identificării
unor repere comune. Un exemplu concludent îl oferă rapoartele publicate bienal,
începând din 1937, de Administraţia Securităţi Sociale a Statelor Unite, asupra
sistemelor securităţii sociale din lume. Acestea prezintă cinci categorii de programe, care se referă la beneficiile sociale acordate pentru: bătrâneţe, invaliditate şi moarte; boală şi maternitate; accidente de muncă sau boli profesionale; şomaj; alocaţii familiale. Programele sunt fie de asigurări sociale, fie de asistenţă socială, fie cu caracter universal; ele sunt mai ample sau mai restrânse (pot chiar să lipsească, aşa cum se întâmplă cu alocaţiile familiale în SUA), în funcţie de sistemele adoptate de fiecare ţară (vezi Social Security Programs Throughout the World, 2006).

O formulă alternativă pentru securitatea socială este protecţia socială. Potrivit
The New Encyclopaedia Britannica, “protecţia socială” este un termen mai larg, utilizat îndeosebi în ţările UE, care include şi schemele voluntare, nestatuate prin legislaţie. Dacă avem în vedere accepţiunea consacrată în România, constatăm însă că protecţia socială este considerată, de regulă, sinonimă cu securitatea socială. În statistica oficială, de pildă, sunt cuprinse în capitolul “protecţie socială” trei subcapitole: protecţia socială a şomerilor, asigurările sociale (cu referire la pensii şi bilete de tratament), asistenţa socială (incluzând alocaţii şi alte ajutoare în bani, cheltuieli pentru anumite categorii de minori şi adulţi cu nevoi speciale, instituţionalizaţi sau nu) (Anuarul statistic al României, 1997, p. 209). Constatăm, însă, că, în limbajul uzual, şi-a făcut loc în tot mai mare măsură identificarea protecţiei sociale cu măsurile compensatorii adoptate conjunctural în vederea apărării populaţiei în ansamblu sau a anumitor categorii ale acesteia, respectiv a lucrătorilor din anumite sectoare sau întreprinderi, în raport cu riscurile majore pe care le implică reforma economică, şi anume şomajul, inflaţia şi, în ultimă instanţă, sărăcia. După unele opinii, protecţia socială nici n-ar trebui să fie utilizată cu referire la sistemul asigurărilor sociale, adică la beneficiile acordate pe baza unor contribuţii plătite anterior de către cei în cauză, aşa cum este cazul pensiilor.

Atât consideraţiile privind securitatea socială cât şi cele referitoare la protecţia
socială au făcut trimitere la alte două concepte-cheie: asigurarea socială şi asistenţa socială, percepute în numeroase ţări ca fiind nu doar distincte, ci chiar în opoziţie (Dogan & Pelassy, 1992, p. 61). Diferenţele dintre cele două se referă, în primul rând, la modul de finanţare: în vreme ce asigurările sociale sunt finanţate, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă deseori şi contribuţii (mai mari sau mai mici) din partea statului, asistenţa socială este finanţată prin sistemul general de taxe şi impozite, deseori prin taxe locale. În al doilea rând, nivelul beneficiilor de asigurări sociale este, de regulă, în funcţie de nivelul veniturilor, respectiv al contribuţiilor anterioare producerii riscului asigurat, în vreme ce asistenţa socială, având un caracter non-contributoriu, este acordată celor cu venituri mici sau aflaţi în situaţii critice, beneficiarii săi fiind stabiliţi, în cele mai multe cazuri, pe baza verificării resurselor de care dispun (“means-tested”). Aceste diferenţe explică în bună măsură de ce raporturile dintre cele două componente ale sistemelor de securitate (protecţie) socială sunt percepute uneori ca fiind în opoziţie. În SUA, de pildă, are o relevanţă deosebită distincţia dintre programele contributorii şi cele noncontributorii: în vreme ce beneficiile aferente celor dintâi sunt considerate îndreptăţite (chiar dacă se iau în discuţie posibilităţi de inovare a sistemului), celelalte au fost şi sunt mereu puse sub semnul întrebării, pe temeiul căutării unor criterii cât mai riguroase de identificare a celor care merită să fie ajutaţi. Diferenţierea între cele două tipuri de beneficii sociale nu apare întotdeauna atât de pregnantă. Unele beneficii, cum este cazul ajutorului de şomaj, de pildă, în unele ţări face parte din sistemul asigurărilor sociale, în altele, din cel al asistenţei sociale, şi, în sfârşit, în altele are un caracter mixt.

Abordarea dihotomică nu trebuie absolutizată şi din alt motiv. Practic, există o
a treia categorie de beneficii, şi anume alocaţiile (transferurile) universale, acordate indiferent dacă cei în cauză au sau nu statutul de angajat, respectiv indiferent de veniturile sau resursele de care dispun, şi finanţate pe baza sistemului general de taxare. Este cazul alocaţiilor familiale în numeroase ţări, precum şi al asigurării gratuite a unor servicii precum asistenţa medicală, respectiv al pensiei minime, în unele ţări.

În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, pe lângă sistemele de asigurări
sociale care au un caracter public, s-au dezvoltat şi sisteme de asigurări private.
Acestea nu numai că deţin o pondere însemnată în unele ţări (în SUA, de pildă, în
legătură cu îngrijirea medicală), dar sunt invocate frecvent în ultimii ani ca oferind posibile soluţii (fie ele şi parţiale) la o problemă tot mai presantă în condiţiile îmbătrânirii populaţiei, şi anume aceea a sistemelor de pensii.

Această distincţie ne conduce spre un alt concept, implicat, de altfel, în toate
consideraţiile de mai sus, şi anume statul bunăstării (welfare state), concept care, după ce a făcut o adevarată carieră în ştiinţele socio-umane ale secolului XX, a intrat într-o fază a reconsiderărilor începând din a doua jumătate a anilor ‘70. Această evoluţie complexă obligă la o abordare distinctă a problematicii pe care o implică.


1. 3. De la “statul bunăstării” la “pluralismul bunăstării”

Termenul de “welfare state” a început să fie utilizat în literatura anglo-saxonă în 1941, spre a distinge între statul britanic şi “warfare state” (“statul în stare de război”), ce caracteriza Germania hitleristă. El s-a consacrat apoi, fie sub forma originară, fie prin formule lingvistice corespondente, spre a defini acel stat care îşi asumă responsabilitatea de a asigura, în mod instituţionalizat, anumite standarde de bunăstare pentru cetăţenii săi. În ultimele decenii, acest rol a devenit tot mai mult subiect de controverse. Nu trebuie uitat însă că funcţia social-economică a statului modern a avut o evoluţie complexă, pe care controversele au secondat-o aproape în permanenţă.

Această evoluţie a beneficiat de numeroase abordări, precum şi de numeroase
formule-metaforă, utilizate pentru a caracteriza diferitele sale stadii. Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, dezvoltând tezele lui Georges Burdeau, au oferit o imagine triadică a metamorfozelor statului în lumea modernă: întâi a fost “statul-spectator”, caracteristic perioadei în care burghezia abia ajunsă la putere s-a protejat împotriva riscurilor reîntoarcerii la vechiul regim; a urmat “statul-tutore”, care a consacrat rolul său protector în domeniul politicii sociale, aşa cum a început acesta să se contureze la sfârşitul secolului trecut; în fine, “statul-providenţă”, ce desemnează transformarea statului într-un furnizor general de resurse şi de securitate materială, în condiţiile specifice perioadei de după al doilea război mondial (Dogan & Pelassy, 1992, pp. 48-56).

Michel Albert, utilizând tot o triadă, surprinde şi evoluţiile mai recente: dacă
imediat după Revoluţia franceză s-a conturat prima fază, aceea a “capitalismului
împotriva statului”, la un secol după aceasta a început faza “capitalismului
supravegheat de stat”, pentru ca, după două secole, să se ajungă la a treia fază, aceea a “capitalismului care ia locul statului” (Albert, 1994, pp. 162-164). De fapt, această ultimă etapă începuse cu un deceniu mai devreme, o dată cu alegerea, aproape simultană, a lui Margaret Thatcher în Regatul Unit şi a lui Ronald Reagan în SUA - cei doi lideri care au fost promotorii în planul practicii politice ai viziunii
neoconservatoare.

Dincolo de o periodizare sau alta, exprimată în formule lingvistice diferite,
rezultă că începuturile statului bunăstării se conturează în ultimele decenii ale
secolului trecut. De ce atunci? A fost fără îndoială un complex de cauze şi condiţii,
dar rolul esenţial l-a avut procesul de industrializare: pe de o parte, o dată cu creşterea numărului muncitorilor industriali a crescut şi nevoia lor de protecţie; pe de altă parte, reducându-se rolul breslelor şi al familiei restrânse în asigurarea unor servicii sociale, în mod firesc s-a amplificat rolul statului în acest sens. Mai apoi, consecinţele industrializării au fost amplificate de alte fenomene şi procese: nuclearizarea familiei, creşterea duratei vieţii, creşterea costurilor asistenţei medicale, precum şi a nevoii de educaţie - tot atâţia factori favorizanţi pentru creşterea atribuţiilor statului în asigurarea bunăstării populaţiei.

La această evoluţie au contribuit şi factori de ordin politic. Nu întâmplător
statul bunăstării s-a dezvoltat paralel cu extinderea sufragiului: aspectele de ordin
social aflându-se între problemele prioritare ale majorităţii celor cu drept de vot,
procesul electoral a stimulat iniţiativele în acest domeniu. Este semnificativ şi faptul că originile statului bunăstării se află în Germania din vremea lui Bismarck, când, începând din anii 1880, au fost introduse primele sisteme de asigurări sociale cu bază ocupaţională (pentru boală, accidente industriale, pensii), nu atât din considerente umanitare, cât cu scopul de a face socialismul mai puţin atractiv pentru muncitori şi a preîntâmpina tulburările sociale. Reglementările adoptate atunci vor constitui un adevărat model pentru spaţiul european (şi nu numai).

În deceniile care au urmat statul bunăstării şi-a extins continuu sfera de acţiune
asupra a tot mai multe domenii şi grupuri, cheltuielile publice în scopuri sociale au
crescut în diferite ţări. Dar nu au fost evoluţii cu semnificaţii majore până la adoptarea în SUA a New Deal, amplul program lansat de administraţia Roosevelt, respectiv a Social Security Act of 1935, care a pus bazele asigurării de bătrâneţe, a compensaţiilor de şomaj, a ajutoarelor pentru familiile cu copii minori.

Schimbările spectaculoase s-au produs abia după al doilea război mondial. Noua etapă a început, de fapt, chiar în timpul războiului, în Regatul Unit, prin Raportul Beveridge (1942), pe baza căruia vor fi instituite, în a doua jumătate a anilor ‘40, sisteme naţionale gratuite de educaţie şi sănătate, precum şi alte facilităţi, în diferite domenii. În 1949, Legea fundamentală (Constituţia) R. F. Germania a consacrat formula “stat social”, care, împreună cu conceptul “economie socială de piaţă”, va deveni expresia preocupării de îmbinare a eficienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi revine rolul nu de a limita concurenţa, ci de a asigura cadrul adecvat pentru desfăşurarea activităţilor economico-sociale. Expansiunea statului bunăstării va cunoaşte apogeul în anii ‘60 - ‘70, în ţările scandinave, prin aplicarea principiului “acoperirii universale”, potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor locuitorilor (pentru o prezentare succintă a istoriei politicilor sociale, vezi Demier, 1998). SUA şi Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia statului bunăstării, vor adopta şi ele, în anii ‘60 şi prima parte a anilor ‘70, programe de referinţă în domeiul politicii sociale.

În a doua jumătate a anilor’70 a început însă declinul, definit uneori în termenii “crizei” statului bunăstării, prezentate, la rândul său, ca fiind, în principal, un efect al crizei economice determinate de creşterea preţului la materiile prime, dar şi al accentuării unor procese social-demografice precum îmbătrânirea populaţiei.

Încercând să identificăm cauzele acestui declin ajungem la enunţarea principalelor
critici aduse statului bunăstării. Aşa cum le inventariază Dogan şi Pelassy, sub un titlu concludent (“Procesul statului bunăstării”), acestea au fost mai ales următoarele: a pus în pericol libertatea individului; datorită costurilor prea ridicate, a afectat eficacitatea activităţii economice; deşi s-a dezvoltat în numele justiţiei (dreptăţii), a ajuns deseori să fie împotriva acesteia (Dogan şi Pelassy, 1992, pp. 89-99). Într-o altă formulare, ce evocă termenii-cheie ai criticii făcute din perspectiva Noii Drepte, sunt aduse în prim plan aspectele economice, dar sunt vizate şi cele politice şi morale: expansiunea statului (a sectorului public) a contribuit la “dezindustrializare” pentru că a sustras de pe piaţă resurse potenţiale de forţă de muncă şi investiţii; nivelul înalt al impozitelor şi taxelor, precum şi excesul de reglementare au “inhibat” spiritul întreprinzăr şi asumarea riscurilor; toate acestea au avut consecinţe social-culturale, a căror expresie
esenţială a fost “demoralizarea”, în sensul subminării dorinţei de a munci şi a
promovării unei “culturi a dependenţei” (Clarke and Langan, în Cochrane and Clarke,
1993, pp. 50-52). Acestea au fost principalele argumente pe care s-a construit politica “statului minimal” practicată în anii ‘80 de către M. Thatcher şi R. Reagan.
Deşi au fost aduse o serie de contraargumente, ce au vizat mai ales cerinţa de a
nu face responsabil “statul bunăstării” de toate problemele ce decurg din
complexitatea procesului de dezvoltare, criticile şi-au găsit expresia practică în
restrângerea atribuţiilor statului: s-au redus beneficiile; regulile de acordare au devenit mai riguroase; s-au introdus plăţi pentru anumite servicii (aşa-numitele “co-plăţi”); sau asumat puţine angajamente noi; statul a făcut eforturi pentru revitalizarea unor instituţii care în mod tradiţional se implicaseră în acest gen de activităţi.

O serie de aspecte particulare prezintă evoluţia rolului statului în Europa Centrală şi de Est - deci şi în România - după 1989. Fără a evoca acum particularităţile fiecărei ţări din zonă, se poate aprecia că tendinţa comună majoră este aceea a retragerii statului din diferite domenii, inclusiv din cele aferente politicii
sociale, concomitent cu reconsiderarea funcţiilor sale. Este o reacţie firească în raport cu excesele ce însoţiseră anterior exacerbarea rolului acestuia. Dar retragerea bruscă, fără a fi secondată de preluarea responsabilităţilor de către alţi factori, precum şi de schimbări substanţile în planul mentalităţilor, poate genera dezechilibre şi tensiuni.

Nicholas Barr, referindu-se la schimbările care se desfăşoară în Europa Centrală şi de Est, remarcă faptul că intervenţia statului nu înseamnă neapărat organizarea publică a unei activităţi, ci poate să se realizeze pe diferite alte căi: reglementări ale pieţei (de ordin cantitativ sau calitativ); finanţarea unor activităţi; producerea de bunuri şi servicii (educaţia, sănătatea publică); transferul de venituri (pensii, facilităţi în privinţa locuinţei) etc (Barr, 1995, pp. 39-40). Mai mult decât atât, aşa cum subliniază autorii Raportului naţional al dezvoltării umane - România 1998, în condiţiile tranziţiei de la o economie centralizată la una de piaţă, se pot identifica dimensiuni specifice ale funcţiei sociale a statului, şi anume aceea de facilitare a tranziţiei prin crearea unui cadru social favorabil, precum şi aceea compensatorie, de minimizare a costurilor sociale ale procesului (1998, p. 39).

Ca urmare a acestor evoluţii ce se desfăşoară în diferite zone ale lumii
conceptul de “stat al bunăstării” a intrat într-un con de umbră. Diferiţi autori au pus în circulaţie o serie de alte sintagme pentru a descrie complexitatea raporturilor şi proceselor implicate. Astfel, G. Esping-Andersen (1991) recurge la “regimuri de stat al bunăstării” drept concept organizator al mult citatei sale cărţi, pentru a defini faptul că în relaţia dintre stat şi economie se îmbină sistematic o serie de caracteristici legale şi organizaţionale. Allan Cochrane şi John Clarke (1993), valorificând tradiţia britanică postbelică, recurg la “economia mixtă a bunăstării”, care implică statul, piaţa, organizaţii şi reţele de ajutorare informale. Linda Hantrais apreciază că majoritatea ţărilor UE au dezvoltat un “pluralism al bunăstării” - sintagmă pe care o consideră similară aceleia de “economie mixtă” - şi se referă nu numai la combinarea agenţilor, ci şi la aceea a formelor utilizate (Hantrais, 1995, p. 35). “Pluralismul bunăstării” este, de altfel, o formulă invocată şi în legătură cu politica socială din SUA - situaţie uşor de explicat în condiţiile în care dimensiunile pluraliste ale sistemului american sunt o realitate incontestabilă. Japonezii au lansat şi ei, la sfârşitul
anilor ‘70, o formulă alternativă, aceea de “societate a bunăstării de tip japonez”,
bazată pe susţinerea indivizilor de către familie, companie, comunitate, şi mai puţin
de către stat.

Toate aceste formule (şi altele, cum ar fi “sistem al bunăstării” sau “mix al
bunăstării”) exprimă faptul că, în prezent, alături de stat, sunt o serie de alţi factori care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi aduc contribuţia la bunăstarea
oamenilor: familia, comunitatea locală, diferite organizaţii cu caracter lucrativ,
nonprofit sau mixt etc. În domeniul politicii sociale se dezvoltă o tot mai complexă
cooperare între sectorul producător de profit şi cel nonprofit.

Trebuie precizat însă că statul nu a fost niciodată, nici chiar în momentul de
apogeu, singura instanţă responsabilă pentru asigurarea bunăstării oamenilor. Există
apoi importante diferenţe între ţări în privinţa rolului statului, a amplorii
responsabilităţilor, a împărţirii acestora cu alţi factori, a mecanismelor de finanţare, a gradului de “acoperire” a populaţiei etc. Aceste diferenţe au determinat conturarea unor modele diferite de politici sociale.


1.4. Modele de politici sociale

În ultimele decenii, abordările comparative din ştiinţele socio-umane, în
particular din ştiinţele politice, recurg frecvent la modele, ca modalităţi de a simplifica realitatea şi de a explica mai uşor marea sa diversitate. Recursul la modele s-a dovedit benefic în descifrarea funcţionării mai mult sau mai puţin coerente a unor angrenaje instituţionale, a desfăşurării proceselor decizionale, a evoluţiei acestora în funcţie de un anume context. Atunci când nu li s-a absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele şi-au probat utilitatea în relevarea unor aspecte tipice ale funcţionării sistemelor politice şi ale politicilor practicate de diferite ţări într-un domeniu sau altul. Aceasta nu exclude însă unicitatea experienţelor parcurse de fiecare ţară, chiar forme similare dobândind conţinuturi şi finalităţi diferite, în funcţie de numeroase variabile.

Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai larg,
ce include aspecte sociale, economice, politice, culturale, ale căror interacţiuni
configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă Michel
Albert (1994) care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar cu multiple
deschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice capitalismului
contemporan: unul “neoamerican”, datorat în principal lui R. Reagan, şi unul
european, numit “renan”, ce are în centrul său Germania, include ţările scandinave şi, interesant de remarcat, prezintă numeroase asemănări chiar cu îndepărtata Japonie.

Pentru specialistul francez în asigurări deosebirile dintre cele două modele se
structurează pe mai multe coordonate, dar definitoriu apare faptul că, în vreme ce
modelul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul rapid, celălalt
pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocupările pe termen lung. Dacă în
modelul reaganian se consideră că protecţia socială creează o mentalitate de asistat,
care favorizează lenea şi lipsa de răspundere, în modelul renan tradiţional, este larg împărtăşită opinia că aceasta este nu numai o urmare, ci şi un stimulent al progresului economic. Dincolo de diferenţele dintre cele două modele, autorul face însă o constatare simptomatică pentru evoluţiile recente: “Pretutindeni, în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale” (Albert, 1994, p. 11).

Trebuie remarcat că, de la începuturile anilor ‘90, când a fost publicată cartea
(1991, în Franţa), s-au produs o serie de evoluţii şi reconsiderări. În SUA, un
Preşedinte Democrat a încercat să introducă o serie de schimbări în materie de politică socială (acoperire universală prin asigurările de sănătate, de pildă), dar a fost obligat la soluţii de compromis de către un Congres majoritar Republican. În Europa occidentală, constrângerile rezultate din Tratatul de la Maastricht au impus măsuri în sensul diminuării generozităţii statului bunăstării, indiferent ce partide se află la guvernare. Chiar şi socialiştii, social-democraţii sau laburiştii, ce guvernează acum în numeroase ţări, au subscris la aceste măsuri, renunţând la unele opţiuni tradiţionale. În privinţa Japoniei, deşi anumite aspecte ale politicii sociale o apropie într-adevăr de modelul european, aşa cum constatase M. Albert, altele o situează în proximitatea celui american, comparaţia relevând de fapt o serie de aspecte particulare, ce-i conferă unicitate.

Deşi deosebirile dintre modelul american şi cel european sunt deseori invocate, analizele exprese ale politicii sociale relevă existenţa unor tipologii mai
nuanţate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referinţă pentru clasificările
realizate în anii ‘90. Utilizând “regimurile de stat al bunăstării” drept concept de bază, autorul distinge trei tipuri de bază ale acestora (Esping-Andersen, 1991, pp. 26-29), şi anume:

1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor, transferuri universale şi sisteme de asigurare socială modeste.
Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute. Statul încurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict necesar, fie activ, prin subvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea. Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.

2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat pe garantarea drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine un rol important în asigurarea bunăstării, dar impactul său redistributiv este neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri majore în conservarea relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul intervine doar atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie. Exemplele tipice : Austria, Franţa, Germania şi Italia.

3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter universal conduc la o puternică solidaritate, în sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacă nivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte a cheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea directă pentru îngrijirea anumitor categorii de persoane. Tările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele relevante.

Fără îndoială, clasificarea lui Esping-Andersen nu poate fi absolutizată. În
primul rând, aşa cum însuşi autorul remarca, nu există nici un “caz” în formă pură.
Aşa cum au dovedit evoluţiile din anii ‘90, politicile sociale din ţările date ca exemple au suferit influenţe din partea altor modele, astfel încât diferenţele s-au atenuat.

Suedia, de pildă, s-a îndepărtat considerabil de modelul său tradiţional, ceea ce
justifică aprecierea că regimul social-democrat este mai bine exemplificat acum de
Danemarca. În acelaşi timp, dacă din perspectivă europeană, este îndreptăţită
catalogarea “regimului de bunăstare” din SUA ca fiind unul liberal, din perspectivă
americană - aşa cum se va argumenta în capitolul consacrat acestei ţări -
caracterizarea este discutabilă. În sfârşit, se impune constatarea că unele ţări cu tradiţii semnificative în politicile sociale sunt dificil de încadrat în această tipologie. Statul bunăstării din Regatul Unit, de pildă, deşi considerat mai apropiat de modelul liberal, este mai degrabă un amestec între cele trei tipuri. Apoi Japonia, marele absent din tipologia lui Andersen, deşi este încadrată uneori în modelul liberal de politică socială, are o serie de particularităţi, decurgând mai ales din rolul important al companiilor în asigurarea bunăstării, care îi conferă unicitate.

Cu toate imperfecţiunile semnalate, şi cu toate că evoluţiile ulterioare au făcut
necesare o serie de nuanţări, clasificarea lui Esping-Andersen îşi păstrează relevanţa, ceea ce explică şi situarea ei la baza abordării de faţă.

Această opţiune nu exclude însă luarea în considerare şi a altor clasificări. La
mijlocul anilor ‘90, de pildă, Linda Hantrais (1995, pp. 19-36), abordând evoluţia
politicii sociale în UE, constata persistenţa unor deosebiri între trei tipuri de state ale bunăstării:

1) continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate
prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor;

2) nordic şi anglo-saxon (care asociază Regatul Unit şi Irlanda ţărilor scandinave), bazat pe cetăţenie (altfel spus, pe aşanumita “acoperire universală”) şi finanţat, în principal, prin sistemul de taxe şi impozite;

3) sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi coerent, având unele similitudini cu modelul continental, îndeosebi pentru că “patronii duc greul”, fiind caracterizat, în acelaşi timp, prin rolul important al statului în
finanţarea protecţiei sociale. Asemenea caracteristici au condus la situaţia ca, în unele cazuri, ţările din sudul Europei să fie caracterizate drept “stat al bunăstării
rudimentar”.

Includerea în tabloul general a ţărilor din sudul Europei ca tipuri relativ
distincte de politică socială are o semnificaţie aparte nu numai pentru că dezvoltă
imaginea diversităţii, dar şi pentru că realizează deschiderea spre luarea în considerare a experienţelor ce se conturează în Europa Centrală şi de Est. Tările din zona noastră parcurg acum o evoluţie deosebit de complexă, sub multe aspecte chiar dramatică, în privinţa politicii sociale. Ele realizează, în esenţă, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forţei de muncă, precum şi rolul fundamental al statului în securitatea socială, la sisteme noi, în care sectorul public şi cel privat se îmbină în proporţii şi forme diferite. Este însă prematură încadrarea acestor evoluţii în unul sau altul din modelele consacrate.

De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială practicată de
ţările reprezentative pentru modelele menţionate relevă că, deşi este previzibilă - cel puţin pentru viitorul apropiat - menţinerea diferenţelor, tendinţa principală este aceea de accentuare a cooperării, convergenţei şi, uneori, aşa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte), chiar a armonizării.

Este acesta un indiciu că problematica modelelor de politică socială riscă să
intre în desuetudine? Pe termen lung, o asemenea perspectivă nu este exclusă; pe
termen scurt, însă, cunoaşterea diferitelor soluţii la problemele relativ comune pe care le implică globalizarea este mai mult decât necesară. Această necesitate este evidentă mai cu seamă în cazul ţărilor care, asemenea României, parcurg o etapă a
reconsiderării sistemului de politică socială.


Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas.
Barr, N. (ed.) (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi
de Est - Tranziţia şi dincolo de aceasta, Bucureşti, Centrul de Calcul, Statistică
Sanitară şi Documentare Medicală.
Barry N. (1998) Bunăstarea, Bucureşti, Editura DU Style.
Cochrane, A. and Clarke, J. (eds.) (1993) Comparing Welfare States: Britain in
International Context, London, Sage Publications with The Open University Press.
Comisia Naţională pentru Statistică (1997) Anuarul statistic al României, Bucureşti,
Comisia Naţională pentru Statistică.
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul
European.
Dogan, M., Pelassy, D. (1992) Economia mixtă - Jumătate capitalistă, jumătate
socialistă, Bucureşti, Editura Alternative.
Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall.
Encyclopaedia Britannica, Inc. (1993) The New Encyclopaedia Britannica,
Macropaedia, Vol. 27, Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc.
Esping-Andersen, G. (1991) The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge,
Polity Press.
Hantrais, L. (1995) Social Policy in the European Union, Houndmills and London,
Macmillan Press, Ltd.
Heidenheimer, A.J., Heclo, H., Adams, C.T. (1990) Comparative Public Policy: The
Politics of Social Choice in America, Europe, and Japan, New York, St. Martin’s
Press.
Hill, M. (1996) Social Policy: A comparative analysis, London, Prentice Hall.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Pechman, J.A. (ed.) (1992) Fulfilling America’s Promise: Social Policies for the
1990s, Ithaca and London, Cornell University Press.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană.
Raportul naţional al dezvoltării umane - România 1998 (1998) Bucureşti, Editura
Expert.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.
Zamfir, E., Zamfir, C. (coordonatori) (1995) Politici sociale - România în context
european, Bucureşti, Editura Alternative.


Teme recomandate pentru referate

•Raportul dintre asigurări sociale şi asistenţă socială;
•Expansiunea statului bunăstării: cauze şi consecinţe;
•Criza statului bunăstării;
•Alţi agenţi ai bunăstării sociale: familia, biserica, diferite asociaţii si organizaţii
(sindicate, organizaţii non-guvernamentale, partide politice etc).


2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială

Politica socială practicată în Regatul Unit este dificil de încadrat într-un model
sau altul datorită reconsiderărilor care s-au produs în “economia mixtă a bunăstării”, îndeosebi în perioada postbelică. Având în vedere clasificarea realizată de Esping-Andersen, se poate spune că, dacă imediat după război, s-au manifestat o serie de caracteristici încadrabile în modelul social-democrat, evoluţiile începute în anii ’80 au fost simptomatice mai cu seamă pentru perspectiva liberală, dar au relevat deschidere şi spre modelul conservator. Ca urmare, apare adecvată formula sistem “mixt” de politică socială.


2.1. Repere în evoluţia sistemului

•Legile Elisabetane pentru săraci (1601) au constituit primele reglementări ferme
ale responsabilităţii guvernului pentru bunăstarea socială, respectiv pentru
ajutorarea săracilor; Anglia a fost prima ţară industrializată care a adoptat un
sistem centralizat pentru ajutorarea săracilor (1834);

•La începutul secolului XX, înainte de primul război mondial, au fost introduse
primele pensii de bătrâneţe, pentru cei cu venituri foarte mici, precum şi asigurări
medicale, ajutor de boală, ajutor de şomaj pentru muncitorii din anumite industrii;
în perioada interbelică, nu s-au produs schimbări majore, dar guvernul şi-a asumat
noi responsabilităţi în domeniul social, sistemul beneficiilor sociale fiind extins şi asupra altor categorii;

•Raportul Beveridge (1942), numit astfel după numele autorului său, lordul
Beveridge, document de referinţă pentru evoluţia statului bunăstării nu numai în
Regatul Unit, dar şi în alte ţări, a formulat, pe baza analizei sistemelor de asigurări sociale şi alte servicii existente în diferite ţări, recomandări privind reforma sistemului britanic;

•Pe baza ideilor lui Beveridge şi Keynes, în condiţiile consensului realizat între
forţele politice, imediat după al doilea război mondial, s-a produs extinderea
majoră a rolului statului în asigurarea bunăstării, fiind adoptate reforme în
domeniul educaţiei, al sănătăţii, al securităţii sociale, al construcţiei de locuinţe; următorii aproximativ 30 de ani au însemnat expansiunea şi modernizarea statului bunăstării,

•La mijlocul anilor ’70, ca urmare a crizei determinate în principal de creşterea
preţului petrolului, precum şi a accentuării fenomenului îmbătrânirii populaţiei,
statul bunăstării a devenit o problemă generatoare de tensiuni şi controverse; în
plan ideologic, Noua Dreaptă a formulat critici vehemente la adresa acestuia,
reproşându-i atât “dezindustrializarea”, prin sustragerea unor resurse de pe piaţă,
cât şi “demoralizarea”, prin inhibarea spiritului întreprinzător şi promovarea unei
“culturi a dependenţei”;

•La începutul anilor ’80, Margaret Thatcher a determinat modificarea “balanţei”
economiei mixte a bunăstării, în sensul renunţării la rolul dominant al statului în
favoarea pieţei şi al organizaţiilor voluntare; au fost introduse condiţionări în
acordarea unor beneficii sociale, alocaţiile au fost orientate înspre cei care au mai
mare nevoie; la începutul anilor ’90, politica socială a guvernării conservatoare a
continuat, în esenţă, pe aceleaşi coordonate, realizându-se, între altele, extinderea
principiilor pieţei în sistemul de îngrijire a sănătăţii (aşa-numita “revoluţie
comunitară”);

•Regatul Unit a manifestat prudenţă în asumarea unor reglementări în materie de
politică socială adoptate la nivelul Uniunii Europene, motiv care a determinat
cuprinderea “Capitolului social” al Tratatului de la Maastricht (1992) într-o anexă
a acestuia; victoria laburiştilor (1997) a determinat o schimbare de atitudine, prin
acceptarea reglementărilor sociale comunitare de bază (referitoare la salariul
minim, timpul de lucru, concediile plătite etc), dar aşa-numita “a treia cale”
(situată “dincolo de vechea stângă şi de vechea dreaptă”) promovată de premierul
Tony Blair nu a produs schimbări radicale în politica socială.


2.2. Sistemul actual

2.2.1. Securitatea socială

Finanţarea se realizează, pe de o parte, prin sistemul general de taxare
(aproximativ ½), pe de altă parte, prin contribuţia angajatorilor (aproximativ ¼) şi
contribuţia angajaţilor (aproximativ 1/5) la Fondul Asigurării Naţionale.

•Pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru
femei, urmând ca vârsta de pensionare să se egalizeze la 65 de ani în perioada
2010 - 2020. Sistemul are ca elemente componente:

a. pensia de bază (“de stat”), stabilită în 1946, în sistem flat rate (în cuantum fix);
b. pensia suplimentară de stat (introdusă în 1978), în funcţie de venituri; patronii pot să înlocuiască pensia suplimentară cu o pensie ocupaţională.

Tot mai mulţi pensionari recurg la pensia personală privată, acordată de o
instituţie financiară. Majoritatea pensionarilor au acum venituri suplimentare faţă
de pensia de bază.

•Alocaţia de şomaj este în sumă fixă (flat rate), variabilă în funcţie de vârstă; din 1996 se acordă doar pentru 6,5 luni (una din cele mai scurte perioade la nivelul Uniunii Europene!). Începând cu anii ’80 au fost introduse o serie de condiţionări: beneficiarii să nu-şi fi pierdut locul de muncă din cauza comportamentului necorespunzător, să dovedească preocupare pentru a-şi găsi un loc de muncă, inclusiv prin absolvirea unor cursuri de reconversie profesională etc.

•Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un anumit nivel,
cât şi şomerii cu venituri mici pot beneficia de forme de asistenţă socială.

2.2.2. Serviciul Naţional de Sănătate

Înfiinţat în 1948, acesta a avut ca principale caracteristici accesul universal al
populaţiei, caracterul centralizat şi finanţarea preponderent din taxe. Măsurile
adoptate în contextul “revoluţiei comunitare” (1990) au vizat îndeosebi introducerea
principiilor pieţei prin încurajarea competiţiei între furnizorii de servicii medicale.

Acum finanţarea se realizează, în proporţie de 75% din taxe, 13% din contribuţiile
angajaţilor şi angajatorilor, şi 12% din alte surse, respectiv din “co-plăţi”, adică din sume plătite de către pacienţi pentru a acoperi o parte a costurilor medicamentelor prescrise şi a tratamentului stomatologic. Una din problemele majore ale sistemului o constituie listele lungi de aşteptare pentru anumite tratamente medicale şi operaţii.


2.2.3. Serviciile sociale personale

Aceste servicii asigură îndeosebi îngrijirea la domiciliu a celor mai
vulnerabili: persoane în vârstă, copii şi tineri aflaţi în dificultate, bolnavi, persoane cu handicap. Serviciile sunt furnizate de autorităţile locale şi, tot mai mult, începând cu anii ’90, de firme private, grupuri de într-ajutorare şi voluntari. Schimbările produse în ultimele decenii vizează mai cu seamă creşterea rolului comunităţii în îngrijirea celor care au nevoie de asistenţă pe termen lung, în detrimentul instituţiilor publice.


Bibliografie

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul
European.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 37-65.
Office for National Statistics (2005) UK 2005: The Official Yearbook of the United
Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, London, The Stationary Office, pp.
143-202.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, pp. 62-77.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 329-335.


Teme recomandate pentru referate

•Statul britanic al bunăstării în primele decenii postbelice
•Evoluţia politicii sociale britanice în contextul integrării europene.


3. Germania – model “conservator” de politică socială

Acest model are o bază ocupaţională, este construit în funcţie de statutul de
angajat, implicând activitatea a numeroase organizaţii şi asociaţii aflate în raporturi tradiţionale de cooperare cu instituţiile oficiale. În centrul său se află principiul subsidiarităţii, statul asigurând doar cadrul funcţional, intervenind numai atunci când celelalte niveluri nu mai sunt în măsură să facă faţă responsabilităţilor privind rezolvarea problemelor sociale. Aceste caracteristici justifică utilizarea formulei “model conservator”, respectiv “model conservator-corporatist”.


3.1. Repere ale evoluţiei

•Încă din secolul al XVI-lea au fost adoptate, într-o serie de oraşe germane, legi
referitoare la ajutorarea săracilor; treptat, s-au adoptat asemenea măsuri la nivelul
statelor, preocupările în acest sens dobândind un caracter mai sistematic în secolul
al XIX-lea;

•Unificarea Germaniei (1871) a adus împreună ţări cu un nivel diferit de dezvoltare
şi de cuprindere a forţei de muncă în activitatea industrială. Cancelarul Otto von
Bismarck a iniţiat o serie de măsuri care să protejeze muncitorii industriali, să
asigure pacea socială şi să împiedice expansiunea ideilor socialiste:

- în 1883 a fost introdus, pentru prima oară în lume, un sistem de asigurări sociale,
şi anume asigurarea medicală pentru salariaţii din anumite ramuri industriale
(vizând atât serviciile medicale cât şi ajutorul financiar în caz de boală), pe baza
contribuţiei patronilor şi angajaţilor;

- în 1884 a fost introdusă asigurarea pentru accidentele industriale;

- în 1889 a fost adoptat un sistem de asigurări sociale pentru pensii, în beneficiul
muncitorilor care au împlinit 70 de ani;

•În următoarele decenii asigurările sociale s-au extins, cuprinzând tot mai multe
categorii de angajaţi; în 1927 a fost introdusă şi asigurarea pentru şomaj, fiind
constituiţi astfel toţi cei patru piloni ai sistemului german de securitate socială;

•În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial în fosta RFG au fost
adoptate şi implementate o serie de programe de politici sociale, atât de către
PSD, cât şi de către UCD; cadrul general a fost asigurat prin Constituţia din 1949,
care a consacrat formula de “stat social”, respectiv “economie socială de piaţă”,
implicând ideea esenţială că, deşi sistemul economic este unul de piaţă,
soluţionarea problemelor sociale nu este lăsată la nivelul liberei funcţionări a
acesteia, ci presupune participarea partenerilor sociali (sindicate, patronat), statul fiind garantul onorării responsabilităţilor de către toţi factorii cu atribuţii; rolul conferit statului îşi va găsi reflectarea în principiul subsidiarităţii;

•Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 şi în Germania au început presiunile
pentru reducerea cheltuielilor sociale, fiind adoptate, mai cu seamă în timpul
guvernării cancelarului Helmut Kohl (anii ’80–’90) o serie de măsuri pentru
restrângerea numărului beneficiarilor şi limitarea beneficiilor;

•Unificarea (reunificarea) Germaniei (1990), care s-a realizat prin “absorbţia”
Estului de către Vest, respectiv prin extinderea legislaţiei RFG asupra fostei RDG,
a avut implicaţii majore asupra politicii sociale; în Est, unde existase un
“universalism forţat” în privinţa protecţiei sociale (garantarea locului de muncă,
gratuitatea unor servicii precum educaţia, îngrijirea medicală etc) s-a procedat la
extinderea treptată a sistemului vestic de securitate socială, dar, în condiţiile
dificultăţilor economice din primii ani, reflectate şi în creşterea dramatică a
şomajului, o mare parte a populaţiei a devenit mai întâi beneficiară a asistenţei
sociale; în Vest, au fost stabilite o serie de taxe şi impozite în vederea susţinerii
reunificării, în 1993 fiind adoptat un “Pact de solidaritate”, care, pe baza unui nou
acord financiar între landuri, a asigurat baza materială a procesului;

•Costurile unificării au produs unele dificultăţi şi tensiuni, guvernul creştin-democrat adoptând, la mijlocul anilor ’90, măsuri de austeritate, în vederea
reducerii cheltuielilor sociale; după alegerile din 1998, guvernarea coaliţiei
formate din social-democraţi şi ecologişti nu a adus schimbări radicale în materie
de politică socială, cea mai semnificativă preocupare fiind identificarea soluţiilor
pentru scăderea nivelului şomajului; rezultatul alegerilor din 2005 a condus la
formarea aşa-numitei „mari coaliţii” (creştin-democraţi şi social-democraţi), cu un
program de guvernare ce exprimă compromisul celor două partide majore, principalul obiectiv rămânînd, în continuare, reducerea şomajului.


3.2. Sistemul actual de securitate socială

Una din caracteristicile de bază ale sistemului o constituie diferenţierea netă
între asigurările sociale şi asistenţa socială.


3.2.1. Asigurările sociale

Modelul se bazează pe menţinerea diferenţelor de status (“conservarea
statusului”): beneficiile sociale sunt strict proporţionale cu contribuţiile plătite în mod obligatoriu de către angajatori şi angajaţi. Administrarea sistemului este realizată de către corporaţii autonome, care sunt expresia parteneriatului social al patronilor şi salariaţilor, desfăşurat sub supravegherea statului.

Cele 4 „coloane” de bază ale asigurărilor sociale sunt considerate a fi
beneficiile acordate pentru:
1. Pensionare;
2. Şomaj;
3. Accident;
4. Boală.

În
continuare vor fi prezentate unele aspecte esenţiale privitoare la o parte din aceste
beneficii, precum şi un nou element al sistemului, introdus la mijlocul anilor ’90.

•Pensia de bătrâneţe se acordă, de regulă, la 65 de ani, dar, în anumite condiţii,
vârsta poate fi 63 sau 60 de ani; femeile se pot pensiona la 60 de ani; finanţarea
sistemului se realizează prin contribuţiile egale ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele subvenţii guvernamentale; cuantumul pensiei se stabileşte pe
baza unei formule de calcul, în funcţie de nivelul veniturilor anterioare şi numărul
de ani lucraţi; pe lângă sistemul de pensii obligatorii, multe companii asigură
pensii suplimentare;

•Protecţia şomerilor şi măsurile anti-şomaj
- alocaţia de şomaj, care reprezintă aproximativ 67% din ultimul salariu net, se
acordă pentru o perioadă de 6 – 12 luni (cu unele prelungiri pentru cei în vârstă);
după epuizarea perioadei, se poate acorda o asistenţă de şomaj, cu un cuantum
diminuat, pe baza testării resurselor celor în cauză;

- politica activă, de reducere a şomajului, deţine un loc important în politica
socială a Germaniei reunificate; rata ridicată a şomajului a determinat constituirea
unei adevărate alianţe a patronatului, sindicatelor şi instituţiilor guvernamentale în vederea creării de noi locuri de muncă, a simplificării sistemului de impozitare
etc.

•Asigurările sociale de sănătate cuprind aproximativ 90% din populaţie; finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile egale obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele contribuţii guvernamentale;
sunt acoperite mare parte din costurile tratamentelor, medicamentelor, spitalizarea, dar, în ultimii ani, şi pacienţii trebuie să contribuie, în formula coplăţilor;

•Îngrijirea pe termen lung a bătrânilor, un nou element component al sistemului
de asigurări sociale, introdus în 1995, asigură un ajutor de bază pentru îngrijirea
vârstnicilor, fie la domiciliu, fie într-o instituţie; finanţarea se realizează prin
aceeaşi formulă a contribuţiilor obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor.


3.2.2. Asistenţa socială

Sistemul este finanţat mai ales din fondurile landurilor şi ale autorităţilor
locale. Nivelul ajutoarelor este stabilit pe baza recomandărilor unui organism
autonom, Asociaţia Germană pentru Ajutor Public şi Privat, astfel încât să se asigure
un standard minim de viaţă pentru o „existenţă decentă”. Funcţionarea sistemului
implică principiul subsidiarităţii: solicitanţii trebuie să dovedească faptul că nici
resursele personale nici cele ale familiei nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minime, iar statul şi landurile trebuie să colaboreze cu organizaţiile voluntare în furnizarea unor beneficii şi servicii.


Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, pp.
103-121.
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi, Institutul
European.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 66-95.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, pp. 78-91.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 118-126.


Teme recomandate pentru referate

•Principiul subsidiarităţii în politica socială a Germaniei
•Implicaţiile reunificării germane asupra politicii sociale.


4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială

Modelul nordic sau scandinav al statului bunăstării se caracterizează prin câteva trăsături distinctive: este cuprinzător, atât în sensul că acoperă o gamă largă a
nevoilor sociale cât şi în acela că asigură un ansamblu integrat de protecţie socială; acordarea beneficiilor sociale este considerată un drept democratic; legislaţia socială are un caracter universal şi de solidaritate; statul deţine un rol major în funcţionarea sistemului. Un asemenea sistem poate fi numit “social-democrat” îndeosebi pe considerentul că în ţările nordice partidele social-democrate au fost principala forţă politică ce a propulsat reformele sociale. Deşi unii autori apreciază că, urmare a evoluţiilor din ultimul deceniu, Danemarca este o ilustrare mai adecvată a modelului, considerăm că prezentarea Suediei permite examinarea caracteristicilor sale de bază, dar şi a reconsiderărilor produse.


4. 1. Repere ale evoluţiei

Cei ce încearcă să releve trăsăturile specifice ale modelului consideră că una
din explicaţiile acestora rezidă în faptul că Suedia nu s-a caracterizat niciodată prin diviziuni sociale rigide, iar statul a jucat deseori un rol mediator benefic, fără să parcurgă experienţa unui regim totalitar; se adaugă şi dezvoltarea, începând din secolul al XIX-lea, a unei puternice clase muncitoare, a sindicatelor, apoi a Partidului Social-Democrat, care a dominat scena politică a secolului XX.

•Asemenea altor ţări europene, şi în Suedia au fost adoptate, mai cu seamă de-a
lungul secolului al XIX-lea, o serie de legi pentru ajutorarea săracilor;

•Fără a fi un inovator, Suedia a introdus relativ devreme majoritatea beneficiilor de asigurări sociale, până în deceniul al treilea al secolului XX fiind construite
coordonatele de bază ale actualului sistem:
- 1891 – asigurarea socială de sănătate;
- 1901 – asigurarea pentru accidente industriale;
- 1913 – asigurarea pentru pensii;
- 1934 – asigurarea de şomaj;
- 1947 – alocaţiile familiale.

•După al doilea război mondial, politica economică şi cea socială, deopotrivă, au
fost puternic marcate de opţiunea pentru ceea ce s-a numit full employment
(ocuparea cvasi-deplină, cvasi-completă a forţei de muncă), principiu adoptat şi de
alte ţări europene, vreme de câteva decenii;

•Expansiunea considerabilă a statului bunăstării, neegalată de ţări din alte zone, s-a produs în anii ’60 - ’80; între explicaţii, se află puternicele mişcări ale studenţilor, femeilor, altor grupuri, care au intensificat presiunile asupra PSD pentru realizarea unei largi acoperiri a populaţiei cu beneficii sociale; în a doua jumătate a anilor ’70, Suedia a avut o evoluţie atipică, în sensul că, spre deosebire de alte ţări occidentale, a menţinut şi chiar extins statul bunăstării;

•Efectele crizei încep să se facă simţite abia la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, când modelul suedez este tot mai des criticat pentru nivelul înalt al taxelor, extensia sectorului public, centralizarea accentuată; coaliţia conservatoare
instalată în 1991 a procedat la reducerea nivelului taxelor şi impozitelor, precum
şi a beneficiilor sociale; revenit la guvernare la mijlocul anilor ’90, PSD şi-a
reconsiderat, în parte, politica socială, recurgând la măsuri de austeritate, mai cu
seamă ca urmare a intrării Suediei în Uniunea Europeană, în 1995.


4.2. Sistemul actual

Rolul principal în coordonarea sistemului revine unei agenţii guvernamentale,
Comitetul Naţional pentru Asigurări Sociale, având structuri şi la nivel regional şi
local. Atribuţiile importante conferite instituţiilor statului nu exclud însă rolul
sindicatelor, al organizaţiilor voluntare, al bisericilor. Finanţarea securităţii sociale se realizează preponderent pe baza taxelor şi impozitelor, dar, tot mai mult, şi pe baza contribuţiilor patronilor şi angajaţilor.

•Pensiile de bătrâneţe se află într-o perioadă de tranziţie graduală la un nou
sistem, începând din 1999; vârsta de pensionare în vechiul sistem era, de regulă,
65 de ani, iar noul sistem prevede o vârstă flexibilă, începând cu 61 de ani;
semnificaţia principală a schimbărilor rezidă în mutarea greutăţii de pe umerii
patronilor, creşterea contribuţiei angajaţilor, precum şi dezvoltarea componentei
private;

- vechiul sistem avea un caracter dual:

a. pensia de bază, cu caracter universal, de care beneficiau toţi cei care aveau
calitatea de rezidenţi în Suedia de cel puţin 3 ani; era finanţată în principal prin
contribuţiile patronilor, precum şi de către stat (angajatul nu contribuia);

b. pensia suplimentară, în funcţie de venituri, de care beneficiau cei ce câştigau
peste o anumită sumă de bază stabilită anual; era finanţat mai ales prin contribuţia
patronilor, precum şi o contribuţie mai redusă din partea angajaţilor;

- noul sistem prevede:

a. pensia garantată, finanţată integral de stat pentru rezidenţii care au cel puţin 3 ani vechime;

b. pensia în funcţie de venituri, pentru toţi angajaţii, finanţată prin contribuţiile
aproximativ egale ale patronilor şi angajaţilor; un element de noutate, care merită a fi relevat, constă în faptul că o parte din contribuţii sunt investite obligatoriu în fonduri private;

•Politica faţă de şomaj poate fi considerată una generoasă, dar trebuie precizat că,
după marea criză din anii ’30 şi până la începutul anilor ’90, Suedia a reuşit să
asigure un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;

- alocaţiile pentru şomaj au, potrivit reglementărilor din 1998, un caracter dual:

a. asigurare “voluntară” – de regulă, obligatorie pentru membrii sindicatelor
(aproximativ 80% din angajaţi sunt cuprinşi în această formă);

b. ajutor “de bază” – o formă de asistenţă socială acordată celor ce nu sunt cuprinşi
în prima formă; finanţarea este realizată de către stat, în proporţie de 93% din costuri, precum şi prin contribuţiile angajaţilor la asigurarea “voluntară” (angajatorul nu plăteşte); alocaţia se acordă, de regulă, pe o perioadă de cel mult 300 de zile, cu unele prelungiri pentru cei în vârstă;

- politica activă deţine un loc important, constând în: programe de instruire
profesională, acordarea de subvenţii companiilor care angajează şomeri, acordarea
de stimulente celor care se mută în altă localitate pentru a-şi găsi un loc de muncă
sau iniţiază propria afacere;

•Îngrijirea sănătăţii se desfăşoară într-un sistem dual:

- acoperire universală în legătură cu acordarea asistenţei medicale;

- asigurări sociale în legătură cu plata alocaţiilor de boală; finanţarea se realizează in principal din taxe şi impozite: statul suportă cea mai mare parte a costurilor îngrijirii medicale, prin intermediul consiliilor regionale, angajatorii plătesc numai pentru alocaţiile de boală, nu şi pentru costurile asistenţei medicale, iar angajatul nu plăteşte contribuţii; pacienţii trebuie să plătească o mică parte din costurile consultaţiilor, spitalizării şi medicamentelor; deoarece şi în Suedia, ca şi în Regatul Unit, listele lungi de aşteptare pentru serviciile medicale constituie o problemă, s-a procedat, în ultimii ani, la extinderea
practicii medicale private.

•Politica de susţinere a familiilor cu copii practicată în Suedia este una din cele
mai generoase, chiar dacă, începând cu 1996, s-au operat anumite reduceri; între
beneficiile acordate:

- concediu de maternitate (paternitate) pentru o perioadă de 450 de zile, împărţit
între părinţi (cel puţin o lună trebuie să fie luată de taţi);

- alocaţii familiale cu caracter universal acordate tuturor celor cu copii sub 16 ani.

•Serviciile sociale constituie o componentă de bază a statului suedez al bunăstării;
deoarece ponderea femeilor în forţa de muncă este mai ridicată decât în alte ţări
occidentale, serviciile de îngrijire a copiilor şi bătrânilor deţin un rol important;
ele sunt, de regulă, în responsabilitatea autorităţilor locale, care asigură şi
finanţarea;

•Asistenţa socială are un număr redus de beneficiari, îndeosebi dintre şomeri,
imigranţi, refugiaţi; constă, în principal, dintr-un aşa-numit “beneficiu de
securitate socială”, al cărui nivel este stabilit de Comitetul Naţional de Sănătate şi Bunăstare.


Bibliografie

Johnsson, H.I. (1995) Spotlight on Sweden, Varnamo, Falts Tryckeri.
Littorin, S.O. (1994) Suedia – creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Ed.
STAFF, Bucureşti.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, pp. 49-61.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 309-315.


Teme recomandate pentru referate

•Rolul statului în modelul suedez al politicii sociale
•Evoluţii recente ale statului suedez al bunăstării.


5. S.U.A. – model “liberal” de politică socială

Încadrarea sistemului american în modelul liberal realizată de Esping-Andersen (preluată şi de alţi autori) trebuie privită cu o anume prudenţă. Dacă din
perspectivă europeană liberalismul este identificat cu orientările de dreapta, respectiv centru-dreapta, în principal ca urmare a rolului redus conferit statului, în S.U.A. liberalismul este asociat mai degrabă stângii, pe temeiul că susţine un “guvernământ activ”. Este adevărat că, în general, americanii acordă statului un rol redus, dar atunci când caracterizează propria politică socială preferă să releve alternanţa între viziunea liberală şi cea conservatoare.


5.1. Repere în evoluţia sistemului

•Recunoscuta rezistenţă a americanilor la intervenţia statului a condus la situaţia ca implicarea acestuia în elaborarea şi implementarea politicii sociale să se producă
mai târziu decât în ţările europene; până în anii ’30 ai secolului XX au fost
utilizate, aproape exclusiv, forme private de ajutorare a celor aflaţi în situaţii
critice, constând în acţiuni filantropice realizate de biserici, asociaţii fraternale, comunităţi etnice, persoane generoase;

•Fundamentele a ceea ce, de regulă, este denumit “statul bunăstării” (deşi unii
contestă valabilitatea conceptului în cazul SUA, termenul welfare fiind deseori asociat cu asistenţa socială) au fost puse în perioada marii crize de la începutul anilor ’30; New Deal, setul de programe lansate de preşedintele Democrat F.D. Roosevelt cu scopul de a depăşi consecinţele crizei prin implicarea statului, a
inclus măsuri de ordin social, reflectate cu deosebire în Legea Securităţii Sociale
din 1935, care a inaugurat un sistem naţional bifurcat, cu două categorii distincte
de beneficii: contributorii (pensiile şi compensaţia de şomaj) şi non-contributorii
(ajutorul acordat celor cu copii minori în întreţinere);

•Anii ’60 au constituit un al doilea moment de referinţă; măsurile iniţiate de
J.F.Kennedy, au fost continuate de un alt preşedinte Democrat, L. Johnson, care a
declarat “un război necondiţionat împotriva sărăciei”, a cărei existenţă fusese
“redescoperită” în America; atunci au fost lansate patru programe împotriva
sărăciei: unul de sprijinire a celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, altul de
acordare a tichetelor de masă, Medicare (program contributoriu pentru îngrijirea
medicală a persoanelor în vârstă şi Medicaid (program non-contributoriu pentru
îngrijirea medicală a celor săraci);

•Anii ’80, marcaţi de politica preşedintelui Republican R. Reagan, au însemnat un
alt tip de răspuns la problemele ridicate de o perioadă de criză: spre deosebire de
anii ’30, criza economică din anii ’70 a avut ca rezultat nu creşterea rolului
statului, ci, dimpotrivă, diminuarea acestuia; au fost reduse ratele de creştere atât
pentru programele contributorii, cât şi pentru cele non-contributorii, fără a fi însă
abandonate nici unul dintre acestea;

•În anii ’90 au continuat încercările de înnoire a politicii sociale; nu numai
Republicanii, dar şi Democraţii s-au dovedit preocupaţi de reducerea cheltuielilor
publice, cu atât mai mult cu cât, la începutul acelui deceniu deficitul bugetar
prelungit a impus unele restricţii; în 1996, preşedintele Clinton a acceptat o
reformă a welfare care a înlocuit ajutorul acordat familiilor cu copii minori în întreţinere (programul iniţiat în 1935) cu un altul, de asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe;

•Campania electorală din anul 2004, desfăşurată în condiţiile războiului împotriva
terorismului, nu a situat problemele sociale în prim plan; acestea s-au regăsit însă
în programele candidaţilor: mai ales aspectele privitoare la sistemul de pensii, care
se anticipează că se va confrunta cu dificultăţi serioase din cauza îmbătrînirii
populaţiei, dar şi unele aspecte ale îngrijirii sănătăţii, legate de nivelul redus al
acoperirii populaţiei cu asigurări de sănătate, precum şi de costurile ridicate ale
serviciilor medicale.


5.2. Sistemul actual

Una din cele mai semnificative trăsături ale politicii sociale americane este
caracterul bifurcat al sistemului: pe de o parte, programele de asigurări sociale,
bazate pe contribuţii obligatorii, care se adresează clasei de mijloc, pe de altă parte, asistenţa socială, finanţată prin sistemul general de taxare şi destinată săracilor. Un alt aspect particular este absenţa alocaţiilor familiale, SUA fiind singura ţară puternic dezvoltată care nu a adoptat un asemenea beneficiu, echivalentul fiind doar asistenţa socială în bani acordată, în anumite condiţii, familiilor sărace.


5.2.1. Asigurările sociale

•Asigurarea de bătrâneţe, asigurarea urmaşilor şi a invalizilor este cea mai
populară formă a securităţii sociale, care acoperă acum pe majoritatea celor care au
statut de angajat; finanţarea se realizează prin plata unor contribuţii egale de către angajaţi şi angajatori; pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani, atât pentru
bărbaţi cât şi pentru femei, limita de vârstă crescând la 67 de ani, în mod
progresiv, în perioada 2000-2027; se poate acorda şi începând cu vârsta de 62 de
ani, dar la un nivel diminuat; cuantumul pensiei este în funcţie de media
veniturilor realizate în timpul anilor de activitate; procesul de îmbătrânire a
populaţiei a determinat intensificarea dezbaterii publice asupra reformării
sistemului de pensii, formulându-se o serie de propuneri, mai cu seamă în sensul
dezvoltării unei componente private;

•Asigurările sociale de sănătate (Medicare) au ca beneficiari doar persoanele
cuprinse în programul menţionat anterior, la împlinirea vârstei de 65 de ani;
finanţarea se realizează prin contribuţii egale ale angajaţilor şi angajatorilor;
asigurarea acoperă costurile spitalizării şi o parte a celorlalte servicii medicale; în condiţiile în care de acest program beneficiază doar aproximativ 14% din
americani, majoritatea (aproximativ 64%) fiind cuprinşi în forme de asigurare
privată (realizate, de regulă, de către angajatori), programul de asistenţă socială
Medicaid acoperind alte 7%, rezultă că aproximativ 15% din populaţie nu are nici
un fel de asigurare medicală – această situaţie a determinat o serie de controverse,
precum şi propuneri de reformare a sistemului, care vizează atât lărgirea accesului
la serviciile medicale, cât şi reducerea costurilor acestora;

•Asigurarea pentru şomaj, deşi una din componentele fundamentale ale
sistemului introdus în 1935, nu constituie un element major al sistemului actual,
de vreme ce, pe parcursul perioadei postbelice, rata şomajului în SUA s-a
menţinut, în general, la un nivel scăzut; spre deosebire de celelalte două programe,
acesta nu este finanţat prin contribuţiile egale ale angajatorilor şi angajaţilor, ci
prin plata de către angajator a unei taxe federale, la care se adaugă plata de la
nivel federal a administrării de către stat; ca urmare a rolului esenţial conferit
statelor în legătură cu acest beneficiu, există o serie de diferenţe în privinţa
reglementărilor adoptate; compensaţia de şomaj reprezintă, de regulă, 50% din
salariu, fiind acordată, în cele mai multe state, pentru o perioadă de până la 26 de
săptămâni (în statele cu un nivel mai înalt al şomajului se pot acorda, suplimentar,
alte 13 săptămâni).


5.2.2. Asistenţa socială

Spre deosebire de asigurările sociale, programele de asistenţă socială au generat numeroase controverse şi critici, punându-se mereu sub semnul întrebării justificarea ajutorării anumitor persoane. Deşi sistemul american de asistenţă socială nu este considerat a fi unul foarte generos, el include o serie de programe, majoritatea având milioane de beneficiari:

•Asistenţa temporară pentru familiile nevoiaşe, program care, în 1996, a înlocuit
Ajutorul acordat familiilor cu copii minori, program adoptat în 1935;

•Asistenţa în asigurarea locuinţei pentru familiile cu venituri mici ((1937);

•Programul de servire a mesei în şcoli (1946);

•Tichetele de alimente (1964);

•Medicaid – asistenţă medicală pentru cei săraci (1965);

•Asistenţa financiară pentru bătrâni, orbi, invalizi (1974);

•Programul de instruire şi angajare (1982).

Majoritatea acestor programe au fost iniţiate ca politici anti-sărăcie. În
desfăşurarea programelor de asistenţă socială un rol esenţial revine autorităţilor de la nivelul statelor, ale căror iniţiative în reformarea sistemului au fost încurajate. De remarcat şi rolul crescând al organizaţiilor non-profit, care, frecvent, încheie contracte cu instituţiile guvernamentale referitoare la anumite activităţi de ordin social.


Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, pp.
23-40.
Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, New Jersey;
Prentice Hall, pp. 109-174.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 159-197.
Social Security Administration (2005) Social Security Programs Throughout the
World: The Americas, 2005, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11804, pp.
179-184.


Teme recomandate pentru referate

•Este sistemul american un model liberal de politică socială?
•Rolul organizaţiilor şi asociaţiilor în politica socială practicată în SUA.


6. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez”

Deşi nivelul înalt de dezvoltare situează Japonia alături de ţările occidentale,
politica socială pe care o practică se particularizează sub multe aspecte, fiind greu de încadrat în modelele consacrate. Unele comparaţii subliniază punctele comune pe care Japonia le are cu SUA, ambele fiind “întârziate” în raport cu nivelul atins de statele bunăstării din Europa occidentală. Cele două ţări au în comun îndeosebi faptul că sistemele lor nu asigură o “acoperire universală” generoasă, ci, mai degrabă, garanţii minime în raport cu diferite situaţii de risc. Alteori, prin aducerea în prim plan a altor caracteristici, cum sunt înalta evaluare a solidarităţii de grup, rolul important al întreprinderilor în formarea profesională şi acordarea unor beneficii sociale, Japonia este asociată Germaniei. Dincolo de asemănări sau influenţe, unicitatea Japoniei se probează şi în domeniul politicii sociale, ca şi în multe altele.


6.1. Repere ale evoluţiei

•Primele preocupări semnificative în domeniul politicii sociale s-au conturat, ca şi
în alte ţări, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind un răspuns la problemele
industrializării; Legea săracilor (1874), inspirată din legea similară adoptată în
Anglia, stabilea îndeosebi măsuri pentru ajutorarea muncitorilor săraci;

•Începutul secolului XX a însemnat pătrunderea în Japonia a unor influenţe din
partea modelului de politică socială iniţiat de Bismark în Germania prin
introducerea asigurărilor sociale; primul act semnificativ a fost Legea asigurării
de sănătate (1922), care a stabilit cuprinderea obligatorie în sistemul de asigurări
medicale a majorităţii muncitorilor; în 1941, în condiţiile războiului, a fost
introdus primul sistem de pensii;

•Noua Constituţie a Japoniei din 1947 a deschis noi perspective în domeniul
politicii sociale, prin garantarea dreptului cetăţenilor la standarde minime de viaţă, precum şi prin stipularea responsabilităţii statului pentru promovarea şi extinderea bunăstării, securităţii sociale şi sănătăţii publice; în 1947 a fost introdus sistemul asigurărilor sociale pentru şomaj; în anii următori au fost introduse noi beneficii şi au fost extinse cele existente;

•La începutul anilor ’70 Japonia avea un sistem de securitate socială ce acoperea
virtual întreaga populaţie, dar beneficiile erau, în general, la un nivel scăzut,
variind considerabil în funcţie de statutul ocupaţional; atunci, în condiţii de
prosperitate economică, s-au amplificat presiunile pentru adoptarea unui “stat al
bunăstării“ de tip european, anul 1973 fiind chiar declarat “primul an al
bunăstării”; acesta a coincis însă cu prima criză a petrolului, care a afectat puternic Japonia; ca urmare, cu toate că, în anii următori s-a produs o creştere a
cheltuielilor sociale, la sfârşitul deceniului în cauză ideea statului bunăstării a fost în bună măsură abandonată; guvernul liberal a lansat formula “societate a
bunăstării de tip japonez”, definită în următorii termeni:

- o societate liberă se bazează pe sistemul de piaţă şi pe instituţii liberale;

- instituţia familiei este cea mai mică unitate ce funcţionează ca un sistem solid
de securitate socială;

- vitalitatea industriei este în mod deosebit necesară pentru a susţine ciclul de
viaţă şi familia individului;

- sistemul de guvernământ trebuie să-şi controleze tendinţele de expansiune
datorate bolilor de care suferă statul bunăstării;

•În anii ’80 şi ‘90, încetinirea ritmului creşterii economice, determinată de crizele din anii ’70, dar şi de altele, care au urmat, a determinat necesitatea căutării de noi soluţii la problemele sociale. În ultimul deceniu, politica socială a parcurs schimbări importante în Japonia, determinate de mai mulţi factori: îmbătrânirea populaţiei, creşterea gradului de participare a femeilor pe piaţa muncii, reducerea beneficiilor sociale acordate de firme (corporaţii). Se poate vorbi despre o evoluţie atipică, în comparaţie cu alte ţări, în sensul că s-a produs o expansiune a sectorului public, statul investind spre a ajuta familia şi firma să se reorganizeze în noul context economic.


6.2. Sistemul actual

Deşi statul şi-a asumat, în anumite perioade, atribuţii sporite în finanţarea şi
administrarea unor programe, rămâne o caracteristică a Japoniei rolul deosebit de
important pe care familia, comunitatea şi compania îl au în asigurarea bunăstării şi în ajutorarea celor aflaţi în situaţii critice. De la început a fost încurajată realizarea unei combinaţii între implicarea instituţiilor guvernamentale şi aceea a firmelor, adoptarea unor sisteme contributorii de pensii şi de îngrijire a sănătăţii devenind o obligaţie pentru firmele de anumite dimensiuni. Chiar dacă în ultimul deceniu statutul de angajat pe viaţă al unei mari companii a înregistrat un oarecare declin, acesta rămâne pentru japonezi, prin beneficiile acordate, un statut de referinţă. Aşa cum se va vedea, sistemul majorităţii beneficiilor sociale are o structură duală.

•Sistemul de pensii a fost iniţiat în 1941, dezvoltat în 1959, dar abia în 1985 s-a
creat un sistem public cu caracter universal, prin introducerea unei pensii de bază
pentru întreaga populaţie; sistemul este structurat pe două niveluri:

- Programul naţional de pensii, cu acoperire universală;

- Asigurarea pentru pensie a angajaţilor, pentru salariaţii din sectorul public
şi cel privat;

Ambele cuprind cele trei tipuri de beneficii: pensia de bătrâneţe, pensia de
invaliditate şi pensia de urmaş; pensia de bătrâneţe aferentă programului naţional
se plăteşte la împlinirea vârstei de 65 de ani (se poate acorda şi la 60 de ani, dar
diminuată), iar cealaltă se acordă la 60 de ani (55 pentru anumite categorii de
lucrători); finanţarea este prin contribuţia angajaţilor şi angajatorilor, precum şi
din partea statului; dacă pensia universală este la un nivel scăzut, egală pentru toţi beneficiarii, cealaltă este dependentă de câştigul realizat şi perioada de
contribuţie;

•Sistemul asigurărilor medicale are, de asemenea un caracter dual:

- Asigurarea naţională de sănătate, program administrat la nivelul comunităţilor locale, de care beneficiază toţi cei ce nu sunt cuprinşi în asigurări de sănătate la locul de muncă;

- Asigurarea de sănătate a angajaţilor, de care beneficiază lucrătorii firmelor
din industrie şi comerţ, precum şi funcţionarii publici; Finanţarea se realizează diferenţiat: în primul caz, persoana asigurată plăteşte o taxă stabilită în funcţie de veniturile şi bunurile de care dispune, iar statul suportă 50% din costurile îngrijirii medicale şi alte cheltuieli ; în cel de-al doilea caz, angajatorul şi angajatul plătesc contribuţii egale, la care se adaugă contribuţia statului; din anii ’80 au fost introduse forme de co-plată din partea beneficiarilor;

- În anul 2000 a fost introdusă o nouă formă de asigurări sociale, şi anume
îngrijirea pe termen lung, mai cu seamă a persoanelor vârstnice;

•Alocaţia de şomaj este finanţată pe baza contribuţiei persoanei asigurate, a
angajatorului, precum şi a statului; alocaţia reprezintă 60-80% din salariu şi se
plăteşte pentru 90-300 de zile, în funcţie de perioada de asigurare şi de vârstă;
deoarece epuizarea duratei de acordare a alocaţiei de şomaj nu este considerată un
motiv pentru acordarea asistenţei sociale, foarte mulţi dintre cei care şi-au pierdut
calitatea de angajat acceptă locuri de muncă mai prost plătite; cu toate acestea,
rata şomajului a crescut în ultimii ani, ca urmarea recesiunii economice prelungite;

•Asistenţa socială pe baza testării mijloacelor a fost introdusă imediat după război, în 1946, reprezentând atunci o mare parte a cheltuielilor sociale; treptat, pe măsură ce au fost adoptate diferite programe de asigurări sociale, numărul beneficiarilor asistenţei sociale s-a redus considerabil; una din cauze este şi faptul că mulţi dintre cei îndreptăţiţi nu solicită ajutorul public, fie din ignoranţă, fie, mai ales, pentru că a fi dependent de acesta constituie un stigmat; un aspect specific este realizarea asistenţei sociale cu participarea unui număr redus de lucrători sociali calificaţi, precum şi a unor voluntari, împuterniciţi de către guvern spre a-i asista pe cei aflaţi în nevoie.


Bibliografie

Dolan, R.E, Worden, R.L. (eds.) (1992) Japan: a country study, Washington, DC,
Federal Research Division, Library of Congres.
The International Society for Educational Information, Inc. (1996) The Japan of
Today, Tokyo.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 198-234.
Social Security Administration (2004) Social Security Programs Throughout the
World: Asia and the Pacific, 2004, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11802,
pp. 94-101.


Teme recomandate pentru referate

•Conceptul de “societate a bunăstării de tip japonez”
•Rolul companiilor în asigurarea bunăstării japonezilor.


7. Politica socială la nivelul Uniunii Europene

Cu toate că, uneori, este utilizat conceptul “model european de politică socială”, numeroşi autori preferă formule mai prudente, având în vedere marea diversitate a tradiţiilor şi a caracteristicilor proprii sistemelor de politică socială existente în diferite ţări europene. Dacă în anii ’50 s-a încercat acreditarea formulei
“armonizarea” politicilor sociale în cadrul structurilor comunitare incipiente, mai apoi s-au preferat formule de genul “convergenţă” sau “co-ordonare” (în sensul de punere de acord), pentru ca după Maastricht să fie frecvent invocată “cooperarea” în
domeniul social, principiul subsidiarităţii fiind considerat cheia unui “parteneriat
cooperativ” între Uniunea Europeană şi statele membre. Se remarcă deseori că, în
comparaţie cu alte domenii ale politicilor publice, îndeosebi cu politica economică sau monetară, care şi-au găsit deja reflectarea în piaţa unică şi în moneda unică
europeană, progresele realizate în domeniul politicii sociale la nivel comunitar sunt
modeste.


7.1. Dimensiunea socială în documente comunitare

•Tratatul de la Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) a luat în considerare impactul social al schimbărilor structurale în două ramuri industriale majore, reflectând preocuparea pentru condiţiile de muncă şi viaţă ale muncitorilor, stabilind fonduri pentru plasarea celor disponibilizaţi;

•Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957) a stabilit standardele de bază pentru sănătatea şi protecţia muncitorilor şi a populaţiei, în general, în raport cu riscurile utilizării energiei atomice; Tratatul de la Roma privind Comunitatea Economică Europeană a acordat prioritate dimensiunii economice şi a evitat orice măsuri care să o afecteze; a reflectat încrederea că dezvoltarea economică determină automat dezvoltarea socială; deoarece nu s-a ajuns la un acord de substanţă în legătură cu problemele sociale, tratatul a inclus o secţiune consacrată acestora, fără a stipula însă modalităţile de implementare a prevederilor; s-a decis constituirea unui Fond Social European pentru a ajuta zonele economice în declin; În condiţiile în care, la nivel comunitar, nu se stabilise încă un cadru pentru o politică socială europeană, Consiliul Europei a creat un asemenea cadru de referinţă, prin adoptarea, în 1961, a Cartei Sociale (revizuită apoi în 1996), care garantează o serie de drepturi fundamentale pentru muncitori şi cetăţeni, făcând referiri explicite la drepturile familiei, mamelor şi copiilor la protecţie socială, juridică şi economică;

•Actul Unic European (1986) a stabilit, în principal, o serie de prevederi concrete
cu privire la piaţa unică europeană; deşi nu a făcut referiri deosebit de
semnificative la politica socială, acest document a stabilit unele modificări în
legătură cu modul de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri: dacă
anterior regula dominantă era aceea a unanimităţii, acum s-a convenit ca în
majoritatea cazurilor, inclusiv în multe probleme de ordin social, deciziile să fie
luate prin majoritate calificată, ceea ce avut ca efect accelerarea procesului
decizional;

•Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor
(1989), considerată a fi dimensiunea socială a Actului Unic European, a fost
adoptată de către toate statele membre, cu excepţia Regatului Unit; spre deosebire
de Carta Socială a Consiliului Europei, utilizată ca punct de plecare, acest
document se referă aproape exclusiv, explicit sau implicit, la “muncitori”, mai
exact la cei care au calitatea de angajaţi; notabil că în preambulul Cartei
Comunitare se precizează că aceeaşi importanţă trebuie acordată problemelor
sociale ca şi celor economice; deşi multe din formulări sunt imprecise, lăsând loc
pentru diferite interpretări, pe baza acestui document s-a conturat o abordare mai
coerentă a politicii sociale la nivel comunitar;

•Tratatul de la Maastricht (1992) a reflectat din nou dificultatea de a se conveni
asupra politicii sociale, referirile la acest capitol fiind cuprinse, ca urmare a
poziţiei Regatului Unit, doar în anexele tratatului, respectiv în Protocolul şi
Acordul cu privire la politica socială; între altele, aceste documente fac trimitere
la dialogul dintre administraţie şi salariaţi la nivel comunitar, care se poate finaliza nu doar prin consultări, ci şi prin stabilirea unor raporturi contractuale între parteneri; abordarea politicii sociale este marcată de înscrierea, în chiar textul tratatului, a principiului subsidiarităţii, potrivit căruia Comunitatea este
împuternicită să acţioneze doar dacă şi în măsura în care obiectivele activităţii
respective nu sunt pe deplin realizabile de către statele membre şi pot fi, ca urmare
a amplitudinii sau consecinţelor lor, mai uşor realizabile la nivel comunitar;

•În 1993 Comisia Europeană a publicat un document consultativ, Green Paper, care a inventariat problemele sociale la nivelul Uniunii Europene, cu scopul de a stabili o strategie pe termen mediu; pe baza consultărilor ce au urmat, a fost publicat, în 1994, White Paper, care a formulat cuprinzător direcţiile şi scopurile politicii sociale, conferindu-i un “rol vital” în procesul schimbării; obiectivul declarat îl constituie păstrarea şi dezvoltarea “modelului social european”, pe primul plan fiind situată problema locurilor de muncă, dar acordându-se importanţă şi unor probleme precum lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;

•Tratatul de la Amsterdam (1997) cuprinde un “capitol social” dezvoltat, ca
urmare a acceptării de către Regatul Unit a Protocolului social; se fac referiri la
condiţiile de muncă (sănătatea şi siguranţa la locul de muncă), la egalitatea între
sexe, nu numai în privinţa plăţii, dar a tuturor aspectelor privind forţa de muncă,
precum şi la rolul partenerilor sociali.

•Consiliul European desfăşurat la Luxemburg în noiembrie 1997 a lansat trategia Europeană pentru ocuparea forţei de muncă; a fost utilizată, pentru prima oară, aşa-numita „metodă deschisă de coordonare”, ce presupune stabilirea unor standarde şi obiective comune la nivelul Uniunii Europene, precum şi susţinerea convergenţei, dar respectându-se diversitatea naţională; ulterior, s-a stabilit utilizarea metodei şi în alte domenii: promovarea incluziunii sociale, reforma sistemelor de pensii, politica în domeniul sănătăţii; această metodă este expresia încercării de a stabili o strategie comună în politica socială, în condiţiile conştientizării imposibilităţii adoptării, deocamdată, a unei politici comune în sensul deplin al cuvântului.

•Tratatul de la Nisa (2001) reiterează prevederile sociale consacrate în tratatul
anterior, precizând că Uniunea „va susţine şi completa” activităţile statelor
membre în acest domeniu, fără să afecteze dreptul acestora de a defini principiile
fundamentale ale sistemelor lor de securitate socială.


7.2. Probleme şi soluţii comune

•Diferite documente ale Uniunii Europene atrag atenţia asupra unor probleme sociale majore comune statelor membre, precum:

- creşterea ponderii populaţiei de peste 65 de ani (vârsta de pensionare în majoritatea ţărilor) în raport cu populaţia activă;

- creşterea ratei şomajului, precum şi a duratei acestuia;

- creşterea cheltuielilor pentru protecţia socială.

•Ca urmare, obiectivele principale ale politicii sociale sunt:

- frânarea creşterii cheltuielilor;

- activarea politicii, spre a reduce numărul celor dependenţi de transferurile
sociale.

Principalele soluţii în acest sens:

- reforma sistemelor de pensii, prin creşterea vârstei de pensionare, egalizarea
vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor, creşterea ponderii pensiilor
private;

- limitarea costurilor îngrijirii medicale, prin introducerea unor plafonări,
precum şi prin co-plăţi;

- reducerea perioadei de acordare a alocaţiei de şomaj şi a cuantumului acesteia,
precum şi politici active constând în instruire profesională, subvenţii pentru
cei care angajează şomeri, crearea de noi locuri de muncă etc.

•Cooperarea între statele membre în materie de securitate socială vizează mai cu
seamă aspecte referitoare la circulaţia forţei de muncă:

- persoanele active care migrează plătesc contribuţii la asigurări sociale doar
într-un stat membru;

- persoanele care migrează au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi cetăţenii statului
respectiv;

- drepturile dobândite se păstrează (pensia dobândită se plăteşte beneficiarului şi
dacă acesta este rezident într-un alt stat);

- perioadele de asigurare sau reşedinţă se cumulează.


Bibliografie

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi, Institutul
European.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 130-158.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, pp. 78-91.
Naumescu, V. (2000) Politici sociale în Europa postbelică, Cluj-Napoca, EFES.


Teme recomandate pentru referate

•Principiul subsidiarităţii în politica socială a Uniunii Europene
•Dialogul social la nivelul Uniunii Europene.


8. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989

Conceptul “Europa Centrală şi de Est” a beneficiat de abordări foarte diferite,
deseori generatoare de controverse. Diferenţele se constată chiar în privinţa statelor incluse: uneori sunt cuprinse toate ţările care au făcut parte din fosta URSS ori s-au aflat în sfera sa de influenţă, alteori sunt avute în vedere doar cele 10 ţări care au devenit membre ale Uniunii Europene. În contextul de faţă este implicat, în principal, cel de-al doilea mod de abordare.


8.1. Schimbări în contextul politic şi economic

Chiar dacă diferă prin experienţa lor economică, socială, politică sau culturală,
ţările ECE se confruntă, după 1989, cu probleme esenţialmente comune, ce decurg din
trecerea de la un sistem centralizat la unul caracterizat prin pluralitatea centrelor de decizie şi economie de piaţă. Spre deosebire de ţările din alte zone care, fie aveau deja economii de piaţă când au trecut de la regimurile politice autoritare la cele democratice (cazul ţărilor din sudul Europei), fie au început liberalizarea economiei fără să reformeze sistemul politic (cazul Chinei), ţările din ECE au declanşat transformările majore prin schimbarea regimului politic.

În legătură cu ritmul transformărilor din ECE, cu deosebire al celor economice, s-au conturat, atât la nivelul specialiştilor, cât şi al forţelor politice, două opţiuni strategice. Una dintre acestea, deseori denumită “terapie de şoc” sau big bang este radicală, fiind concepută ca o adevărată “explozie” a schimbărilor desfăşurate
simultan. Cealaltă strategie este graduală, presupunând un ritm al transformărilor mai puţin alert, cu caracter secvenţial, precum şi selectarea unor domenii prioritare.

Deosebit de relevant pentru contextul de faţă este faptul că unul din punctele în jurul cărora s-au focalizat confruntările l-a constituit costul social al reformelor. În vreme ce adepţii radicalismului au anticipat prosperitatea rapidă ca recompensă pentru sacrificiile majore la care este supusă populaţia pe termen scurt, susţinătorii gradualismului au considerat că aceste sacrificii depăşesc limita suportabilităţii, fiind preferabilă atenuarea lor prin temporizare. Dacă imediat după 1989 aceste controverse aveau un caracter tranşant, dar abstract, trecerea anilor a adus cu sine o serie de relativizări şi nuanţări, ca rezultat al soluţiilor concrete pe care realitatea însăşi le-a furnizat. În practică s-a constatat nu doar alternanţa, ci chiar coexistenţa mijloacelor de abordare proprii celor două strategii.


8.2. Probleme şi soluţii în politica socială

Deşi retorica privind rolul central al capitalului uman este o dominantă a
discursului politic practicat în ţările ECE, reformele în sectoarele sociale au fost, de regulă, plasate într-un plan secundar în raport cu reforma economică.
Reformatorii s-au raportat, în mod firesc, la o anumită moştenire în domeniul
politicii sociale:

•Pe de o parte, vechiul sistem a asigurat un grad înalt de securitate a locului de
muncă, prin ridicarea principiului ocupării depline a forţei de muncă la rang de
obiectiv de bază al politicii economice, pe de altă parte, sistemul s-a caracterizat
prin existenţa unui şomaj mascat, în condiţiile absenţei unor măsuri de protecţie a
celor aflaţi într-o asemenea situaţie;

•Deşi s-au acordat o serie de beneficii sociale (pensii, plata concediilor medicale şi de maternitate, alocaţii familiale) într-un sistem organizat şi garantat de stat,
nivelul acestora era, de regulă, scăzut;

•Cu toate că s-a asigurat accesul universal la asistenţa medicală gratuită, existând
un număr relativ mare de medici şi cadre medicale, calitatea slabă a
echipamentelor medicale şi lipsa unor medicamente a limitat considerabil acest
acces.

În condiţiile în care, după 1989, s-a renunţat la alocarea centralizată a
resurselor de diferite tipuri, inclusiv a celor vizând bunăstarea, vechile sisteme ale politicii sociale au început să se dezintegreze. Construirea unor noi politici în acest domeniu s-a dovedit a fi un demers deosebit de laborios, nu numai pentru că este dependent de numeroase variabile, dar şi pentru că implică opţiuni politice, care, la rândul lor, presupun influenţe şi presiuni exercitate de diferite forţe, interne sau externe.

Pe lângă problemele vechi, reforma politicii sociale se confruntă cu o serie de probleme noi, care au apărut ca efecte ale tranziţiei la economia de piaţă:

•Şomajul, devenit o problemă majoră, ca urmare a reducerii sau încetării activităţii
unor agenţi economici, a privatizării şi restructurării industriei, precum şi a
pierderii unor pieţe tradiţionale;

•Scăderea veniturilor reale ale unor segmente largi ale populaţiei, ca urmare a
liberalizării preţurilor şi a discrepanţelor mari între nivelul acestora şi nivelul
salariilor;

•Creşterea amplorii sărăciei, care afectează o mare parte a populaţiei.

În raport cu aceste probleme s-au conturat o serie de evoluţii şi măsuri în
domeniul politicii sociale:

•Noile reglementări privind şomajul au fost între primele adoptate (în anii 1989 –
1991), ca urmare a evoluţiei explozive a acestuia; Dacă în primii ani ai tranziţiei sa manifestat, în majoritatea cazurilor, o anumită reticenţă în legătură cu
concedierea forţei de muncă, treptat, s-a acceptat adevărul că un anumit nivel al
şomajului este o caracteristică inevitabilă a economiei de piaţă; obiectivul explicit
al politicii sociale a devenit nu prevenirea şomajului în general, ci prevenirea
creşterii galopante a acestuia şi menţinerea lui la un nivel suportabil de către
populaţie;

- au fost adoptate o serie de măsuri pasive (plata alocaţiilor de şomaj), diferite
de la o ţară la alta atât în privinţa surselor de finanţare (fie contribuţia
angajatorului, fie contribuţia angajatului, fie subvenţii din partea statului, fie,
mai frecvent, combinate câte două, respectiv cele trei surse menţionate), cât şi
în privinţa duratei (între 3 luni şi maximum 2 ani);

- politicile active s-au concentrat spre forme consacrate deja în ţările
occidentale: dezvoltarea serviciilor de plasare a forţei de muncă, cu atribuţii în
identificarea locurilor de muncă şi consultanţă pentru şomeri; iniţierea unor
programe de pregătire a şomerilor sau a posibililor şomeri; crearea de locuri de
muncă şi acordarea de subvenţii; acordarea de alocaţii în vederea iniţierii de
afaceri pe cont propriu; plasarea temporară în locuri de muncă din sectorul
public;

•Reforma sistemelor de pensii, aflată şi pe agenda a numeroase ţări dezvoltate, se
conturează ca una din problemele-cheie ale politicilor sociale din ţările ECE, în
condiţiile îmbătrânirii populaţiei şi a creşterii rapide a numărului pensionarilor;

- în privinţa vârstei de pensionare, spre deosebire de ţările occidentale, unde, în
cele mai multe cazuri, vârsta de pensionare este de 65 de ani sau chiar mai
mult, deseori stabilindu-se aceeaşi limită pentru bărbaţi şi femei, în ţările
central şi est-europene abia în ultimii ani s-au adoptat asemenea măsuri; mai
mult chiar, s-a recurs deseori la pensionarea anticipată a unor categorii de
personal; acum, în majoritatea ţărilor din zonă se desfăşoară programe de
majorare progresivă a vârstei de pensionare;

- o altă soluţie adoptată este dezvoltarea unor sisteme de pensii private, care, pe
termen mediu şi lung, se pot dovedi oportune, mai ales în cadrul unor fomule
mixte, alături de sistemele publice; primele ţări care au dezvoltat componente
private ale sistemelor de pensii au fost Ungaria şi Polonia (la sfârşitul anilor
’90);

•Reforma sistemelor de îngrijire medicală a avut ca punct de plecare
reconsiderarea rolului statului, în sensul renunţării la monopolul acestuia; unele
ţări au optat pentru o restructurarea rapidă, altele pentru una graduală, dar
priorităţile sunt aceleaşi:

- prevenirea îmbolnăvirilor prin lansarea unor campanii naţionale pentru
alimentaţie sănătoasă, reducerea consumului de alcool şi a fumatului;

- descentralizarea sistemului, stabilirea unui parteneriat între sectorul public şi
cel privat, creşterea libertăţii pacientului în alegerea medicilor şi a serviciilor;

- diversificarea surselor de finanţare, prin combinarea fondurilor provenite din
sistemul general de taxe şi impozite cu cele provenite din contribuţiile
angajaţilor şi angajatorilor;

•În privinţa asistenţei sociale, ţările din zonă s-au confruntat cu o serie de
probleme, legate, pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor materiale de care dispun, pe de altă parte, de lipsa personalului calificat pentru acest gen de
activităţi şi experienţa redusă în administrarea lor; pe lângă constituirea unui cadru instituţional adecvat, una din schimbările notabile este implicarea în asistenţa socială, alături de stat, a organizaţiilor non-guvernamentale, precum şi a unor firme şi persoane dispuse să iniţieze şi să participe la acte caritabile.

Deşi s-a încercat încadrarea ţărilor din zonă în diferite modele consacrate de
politici sociale, un asemenea demers este prematur. Deocamdată, politicile sociale pot fi caracterizate, mai degrabă, ca fiind formule mixte.


Bibliografie

Barr, N., ed. (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est: Tranziţia şi dincolo de aceasta, Oxford University Press.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 235-278.
Parliamentary Assembly (1995) Bridging the Gap: The Social Dimension of the New
Democracies, Council of Europe Press.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.


Temă recomandată pentru referate

•Compararea soluţiilor la problemele sociale adoptate în diferite ţări din Europa
Centrală şi de Est.


9. Politica socială în România, după 1989

România se înscrie în principalele tendinţe şi schimbări ce s-au conturat în
politica socială practicată în Europa Centrală şi de Est după 1989, particularizându-se însă prin unele aspecte legate de priorităţi, amploare şi ritm. Aceste particularităţi decurg atât din orientarea politică dominantă a partidelor sau coaliţiilor ce s-au succedat la guvernare, din modul de manifestare a sindicatelor, cât şi din caracteristicile sistemului social-economic anterior.


9.1. Moştenirea în domeniul politicii sociale

9.1.1. Perioada anterioară celui de-al doilea război mondial

•Ca şi în alte ţări, primele forme de protecţie socială au fost cele de asistenţă
acordată săracilor, infirmilor, bătrânilor, tinerelor mame sau copiilor orfani,
instituţiile care şi-au asumat responsabilităţi în ajutorarea acestor categorii de
persoane fiind mai întâi bisericile şi mănăstirile; abia la sfârşitul secolului al XIX-lea statul a început să înfiinţeze propriile sale instituţii pentru protecţia
persoanelor defavorizate;

•Începutul secolului XX a însemnat introducerea, atât în Vechiul Regat, cât şi în
Ardeal şi Bucovina, a unor sisteme de asigurări sociale inspirate din sistemul
german; după unirea de la 1918 s-au întocmit mai multe proiecte de lege pentru
unificarea asigurărilor sociale, reuşindu-se acest obiectiv abia în 1933, când a fost
legiferată asigurarea pentru caz de boală, maternitate, deces, accident şi
invaliditate; în 1938 a fost introdusă (reintrodusă, în unele cazuri) asigurarea de
bătrâneţe; nu s-a realizat însă protecţia şomerilor şi nici aceea a lucrătorilor
agricoli; în pofida acestor limitări, sistemul asigurărilor sociale al României
interbelice, construit pe o bază ocupaţională, finanţat în principal prin contribuţiile egale ale patronilor şi angajaţilor, la care se adăuga şi contribuţia statului, a avut un caracter complex şi coerent articulat.


9.1.2. Perioada regimului comunist

Asemenea altor ţări care au cunoscut experienţa unor regimuri comuniste, şi în
România un rol esenţial în stabilirea configuraţiei noii politicii sociale l-a avut
principiul ocupării depline a forţei de muncă, fiind cvasi-generalizate veniturile
salariale, minimalizate cele din proprietate şi excluse cele din profit. Extinzându-se substanţial sfera proprietăţii de stat în defavoarea celei private, statul şi-a asumat obligaţia privind protecţia socială a întregii populaţii, într-un sistem centralizat.

Aspectele relevate anterior în legătură cu “moştenirea” lăsată de vechiul regim în
domeniul social în ţările ECE se regăsesc pe deplin şi în România.


9.2. Politica socială după 1989

Prima radiografie de substanţă a politicii sociale a anilor ’90 a fost realizată
prin cele două “cărţi albe” elaborate cu contribuţia unor experţi occidentali, publicate de guvern în 1993, şi anume Cartea albă a reformei asigurărilor sociale şi pensiilor şi, respectiv, Cartea albă a asistenţei sociale, documente care au relevat mai ales aspectele critice ale acestor domenii.

În prima jumătate a anilor ’90 politica socială a rămas în România la statutul
de “secondantă” a politicii economice, având un caracter reparatoriu şi ameliorativ.
Majoritatea reformelor vizând aspecte ale securităţii sociale au fost iniţiate în a doua jumătate a deceniului trecut. De subliniat că, în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a acceptat întreg acquis-ul comunitar, fără să solicite perioade de tranziţie sau derogări.

•Protecţia şomerilor a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia românească în 1991; au urmat o serie de modificări, reflectate în Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, modificată de OUG nr. 144/ 2005. Principalele prevederi:

- indemnizaţia de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor instituţiilor de învăţământ şi a militarilor care au satisfăcut stagiul militar şi care nu s-au putut încadra în muncă;

- veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţiile
angajatorilor, ale angajaţilor, precum şi din alte surse;

- indemnizaţia se acordă pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare (între 6 luni şi 12 luni); cuantumul indemnizaţiei este o sumă neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data respectivă, la care se adaugă, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 3 ani, o sumă suplimentară, de 3-10%, în funcţie de stagiu;

- indemnizaţia se acordă absolvenţilor şi militarilor care au satisfăcut stagiul, pe
o perioadă de 6 luni şi este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum
reprezintă 50% din salariul minim brut pe ţară, la data respectivă;

- sunt stabilite, de asemenea, o serie de măsuri de politică activă pentru:

a) creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, şi anume: informarea şi consilierea profesională; medierea muncii; formarea profesională; consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri; completarea veniturilor salariale ale angajaţilor; stimularea mobilităţii forţei de muncă;

b) stimularea angajatorilor în vederea încadrării în muncă a şomerilor, prin: subvenţionarea locurilor de muncă destinate acestora; scutirea, pe o perioadă de
un an, de la plata contribuţiei datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj
aferente acelor locuri de muncă; acordarea de facilităţi celor care angajează tineri,
respectiv şomeri de peste 45 de ani sau părinţi unici susţinători ai familiilor
monoparentale.

•Sistemul de pensii din România a ajuns într-un punct critic îndeosebi în a doua
jumătate a anilor ’90, pe fondul procesului demografic de îmbătrânire a populaţiei
producându-se o serie de evoluţii care afectează negativ atât condiţia actualilor
pensionari cât şi perspectivele viitoare:

- scăderea numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale, concomitent cu creşterea numărului pensionarilor, nu numai datorită ratei înalte a şomajului, dar şi “pieţei negre” a muncii, respectiv pensionării anticipate;

- erodarea continuă a pensiilor, indexările acordate (după un calendar aleatoriu
şi în absenţa unor mecanisme legale riguroase) corectând doar în mică măsură
efectele liberalizării preţurilor şi ale creşterii inflaţiei;

- crearea unor diferenţieri artificiale între persoane cu aceeaşi profesie şi aceeaşi
vechime în muncă;

Acestor probleme a încercat să le răspundă reforma sistemului public de pensii,
realizată pe baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, care a intrat în vigoare în anul 2001; între
prevederile referitoare la pensia pentru limită de vârstă:

- vârsta de pensionare se majorează gradual, pe un interval de 13 ani, de la 57 la
60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 de ani pentru bărbaţi;

- stagiul de cotizare se majorează, tot gradual, de la 25 la 30 de ani pentru femei
şi de la 30 la 35 de ani pentru bărbaţi;

- finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile angajatorilor
şi asiguraţilor;

- cuantumul pensiei se stabileşte în funcţie de întreaga perioadă activă de
cotizare, fiind asimilată şi perioada cursurilor de zi în învăţământul superior;

- sistemul public de pensii este gestionat de Casa Naţională de Pensii şi Alte
Drepturi de Asigurări Sociale;

Dezvoltarea componentelor private ale sistemului de pensii a făcut obiectul altor
reglementări:

- Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, modificată
prin Legea nr. 23/2007, a pus bazele aşa-numitului „pilon II” al sistemului de
pensii: o pensie privată, care să suplimenteze pensia acordată în sistemul public; potrivit prevederilor legale, persoanele nou intrate pe piaţa muncii, în vârstă de până la 35 de ani, sunt obligate să contribuie, cu o parte din contribuţia de asigurări sociale, la un fond de pensii administrate privat (iniţial, cu 2% din contribuţie, apoi, cota creşte, treptat, până la 6%); persoanele între 35 şi 45 de ani pot participa facultativ; cei mai în vârstă, rămân în vechiul sistem;

- Legea nr. 204/2006 privind fondurile de pensii facultative a pus bazele
„pilonului III”, care vizează plata unor contribuţii suplimentare şi opţionale;
participarea la un fond de pensii facultativ este o opţiune individuală, nu este
condiţionată de acordul angajatorului.

Se estimează că prin introducerea pilonului II şi a pilonului III pensiile vor putea
creşte considerabil, dar sunt încă multe probleme legate de implementarea
adecvată.

•Asigurările de sănătate constituie unul din domeniile în care reforma s-a
declanşat mai devreme, în baza Legii nr. 145/1997 privind asigurările sociale de
sănătate, modificată printr-o serie de ordonanţe de urgenţă. Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii asigură un cadru unitar pentru activitatea în
acest domeniu, deşi a determinat o serie de controverse. Potrivit noilor
reglementări:

- a fost modificat mecanismul de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei,
consacrându-se ca principală sursă contribuţiile obligatorii aproximativ egale
ale angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă subvenţii de la bugetul de stat
şi de la bugetele locale;

- o serie de categorii beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuţiei:
copiii şi tinerii până la 26 de ani (dacă sunt elevi sau studenţi), persoanele cu
handicap, cei aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate etc;

- modalitatea aleasă pentru stabilirea unei relaţii apropiate între furnizorul şi
beneficiarul serviciilor de sănătate este instituirea medicului de familie;
Prevederile legale sunt foarte generoase, definind mai degrabă un cadru ideal
pentru ocrotirea sănătăţii; realitatea a pus însă o serie de obstacole în calea
implementării acestor prevederi: constituirea fondurilor s-a dovedit a fi dificilă,
înregistrându-se, în anumite perioade, mari restanţe la plata contribuţiilor; lista
medicamentelor compensate este un permanent subiect de dispută etc.

Au fost iniţiate şi asigurările private, în baza Legii nr. 212/2004 privind
asigurările private de sănătate. Acest sistem facultativ, suplimentar, se confruntă
deocamdată cu o serie de probleme, legate nu numai de oferta spitalicească, ci şi
de capacitatea relativ redusă a populaţiei de achiziţionare a unui asemenea tip de
asigurare.

•Asistenţa socială a rămas, pentru o perioadă îndelungată, o zonă periferică, dar şi
difuză a politicii sociale din România; abia Legea nr. 705/2001 privind sistemul
naţional de asistenţă socială a stabilit un cadru organizatoric unic pentru
ansamblul de instituţii şi măsuri prin care autorităţile publice şi societatea civilă
(organizaţiile non-guvernamentale) asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea
unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor
persoane; asistenţa socială se realizează prin:

- prestaţii sociale în bani sau în natură, care cuprind alocaţiile familiale,
ajutoarele sociale către familii sau persoane;

- servicii sociale, acordate la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în
instituţii rezidenţiale;

Finanţarea se realizează de la bugetele locale, bugetul de stat, precum şi surse
extrabugetare (donaţii, sponsorizări, contribuţii ale beneficiarilor).

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu aplicare din 2002, a stabilit
măsuri de ajutorare a familiilor şi persoanelor lipsite de venit sau cu venit foarte
scăzut. Venitul minim garantat se asigură prin acordarea ajutoarelor sociale
lunare, calculate ca diferenţă între nivelul venitului minim garantat şi venitul lunar al familiei sau persoanei respective. Dreptul la venit minim garantat este
condiţionat în cazul celor care sunt şomeri capabili de muncă: ei beneficiază de
ajutor numai dacă dovedesc că sunt înregistraţi la oficiile pentru ocuparea forţei de
muncă; de asemenea, sunt atraşi în activităţi de interes local.

Strategia naţională de dezvoltare a serviciilor sociale, adoptată de guvern în
decembrie 2005, are ca principal scop combaterea sărăciei şi realizarea incluziunii
sociale a grupurilor vulnerabile: persoane cu handicap, copii şi familie, populaţia
rromă. Priorităţile strategiei: constituirea sistemului de servicii sociale la
domiciliu; creşterea calităţii şi cantităţii serviciilor în instituţiile rezidenţiale. Se preconizează ca până în 2013 să se asigure o reţea naţională de servicii accesibilă tuturor.

Asemenea celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est, şi România parcurge o
perioadă de reconsiderare a politicii sociale, în noul context creat de aderarea la
Uniunea Europeană. Este cel puţin prematur demersul de încadrare într-un anumit
model de politică socială.


Bibliografie

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 279-320.
Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Polirom.
Zamfir, C., (coord.) (1999) Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Ed.
Expert.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, PP. 261-267.


Teme recomandate pentru referate

•Evoluţia politicii sociale din România în contextul integrării europene;
•Creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale în politica socială din
România.