Emil Boc - Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania (modulul 1)

Bibliografie generala:

Boc E., Curt C., Institutii politice si constitutionale in Romania, Cluj-Napoca: Accent, 2004;

Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Arad: Servo-Sat, 2004;

Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei revizuita - comentarii si explicatii -, Bucuresti: All Beck, 2004;

Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;

Muraru I., Tanasescu S., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti:
Lumina Lex, 2004;

Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea Constitutiei Romaniei, explicatii si comentarii, Bucuresti: Rosetti, 2004;

Iancu G., Sistemul electoral, Bucuresti: RAMonitorul Oficial, 1998;

Lijphart A., Modele ale democratiei, formele si guvernare si functionare in treizecisisase de tari, Bucuresti: Polirom, 2000;

Chantebout B., Droit constitutionnel et science politique, Paris: Armand Colin, 1998;

Muraru I., Constantinescu M., Ordonanta Guvernamentala, doctrina si jurisprudenta, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;

Iancu G., Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale in Romania, Bucuresti: All Beck, 2003.


Descrierea cursului:

Modulul I: Determinarile sistemului politic. Statul. Teoria Constitutiei. Sisteme electorale.

Obiectivele modulului: Definirea sistemului politic, configurarea locului institutiilor politice si identificarea surselor autoritatii. Introducerea studentilor in spatiul conceptual al institutiilor politice. Prezentarea determinarilor si elementelor statului. Studiul principalelor sisteme electorale, cu aprecieri critice asupra sistemului electoral romanesc.

Definirea constitutiei - ca lege fundamentala a unui stat. Prezentarea procedurii de adoptare si revizuire a Constitutiei Romaniei.

Ghid de studiu: Parcugeti mai intai Unitatea1, incercand sa detectati sursele autoritatii si sa intelegeti conceptul de institutie politica. Dupa insusirea conceptelor prezentate incercati sa definiti statul si atributele acestuia. Reflectati asupra problemelor ridicate de reglementarea cetateniei in sistemul juridic romanesc. Pornind de la definitia puterii de stat, analizati modul de articulare a principiului separatiei puterilor in sistemul constitutional romanesc.

Unitatea 3 va prezinta modalitatile de definire si clasificare a constitutiilor, precum si procedura de adoptare si revizuire a Constitutiei Romaniei. Reflectati asupra exercitiilor de autoevaluare. In fine, Unitatea nr. 4 reprezinta o modalitate de trecere la modulul urmator, prin analiza sistemelor de desemnare a reprezentantilor corpului electoral in organismele puterii centrale si locale.

Acordati o atentie deosebita aplicarii sistemului reprezentarii proportionale in desemnarea parlamentarilor in Romania.


Unitatea 1. Conceptul de sistem politic. Functiile sistemului politic.

Obiective: Intelegera conceptului de sistem politic si detectarea functiilor acestuia. Definirea conceptului de autoritate si identificarea surselor acestuia; intelegerea rolului institutiilori politice in exercitarea puterii politice.

Concepte cheie: politic, politica, politicianism, sistem politic, autoritate, legalitate, legitimitate, institutie politica.

POLITIC - POLITICĂ - POLITICIANISM. În literatura politologică nu există o definiţie
unanim acceptată a politicului. Noţiunea de politic derivă din cuvântul grecesc polis, care desemna în antichitate cetatea - stat. Pornind de aici, politicul reprezintă un domeniu al vieţii sociale în care oamenii desfăşoară activităţi conştiente şi organizate în vederea satisfacerii anumitor interese (economice, politice, personale, generale, naţionale, internaţionale etc.).

Politicul, în concepţia lui Georges Burdeau, se prezintă ca un raport dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi. “Oamenii care comandă şi oamenii care se supun, aceasta este, în nuditatea sa, scheletul ireductibil al vieţii politice”, afirma Georges Burdeau.

Din punct de vedere ontologic, politicul poate fi definit ca o activitate esenţialmente raţională, principial normativ - civilizatoare, de reglare socială şi căutare a binelui comun pe baza deţinerii puterii suverane legitime. Apariţia şi existenţa politicului este un fapt de civilizaţie, o rezistenţă la anarhie, dezorganizare şi cădere în barbarie.

“Politica este arta posibilului“. Dintre “posibilele“ definiţii date politicii, ne vom opri asupra a două dintre ele.

1. Politica este procesul prin care se determină Cine obţine, Ce anume, Când şi Cum?.
Politica implică, din perspectiva acestei definiţii, confruntare, conflict. Politica nu ar exista dacă toţi indivizii ar avea aceeaşi opinie cu privire la problemele din Cetate. Aceia care consideră că disputa contradictorie şi opoziţia ar trebui eliminată din viaţa politică sunt fie naivi, fie potenţiali dictatori. Scopul politicii nu este acela de a evita orice conflict, ci acela de a controla şi stăpâni conflictele inevitabile. Politica nu-şi propune să obţină unanimitate, ci îşi propune să elaboreze acele decizii şi politici care vor fi apreciate sau tolerate de majoritatea membrilor societăţii.

2. Politica este procesul prin care grupurile iau decizii colective. Farmecul politicii provine din aceea că membrii grupurilor au foarte rar o pozitie unanimă cu privire la decizia ce trebuie să fie luată. Totuşi, politica este şi consens, nu numai contradicţie.

Definiţiile menţionate au drept element comun conceperea politicii ca un proces decizional colectiv de soluţionare eficientă şi paşnică a conflictelor existente în societate.

În acest curs vom conferi termenului de politică o accepţiune restrânsă, în sensul unei activităţi speciale şi specializate exercitată de către indivizi şi grupurile de indivizi în procesul instaurării şi exercitării puterii politice.

RELAŢIA POLITIC - POLITICĂ. În concepţia lui Julien Freund, relaţia politic-politică
este relaţia dintre un element invariabil şi un element variabil. Politicul este elementul constitutiv al esenţei sociale şi umane, o constantă a naturii şi existenţei umane (elementul invariabil), iar politica reprezintă o manifestare fenomenologică şi permanent modificatoare a structurii politice prin intermediul ideilor, credinţelor sau reprezentărilor grupurilor sociale (elementul variabil).

Politicul este considerat un fenomen obiectiv al realităţii sociale, iar politica o activitate subiectivă de permanentă revizuire a structurii politice.

Politicianismul, într-o accepţiune de dictionar, desemnează o activitate orientată spre realizarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid.

Politicianismul, în accepţiunea noastră, desemnează, pe lângă o activitate orientată spre realizarea unor anumite interese personale, şi un anumit mod de a face politică: incompetenţă amestecată cu amatorism, lipsă de respect faţă de instituţia pe care politicianul o reprezintă combinată cu o atitudine diabolică de menţinere în funcţie cu orice preţ. Este politicianismul compatibil cu regimurile democratice? În democraţie, afirmă profesorul Carpinschi, “politicianismul nu este o manifestare a răului sau a sistemului democratic în sine, ci expresia limitelor educaţionale şi caracteriale ale unor indivizi.În regimurile nedemocratice apare politicianismul de sistem, cosubstanţial respectivelor regimuri, deoarece în acestea sunt distruse sistematic căile şi modalităţile de acţiune normală a politicului, de formare a cetăţeanului şi de formare a oamenilor politici… Dacă politicianismul este alterarea
politicului, politicianistul este caricatura omului politic“.


CONCEPTUL DE SISTEM POLITIC. DEFINIŢIE ŞI FUNCŢII.

Existenţa sistemului politic este determinată de “raţiunea de a fi“ a guvernământului, adică aceea de a elabora şi aplica deciziile luate în mod colectiv. Procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor mai poate fi denumit, în accepţiunea lui J. Blondel - şi “proces de alocare a valorilor“ (“process of allocation of values”). Sistemul politic se caracterizează prin aceea că alocă valori şi nu prin aceea că distribuie anumite valori mai degrabă decât altele. Evident, aceasta nu înseamnă identitate de valori distribuite în societăţi diferite.

De ce avem nevoie de un mecanism de alocare a valorilor în societate? Pentru simplul motiv că numărul valorilor posibil de alocat este mai mare decât numărul valorilor care pot fi alocate.

Prin urmare, societatea are nevoie de un sistem politic întrucât bunurile şi serviciile, valorile morale şi spirituale, trebuie să fie alocate, distribuite, şi este imposibil fizic şi logic să le distribuim pe toate. Sub acest aspect, unele sisteme politice permit mai multă economie de piaţă decât altele, unele sisteme politice distribuie anumite bunuri, servicii (precum educaţie, asigurări sociale, sănătate etc.) în mod gratuit, în timp ce altele le distribuie prin mecanismele preţului, ale economiei de piaţă.

Care este procesul de formare a valorilor care urmează a fi alocate? De ce sunt distribuite (alocate) anumite valori şi nu altele? Un posibil răspuns îl oferă modelul de sistem politic propus de David Easton.

Easton a conceput sistemul politic prin analogie cu un sistem computerial.

“Intrările“ (Inputs) constituie presiunile de orice fel exercitate asupra sistemului politic şi sunt materializate în cerinţe pentru anumite politici şi suporturi pentru alte politici (respectarea legilor în vigoare, achitarea obligaţiilor fiscale etc.).

Sistemul politic converteşte “Intrările“ (Inputs) în “Ieşiri” (Outputs), adică în decizii şi politici care se bucură de autoritate. La rândul lor, acestea din urmă vor influenţa şi determina alte cerinţe şi suporturi, conducând la reluarea ciclului politic.

“Intrările“ (Inputs) în sistemul politic sunt selectate de anumite “filtre“ (“gatekeepers“), adică de partidele politice, grupurile de interes, sindicatele etc., care favorizează intrarea în sistem a anumitor cerinţe de politici concrete în detrimentul altor cerinţe de politici concrete.

Modelul lui Easton, deşi oferă un răspuns cu privire la modul de formare şi alocare a valorilor în societate, este considerat a fi prea static întrucât acordă putină atenţie schimbării din sistemul politic.

Sistemul politic - ca parte a sistemului social global - cuprinde totalitatea forţelor şi instituţiilor care, printr-o modalitate sau alta, au legătură cu activitatea statală. Partidele politice, grupurile de interese, sindicatele, deşi nu sunt formal componente ale statului, sunt elemente ale sistemului politic.

Considerăm sugestivă, pentru înţelegerea gradului de abstractizare şi extensie a conceptului de sistem politic, următoarea schemă oferită de Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin:

Funcţiile sistemului politic. Funcţionalitatea şi supravieţuirea unui sistem politic - indiferent de arhitectonica instituţională internă - este condiţionată de exercitarea de către acesta a unor funcţii concrete. În concepţia lui Almond şi Powell, funcţiile sistemului politic sunt următoarele: selecţie politică, socializare politică, comunicare politică, articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea şi luarea deciziei politice, aplicarea deciziei politice.

Primele trei funcţii sunt considerate a fi “funcţii sistemice“ întrucât asigură supravieţuirea, funcţionarea sau schimbarea unui sistem politic. Celelalte funcţii vizează procesul de elaborare şi implementare a deciziei politice, iar analiza lor va fi detaliată într-o secţiune aparte a acestui curs.

Funcţia de selecţie politică vizează recrutarea indivizilor care vor ocupa funcţii şi demnităţi publice în structurile sistemului politic.

Funcţia de socializare politică are un caracter mai complex şi vizează formarea şi dezvoltarea atitudinilor fată de sistemul politic. Această funcţie este direct legată de supravieţuirea regimului politic dintr-un sistem politic dat. Un regim politic are nevoie de suport pentru a se menţine în timp. Suportul poate fi afectiv şi instrumental.

Suportul afectiv vizează ataşamentul difuz sau generalizat al populaţiei faţă de comunitate şi, probabil, fată de regim.

Suportul instrumental este concret, pragmatic, şi este generat de considerente utilitare.

Indivizii oferă suport regimului dacă şi acesta oferă indivizilor posibilitatea de satisfacere a intereselor personale. Simplu spus, raţionamentul suportului instrumental este următorul: “Voi face ceva pentru ţara mea dacă şi ea face suficient pentru mine“. Suportul instrumental se erodează mult mai repede decât suportul afectiv. Prin urmare, suportul instrumental constituie o bază mai puţin solidă pentru existenţa regimului decât suportul afectiv.

Acceptanţa şi legitimitatea maximă a regimului există atunci când suportul afectiv coexistă cu suportul instrumental. Dacă regimul nu are suport afectiv, iar performanţele sale în materie de bunuri şi servicii oferite cetăţenilor sunt scăzute, atunci legitimitatea lui este precară. Dacă un regim are un înalt suport instrumental, şi un scăzut suport afectiv, este posibil ca acceptanţa populară a regimului să crească până devine legitim. Aşadar, suportul instrumental generat de performanţele pozitive ale regimului, poate, cu ajutorul procesului de socializare politică, fi convertit în suport afectiv. Aşa se explică, în fapt, supravieţuirea multor regimuri nedemocratice.

Funcţia de comunicare politică asigură circulaţia informaţiei în societate şi în diferitele structuri ale sistemului politic.


Conceptul de AUTORITATE

Autoritatea, în sens general, poate fi definită ca fiind dreptul de a conduce. Din punct de vedere etimologic, termenul “autoritate“ provine din limba latină: “auctoritas = forta de convingere”.

Autoritatea politică poate fi definită ca fiind acea capacitate a puterii politice de a-şi impune voinţa sa în societate printr-o diversitate de mijloace în vederea asigurării stabilităţii şi funcţionalităţii acesteia. Autoritatea politică se realizează atât prin mijloace coercitive cât şi prin mijloace noncoercitive, de convingere. Autoritatea politică, după cum arată Petre Andrei, se deosebeşte de alte tipuri de autoritate, şi în special de cea religioasă, prin faptul că dispune de o putere de constrângere exterioară, bazată chiar pe mijloace brutale, şi poate neglija cu totul concepţiile şi voinţa proprie a unui individ atunci când sunt în joc interesele tuturor.

Autoritatea politică, în regimurile democratice, se impune, în principal, prin mijloace noncoercitive, de convingere şi în subsidiar prin mijloace coercitive. Autoritatea politică ce are drept suport preponderent forţa este sortită dispariţiei, mai devreme sau mai târziu.

Sursele autorităţii.

Potrivit concepţiei lui Max Weber, autoritatea are la bază:
a) tradiţia - autoritatea tradiţională
b) charisma - autoritatea charismatică
c) legea - autoritatea legal raţională

Unul din cele mai vechi tipuri de autoritate, tipul tradiţional al societăţii primitive, se baza pe credinţa în caracterul sacru al tradiţiei. Dacă o familie de conducători a condus dintotdeauna, oamenii o consideră legitimă şi îi ascultă pe membrii ei. Timpul, precedentul şi tradiţia îi legitimează pe conducători în ochii supuşilor.

Al doilea tip ideal de autoritate, după Weber, este autoritatea carismatică, bazată pe calităţile personale şi atractivitatea liderilor. Liderii carismatici sunt lideri auto-aleşi care insuflă credinţă datorită calităţilor lor extraordinare, aproape supraumane. Conducătorii militari, şefii luptătorilor, preşedinţii partidelor populare, fondatorii religiilor sunt exemple de persoane ale căror trăsături eroice sau miraculoase atrag adepţi.

Weber a postulat un al treilea tip ideal de autoritate care stă la baza civilizaţiilor moderne şi anume autoritatea “legal-raţională“. Se bazează pe “încrederea în legitimitatea modelului de reguli normative şi a drepturilor celor investiţi cu autoritate în cadrul acestor reguli în scopul de a emite comenzi”. Ascultarea este datorată mai degrabă unui set impersonal de legi stabilite în mod legal, decât unui conducător. Autoritatea legal-raţională investeşte putere mai mult în funcţie decât în persoana care ocupă funcţia; astfel oricine poate conduce atâta timp cât ajunge în funcţie “conform regulilor”.

Autoritatea legal-raţională se bazează pe legi şi proceduri, pe instituţii şi nu pe indivizi.

Autoritatea legal-raţională reprezintă opusul autorităţii charismatice. Potrivit autorităţii legal raţionale, indivizii dintr-o organizaţie se supun regulilor stabilite de superiorii lor, indiferent de persoana care ocupă poziţia ierarhică superioară.

Birocraţiile moderne constituie cel mai bun exemplu de organizare şi conducere bazată pe autoritatea legal-ratională.

Cetăţenii respectă legea nu datorită fricii sau tradiţiei, ci datorită faptului că ei consideră legea şi ordinea ca fiind indispensabilă în orice societate raţională.

LEGITIMITATEA este un concept similar autorităţii.

În general, legitimitatea este un concept care se referă la regimul politic ca întreg, în timp ce autoritatea se referea la o instituţie concretă din cadrul sistemului de guvernământ. În acest sens, se vorbeşte despre legitimitatea regimului politic şi despre autoritatea unei persoane din sistemul de guvernământ.

În teoria politică, legitimitatea este utilizată în două sensuri:

a) legitimitatea bazată pe principii morale - adică un guvern este legitim dacă este în concordanţă cu anumite principii, precum acela de a fi instaurat prin alegeri libere şi corecte.

b) legitimitatea bazată pe încrederea celor conduşi, cu alte cuvinte, un guvern este legitim dacă cetăţenii îl percep ca atare.


Distincţia dintre legitimitate şi LEGALITATE

Legitimitatea se referă la faptul dacă oamenii acceptă validitatea legilor, în timp ce legalitatea se referea la faptul dacă actele normative au fost adoptate în concordanţă cu procedura prevăzută de constituţie şi de alte legi.

Legalitatea presupune adoptarea legilor şi a celorlalte acte normative în concordanţă cu procedura stabilită de Constituţie şi alte legi. Prin urmare, pot exista reglementări legale fără a fi legitime.

De exemplu, populaţia de culoare din Africa de Sud a apreciat “legile apartheid” ca fiind ilegitime, chiar dacă au fost adoptate în concordanţă cu textul constituţiei în vigoare.

Prin termenul de INSTITUŢIE POLITICĂ sunt desemnate organismele sau instituţiile
care concură individual şi toate împreună la exercitarea unitară a puterii politice.

Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie întrunite două condiţii de fond:
a) instituţia respectivă să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea politică
b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea misiunii sale fără ca prin aceasta să devină complet izolată de restul instituţiilor sistemului politic.

În general, constituţiile nu folosesc termenul de autoritate publică, întelegând prin acestea, în primul rând, parlamentul, preşedinţia, Guvernul, şi în al doilea rând alte organisme învestite cu autoritate şi putere de comandă cum ar fi, de pildă, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Instituţiile politice cuprind acele organe însărcinate să realizeze puterea politică şi normele cu privire la exercitarea puterii politice de către instituţiile politice.


Unitatea 2. Statul.

Obiective: Definirea notiunii de stat si identificare elementelor statului. Prezentarea cadrului legislativ al materiei cetateniei romane, modalitatile de dobandire, de pierde a cetateniei, drepturi si obligatii specifice cetatenilor. Definirea teritoriului de stat si a puterii de stat. Consideratii asupra importantei principiului separatiei puterilor in stat. Concepte cheie: stat, populatie, cetatenie, teritoriu, putere de stat, separatia puterilor in stat.

CONCEPTUL DE STAT a primit multiple accepţiuni şi definiţii în literatura de specialitate.

Din multitudinea acestora amintim următoarele:
• “Statul este ultima revoluţie care a reuşit“ (Kubischer).
• “Statul este un imens cimitir unde pătrund şi rămân toate manifestările vieţii noastre individuale“ (anarhistul Bakounine).
• “Statul este o entitate absolută în faţa căruia indivizii şi grupurile sunt entităţi relative” (Mussolini).
• “Acolo unde începe statul se sfârşeşte libertatea“ (Lenin).
• “Statul sunt eu“ (Ludovic al XIV-lea).
• “Statul suntem noi“ (Proudhon).

În raport cu cetăţeanul obişnuit statul se poate prezenta în cel puţin următoarele ipostaze:
• Statul opresor - reţinerea permisului de conducere
• Statul eliberator - eliberarea unor ostatici
• Statul protector - pentru pensionarul care primeşte pensia
• Statul anonim - în raport cu birocraţia
• Statul personalizat sau personificat - identificarea cu Preşedintele sau Primul Ministru.

Din perspectivă ideologică şi politică:
• statul este un rău necesar, în concepţia liberală
• statul este un rău provizoriu, în concepţia marxistă
• statul este un element necesar, în concepţia social-democrată

In raport cu alte instituţii sau organizaţii din societate care deţin sau exercită o anumită forma de putere, statul se particularizează prin cel puţin trei trăsături esenţiale:

1. Legitimitatea puterii etatice.

2. Instituţionalizarea puterii etatice (legitimitate permanentă).

Instituţionalizarea puterii etatice evocă ideea de stabilitate şi permanenţă a puterii legitime, indiferent de titularul ei. Sub acest aspect, Marcel Hauriou definea statul ca fiind “un organism social structurat şi distinct de reprezentanţii sau organele sale temporare”.

Legitimitatea permanentă transcede dispariţiei titularilor succesivi ai puterii şi asigură continuitatea în exercitarea puterii etatice. “Regele e mort, trăiască Regele!”

In cazul dispariţiei brutale a titularilor puterii etatice, constituţia a instituţionalizat modalităţi de continuitate a puterii etatice: regenţa în cazul regimurilor monarhice, interimatul funcţiei prezidenţiale, în cazul regimurilor republicane.

3. Monopolul constrângerii organizate. Sub acest aspect, statul este unicul utilizator legitim al forţei în interiorul statului.

Statul, în concepţia lui Jean Giquel, este o grupare umană, fixată pe un teritoriu determinat asupra căruia se exercită exclusiv o autoritate politică.

Din perspectiva noastră, statul este ansamblul puterilor (autorităţilor) publice - executivă, legislativă şi judecătorească - care, într-un sistem politic dat, asigură ordinea socială şi respectul libertăţilor publice

Elementele constitutive ale statului. Este aproape unanim acceptat în literatura politicojuridică faptul că statul presupune existenţa a trei elemente:

1. Populaţia - sau elementul uman
2. Teritoriul - sau elementul material
3. Puterea de stat - sau elementul formal


POPULAŢIA

Constituie un element esenţial al statului, un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populaţii este important, dar esenţial rămâne aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis şi dens prin conceptul de Naţiune. În definirea conceptului de naţiune s-au impus două concepţii: cea obiectivă şi cea subiectivă.

Concepţia obiectivă este de origine germană (Fichte) şi priveşte naţiunea ca un produs necesar al unor elemente obiective precum limba, religia, ideologia, factorul geografic sau rasa.

Factorii obiectivi enumeraţi sunt necesari dar nu şi suficienţi în procesul naşterii unei naţiuni.

“Sunt în Elveţia, spune M. Duverger, trei rase, patru limbi, două religii dar o singură naţiune”.

Aşadar, care este factorul care conferă membrilor legaţi prin comunitate de origine, rasă, limbă, spaţiu geografic aspectul de Naţiune? Răspunsul îl oferă teoria subiectivă cu privire la naţiune.

Concepţia subiectivă este de inspiraţie franceză (Fustel de Coulanges, Ernest Renan etc.) şi consideră decisivi în procesul de formare a unor naţiuni, pe lângă factorii obiectivi, factorii subiectivi, adică dorinţa unei populaţii de a aparţine la o anumită naţiune. Prin factori subiectivi înţelegem comunitatea de tradiţii, obiceiuri, aspiraţii, sau, pe scurt, voinţa de a trăi împreună (un vouloir vivre collectif).

Cele două concepţii nu se exclud, ci doar se completează. Prin urmare, naţiunea este produsul unui îndelung proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de cultură, de limbă, de religie, de tradiţii, obiceiuri şi idealuri şi, mai ales, voinţa de a trăi împreună pe un teritoriu determinat.

Pornind de la această accepţiune a conceptului de naţiune, putem vorbi de “naţiunea
franceză“, deşi pe teritoriul Franţei trăiesc şi alte etnii decât cea franceză (populaţia germană în Alsacia), de “naţiunea britanică“, deşi în Marea Britanie întâlnim scoţieni sau galezi, sau de “naţiunea română“, deşi pe teritoriul României există o importantă minoritate maghiară. Prin urmare, conceptul de naţiune nu-l exclude pe cel de minoritate etnică. Pe teritoriul unui stat-Naţiune (de unde şi expresia de stat naţional) pot să coexiste mai multe minorităţi etnice sau lingvistice care s-au aşezat pe teritoriul statului amintit. Din acest punct de vedere, termenul corect prin care ar trebui să desemnăm diferitele segmente minoritare ale populaţiei unui stat-Naţiune ar fi acela de minoritate etnică sau după caz, minoritate lingvistică, şi nu acela de minoritate naţională. Într-un stat, indiferent de accepţiunea conceptului de naţiune, nu poate exista decât o singură naţiune.


CETĂŢENIA

Populaţia este un element al statului. În planul raporturilor juridice, populaţia îşi găseşte reflectarea în conceptul de cetăţenie.

Cetăţenia poate fi definită ca fiind o legătură politică şi juridică rezultată din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat. Esenţa legăturii se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor corelative dintre stat şi cetăţean.

Cetăţenia a primit, în literatura juridică, multiple definiţii şi accepţiuni. Amintim, în acest sens, câteva dintre ele.

Cetăţenia: este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce.

Cetăţenia: situaţia juridică rezultată din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a ei.

Cetăţenia: acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.

Cetăţenia română, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 21/1991, modificată prin Legea 192/10 decembrie 1999, este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român.

I. Principiile reglementării cetăţeniei române.

1. Dobândirea cetăţeniei române se realizează, în principal, ca efect al legăturii de
sânge (ius sanguinis). Potrivit acestui principiu, copiii, indiferent de locul naşterii lor, sunt cetăţeni români dacă cel puţin unul dintre părinţi are cetăţenia română.

În dreptul comparat mai este reglementat un alt sistem de dobândire a cetăţeniei fundamentat pe “dreptul solului“ (jus soli). Potrivit acestui sistem, cetăţenia copilului va fi cea a teritoriului statului unde s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie. Sistemul “jus soli “ este aplicabil în Anglia şi SUA pentru copiii străinilor născuţi pe teritoriul lor. Pentru copiii cetăţenilor americani, născuţi fie în ţară, fie în străinătate, se aplică principiul ius sanguinis.

2. Cetăţenia română nu se dobândeşte şi nu se pierde prin căsătorie. Aşadar, potrivit art. 3 din Legea 21/1991, încheierea, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin, nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor.

3. Dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre soţi sau pierderea acestei
cetăţenii, nu produce nici un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copiilor.

4. Sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.

5. Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere (art.
5.2.Constituţie). Dată fiind supremaţia normei constituţionale, prevederile art. 25 din Legea cetăţeniei române sunt aplicabile numai faţă de cetăţenii români care au dobândit cetăţenia într-un alt mod decât prin naştere (de exemplu, celor care au dobândit cetăţenia română la cerere).

6. Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art.16.3.Constituţie). Prin revizuirea textului constituţional a fost eliminată condiţia exclusivităţii cetăţeniei române pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare; aceste funcţii pot fi ocupate şi de persoane care au dublă cetăţenie, cu condiţia să aibă domiciliul în România. Funcţiile care nu implică executarea puterii de stat vor putea fi ocupate şi de străini sau apatrizi.

7. Principiul egalităţii între cetăţeni consacrat de art. 4.2 si 16.2 din Constituţia
României.

8. Acordarea cetăţeniei de onoare unor cetăţeni străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române. Acordarea titlului de cetăţean de onoare este de competenţa Parlamentului, la propunerea Guvernului.


II. Modalităţile de dobândire a cetăţeniei române.

1. Dobândirea cetăţeniei române ca efect al naşterii (jus sanguinis)
Potrivit legii cetăţeniei, dobândesc cetăţenie română:

a. copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români;

b. copilul născut pe teritoriul României chiar dacă numai unul dintre părinţii săi este cetăţean român;

c. copilul născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei posedă cetăţenia română;

d. copilul găsit pe teritoriul României, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. În acest caz, Legiuitorul a instituit o prezumţie relativă potrivit căreia este foarte probabil ca cel puţin unul dintre părinţii copilului găsit pe teritoriul României să deţină cetăţenia română. Prin urmare, şi în acest caz avem o aplicare a principiului “jus sanguinis” întrucât copilul găsit pe teritoriul României pierde cetăţenia română dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, filiaţia sa a fost stabilită faţă de ambii părinţi de cetăţenie străină sau faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.

Dacă s-ar aplica principiul “jus soli”, copilul găsit pe teritoriul României ar trebui să păstreze cetăţenia română chiar dacă s-ar dovedi că părinţii săi sunt cetăţeni străini.

2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Cetăţenia română se dobândeşte prin adopţie de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie dacă:

• adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de către o singură persoană, aceasta este cetăţean român;

• adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.

În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului va fi cea stabilită prin acordul adoptatorilor, iar dacă adoptatorii nu cad de acord, cetăţenia adoptatului va fi stabilită de instanţa competentă să încuviinţeze adopţia în funcţie de interesele minorului.

Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar consimţământul acestuia.

În condiţiile prevăzute de legea civilă, adopţia poate fi desfăcută, anulată sau declarată nulă.

3. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

Cetăţenia română se acordă la cerere persoanei cetăţean străin sau fără cetăţenie care nu a avut niciodată calitatea de cetăţean român şi doreşte să se integreze în societatea românească.

Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii, pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. În cazul în care solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional ori a investit în România sume care depăşesc 500.000 euro, termenele prevăzute pot fi reduse până la jumătate. Prin teritoriul României se înţelege teritoriul ei actual. Prin urmare, aşa cum remarca profesorul Tudor Drăganu, dacă un individ s-a născut între 30 august 1940 şi 23 august 1944 pe teritoriul Transilvaniei stăpânit de Ungaria horthystă, el va trebui socotit, în baza Legii 21/1991, născut pe teritoriul României.

Legea, după cum se poate observa, face distincţie între persoanele care s-au născut pe teritoriul României şi alte persoane. În prima situaţie, legea nu mai pune condiţia să fi domiciliat un anumit timp pe teritoriul României, ci numai de a domicilia în timpul cererii, considerându-se că deja există o legătura a acelei persoane cu societatea românească.

b. dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;

c. a împlinit vârsta de 18 ani;

d. are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile
stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;

e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

f. cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

g. cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Dacă cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care a solicitat să i se acorde cetăţenia română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute la lit. a.

Procedura acordării cetăţeniei române la cerere presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. adresarea unei cereri către Comisia pentru constatarea condiţiilor de acordare a
cetăţeniei, formată pe lângă Ministerul Justiţiei din 5 magistraţi de la Tribunalul
Municipiului Bucureşti, desemnaţi pe patru ani de preşedintele acestei instanţe;

2. publicarea în Monitorul Oficial a cererii de acordare a cetăţeniei române (în extras);

3. examinarea cererii de către Comisie după trecerea unui interval de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial şi trimiterea raportului comisiei, împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei, ministrului justiţiei. In cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea cetăţeniei, pe baza raportului comisiei, ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului. Împotriva comunicării ministrului justiţiei persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în termen de 15 zile de la primirea acesteia.

4. acordarea cetăţeniei române prin hotărâre de Guvern publicată în Monitorul Oficial;

5. depunerea, în termen de 6 luni, a jurământului de credinţă faţă de România.

Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat desemnat în acest scop. Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă.

Nedepunerea jurământului de credinţă faţă de România în termen de 6 luni de la acordarea cetăţeniei prin hotărâre de Guvern, din vina persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română, conduce la încetarea efectelor hotărârii Guvernului de acordare a cetăţeniei şi, în consecinţă, persoana în cauză va trebui să refacă întreaga procedură de dobândire a cetăţeniei române la cerere.

Legea mai reglementează şi situaţiile subsecvente care pot apărea ca urmare a acordării cetăţeniei române la cerere.

Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor stabili părinţii de comun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi dea consimţământul.

Dobândirea cetăţeniei române (la cerere) de către un soţ nu are nici un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Celălalt soţ poate dobândi, la cerere, cetăţenia română.

Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate (art.10 din lege). Într-un asemenea caz, persoana trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fi împlinit vârsta de 18 ani;
• dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
• are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
• este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.

De asemenea, persoana care îşi menţine domiciliul în străinătate trebuie să depună jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. Data la care s-a depus jurământul de credinţă semnifică data redobândirii cetăţeniei române. După depunerea jurământului, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator. In cazul în care persoana în cauză îşi stabileşte domiciliul în ţară, aceasta va depune jurământul de credinţă în faţa Ministrului Justiţiei sau a secretarului de stat desemnat în acest scop în termen de 6 luni de la acordarea cetăţeniei române prin hotărâre de Guvern.

Dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin poate dobândi cetăţenia române la cerere. În privinţa copilului minor, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând seama de interesele acestuia.

Situaţia foştilor cetăţeni români care au pierdut cetăţenia română înainte de 1989 şi
doresc redobândirea acesteia (art.35 din Legea 21/1991, republicată). Legea cetăţeniei a prevăzut un regim simplificat de redobândire a cetăţeniei române de către foştii cetăţeni români care înainte de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive, li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor. Potrivit legii, foştii cetăţeni români, precum şi descendenţii acestora, pot redobândi cetăţenia română în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la misiunile diplomatice sau consulare ale României, iar în ţară, la notarul public, chiar dacă au altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România.

Această procedură presupunea acordarea cetăţeniei române fără examinarea cererii de către comisia specială pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, precum şi fără parcurgerea celorlalte etape prevăzute de lege, până la adoptarea hotărârii Guvernului de acordare a cetăţeniei, fiind suficientă o declaraţie autentică dată de persoana în cauză în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în ţară la notarul public.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 167/2001 aprobată prin Legea 225/2002,
aplicarea art. 35 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, a fost suspendată pe o perioadă de 6 luni, urmând ca în acest interval de timp să fie analizate modalităţile de a se realiza o reglementare unitară pentru toţi foştii cetăţeni români care au pierdut cetăţenia română din diferite motive.

Pornindu-se de la faptul că din evidenţele Guvernului rezultă că în timp caracterul reparatoriu al dispoziţiilor art.35 din Legea 21/1991 s-a diminuat mult, întrucât solicitanţii au urmărit cel mai adesea să beneficieze de efectele de natură patrimonială ale acestora, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2002 s-a abrogat articolul 35 din Legea 21/1991, urmând ca toate persoanele ce intrau sub incidenţa acestui articol să dobândească cetăţenia română în condiţiile art. 10 din lege, prin hotărâre a Guvernului şi după parcurgerea procedurii din faţa comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei. În acest fel s-a ajuns la o reglementare unitară pentru toţi foştii cetăţeni români care au pierdut cetăţenia română din diferite motive


III. Modurile de pierdere a cetăţeniei române.

1. Retragerea cetăţeniei române.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
• aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
• aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
• este cunoscut ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.

Retragerea cetăţeniei române, în baza Legii 21/1991, a suferit o importantă modificare prin art. 5 alin. 2 din Constituţia României. Potrivit acestui articol, cetăţenia română nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere. După cum precizează profesorul Tudor Drăganu, norma constituţională ridică cel puţin două probleme:

• Cetăţenii români care au dobândit cetăţenia prin repatriere vor trebui sau nu să fie socotiţi cetăţeni români prin naştere? Se poate retrage cetăţenia română celui care a dobândit-o prin repatriere? După părerea noastră, repatriatului nu i se poate retrage cetăţenia română întrucât el s-a născut cetăţean român, iar faptul administrativ ulterior al pierderii şi redobândirii cetăţeniei române nu afectează cu nimic faptul primar al dobândirii cetăţeniei române prin naştere (jus sanguinis);

• Străinul care a dobândit cetăţenia română prin adopţie poate să piardă cetăţenia română prin retragere având în vedere faptul că adopţia asimilează adoptatul cu copilul născut din căsătorie? În acest caz considerăm posibilă retragerea cetăţeniei române întrucât faptul juridic al adopţiei nu suplineşte legătura de sânge care leagă obiectiv şi subiectiv un individ de statul său.

Literatura de specialitate şi practica politică a mai ridicat două probleme în legătură cu instituţia retragerii cetăţeniei române.

Prima: potrivit art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului “Orice individ are dreptul la o cetăţenie“ (alin.1). Posibilitatea retragerii cetăţeniei române nu încalcă acest principiu sacru al Declaraţiei Universale? Răspunsul îl oferă, după părerea noastră, alin. 2 al aceluiaşi articol din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: “Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa, nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia“. Prin urmare, atunci când există motive temeinice - precum cele enunţate de legea română - se poate retrage cetăţenia română fără a încălca dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

A doua: în cazul fostului rege al României nu ar fi fost necesară îndeplinirea procedurii de repatriere în vederea redobândirii cetăţeniei române? Guvernul României a considerat că fostul rege nu a pierdut niciodată cetăţenia română, deoarece Decizia nr. 797/1948 a Consiliului de Miniştri este lovită de nulitate absolută întrucât actul a fost emis sub presiunea unor forţe străine care au decis destinul politic al României acelor vremuri. Prin urmare, Guvernul a revocat acel act abuziv şi, în consecinţă, fostul rege nu trebuie să recurgă la redobândirea cetăţeniei române întrucât nu a pierdut-o niciodată.


2. Renunţarea la cetăţenia română.

Spre deosebire de retragere, renunţarea la cetăţenia română este o procedură amiabilă de rezolvare a unui conflict juridic care vizează statutul cetăţenesc al unui individ.

Legea 21/1991 reglementează în detaliu condiţiile şi procedura de renunţare la cetăţenia română. Se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. De asemenea, cel care renunţă la cetăţenia română trebuie să facă dovada că va dobândi o altă cetăţenie (pentru evitarea calităţii de cetăţean apatrid).

Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
• nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
• nu este urmărit pentru debite de către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
• a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

Cererea de renunţare la cetăţenie se aprobă de Guvern la propunerea ministrului justiţiei.

Cetăţenia română se pierde pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii guvernamentale.


3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române.

Din analiza prevederilor legii cetăţeniei mai pot fi deduse următoarele situaţii de pierdere a cetăţeniei române:
a) adopţia copilului minor, cetăţean român, de către un cetăţean străin. În acest caz, minorul pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul;
b) stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce la pierderea cetăţeniei române dacă părinţii sunt cetăţeni străini sau un părinte este cetăţean străin, iar celălalt nu este cunoscut;
c) pierderea cetăţeniei române de către copilul minor în urma schimbării cetăţeniei
părinţilor, dacă minorul domiciliază împreună cu părinţii în străinătate sau părăseşte ţara împreună cu ei;
d) copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român.
e) anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către un cetăţean român.


IV . Drepturi şi obligaţii specifice pe care le au numai cetăţenii români.

Legătura politică şi juridică stabilită între statul român, pe de-o parte, şi cetăţeanul român, pe de altă parte, presupune existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce.

1. Drepturi pe care le au numai cetăţenii români.

a) Dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative ale statului.

Potrivit Constituţiei, au dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi din categoria alegătorilor debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, precum şi cei condamnaţi prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

Pentru a putea fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organismele locale (primar, consilier local sau judeţean) candidaţii trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Senat trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 33 de ani, iar pentru funcţia de Preşedinte al României candidaţii trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 35 de ani.

În dezbaterile Adunării Constituante s-a propus ca aceia care vor candida pentru Adunarea Deputaţilor sau Senat să aibă numai cetăţenia română şi să fi domiciliat în România timp de 5 ani înainte de ziua alegerilor. Pentru funcţia de Preşedinte al României, candidaţii, pe lângă vârsta de cel puţin 35 de ani, trebuia sa aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în România în ultimii 5 ani. Asemenea amendamente nu au fost reţinute de Adunarea Constituantă. Este interesant că în practica unor state central şi est-europene a fost reţinută în Constituţie o asemenea cerinţă cu privire la domiciliu. În Rusia, de exemplu, candidatul la funcţia prezidenţială trebuie să fi împlinit 35 de ani şi să aibă reşedinţa permanentă în Federaţia Rusă de cel puţin 10 ani (art. 81-1, Constituţia Rusiei). În Bulgaria, poate fi ales Preşedinte orice cetăţean bulgar prin naştere, care are 40 de ani împliniţi şi a trăit în ţară în cursul ultimilor 5 ani (art. 93.2 din Constituţia Bulgariei). Mai nuanţat este privită problema în Macedonia: candidatul la funcţia prezidenţială trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 40 de ani si să aibă, în ultimii 15 ani, reşedinţa în Macedonia cel puţin 10 ani (art. 80, Constituţia Macedoniei). Constituţia Republicii Moldova conţine următoarea prevedere: “Pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova pot candida cetăţenii Republicii Moldova care au împlinit vârsta de 35 de ani, au locuit sau locuiesc pe teritoriul ei nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat“ (art. 78.2 Constituţie). În Polonia, condiţia domiciliului în ultimii 5 ani pe teritoriu polonez este cerută doar pentru senatori şi deputaţi şi nu pentru Preşedintele Republicii (art. 96, Constituţia Poloniei). În termenii “majoratului electiv“ (vârsta la care o persoană poate fi aleasă) considerăm că excepţia o constituie Italia, 40 de ani pentru senatori, 25 de ani pentru deputaţi şi 50 de ani pentru Preşedintele Republicii, iar regula este 25-35 de ani pentru senatori şi Preşedinte şi 21-23 de ani pentru deputaţi.

b) Dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile şi militare.
Textul constituţional (art. 16.3), aşa cum a fost el revizuit, conferă posibilitatea celor care deţin o altă cetăţenie, pe lângă cea română, însă au domiciliul în România să ocupe astfel de funcţii: aceste “funcţii şi demnităţi” pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Din interpretarea textului constituţional rezultă implicit că funcţiile private (cele care nu implică exercitarea puterii de stat) vor putea fi ocupate şi de cetăţenii străini şi apatrizi. Condiţia domiciliului pe teritoriul României este logică şi constituie o garanţie a fidelităţii faţă de statul român. Apreciem că nu se justifica interdicţia persoanelor cu dublă cetăţenie (cetăţenia română şi o altă cetăţenie), care domiciliau pe teritoriul României, să nu poată candida la funcţii şi demnităţi publice în România. Mai mult decât atât, perspectiva integrării României în Uniunea Europeană modificarea Constituţiei permite cetăţenilor Uniunii Europene să candideze la anumite funcţii şi demnităţi publice în România. Urmărind aceeaşi logică, prin revizuirea textului constituţional a fost introdus un nou articol care prevede că, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European (art.38, Constituţie).

c) Dreptul cetăţeanului român de a nu fi extrădat sau expulzat din România.
În baza legăturii politice şi juridice stabilite prin raportul de cetăţenie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat şi expulzat din România (art. 19.1.Constituţie). Un asemenea principiu este larg răspândit în dreptul internaţional, singura excepţie notabilă constituind-o Anglia şi S.U.A., care permit extrădarea propriilor cetăţeni. Prin derogare de la prevederile al.1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate (art.19.2.Constituţie).

Extrădarea este un act politico-juridic între două state, care constă în predarea infractorului ori condamnatului statului unde s-a săvârşit infracţiunea sau s-a pronunţat condamnarea. Prin urmare, există două forme ale extrădării: extrădarea infractorului (în vederea judecării lui pe teritoriul statului unde a săvârşit infracţiunea) şi extrădarea condamnatului (în vederea executării pedepsei pe teritoriul statului unde a fost condamnat).

Practica extrădării se întâlneşte în cazul unor infracţiuni grave precum traficul de stupefiante, traficul de arme, piraterie, terorism, omor deosebit de grav etc.

În baza convenţiilor internaţionale, o persoană nu poate fi extrădată din România pentru raţiuni politice sau dacă în ţara respectivă persoană în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii.

Din România pot fi extrădaţi şi expulzaţi cetăţenii străini şi apatrizi, numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Expulzarea, într-o definiţie consacrată, “este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său“. Expulzarea, deşi motivată de considerente predominant politice, nu poate fi arbitrară şi trebuie să i se lase expulzatului dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat.

Extrădarea şi expulzarea se hotărăşte de către justiţie, garantul suprem al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti într-un stat de drept.

În strânsă corelaţie cu drepturile prevăzute la art.19 din Constituţie, apare dreptul
cetăţeanului român de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară (art. 25, Constituţie).

d) Dreptul de a deţine terenuri în proprietate

Constituţia României garantează în art. 44 dreptul de proprietate precum şi creanţele
asupra statului, ocrotind şi garantând în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.

În urma procedurii de revizuire a Constituţiei României, noua formulare a art.44.2 prevede că: “Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. În consecinţă, cetăţenii străini vor putea deţine terenuri în proprietate în România în următoarele condiţii:

• cetăţenii statelor din Uniunea Europeană vor putea deţine terenuri în condiţiile prevăzute de tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (în esenţă, potrivit negocierilor actuale de aderare a României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii vor putea deţine terenuri în proprietate la 5 respectiv 7 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, în funcţie de situarea terenurilor în extravilan sau intravilan;

• alţi cetăţeni străini, în afara acelora din Uniunea Europeană, vor putea deţine terenuri în proprietate în condiţiile prevăzute de tratatele bilaterale încheiate de România cu alte state, sub rezerva reciprocităţii;

• foştii cetăţeni români vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România prin moştenire legală.

În legătură cu faptul că, în prezent, cetăţenii străini şi apatrizi faţă de care nu se aplică asemenea tratate internaţionale nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, multiple discuţii a provocat art. 30 din Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine în România, modificată în 1997: “Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”. S-a susţinut că acest articol încalcă prevederile Constituţiei întrucât conferă acestor cetăţeni străini dreptul de a deţine terenuri în proprietate. În realitate, după cum s-a subliniat în doctrină, textul constituţional este respectat întrucât societatea comercială cu capital parţial sau integral străin are personalitate juridică română şi se supune legilor statului român. De altfel, şi Legea 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat susţine un asemenea punct de vedere: “Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o”.

Rămâne de discutat regimul dreptului de proprietate asupra terenurilor în cazul dizolvării societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin întrucât, în acest caz, dreptul de proprietate asupra terenurilor revine unei persoane fizice de cetăţenie străină. Faţă de situaţia amintită s-au propus următoarele soluţii:

• trecerea terenului în proprietatea statului român, fără nici un fel de condiţionare;

• obligaţia titularului dreptului de proprietate - cetăţean străin - de a înstrăina terenul în termen de un an de la încetarea societăţii (soluţie avută în vedere şi de Legea 18/1991);

• posibilitatea dobândirii dreptului de concesiune asupra terenului pe bază de licitaţie publică, în condiţiile legii.

O combinaţie a ultimelor două soluţii pare a fi cea mai apropiată de spiritul Constituţiei şi de legislaţia internaţională în domeniu.

2. Obligaţii specifice condiţiei de cetăţean român.

1. Obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării
2. Obligaţia de fidelitate faţă de ţară
3. Obligaţia de a presta serviciul militar, în condiţiile legii
4. Obligaţia de a contribui cu impozite şi taxe la cheltuielile publice
5. Obligaţia de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti conferite de Constituţie şi alte legi.


TERITORIUL

Teritoriul constituie acea parte a globului pământesc asupra căreia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod exclusiv şi deplin. Dacă pot exista teritorii fără stat (Antartica, pentru raţiuni ştiinţifice, spaţiul extra-atmosferic şi corpurile celeste care, în virtutea tratatelor internaţionale, nu pot face obiectul aproprierii de către state), totuşi, un stat nu poate exista fără un teritoriu determinat. Teritoriile pot prezenta diverse particularităţi care au repercusiuni directe sau indirecte asupra structurii statale.

Teritoriul de stat este format din:

• teritoriul terestru (solul şi subsolul);

• teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi platoul continental);

• spaţiul aerian.

Apele interioare - sunt formate din râuri, lacuri, canale şi apele porturilor.

Marea teritorială - este acea parte din apele mării sau oceanului, de-a lungul ţărmului unui stat, cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi care se află sub suveranitatea statului riveran.

- linia de bază corespunde fie cu linia ţărmului sau a celui mai mare reflux,
fie cu o linie de baza dreaptă în cazul în care ţărmul statului este neregulat (ex. ţărmul norvegian).

Convenţia asupra dreptului mării din 1982 prevede că fiecare stat îşi stabileşte întinderea mării sale teritoriale, întindere care nu poate depăşi 12 mile marine (22.224 m).

În dreptul internaţional contemporan se consideră că zona economică exclusivă şi platoul continental constituie o prelungire a statului riveran.

• zona economică exclusivă: este zona situată dincolo de marea teritorială, pe o întindere de cel mult 200 mile marine, calculate de la linia de bază a mării teritoriale. Drepturile şi jurisdicţia statului riveran, precum şi drepturile şi libertăţile statelor sunt reglementate de Convenţia asupra dreptului mării din 1982.

• platoul continental: este solul şi subsolul marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, până la o adâncime de 200 metri sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni.

Drepturile statului riveran asupra platoului sau continental sunt reglementate de Convenţia de la Geneva din 1958. Convenţia nu recunoaşte o suveranitate deplină statelor riverane, ci doar anumite drepturi suverane asupra platoului continental, în vederea exploatării resurselor naturale.

Constituţia României din 1991 prevede că marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice exclusive şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 135 alin.4 din Constituţie).

Spaţiul aerian: reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Delimitarea teritoriului se face prin frontiere.

Frontierele sunt linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat.

Frontierele unui stat pot fi:
• naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief;
• artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state coreene este paralela 38 latitudine nordică).

Constituţia României din 1991, în art.3 alin.1, a consacrat caracterul inalienabil al teritoriului României, interzicând astfel orice formă de înstrăinare a acestuia.

Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.


PUTEREA DE STAT

Simpla coexistenţă a unei populaţii pe un teritoriu determinat nu dă naştere unui stat. Pe lângă componenta umană (populaţia) şi materială (teritoriul), un stat are nevoie şi de componenta formală, adică de puterea de stat.

Puterea de stat desemnează existenţa unei autorităţi publice care exercită puterea asupra unei populaţii aflate pe un teritoriu determinat. Uneori, puterea de stat a fost desemnată prin termenul de suveranitate. O asemenea utilizare a noţiunii de suveranitate poate conduce la o confuzie regretabilă, având în vedere faptul că multe constituţii şi documente internaţionale nu echivalează aceste noţiuni, ci consideră suveranitatea un atribut al „poporului” sau al „naţiunii”. Alţi autori au desemnat prin termenul „suveranitate” totalitatea prerogativelor care formează puterea statului. În acest sens, suveranitatea se confundă cu puterea de comandă a statului pe care el o exercită prin organele sale asupra indivizilor şi grupărilor umane de pe teritoriul său.

Într-o altă accepţiune, suveranitatea se prezintă sub două forme: supremă pe plan intern şi independentă pe plan extern. Dimensiunea supremă a suveranităţii semnifică faptul că pe plan intern statul este lipsit de orice subordonare faţă de orice altă putere, statul dispunând, potrivit expresiei lui Jellinek, de „competenţa propriei competenţe”. Dimensiunea externă a suveranităţii semnifică dreptul fiecărui stat, în limitele şi cadrele dreptului internaţional, de a decide în problemele interne şi externe fără nici un fel de constrângere din partea altei autorităţi statale sau suprastatale. Suveranitatea este apanajul statului, spre deosebire de organizaţiile internaţionale (Uniunea Europeană, ONU) care nu pot beneficia decât de transferul de competenţe.

Concepţia tradiţională a suveranităţii absolute a suferit şi suferă serioase limitări în perioada contemporană, limitări determinate fie de dreptul comunitar, fie de dreptul de ingerinţă umanitară în strânsă legătură cu problematica protecţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Indiferent de accepţiunile atribuite suveranităţii, ea nu este însăşi autoritatea politică, ci unul dintre atributele acesteia sau ale puterii de stat.

Puterea de stat are următoarele trăsături:
• reprezintă forma oficială a puterii politice
• este o putere suverană
• deţine monopolul legitim al utilizării forţei pe un teritoriu determinat
• este o putere subordonată dreptului.


TEORIA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Intuit de către Aristotel, paternitatea principiului separaţiei puterilor în stat aparţine, dincolo de Canalul Mânecii, lui John Locke, iar dincoace lui Montesquieu. Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general, istoria politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt seculare, dar necesitatatea lui este mereu actuală.

Actualitatea celebrei formule a lui Montesquieu constituie dovada supremă a perenităţii separaţiei puterilor în stat: “Oricine deţine puterea, are tendinţa de a abuza de ea şi va merge până acolo unde întâlneşte limite. Insăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Pentru a împiedica abuzul puterii, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să oprească puterea“.

Analizând atributele statului, filozoful francez distinge trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească - puteri care se prezintă ca trei forţe egale, încredinţate câte unei categorii de organe, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două în vederea prevenirii arbitrariului şi a concentrării puterilor.

Filozoful francez ajunge la justificarea separaţiei puterilor în baza a cel puţin trei considerente:

a) oricine deţine puterea este tentat să abuzeze de ea şi merge pâna acolo unde găseşte limite şi de aceea puterea trebuie să oprească puterea ;

b) numai separaţia puterilor poate asigura respectul şi aplicarea legii;

c) numai o putere judecătorească (distinctă de cea legislativă şi cea executivă) separată şi independentă, poate veghea la buna funcţionare a sistemului politic, constituind coloana vertebrală a acestuia.

Deşi numele doctrinei separaţiei puterilor în stat este legat de Montesquieu, aşa cum am demonstrat, acesta nu reprezintă “punctul terminus” al teoriei separaţiei puterilor în stat. In concepţia noastră, doctrina separaţiei puterilor în stat este desăvârşită doar după includerea contribuţiei “părinţilor fondatori” ai constituţiei americane.

In sinteză, aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat presupune:

• colaborarea funcţională a puterilor, ceea ce implică:

a. separarea riguroasă în privinţa puterii judecătoreşti care trebuie întotdeauna să fie independentă de celelalte două;

b. colaborarea - limitată - între puterea legislativă şi cea executivă având în vedere obiectivele apropiate pe care le urmăresc.

• separarea organică a puterilor presupune că diversele puteri statale, chiar dacă sunt separate, ele nu sunt izolate unele de altele, ci dotate cu mijloace de acţiune şi control reciproc. Cu alte cuvinte, puterile sunt privite în interdependenţa lor, fiecare dintre cele trei categorii de funcţii ale statului au puterea de a decide şi pe cea de a împiedica (a se limita, a se opri reciproc). Toate aceste “greutăţi şi contragreutăţi“, “măsuri şi contramăsuri“ împiedică alunecarea spre confuzia puterilor şi asigură echilibrul acestora în profitul aplicării corecte a legilor şi a respectării libertăţilor individuale.

După apariţia lui, principiul separaţiei puterilor în stat a fost fie obiectul unei veneraţii quasi religioase, "un adevărat credo al democraţiei liberale" (P. Gaudemet), un “mit fondator”, fie obiectul unor critici devastatoare, “iluzia istorică a unui model teoretic pur imaginar“ (Charles Eisenmann) sau o “teorie teologică bazată pe o trinitate politică, simplă reproducere a trinităţii divine“ (Leon Duguit). S-a mai spus că smogul londonez l-a împiedicat pe Montesquieu, în timpul sejurului său în Anglia, să observe faţeta reală a regimului britanic, fundamental diferită de cea idealizată de el în “Spiritul legilor”. Mai mult decât atât, L. Althusser aprecia că separaţia puterilor a avut mai mult un obiectiv conservator decât progresist, asigurând perenitatea unei “clase decadente“, adică a nobilimii.

In concepţia noastră principiul separaţiei puterilor în stat nu trebuie să fie sanctificat, dar nici demonizat. Simplu, principiul separaţiei puterilor în stat trebuie judecat şi apreciat după locul lui în istoria politică a regimurilor democratice. Analiza criticilor principiului separaţiei puterilor în stat ne oferă o imagine fidelă cu privire la statutul separaţiei puterilor în stat.

1. Separaţia puterilor în stat a fost criticată pentru motivul că încalcă principiul unicităţii puterii de stat, din moment ce susţine faptul că în fiecare stat există trei puteri. In realitate, spun adversarii separaţiei puterilor, ”… nu există decât o singură şi unică putere. Unică prin originea sa, unică prin esenţa sa. Scopul statului este unic, activitatea sa îndreptată spre acest scop este una, puterea sa este una indiferent de varietatea posibilă a formelor pe care le incumbă. Constituirea unei puteri statale suverane prin juxtapunerea a trei puteri distincte, teoretic egale, independente şi suverane şi având fiecare obiectul ei propriu, apare nu numai ca fiind contrară tuturor exigenţelor unei concepţii realiste, dar pur şi simplu imposibilă". In aparenţă, critica pare a fi justificată. In realitate, critica este profund neîntemeiată. Principiul unicităţii puterii de stat nu a fost negat de Montesquieu. In fapt, ceea ce se divizează nu este puterea de stat - unică prin excelenţă - ci exerciţiul acesteia.

Ideea lui Montesquieu este foarte clară: într-o ţară nu există mai multe “puteri” de stat, în sensul în care doctrina constituţională defineşte astăzi acest concept, ci mai multe categorii de funcţii, de atribuţii, de competenţe ale acesteia care, în mod evident, sunt repartizate unor categorii distincte de organe. Această interpretare rezultă direct din textul lui Montesquieu: el foloseşte expresia de “pouvoir” pentru puterea de stat, unică prin excelenţă, şi expresia de “puissance” pentru a desemna funcţiile exercitate de diferite organe ale puterii de stat.

Aşadar separaţia puterilor în stat nu conţine o ”contradictio in terminis”, ci doar o “contradicţie“ în gândirea acelora care îl interpretează pe Montesquieu. Teza unicităţii puterii de stat, considerată de gândirea marxistă a fi “călcâiul lui Ahile” al doctrinei separaţiei puterilor în stat, nu afectează separaţia puterilor în stat, doar negarea separaţiei puterilor în stat, din perspectiva marxistă a unicităţii puterii de stat, conduce la concentrarea puterii şi la distrugerea democraţiei.

In concepţia marxistă, doctrina separaţiei puterilor în stat nu-şi găseşte aplicabilitatea în statul socialist întrucât întreaga putere politică era deţinută de clasa muncitoare în alianţă cu ţăranimea. Separaţia puterilor, în aceeaşi optică, nu era decât o expresie a luptei burgheziei împotriva despotismului monarhic şi, prin urmare, ea nu se mai justifică în societatea socialistă. In practica însă, respingerea doctrinei separaţiei puterilor în stat nu a urmărit altceva decât să ofere suportul ideologic al instaurării dominaţiei totalitare exercitate de către partidul unic, partidul comunist. In justificarea unicităţii puterii, sistemul comunist a instituit - formal – o concentrare a puterii în organul suprem reprezentativ al poporului - adunarea reprezentativă. Este cunoscută în România “democraţia numerelor mari” practicată de regimul comunist: se aprecia că o decizie este cu atât mai democratică cu cât mai multi cetăţeni participau la adoptarea acesteia. Sunt cunoscute, sub acest aspect, celebrele congrese al ţărănimii la care participau peste 11.000 de ţărani. In realitate, atât adunarea reprezentativă (Parlamentul) cât şi celelalte “instanţe democratice“ nu erau decât paravane pentru exercitarea dictaturii comuniste a partidului unic.

2. S-a spus că ideea separaţiei puterilor în stat contravine principiului indivizibilităţii suveranităţii întrucât dacă există mai multe autorităţi politice exclusive trebuie admis că există şi mai multe state. Principiul indivizibilităţii suveranităţii nu este incompatibil cu existenţa unui nivel de organe specializate (executive, legislative şi judecătoreşti) care exercită funcţiile statului pe baza principiilor democraţiei reprezentative.

3. S-a susţinut că este absurd să se spună că “funcţia legislativă“ se află în echilibru cu “funcţia executivă” întrucât a executa legea nu este egal cu a face legea, de unde rezultă o subordonare a puterii executive faţă de puterea legislativă. O asemenea critică formulată separaţiei puterilor se lasă cantonată în subterfugii lingvistice şi nu ţine cont de substanţa principiului separaţiei puterilor în stat: “masuri şi contra-măsuri“, ”pârghii şi contra-greutăţi“ între puterile statului (celebra formulă americană “checks and balances”).

Principiul separaţiei puterilor nu presupune subordonarea puterilor, ci, dimpotrivă, controlul lor reciproc. Numai aşa se poate explica de ce, în regimul parlamentar şi semi-prezidenţial, preşedintele poate dizolva parlamentul, iar acesta din urmă poate demite guvernul prin intermediul unei moţiuni de cenzură.

La fel, în regimul prezidenţial, definit prin separaţia rigidă a puterilor, preşedintele poate exercita un drept de veto, iar parlamentul poate demite preşedintele prin intermediul procedurii impeachement-ului.

Mai mult decât atât, pentru a demonstra inconsistenţa acestei critici, subliniem faptul că, în epoca contemporană, avem de-a face cu o extindere a puterii executive în contextul creşterii complexităţii sarcinilor guvernământului modern. Aşadar, separaţia puterilor în stat nu presupune o subordonare a puterilor în stat, ci un echilibru permanent şi dinamic fără o “reţetă prestabilită”.

4. S-a subliniat faptul că Montesquieu a pornit de la un trinom - puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească -, dar a sfârşit, surprinzător şi regretabil, cu un binom, căci, în concepţia sa, judecătorul n-a preţuit prea mult. Nici această critică nu este îndreptăţită. Este adevărat faptul că Montesquieu foloseşte, cu privire la puterea judecătorească, expresia că aceasta este “invisible et nulle“, dar ea a fost interpretată în afară de context. Montesquieu nu ignoră locul şi rolul puterii judecătoreşti, ci doar subliniază necesitatea ideea independenţei şi imparţialităţii acesteia. Pentru o deplină înţelegere a intenţiei lui Montesquieu redăm formularea acestuia din “Spiritul legilor”: “In felul acesta, puterea judecătorească, atât de temută de către oameni, nefiind legată nici de o anumită categorie socială, nici de o anumită profesiune, devine, ca să spunem aşa, invizibilă şi nulă. Oamenii nu mai au necontenit pe judecători înaintea ochilor şi se tem de magistratură, nu de magistraţi“. Nu trebuie uitat nici faptul că Montesquieu nu reprezintă punctul terminus al separaţiei puterilor în stat. A revenit doctrinei americane rolul de a accentua importanţa ramurii juridice în procesul echilibrării puterilor.

Această critică a stat şi la baza conturării tezei existenţei doar a două puteri în stat întrucât s-a negat caracterul de putere autorităţii judecătoreşti (Ducrocq, Berthelemy, A. Teodorescu). Teza celor două puteri a rămas la “muzeul antichităţilor dreptului constituţional“, fiind contrazisă flagrant de realitătile empirice constituţionale contemporane.

5. Separaţia puterilor, într-o altă critică, este atacată pentru motivul că, fiind axată pe ideea opoziţiei permanente dintre puteri, are ca efect paralizarea activităţii statului. In continuarea acestei critici, s-a subliniat faptul că separaţia puterilor în stat presupune funcţionarea şi izolarea absolută a puterilor. Intr-un asemenea regim ar trebui să existe trei puteri: executivul (regele, miniştri săi), legislativul (camera de jos şi camera de sus) şi judiciarul (corpul magistraţilor).

Fiecare putere ar acoperi foarte exact doar o sferă proprie, fără nici o interferenţă. Fiecare putere în fiecare sferă ar fi asigurată de către un organ riguros distinct de celelalte, iar între puteri nu ar exista nici un fel de mecanism de colaborare şi control reciproc. O simplă lectură a textului din “Spiritul legilor” ne demonstrează faptul că un asemenea model teoretic, pur imaginar, nu există la Montesquieu. ”Aceste trei puteri, spune Montesquieu, ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”. Aşadar, nu este greu de observat că la Montesquieu nu era vorba de separaţie absolută, ci de combinare şi legătură a puterilor. Chiar Montesquieu vorbeşte în scrierile sale de un “proiect de lege miraculos” care “a fost promulgat împotriva voinţei comunelor, lorzilor şi regelui”. La obiecţia clasică a absolutiştilor potrivit căreia acela ce decide în ultimă instanţă, deţine în mod necesar suveranitatea absolută, Montesquieu răspunde: trebuie într-adevăr ca deciziile să fie luate, dar asta nu înseamnă că deciziile trebuie luate de o putere. O decizie poate fi luată de două puteri care s-au pus de acord; şi ele se vor pune de acord - volens nolens - tocmai pentru că o decizie trebuie luată. Adevăratul suveran al unui asemenea regim nu este nici legislativul, nici executivul, ci necesitatea: majoritatea deciziilor luate nu vor fi fost dorite ca atare de nici una din cele două puteri. In practica politică şi constituţională, separaţia absolută a puterilor a fost instituită prin Constituţia franceză din 1791 şi s-a dovedit a fi un “monstru politic şi constituţional neviabil”.

6. S-a obiectat separaţiei puterilor faptul că a fost elaborată la vremea când nu existau partide politice şi, prin urmare, apariţia partidelor politice determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între Executiv şi Legislativ, ci între majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare în alegeri, şi opoziţie, care aşteaptă alternanţa la putere. După cum am demonstrat în această lucrare, apariţia partidelor politice şi a cuplului majoritate - opoziţie nu a înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, ci dimpotrivă, i-a demonstrat forţa şi capacitatea sa de adaptare.

In cazul în care Executivul şi majoritatea parlamentară aparţin aceluiaşi partid, conjugată şi cu o disciplină partidică riguroasă, bipartidismul consensual şi consociaţional are efectul unei atenuări a separaţiei puterilor. Executivul şi majoritatea parlamentară constituie două mâini ale aceluiaşi organism - partidul. Lipsa disciplinei riguroase de partid întăreşte separaţia puterilor.

Dacă Executivul şi majoritatea parlamentară sunt deţinute de partide diferite, fapt conjugat cu lipsa unei discipline partidice riguroase, bipartidismul consensual şi consociaţional întăreşte separaţia puterilor. Bipartidismul conflictual determină o agravare a tensiunii politice conducând la demolarea regimului democratic, deci şi a separaţiei puterilor. Exemplul Austriei între 1918-1934 ne conduce la o asemenea concluzie. Antagonismul între Partidul Socialist şi alte partide a fost aşa de intens la mijlocul anului ‘30 încât a condus la un scurt război civil. Conflictul a avut drept urmare supresia Partidului Socialist, colapsul regimului democratic şi crearea unui sistem autoritarian unipartidic.

In cazul majorităţii covârşitoare a sistemelor multipartidiste, separaţia puterilor şi sistemul partidist se influenţează şi nuanţează reciproc atât în direcţia unei atenuări cât şi a unei întăriri a separaţiei puterilor. Mai mult, putem considera că sistemele partidiste sunt produsul ulterior al configuraţiei mecanismului separaţiei puterilor în sistemul parlamentar şi, în special, prezidenţial.

Având în vedere o asemenea intercondiţionare, putem afirma că adevarata separaţie a
puterilor în stat este întotdeauna produsul combinaţiei prevederilor constituţionale cu sistemul partidic concret. Fundamental rămâne faptul că partidele politice - “liantele democraţiei” - influenţând separaţia puterilor, nu o exclud ci, dimpotrivă, o presupun.

7. Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat desuet întrucât nici o Constituţie recentă nu-l consacră (dezbaterile din Adunarea Constituantă a României). “Consistenţa” acestei critici poate fi demonstrată de realităţile constituţionale contemporane. Să exemplificăm prin intermediul câtorva constituţii la care am avut traduceri oficiale:

Constituţia Germaniei din 23 mai 1949

Constituţia Germaniei, la fel ca alte constituţii democratice, face referiri exprese şi implicite la principiul separaţiei puterilor în stat. Cele trei puteri ale statului precum şi mecanismele de colaborare dintre ele sunt reglementate precis în Constituţie .

Sub aspect terminologic, după ce în Preambulul Constituţiei se face referire la “puterea constituţională a poporului german care adoptă prezenta Lege fundamentală“, în art. 20 alin. 2 se menţionează că “Suveranitatea emană de la popor. Ea se exercită de către popor, prin intermediul alegerilor şi a plebiscitului şi de către organele special investite ale puterilor legislativă, executivă şi judiciară“ iar în alin. următor de la art. 20 se arată că “puterea legislativă este supusă ordinii constituţionale, iar puterile executive şi judiciare sunt supuse legii şi dreptului”. Mai mult decât atât, cap. IX din Constituţie este denumit “Puterea judiciară“, iar art. 92 menţionează faptul că “Puterea judiciară este încredinţată judecătorilor; ea este exercitată de către Tribunalul constituţional federal, de către tribunalele federale prevăzute de Lege fundamentală şi de către tribunalele Landurilor “.

Constituţia Greciei din 9 iunie 1975

Constituţia Greciei îşi exprimă ataşamentul faţă de principiul şi doctrina separaţiei puterilor în stat încă din primul său articol:

Articolul 1
1 Grecia este o republică parlamentară.
2 Suveranitatea populară constituie fundamentul regimului politic.
3 Toate puterile emană de la popor, existând pentru popor şi naţiune şi sunt exercitate aşa cum este prevăzut în Constituţie.

Alte articole fac şi ele referire expresă la separaţia puterilor în stat prin utilizarea expresiei “funcţie“ sau “putere“.

Articolul 26, referindu-se la structura de stat, utilizează expresia “funcţie” în locul celei de “putere”:

Articolul 26
1 Funcţia legislativă este exercitată de către Camera Deputaţilor şi de către Preşedintele Republicii.
2 Funcţia executivă este exercitată de către Preşedintele Republicii şi de către Guvern.
3 Funcţia jurisdicţională este exercitată de către Tribunale ale căror decizii sunt
executate în numele poporului elen.

De menţionat faptul că art. 26, referindu-se la structura de stat, este subsumat capitolului intitulat “Organizarea şi funcţiile statului“.

Dacă atunci când a abordat instituţia prezidenţială sau legislativă constituantul grec nu a folosit expresia “putere executivă“ sau “putere legislativă”, totuşi, atunci când a abordat problema justiţiei a folosit expresia “putere judiciară“ (secţiunea E din Constituţia Greciei).

Constituţia Portugaliei din 2 aprilie 1976

Constituţia portugheză, remarcată şi prin dimensiunea ei cantitativă (aproape 300 de articole), se încadrează în rândul constituţiilor care fac referiri la principiul separaţiei puterilor în stat.

Fără a folosi expresis verbis sintagma “separaţia puterilor în stat“, constituţia portugheză utilizează frecvent expresia “putere” sau “ funcţie“ cu referire directă la separaţia puterilor în stat.

• “Organizarea puterii politice “ (Titlul Părţii a treia din Constituţie)

• “Puterea politică aparţine poporului. Ea este exercitată în conformitate cu textul
constituţional“. (art. 111)

• Art 205: Funcţia jurisdicţională - “Tribunalele sunt organele suveranităţii competente să administreze justiţia în numele poporului”

Mai mult decât atât, articolul 114 din Constituţie este denumit “Separaţie şi interdependenţă“ şi sintetizează, de fapt, chintesenţa principiului separaţiei puterilor în stat: “Organele suveranităţii trebuie să urmărească principiile separaţiei şi interdependenţei stabilite în Constituţie”.

Constituţia Spaniei din 27 decembrie 1978

Constituţia Spaniei se caracterizează printr-o varietate terminologică, atât în ceea ce priveşte reglementările cu caracter de principiu, cât şi cele privitoare la drepturile fundamentale ori la autorităţile publice.

Varietatea terminologică, în privinţa separaţiei puterilor în stat, se focalizează în jurul conceptului de “putere de stat” sau “puteri publice”. După ce în art.1 alin.2 este utilizat conceptul de “putere de stat” (“Suveranitatea naţională rezidă în poporul spaniol; toate puterile de stat emană de la el“), în majoritatea celorlalte articole întâlnim conceptul de“puteri publice“: “Cetăţenii şi puterile publice sunt supuse Constituţiei şi altor reguli ale sistemului juridic”, art.9 alin.1; “Puterile publice asigură protecţia socială, economică şi juridică a familiei“, art. 39 alin. 1, etc.

Constituţia spaniolă, deşi nu foloseşte expresia de “putere executivă“ (în art. 97 atunci când se face referire la rolul Guvernului se menţionează că “El (Guvernul, n.n.) exercită funcţia executivă şi puterea reglementară conform Constituţiei şi legilor“) totuşi, utilizează sintagmele de “putere legislativă“ şi “putere judiciară“ .

Constituţia Bulgariei din 12 iulie 1991

Constituţia bulgară, prima din centrul şi estul Europei după 1989, prezintă toate trăsăturile unei constituţii moderne. Îndepărtându-se de la vechile tipare specifice regimului comunist, actuala constituţie bulgară consacră expres principiul separaţiei puterilor în stat.

După ce în art. 1 se arată că Bulgaria este o republică cu regim parlamentar, în art. 8 se precizează că “Puterea în stat este împărţită în puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească“. Cu privire la sorgintea puterii, Constituţia precizează că “întreaga putere a statului emană de la popor“, iar acesta o exercită “în mod direct şi prin intermediul organelor prevăzute prin prezenta Constituţie“.

Adunarea Naţională, aşa cum se arată în art. 62, exercită puterea legislativă şi asigură controlul parlamentar.

Capitolele IV şi V din Constituţie sunt consacrate puterii executive şi se intitulează “Preşedintele Republicii“ şi “Consiliul de Miniştri“.

Puterea judecătorească (de altfel, titlul Capitolului VI), potrivit art. 117, protejează drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor, persoanelor morale şi statului. Puterea judecătorească este independentă. În exercitarea funcţiei, judecătorii, juraţii, procurorii şi agenţii de instrucţie nu se supun decât legii.

Constituţia bulgară, după modelul european al controlului de constituţionalitate,
reglementează regimul Curţii Constituţionale, instituţie care, formal, nu face parte din rândul nici unei puteri clasice.

Constituţia Republicii Cehia din 16 decembrie 1992

Constituţia cehă realizează, după constituţia americană, cea mai clară şi explicită consacrare a principiului separaţiei puterilor în stat. Textele constituţionale sunt convingătoare în acest sens.

“Poporul este sursa întregii puteri a statului; el o exercită prin intermediul autorităţilor puterii executive, legislative şi judecătoreşti“ (art. 2 alin.1).

Diviziunea tripartită a puterilor se regăseşte explicit în titlurile capitolelor II, III şi IV din Constituţie, după cum urmează:

Capitolul II - Puterea legislativă
Art. 15: 1. Puterea legislativă în Republica Cehă aparţine Parlamentului.
2 Parlamentul este alcătuit din două Camere, Camera Deputaţilor şi Senatul.
Capitolul III - Puterea executivă

Puterea executivă, potrivit Constituţiei, este formată din Preşedintele Republicii şi Guvern. Interesantă este prevederea potrivit căreia “Guvernul este autoritatea supremă a puterii executive” (art.67), prevedere care doreşte să sublinieze preeminenţa Guvernului în raport cu Preşedintele în cadrul puterii executive.

Capitolul IV - Puterea judecătorească
Art. 81: Puterea judecătorească este exercitată în numele Republicii de către tribunale independente.

Spre deosebire de majoritatea constituţiilor central şi est europene, Curtea Constituţională, în sistemul constituţional ceh, este integrată puterii judecătoreşti, după modelul german.

Subliniind ataşamentul la valorile protejate de doctrina separaţiei puterilor în stat, art 4 din Constituţie precizează că “drepturile şi libertăţile fundamentale se află sub protecţia puterii judecătoreşti“.

Constituţia Slovaciei din 3 septembrie 1992

Constituţia slovacă nu conţine un articol special care să consacre expres separaţia puterilor în stat (precum art. 2 alin 1 din Constituţia Cehiei), dar titlurile Părţilor V (“Puterea executivă”), VI (“Puterea legislativă”) şi VII (“Puterea judecătorească”) din Constituţie reflectă explicit principiul separaţiei puterilor în stat.

Este de remarcat şi în această constituţie (precum în constituţia cehă) faptul că, în cadrul puterii executive, “Guvernul este autoritatea supremă a puterii executive” (art.108), iar Curtea Constituţională este parte integrantă a puterii judecătoreşti.

Constituţia Lituaniei din 25 octombrie 1992

Fără a avea o referire atât de explicită la principiul separaţiei puterilor în stat precum constituţia cehă sau slovacă, actuala constituţie lituaniană preia, atât terminologic cât şi substanţial, separaţia puterilor în stat.

După ce în art. 2 şi 3 din Constituţie se arată ca suveranitatea aparţine poporului şi o exercită direct sau prin reprezentanţi aleşi, în art. 5 se face referire la triada clasică a separaţiei puterilor:

“În Lituania, puterea de stat este exercitată de către Seim, Preşedintele Republicii şi Guvern, şi de către Justiţie. Atribuţiile puterilor sunt cele stabilite de Constituţie. Instituţiile puterii sunt în slujba poporului “.

Curtea Constituţională este reglementată distinct, în afara puterii judecătoreşti.

Constituţia Croaţiei din 22 decembrie 1990

Constituţia croată precizează expres în art. 4 că “în Republica Croaţia guvernământul are la bază principiul separaţiei puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească“. Capitolul IV din Constituţie, intitulat “Organizarea guvernământului“, reglementează distinct triada separaţiei puterilor în stat: legislativ, executiv şi judecătoresc. Puterea legislativă, potrivit art. 70, este exercitată de către parlamentul croat (Sabor) compus din două camere, puterea executivă este exercitată de către Guvern (art.107), iar puterea judecătorească este exercitată de curţile judecătoreşti. Curtea Constituţională se constituie într-o autoritate distinctă faţă de puterea judecătorească.

Constituţia Macedoniei din 17 noiembrie 1991

Constituţia Macedoniei concepe principiul separaţiei puterilor în stat ca o valoare
fundamentală a ordinii constituţionale din Republica Macedonia, alături de alte valori precum pluralismul politic, statul de drept sau alegeri libere şi democratice (art. 8 din Constituţie).

Capitolul III din Constituţie - “Organizarea autorităţii de stat” - reglementează distinct puterile clasice ale statului: legislativă, executivă şi judecătorescă. Curtea Constituţională nu face parte, formal, din cadrul puterii judecătoreşti.

Constituţia Sloveniei din 23 decembrie 1991

Constituţia Sloveniei consacră expres principiul separaţiei puterilor în stat:

“În Slovenia, puterea supremă aparţine poporului. Cetăţenii exercită puterea în mod direct prin alegeri şi în concordanţă cu principiul separaţiei puterilor în executivă, legislativă şi judecătorească” (art.3 alin.2 din Constituţie).

Puterea legislativă aparţine Adunării Naţionale, formată din 90 de deputaţi, puterea executivă aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului, iar puterea judecătorească este exercitată de sistemul instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională este o autoritate independentă formată din 9 judecători aleşi de Adunarea Naţională la propunerea Preşedintelui Republicii.

În orice caz, după cum arată un celebru constituţionalist român, pentru cei care pun la îndoială valoarea separaţiei puterilor, trebuie să li se amintească că unui sceptic, care contesta că ar exista mişcare în lumea aceasta, Socrate i-a răspuns începând să se plimbe...

Admiţând valoarea teoretică şi practică a separaţiei puterilor în stat, unii teoreticieni propun totuşi, sub impulsul mutaţiilor contemporane intervenite în evoluţia separaţiei puterilor, înlocuirea sintagmei de “separaţie a puterilor” cu o alta mai adecvată.

Cu toate că sintagma “separaţia puterilor în stat” prezintă o anumită acurateţe - afirmă Richard Neustadt - în multe privinţe ea se prezintă ca o descripţie greşită. Sintagma “instituţii separate împărţind puterile” (“separate institutions sharing powers”) prezintă mai multă acurateţe deoarece despre ceea ce discutăm cu adevărat este împărţirea nu separarea puterilor.

Formula lui Neustadt - în fapt - limitează separaţia la instituţii şi asociază funcţiile cu divizarea (împărţirea) puterii. Sintagma lui Neustadt prezintă o largă răspândire în literatura de specialitate americană. În literatura română de specialitate, I. Deleanu vorbeşte despre “partajarea puterii de a reglementa între diferitele autorităţi statale”. Termenul de “autoritate publică” în loc de “putere statală” este des utilizat, mai ales, în literatura franceză de specialitate.

După părerea noastră, din perspectiva principiului separaţiei puterilor în stat, important nu este sintagma folosită, (“separaţie a puterilor”, “partajarea puterilor”, “autoritate publică”), nici chiar numărul puterilor (Montesquieu spune doar că în orice stat există cel puţin (s.n.) trei puteri, prin urmare pot fi patru, cinci sau mai multe puteri), ci existenţa mijloacelor de echilibru şi control reciproc între puterile statului. Problema nu este una de terminologie, ci de esenţă.

Dacă acceptăm vechea sintagmă de “separaţie a puterilor” trebuie să conştientizăm noua reorganizare a raporturilor dintre puterile statului în contextul mutaţiilor politice şi constituţionale intervenite în contemporaneitate.

Dacă recurgem la o altă sintagmă, “instituţii separate împărţind puterile”, “partajarea atribuţiilor guvernământului”, “autorităţi publice” etc., trebuie să nu omitem esenţa şi finalitatea separaţiei puterilor: interdependenţa, echilibrul şi controlul reciproc între puteri în vederea conservării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi asigurării eficienţei în procesul de guvernare.

Datorită extraordinarei sale rezonanţe politice şi morale, înclinăm spre păstrarea vechii sintagme de “separaţie a puterilor” conjugată cu noile dimensiuni contemporane pe care le presupune doctrina separaţiei puterilor.

Principiul separaţiei puterilor în stat, născut din nevoia de a înfrâna abuzurile monarhilor şi proteja drepturile şi libertăţile cetăţeneşti îşi păstrează valabilitatea în orice democraţie.

Criticat, deseori fără a fi fost îndestul priceput, ori din cauza unor idei preconcepute, principiul separaţiei puterilor rămâne temelia de organizare a tuturor regimurilor democratice.

Nu susţinem că principiul separaţiei puterilor este perfect.

Nu susţinem că aplicarea lui nu ridică nici un fel de probleme.

Tot ceea ce vrem să accentuăm este că, într-adevăr, greutăţile aplicării separaţiei
puterilor sunt mari, dar consecinţele neaplicării lui sunt dezastruoase.

Cei care îşi manifestă îndoiala cu privire la o asemenea afirmaţie sunt invitaţi să compare regimurile dictatoriale, apărute de-a lungul istoriei în coordonatele concentrării şi confuziei puterilor statului, cu marile democraţii din trecut şi prezent fundamentate pe separaţia puterilor statului.

Şansele afirmării democraţiei sunt ridicate, iar perspectivele tiranice sunt diminuate în condiţiile menţinerii şi afirmării principiului separaţiei puterilor în stat. Istoria, după cum am văzut, confirmă un asemenea punct de vedere.

Este situaţia diferită astăzi? Nu mai este nevoie să ne fie frică de Putere?

Secolul XX ne dovedeşte, mai mult ca oricând, că trebuie să ne fie frică de Putere, fără importanţă unde, în Rusia sau S.U.A., China sau Germania, Spania sau Japonia.

Ce motive avem să credem că puterile statului fiind unite (sau într-un alt aranjament) vor produce consecinţe mult mai benefice?

Istoria iarăşi ne dovedeşte contrariul, determinându-ne să nu uităm “lecţia“ lui Montesquieu:

”oricine deţine Puterea are tendinţa de a abuza de ea. Puterea trebuie să oprească Puterea”

sau

“reflecţia lui Madison: “... ce este guvernământul însuşi dacă nu cea mai măreaţă reflecţie asupra naturii umane? Dacă oamenii ar fi sfinţi, nici un guvernământ nu ar mai fi necesar. Dacă sfinţii ar guverna oamenii, nu ar mai fi nevoie de nici un fel de control intern sau extern asupra guvernământului. Construind un guvernământ, guvernat de oameni asupra oamenilor, dificultatea cea mai mare rezidă, în primul rând, în a oferi guvernământului posibilitatea de a controla pe cei care-i guvernează, iar apoi în obligarea guvernământului de a se controla pe sine însuşi. Dependenţa de popor constituie, indiscutabil, modalitatea primară de control a guvernământului, dar experienţa umanitătii ne-a confirmat necesitatea unor precauţii (mijloace) auxiliare” (Federalistul, 51).

Indiscutabil, principiul separaţiei puterilor nu mai poate fi privit în litera lui clasică.

Realităţile politice şi constituţionale care au urmat formulării lui de către Montesquieu şi “American Founders” şi-au pus “amprenta” asupra separaţiei puterilor. Principiul separaţiei puterilor rămâne însă viabil în spiritul lui funciar. Unirea libertăţii şi demnităţii umane pe care o presupune teoria lui Montesquieu nu şi-a pierdut valoarea în contemporaneitate.

Principiul separaţiei puterilor în stat a rămas criteriul de referinţă în definirea regimurilor politice. Problema alegerii tipului de regim politic şi a mecanismelor instituţionale aferente este importantă nu numai pentru tranziţia la democraţie, dar şi pentru menţinerea şi consolidarea democraţiei. Practica politică şi literatura de specialitate a fost dominată de “lupta” dintre prezidenţialism şi parlamentarism, şi până recent, cei mai mulţi analişti au susţinut că parlamentarismul asigură mai bine stabilitatea democratică în comparaţie cu prezidenţialismul.

Alţi autori au reevaluat avantajele prezindenţialismului şi semi-prezidenţialismului în promovarea stabilităţii democratice şi, în consecinţă, nu există un punct de vedere unitar cu privire la superioritatea unui anumit tip de regim politic. Chiar dacă nu există un consens cu privire la superioritatea unui anumit tip de regim politic, totuşi, este acceptată ideea că factorii instituţionali - fundamentaţi pe principiul separaţiei puterilor în stat - sunt importanţi în instituirea şi consolidarea unui regim democratic. Divergenţele apar în momentul în care se încearcă “ierarhizarea” factorilor instituţionali în procesul consolidării democratice.

Fără a intra în alte detalii, considerăm că demersul nostru ideatic a demonstrat prioritatea factorilor instituţionali în procesul construirii şi consolidării democraţiei. Factorii instituţionali nu sunt singurii care asigură succesul unui regim democratic, dar sunt cei mai importanţi. Alţi factori, precum capitalul social (concept relativ nou în domeniul ştiinţelor politice care desemnează o a treia formă de capital, după capitalul fizic şi cel uman, şi se traduce prin abilitatea oamenilor de a munci în grupuri şi organizaţii bazate pe norme şi valori comune), cultura civică, performanţa economică, alternanţa la putere etc., sunt importanţi în consolidarea unei democraţii. Potrivit lui Juan Linz şi Alfred Stepan (1996), consolidarea democratică poate fi obţinută prin trei dimensiuni: comportamentală,
atitudinală şi constituţională.

Din punct de vedere comportamental putem vorbi de o democraţie consolidată atunci când nici un actor politic semnificativ nu incearcă să înlăture regimul pe căi nedemocratice sau să folosească violenţa pentru a obţine o secesiune în vederea formării altui stat.

Din punct de vedere atitudinal o democraţie este consolidată dacă, în timpul unei crize politice sau economice majore, majoritatea cetăţenilor continuă să creadă că procedurile şi instituţiile democratice sunt cea mai bună alternativă pentru a guverna (sau a produce schimbarea) şi când sprijnul pentru alternative antisistem este redus.

Din punct de vedere constituţional o democraţie este consolidată atunci când actorii guvernamentali şi neguvernamentali îşi rezolvă conflictele în limitele cadrului legal şi al procedurilor şi instituţiilor specifice instituite prin procesul democratic.

Fie şi numai din analiza lui Linz şi Stepan se poate observa rolul decisiv al separaţiei puterilor - ca factor reglator la nivel comportamental, atitudinal si constituţional - în procesul consolidării democratice.

Separaţia puterilor în stat nu este niciodată o realitate desăvârşită şi nici un sistem politic din lume nu poate pretinde că a atins perfecţiunea separaţiei puterilor în stat. Principiul separaţiei puterilor în stat este un ideal, dar niciodată o utopie.

Constituţia României din 1991 a evitat să consacre expres principiul separaţiei puterilor în stat. Cu toate acestea Constituţia făcea referiri implicite la separaţia puterilor în stat, de exemplu în art. 80.2 unde se arăta ca Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului.

Revizuirea Constituţiei Romîniei a condus la prevederea expresă a principiului separaţiei puterilor în stat în corpul legii fundamentale:

La articolul 1, după alineatul (3) s-au introdus două noi alineate (4) şi (5) cu următorul cuprins:
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) In România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.


Unitatea 3. Teoria Constitutiei.

Obiective:Prezentarea modalitatii de definire si clasificare a constitutiilor. Analiza procedurii de adoptare si revizuire a Constitutiei Romaniei.

Concepte cheie: definitii politice si juridice, constitutii cutumiare, constitutii scrise, constitutii flexibile, constitutii rigide, carta concedata, statut, pact, conventie, adunare constituanta, putere constituanta originara, limitele revizuirii constitutiei.

O constituţie, dincolo de valoarea sa simbolică sau filosofică, este un document politic şi juridic. Valoarea politică a unei constituţii primează întrucât juridicul nu face altceva decât să ridice la rang de lege voinţa politică majoritară.

Dată fiind dublă semnificaţie a legii fundamentale - ca document politic şi juridic - şi definiţiile enunţate pot fi împărţite, în general, în definiţii politice sau preponderent politice şi definiţii juridice.

1. DEFINIŢII politice sau preponderent politice

•“Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie“ (art.16 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului)

•“Fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine“ (Hegel)

•“O constituţie scurtă şi obscură este cea mai bună constituţie“ (Napoleon)

•“Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar“ (Thomas Paine)

•“O Constituţie este o retrospectivă şi o perspectivă a societăţii în care apare“

•“Constituţia şi legile fundamentale sunt planul în temeiul căruia Naţiunea a hotărât să lucreze spre fericirea ei“. (Vattel)

•“Erou civilizator“ al organismului social

•“Cartea tehnică a mecanismului social“

•“Pact social“ între guvernanţi şi guvernaţi

•“Statutul persoanei morale - stat“

•“Sora geamănă a libertăţii“

•“Constituţia este o simplă barieră de hârtie împotriva arbitrariului puterii politice“


Definiţii juridice

Concepţia juridică reţine două criterii esenţiale în definirea constituţiei: criteriul material şi criteriul formal.

Potrivit criteriului material, Constituţia reprezintă ansamblul regulilor de drept, indiferent de sursa şi de forma lor, având ca obiect constituirea, funcţionarea şi raporturile principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele şi cetăţeni. Definiţia materială a constituţiei ignoră procedura specifică de adoptare a normelor constituţionale şi pune accentul pe “materia“ care este reglementată de constituţie: organizarea şi relaţiile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti precum şi garanţiile acestora, sistemul electoral etc.

Potrivit criteriului formal, Constituţia reprezintă ansamblul regulilor juridice, indiferent de obiectul lor, elaborate şi revizuite după o procedură superioară celei utilizate pentru adoptarea legilor ordinare şi organice. Criteriul formal, ignorând conţinutul normelor constituţionale, consideră că fac parte din corpul constituţiei toate normele juridice adoptate după o procedură specifică (majoritate calificată, referendum etc.). În acest sens, după părerea profesorului Deleanu, unele “reguli constituţionale“ sunt epatante: amendamentul XVIII al Constituţiei americane din 1918 privitor la prohibiţia băuturilor spirtoase sau art.25 bis al Constituţiei Elveţiei cu privire la regulile de tăiere a bovinelor.

După îmbinarea criteriului material cu cel formal, constituţia poate fi definită ca fiind ansamblul regulilor juridice adoptate după o procedură specifică şi superioare tuturor celorlalte norme juridice şi prin care se stabileşte modul de instituire, de organizare şi functionare a puterii publice, limitându-se totodată exercitarea acesteia (I. Deleanu).


2. CLASIFICAREA constituţiilor

2.1. Clasificarea clasică a constituţiilor încetăţenită în literatura de specialitate este aceea în constituţii cutumiare şi constituţii scrise.

• Constituţii cutumiare: sunt rezultate din obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenţa, functionarea organelor puterii, raporturilor dintre aceste organe şi dintre ele şi cetăţeni.

Cutuma constituţională apare într-un stat cu o constituţie scrisă în timp ce constituţie cutumiară, în lipsa unei constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea politică a societăţii.

Pentru ca un precedent constituţional să devină cutumă constituţională trebuie, în opinia profesorului Deleanu, îndeplinite următoarele condiţii:
a) repetarea situaţiilor identice;
b) durata - repetarea îndelungată a respectivului fapt;
c) constantă - multiplicarea aceluiaşi fapt în acelaşi sens;
d) claritatea - adică o suită de fapte nesusceptibile de mai multe interpretări;
e) consensul - acreditarea largă a precedentului ca regulă de drept.

• Constituţii scrise: se prezintă sub forma unui document politico-juridic, cuprinzând mai multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de către corpul electoral sau de către reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.

Constituţiile scrise pregătesc cadrul instituţional al apariţiei statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice.

Primele constituţii scrise:
- Constituţia americană 1787 (înainte: Virginia - 1776, New Jersey - 1777);
- Constituţia franceză 1791;
- Suedia - 8 iunie 1809;
- Norvegia - 17 martie 1814;
- Olanda - 24 august 1815.

2.2. În funcţie de modul în care pot fi modificate, constituţiile pot fi împărţite în constituţii flexibile şi constituţii rigide.

• Constituţii flexibile (suple) - se caracterizează prin aceea că regulile de conduită pe care le stabilesc au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii legislative obişnuite. Cu alte cuvinte, orice lege poate modifica oricând constituţia.

Constituţia flexibilă “scoate“ din ecuaţia exerciţiului democratic problema controlului constituţionalitătii legilor.

Exemplul clasic de constituţie flexibilă îl constituie constituţia cutumiară. Mai sunt considerate drept constituţii flexibile şi acele constituţii care prevăd o procedură simplă de revizuire a acestora. Pot fi încadrate în această categorie următoarele constituţii: Constituţia franceză de la 1814, Constituţia italiană de la 1848 şi constituţiile socialiste, în general.

Deşi numărul constituţiilor flexibile este extrem de redus, totuşi o anumită justificare poate exista şi pentru modificarea cu uşurinţă a reglementărilor constituţionale: societatea omenească este în continuă schimbare, iar ceea ce este valabil astăzi, mâine poate fi perimat.

• Constituţii rigide: se caracterizează prin aceea că regulile constituţionale pot fi
modificate numai după îndeplinirea unor proceduri complicate şi a unor condiţii
prealabile. Constituţiile rigide sunt, prin excelenţă, constituţii scrise.

Deşi constituţiile cutumiare sunt prin excelenţă constituţii flexibile, totuşi putem observa şi un anumit caracter rigid al constituţiilor cutumiare. Ţările care posedă o constituţie cutumiară (precum Anglia) ar putea oricând să adopte o constituţie scrisă. Acest fapt constituţional ar presupune o ruptură cu tradiţiile înrădăcinate de-a lungul timpului.

Schimbarea constituţională în direcţia unei constituţii scrise ar fi însoţită cu siguranţă de anumite tensiuni pe care guvernanţii cu greu şi le-ar putea asuma. Rezistenţa la schimbarea constituţională determinată de forţa tradiţiei conferă, aşadar, un anumit grad de rigiditate al constituţiilor cutumiare.

Caracterul rigid al constituţiilor scrise este determinat de necesitatea asigurării unei anumite stabilităţi legislative în vederea întăririi autorităţii legii şi a statului de drept. Posibilitatea modificării regulilor constituţionale printr-o procedură specifică legilor ordinare ar conduce la o instabilitate juridică şi politică, la imposibilitatea fixării legilor în conştiinta juridică a cetăţenilor.

Clasificarea constituţiilor după modul lor de stabilire

1. Carta concedată (constituţia acordată) - este adoptată la iniţiativa şefului statului, a monarhului care, sub presiunea forţelor progresiste, recunoaşte anumite drepturi fundamentale în favoarea cetăţenilor.

Exemple de asemenea constituţii: Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1844, Constituţia japoneză din 1889, Carta din 4 iunie 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea.

2. Statutul - este tot o constituţie acordată, adoptată însă pe cale plebiscitară. De cele mai multe ori aceste plebiscite au fost simple simulacre de consultare a alegătorilor. Exemple: Constituţia României din 1938, Statutul Albertin (Constituţia Italiei din 1848).

3. Pactul - este rezultatul unui compromis între monarh şi adunările reprezentative. În timp ce cartele concedate şi statutele sunt elaborate fără participarea adunărilor reprezentative, pactul le asigură acestora o poziţie cel puţin egală cu cea a monarhului în opera de elaborare a normelor constituţionale. Exemple de pacte: Carta franceză din 14 august 1830, Constituţia României din 1866 si 1923.

4. Constituţia-Convenţie - este adoptată de o Adunare Reprezentativă a corpului electoral aleasă special pentru elaborarea unei constituţii. Ex. Constituţia SUA din 1787.

Distincţia dintre puterea constituantă originară şi puterea constituantă derivată

Puterea constituantă originară este acea putere care adoptă Constituţia unui stat. Această putere este exercitată direct de către corpul electoral prin referendum sau printr-un organism special creat în acest scop. (ex. Adunarea Constituantă din 1991)

Puterea constituantă derivată este acea putere care modifică Constituţia în vigoare pe baza procedurilor şi în cadrele prevăzute de puterea constituantă originară.

ADOPTAREA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991

I. Etapele şi actele politico-juridice premergătoare Constituţiei României din 1991.

1. Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.

Cele mai importante precizări ale Comunicatului sunt următoarele:

•separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate;
•abandonarea rolului conducător al partidului unic;
•organizarea de alegeri libere şi democratice;
•dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu;
•trecerea întregii puteri de stat asupra CFSN.

2. Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989.

Decretul-Lege preia ideile preconizate în Comunicatul CFSN şi instituie în favoarea
Consiliului unele prerogative specifice unui parlament precum:

•numirea şi revocarea primului-ministru;
•numirea şi revocarea membrilor Guvernului;
•emiterea de decrete cu putere de lege;
•numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului
general.

Prin acelaşi Decret, Comisiile teritoriale ale FSN au fost transformate în organe locale ale puterii de stat.

3. Decretul-Lege nr. 31 din 9 februarie 1990 cu privire la constituirea Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională.

Componentele esenţiale ale Decretului sunt următoarele:

•Reprezentarea în Consiliu a partidelor constituite până la acea dată cu câte 3 membri, dar astfel încât numărul acestor reprezentanţi să nu depăşească 50% din totalul membrilor Consiliului;
•Transformarea FSN în formaţiune politică participantă la viitoarele alegeri.

4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990.

Acest act normativ are valoarea unei legi electorale şi a unei “mini-constituţii“. Ca lege electorală, Decretul-Lege nr. 92 a prevăzut modalitatea desfăşurării alegerilor din mai 1990. Ca “mini-constituţie” decretul-lege a reglementat cadrul instituţional de instituire a puterii ce urma să fie desemnată în urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din mai 1990.

Decretul prevedea:

•structura bicamerală a viitorului Parlament;
•atribuţiile Preşedintelui României;
•raporturile dintre Parlament, Preşedinte şi Guvern;
•funcţionarea viitorului Parlament bicameral ca Adunare Constituantă şi legiuitor
obişnuit. În calitate de Adunare Constituantă viitorul Parlament trebuia să adopte noua Constituţie în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei.

5. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990.

În urma alegerilor parlamentare, Camera Deputaţilor şi Senatul în luna iulie 1990 s-au reunit în şedinţă comună ca Adunare Constituantă, adoptând regulamentul Adunării Constituante.

6. Adoptarea Constituţiei României de către Adunarea Constituantă.

Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituţie a României în 21 noiembrie 1991 cu 441 voturi “pentru” şi 95 voturi “împotrivă”.

7. Intrarea în vigoare a Constituţiei României în urma referendumului naţional din 8
decembrie 1991.

Revizuirea Constituţiei României

Constituţia României are un caracter rigid. Rigiditatea constituţiei este determinată de procedura dificilă de revizuire a acesteia fundamentată pe iniţiativa, procedura şi limitele revizuirii constituţiei.

1) Subiectele iniţiativei de revizuire a Constituţiei:

•Preşedintele României la propunerea Guvernului. Prin urmare, deşi discutăm de un
singur subiect de iniţiativă a revizuirii constituţiei, în realitate, este necesar acordul celor două componente ale puterii executive.

•cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

•cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Condiţionările geografice şi numerice vizează asigurarea reprezentativităţii şi seriozităţii propunerii de revizuire a constituţiei. Curtea Constituţională este abilitată să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiaţivei legislative de către cetăţeni (art.144 lit.h. din
Constituţie).

Controlul constituţionalitătii iniţiativei de revizuire a Constituţiei. Potrivit art.146 lit.a din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, va verifica:

a. caracterul constituţional al propunerii legislative sau al proiectului de lege ce face obiectul iniţiativei. Controlul de constituţionalitate vizează concordanţa proiectului sau a propunerii legislative cu limitele materiale ale revizuirii constituţiei stipulate expres de puterea constituantă originară în art.152 din legea fundamentală;

b. întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, precum şi
respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de
Constituţie, pentru iniţiativa legislativă populară;

c. îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea iniţiativei legislative populare de revizuire a Constituţiei şi la atestarea listelor de susţinători ai acestei iniţiative, potrivit procedurii reglementate de Legea 189/1999.

Curtea Constituţională se pronunţă în termen 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituţiei. În cazul în care Curtea Constituţională constată, prin decizie, constituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei, atunci procedura parlamentară de legiferare începe în Camera Parlamentului sesizată cu iniţiativa legislativă.

În cazul în care Curtea Constituţională constată, prin decizie, neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţie, procedura parlamentară este oprită, iar subiectul iniţiativei de revizuire a Constituţiei trebuie să refacă întreaga procedură. O asemenea concluzie decurge din interpretarea art.147 alin.4 din Constituţie care precizează că deciziile Curtii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În cazul în care Curtea Constituţională constată, prin decizie, neconstituţionalitatea parţială a iniţiativei de revizuire a Constituţie, procedura parlamentară, în opinia noastră, poate continua cu privire la acea parte declarată constituţională de către Curtea Constituţională.

2) Procedura de revizuire a Constituţiei cuprinde două etape:

a. Discutarea şi adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire în cele două Camere ale Parlamentului. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei trebuie să fie adoptată cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă iniţiativa de revizuire este adoptată în formă diferită în cele două Camere, iar prin procedura medierii nu se ajunge la un acord, atunci Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinta comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor.

b. Organizarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei. Textul constituţional
precizează că “revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire“.

Legat de acest text constituţional, în literatura de specialitate s-au conturat două probleme:

•Este improprie folosirea termenului de “revizuire definitivă“ a constituţiei întrucât ne-ar conduce la ideea că înainte de organizarea referendumului revizuirea este “provizorie“, or, în întregul ei, revizuirea produce efecte juridice numai după
ratificarea ei prin referendum de către corpul electoral.

•Care este consecinţa expirării termenului de 30 zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire pentru organizarea referendumului? Unii autori consideră că “întrucât chiar Constituţia fixează un termen maxim pentru organizarea referendumului, expirarea termenului are ca efect invalidarea deciziei Camerei“. Profesorul Tudor Drăganu considera că o lege de revizuire a Constituţiei nu poate fi invalidată decât prin referendum şi, prin urmare, chiar atunci când termenul de 30 de zile a fost depăşit, convocarea corpului electoral pentru a se pronunţa asupra ei va fi totuşi necesară.

Teoretic, problema este rezolvată de Legea referendumului care menţionează că data
referendumului pentru revizuirea Constituţiei se stabileşte prin lege (art.15 alin.1 lit.a din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului) cu respectarea termenului de 30 de zile stabilit de legea fundamentală. În aceste condiţii este puţin probabil ca Parlamentul să stabilească pentru referendum o dată ce s-ar situa în afara termenului constituţional de 30 de zile.

Totuşi, neorganizarea referendumului în termenul de 30 de zile nu poate priva corpul electoral de dreptul de a se pronunţa asupra proiectului legii de revizuire a legii fundamentale. Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Rezultatul referendumului este pozitiv dacă au spus „DA” revizuirii Constituţiei cel puţin jumătate plus unu din numărul cetăţenilor participanţi la referendum.

Curtea Constituţională prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei şi confirmă rezultatele acestuia.

Legea de revizuire a Constituţiei intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului (art.45 din Legea 3/2000).

•Este posibil ca după adoptarea de către Parlament a proiectului sau a propunerii de
revizuire a Constituţiei, dar înainte de organizarea referendumului, Curtea
Constituţională să fie sesizată cu o obiectie de neconstituţionalitate privind legea
adoptată? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. În acest sens, Propunerea legislativă de modificare şi completare a Legii 47/1992, adoptată de Camera Deputaţilor introduce un nou art. 20 indice 5, care instituie o formă de control din oficiu, asupra legii de revizuire a Constituţiei, după adoptarea ei de către Parlament. Curtea Constituţională va realiza verificarea constituţionalităţii procedurii de adoptare a legii de revizuire a Constituţiei şi respectarea limitelor dispoziţionale ale revizuirii Constituţiei, prin legea adoptată de cele două Camere ale Parlamentului. În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea se pronunţă din oficiu asupra constituţionalităţii acesteia, după aceeaşi procedură. Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În această situaţie, legea se consideră adoptată de Parlament la încheierea procedurii de reexaminare, şi numai apoi va putea fi supusă referendumului.

3) Limitele revizuirii Constituţiei:
•Limite materiale: nu pot face obiectul revizuirii dispozitiile Constituţiei privind:
•caracterul naţional al statului
•independenţa statului
•caracterul unitar şi indivizibil al statului
•forma republicană de guvernământ
•integritatea teritoriului
•independenţa justiţiei
•pluralismul politic şi limba oficială.

De asemenea, nu este admisibilă nici o revizuire care ar avea ca rezultat suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

•Limite situaţionale - Constituţia nu poate fi modificată:
•pe durata stării de asediu
•pe durata stării de urgenţă
•pe timp de război
•pe durata prorogării legale a mandatului Camerelor, până la întrunirea legală a noului Parlament.

Menţionăm faptul că, în baza art.146 lit.a din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională vizează constituţionalitatea extrinsecă şi constituţionalitatea intrinsecă.

Sub aspectul constituţionalitătii extrinseci se va verifica dacă iniţiativa de revizuire provine de la subiectele expres prevăzute în Constituţie şi dacă sunt respectate condiţiile geografice şi numerice în cazul iniţiativei populare.

Sub aspectul constituţionalitătii intrinseci se va verifica dacă iniţiativa de revizuire nu depăşeşte limitele revizuirii Constituţiei României.


Unitatea 4. Sistemele electorale

Obiective: Definirea notiunii de sistem electoral si prezentarea principalelor tipuri de sisteme electorale, cu referire la cazul Romaniei - alegerile prezidentiale si parlamentare.
Concepte cheie: sistem electoral, sistem majoritar, reprezentare proportionala, scrutin, prag electoral, corficient electoral.

Sistemul majoritar

Sistemul reprezentării proporţionale

Sistemul electoral poate fi definit ca fiind ansamblul procedurilor de desemnare a
reprezentanţilor corpului electoral în organismele puterii centrale şi locale.

Importanţa sistemului electoral. Sistemul electoral prezintă o importanţă deosebită pentru configuraţia sistemului partidist care, la rândul lui, influenţează relaţiile dintre executiv-legislativ şi judecătoresc. De asemenea, tipul de sistem electoral are un impact asupra legăturii pe care o instituie între alegător şi ales.

Tipuri de sisteme electorale. Principalele sisteme electorale sunt sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale. La acestea se adaugă sistemul mixt care combină elemente din primele sisteme menţionate.

SISTEMUL MAJORITAR este acel scrutin în care candidatul cu cele mai multe voturi
obţinute este declarat ales. Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin şi, totodată, cel mai utilizat. Potrivit unei statistici a Uniunii Interparlamentare, nu mai puţin de 83 de state au la baza legilor lor electorale acest sistem de alegere. Acest sistem mai este denumit şi “winner takes all”, adică “câştigătorul ia totul“.

Sistemul majoritar poate fi:
a) uninominal - când votul este acordat unei persoane
b) plurinominal - când se votează liste de candidaţi. În acest caz alegătorul poate fi pus în două situaţii:
- fie să voteze o listă care nu poate fi modificată
- fie are posibilitatea de a indica ordinea de preferinţă pentru persoanele înscrise pe liste.

În practica electorală atât sistemul majoritar uninominal cât şi sistemul majoritar
plurinominal pot fi practicate cu un singur tur (majoritatea relativă) sau cu două tururi (majoritatea absolută). Mai poate fi întâlnit şi scrutinul practicat prin vot alternativ.

Scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur (majoritate relativă) - constă în aceea că alegătorul îşi exprimă un singur vot pentru un singur candidat, iar acela care obţine cele mai multe voturi este ales.
A 35 - ales
B 25
C 20
D 20

Este de remarcat faptul că un candidat ales cu majoritate relativă are mai multe voturi împotriva lui decât pentru.

Acest tip de scrutin duce la exprimarea de către alegător a unui “vot tactic“. Alegătorul care consideră că şansele candidatului său preferat sunt destul de reduse va vota pentru candidatul care, pentru el, este cel mai puţin inacceptabil, dintre cei care, în viziunea lui, au cele mai mari şanse de a fi aleşi. Astfel, voturile pentru diverşi candidaţi nu mai reflectă adevăratul suport de care aceştia se bucură.

Acest sistem este practicat în Marea Britanie şi SUA. De asemenea, în Germania şi Croaţia unde este practicat un sistem mixt, aproximativ jumătate dintre parlamentari sunt aleşi prin scrutin uninominal majoritar relativ.

Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi (majoritate absolută). Conform acestui sistem este declarat ales candidatul care obţine cel puţin jumătate din totalul voturilor valabil exprimate.

Se practică şi metoda scrutinurilor succesive.

Şi acest tip de scrutin încurajează “votul tactic“.

Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi este practicat în Franţa (după primul tur sunt excluşi candidaţii care au primit mai puţin de 12,5% din voturi, cel de-al doilea tur fiind câştigat de candidatul care primeşte cel mai mare număr de voturi) şi Macedonia. În Albania, Federaţia Rusa, Georgia, Lituania şi Ungaria, unde este practicat un sistem mixt, aproximativ jumătate din parlamentari sunt aleşi prin scrutin majoritar uninominal absolut cu două tururi de scrutin.

Scrutinul majoritar uninominal cu vot alternativ reprezintă un sistem cu un singur tur, în care alegătorul votând un candidat indică, în acelaşi timp, preferinţa sa, într-o ordine descrescătoare, pentru ceilalţi candidaţi. Dacă un candidat obţine majoritatea absolută de voturi pe baza exprimării primei preferinţe, el este declarat ales. In caz contrar se ţine cont de a doua preferinţă indicată pe buletine şi aşa mai departe.

Acest sistem evită organizarea unor tururi succesive pentru obţinerea majorităţii absolute.

Dezavantajele sistemului majoritar uninominal:

• “votul tactic“
• micşorarea numărului de partide ce acced în Parlament
• suprareprezentarea partidului învingător în detrimentul altor partide
• facilitează manipularea circumscripţiilor electorale.

Avantajele sistemului majoritar uninominal:

• avantajul simplităţii care măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către alegători; totul începe, se desfăşoară şi se termină la nivelul circumscripţiei electorale;
• contribuie la formarea unei majorităţi stabile în Parlament, fapt ce conduce la
simplificarea procesului de constituire a echipei guvernamentale şi la o mai mare
eficienţă şi coerenţă a activităţii acestei echipe;
• duce la o selecţie mai riguroasă a acelora care acced în Parlament şi prin aceasta
contribuie la formarea unor oameni politici reali;
• implică o relaţie eficientă între parlamentari şi circumscripţia pe care aceştia o
reprezintă, pe durata mandatului;
• diminuează, în principiu, reprezentarea parlamentară a partidele extremiste.

SISTEMUL REPREZENTĂRII PROPORŢIONALE

Sistemul reprezentării proporţionale presupune atribuirea fiecărui partid participant în alegeri a unui număr de mandate corespunzător numărului de voturi obţinute.

Reprezentarea proporţională permite reprezentarea în Parlament atât a majorităţii cât şi a minorităţii, fiind o “oglindă“ a diversităţilor de opinie politică existente în rândul electoratului.

Reprezentarea proporţională presupune scrutin de listă şi un singur tur de scrutin.

Reprezentarea proporţională implică o dublă operaţie: atribuirea locurilor potrivit coeficientului electoral şi apoi atribuirea mandatelor nedistribuite iniţial prin distribuţia resturilor electorale.

Exemplu
Circumscripţia electorală x
Nr. alegători înscrişi în listele electorale: 81.250
Număr de votanţi: 76.375
Voturi nule: 1375
Mandate alocate circumscripţiei electorale: 5
Voturi obţinute de către fiecare listă electorală:
A = 35.000 voturi
B = 21.000 voturi
C = 12.000 voturi
D = 7 voturi
Să se repartizeze cele 5 mandate listelor electorale participante în alegeri.
Etape:
1. Determinarea numărului de voturi valabil exprimate
76.375 - 1375 = 75.000
2. Determinarea coeficientului electoral şi atribuirea mandatelor potrivit acestuia.
Nr. voturi valabil exprimate
•Coeficient electoral= --------------------------------------
Nr. mandate de distribuit
75.000
CE=----------- = 15.000
5
•Repartizarea mandatelor între cele patru liste, potrivit coeficientului electoral
Lista A - 35.000: 15.000 = 2 mandate
Lista B - 21.000: 15.000 = 1 mandat
Lista C - 12.000: 15.000 = 0 mandate
Lista D - 7.000 : 15.000 = 0 mandate
Repartizarea parţiala a mandatelor: A= 2 mandate
B = 1 mandat
Mandate atribuite: 3
Mandate încă de distribuit: 2

3. Atribuirea mandatelor restante
Mandatele restante pot fi atribuite în baza următoarelor metode:
a) Metoda celui mai mare rest (CMR)
Lista A - 35.000: 15.000 = 2 mandate (30.000 voturi utilizate) rest=5.000 voturi
Lista B - 21.000: 15.000 = 1 mandat (15.000 voturi utilizate) rest=6.000 voturi
Lista C - 12.000: 15.000 = 0 mandate (0 voturi utilizate) rest= 12.000 voturi
Lista D - 7.000: 15.000 = 0 mandate(0 voturi utilizate) rest= 7.000 voturi

În baza metodei celui mai mare rest, mandatele nedistribuite (2) vor fi alocate în felul
următor:
Lista C = 1 mandat
Lista D = 1 mandat
Atribuirea definitivă a mandatelor: Lista A = 2 mandate
Lista B = 1 mandat
Lista C = 1 mandat
Lista D = 1 mandat

Concluzii: Metoda celui mai mare rest avantajează partidele mici.

b) Metoda celei mai mari medii

Se adaugă în mod fictiv fiecărei liste câte un loc suplimentar faţă de cele de care acestea beneficiază deja în baza coeficientului electoral (în cazul în care lista nu are nici un loc, vom împărţi la unu) şi vom împărţi apoi numărul de voturi obţinut de fiecare listă la numărul anterior.

Această operaţie dă o medie. Partidul care are cea mai mare medie va obţine locul restant. După aceea vom reîncepe operaţia până la distribuirea tuturor locurilor.

În cazul exemplului considerat, rezultatele vor fi:
Lista A= 2 + 1 (2 mandate reale + 1 mandat fictiv) = 3 mandate, Media= 35.000 : 3 =
11.666 voturi Lista B= 1 + 1 (1 mandat real + 1 mandat fictiv) = 2 mandate, Media=
21.000 : 2=10.500 voturi
Lista C= 0+1 (0 mandate reale + 1 mandat fictiv) = 1 mandat, Media= 12.000 : 1 = 12.000 voturi
Lista D=0+1 (0 mandate reale + 1mandat fictiv) = 1 mandat, Media= 7.000 : 1 = 7.000 voturi

Primul mandat nedistribuit va fi atribuit listei C, întrucât are cea mai mare medie (12.000).
În cazul listei C, mandatul fictiv se transformă în mandat real.

Mai există un singur mandat neatribuit. În vederea atribuirii lui vom reîncepe operaţiunea:
Lista A = 2 + 1 (2 mandate reale + 1 mandat fictiv) = 3 mandate, Media= 35.000:3=
11.666 voturi

Lista B = 1 +1 (1 mandat real + 1 mandat fictiv) = 2 mandate, Media=
21.000:2=10.500 voturi

Lista C= 1+1 (1 mandat real +1 mandat fictiv) = 2 mandate, Media=
12.000:2=6.000 voturi

Lista D=0+1 (0 mandate reale + 1 mandat fictiv) = 1 mandat, Media= 7.000 :
1= 7.000 voturi

Al doilea mandat nedistribuit va fi atribuit listei A (11.666 voturi).

Distribuţia finală a mandatelor, potrivit metodei celei mai mari medii, arată astfel:
Lista A = 3 mandate
Lista B = 1 mandat
Lista C = 1 mandat
Lista D = 0 mandate

Concluzie: distribuirea mandatelor potrivit metodei celei mai mari medii avantajează
partidele mari în detrimentul partidelor mici.

c) Metoda d’Hondt

Această metodă poate fi considerată o variantă a procedeului de mai sus (sau invers), întrucât cele două metode dau rezultate identice, diferenţa constând doar în calea urmată. Se vor împărţi voturile obţinute de fiecare listă participantă în alegeri la 1,2,3,…n, n reprezentând numărul de mandate ce urmează a fi distribuite. Mecanismul se poate prezenta în forma următoare:

Nr. mandate Lista A Lista B Lista C Lista D
1 35.000 21.000 12.000 7.000
2 17.500 10.500 6.000 3.5000
3 11.666 7.000 4.000 2.333
4 8.750 5.250 3000 1.1750
5. 7.000 4.200 2.400 1.400

Se vor ordona câturile obţinute în ordine descrescătoare (primele 5 câturi electorale):
35.000, 21.000, 17.500, 12.000, 11.666.

Acest ultim număr - al cincilea - mai este numit şi REPARTITOR, care diferă de coeficientul electoral întrucât, împărţind numărul de voturi obţinute de fiecare partid cu acest număr repartitor, vom obţine direct numărul de locuri alocat fiecărei liste:

Lista A = 35.000 : 11.666 = 3 mandate
Lista B = 21.000 : 11.666 = 1 mandate
Lista C = 12.000: 11.666 = 1 mandat
Lista D = 7.000 : 11.666 = 0 mandate

Avantajele reprezentării proporţionale

Gheorghe Iancu identifică următoarele avantaje şi dezavantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:

a) Justiţia electorală. Numărul mandatelor obţinute de partidele politice, potrivit
reprezentării proporţionale, corespunde forţei lor electorale; reprezentarea lor
parlamentară fiind astfel justă şi echitabilă, se realizează astfel o majoritate parlamentară care reflectă fidel voinţa majorităţii electorilor.

b) Caracterul programatic. Reprezentarea proporţională este un scrutin al ideilor, al
programelor partidelor şi coaliţiilor politice şi nu al unor indivizi, cum este în cazul scrutinului majoritar uninominal.

c) Caracterul cinstit al scrutinului. Absenţa celui de-al doilea tur de scrutin elimină desistările şi retragerile de la vot, determinate de cauze ilicite. Mandatele sunt rezultatul operaţiunilor electorale, nu al unor compromisuri ilicite.

d) Existenţa unor “praguri electorale” care constituie procente minime de voturi ce trebuie realizate de liste la nivel naţional. Nerealizarea unor asemenea procente în alegeri are drept consecinţă neprimirea nici unui mandat, deşi în listă s-ar putea să existe personalităţi de prestigiu. Deci, un asemenea avantaj s-ar putea transforma foarte uşor şi într-un dezavantaj.

Dezavantajele reprezentării proporţionale

a) Întocmirea listelor electorale de candidaţi de către partide. În fapt, aceste liste sunt rezultatul conducerilor partidelor care deţin astfel cheia alegerilor. Vechimea în partid, disciplina, ardoarea militantă a candidaţilor sunt apreciate de conducerea partidului, care poate să îşi propulseze pe liste pe cei pe care îi apreciază, eliminând eventualele dizidenţe democratice. Se poate uşor spune că partidele politice fac alegerile.

b) Ruperea legăturilor dintre aleşi şi alegători. Acest fenomen este evident prin faptul că alegerile se organizează pe liste electorale şi pe bază de programe politice. Inconvenientul este mai evident în cazul reprezentării proporţionale integrale.

c) Favorizarea conflictelor politice în societate sub semnul democraţiei. Se îngreunează astfel procesul decizional, tinzând uneori chiar la paralizarea sa. Există pericolul de fragmentare a opiniei publice, care dacă este anterioară reprezentării proporţionale, aceasta o poate agrava. Pe cale de consecinţă, este foarte greu de realizat o majoritate guvernamentală şi deci o stabilitate politică.

d) Necesitatea unor calcule complicate care pot crea premisele unor contestaţii şi
întâmpinări din partea celor ce se simt nedreptăţiţi. Aceste dezavantaje împreună cu
cele ale scrutinului majoritar au generat sisteme electorale mixte.