Veronica Rebreanu - Teoria generală a dreptului (note de curs)
Capitolul I. - Noţiunea dreptului. (Etimologia şi sensurile termenului “drept”; Conceptul, definiţia şi constantele dreptului; Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice (Caracteristici; metode de cercetare; limbajulşi procesul de cunoaştere); Ştiinţa dreptului sau ştiinţele
juridice; Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice. Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului; Normativitatea juridică; Factorii de determinare a dreptului; Fundamentele dreptului; Principiile dreptului)
Capitolul II - Interdependenţa dintre drept şi stat. (Etimologia, sensurile, definiţia şi constantele termenului “stat”; Legătura dintre stat şi drept)
Capitolul III - Elemente de istorie şi filozofie a dreptului. (Dreptul şi valorile sociale în contextul culturii şi civilizaţiei universale. Conştiinţa juridică)
Capitolul IV – Sistemul dreptului (Noţiune, componente, criterii de delimitare)
Capitolul V - Norma juridică. (Normele sociale. Normele juridice. (Definire, caracteristici, clasificare); Structura logico-juridică a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea)
Capitolul VI - Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
Capitolul VII - Izvoarele dreptului (Noţiune şi clasificare).
Capitolul VIII. – Raportul juridic. (Condiţiile şi elementele (subiecte, conţinut, obiect) raportului juridic. Specificul raportului juridic de constrângere.)
Capitolul IX - Răspunderea juridică. (Noţiunea şi principiile răspunderii juridice; Elementele şi condiţiile răspunderii juridice; Cauze care înlătură răspunderea juridică.)
Capitolul X - - Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă. (Noţiunea de elaborare a normei juridice. Tehnica legislativă. Principiile şi etapele tehnicii legislative. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative. Modificarea actelor normative. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative)
Capitolul XI - Interpretarea normei juridice. (Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării normei juridice. Formele, metodele şi rezultatul interpretării normelor juridice.)
Capitolul XII - Realizarea sau aplicarea normelor juridice. (Realizarea dreptului).
(Noţiunea de realizare şi aplicare a dreptului. Formele de aplicare. Fazele de aplicare individuală a normelor juridice.)
Obiectul disciplinei: disciplină de învăţământ universitar cu caracter teoretic-fundamental care studiază fenomenul juridic în ansamblul lui prin reflectarea abstractizată şi generalizată a cunoaşterii în sfera dreptului.
Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului
Cuprinzând următoarele unităţi:
- Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
- Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
- Unitatea 3. Sistemul dreptului
- Unitatea 4. Principiile dreptului
- Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
- Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului
Modulul al II-lea – Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului.
Cuprinzând urmatoarele unităţi:
- Unitatea 1. Norma juridică
- Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
- Unitatea 3. Izvoarele dreptului
- Unitatea 4. Acţiunea normei juridie în timp, spaţiu şi asupra persoanei
- Unitatea 5. Realizarea dreptului
- Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
- Unitatea 7. Raportul juridic
- Unitatea 8. Răspunderea juridică
Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului
Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
1.1. Etimologia şi sensurile termenului “drept”
Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”1) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiţiei dreptului. (vezi, cap. II)
Cunoaşterea şi explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului „drept” au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau „jurişti” ei epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu - mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socioumaniste.
Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitant atât forma semantică a termenului drept cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.
Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.
De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una filosofică şi cealaltă juridică.
În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: Prin „drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et acqui).
În această accepţiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat şi în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în limba franceză – droit ; în germană - Recht, în engleză - Right şi Law, în limba română – drept ş.a. Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.
În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).
În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept” are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau substanţial, drept procesual sau procedural, stat de drept, ordine de drept, ramură a dreptului, sistem al dreptului, ştiinţă a dreptului, drept intern – drept internaţional, drept public, drept privat etc.
— Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie prin forţa de constrângere a puterii de stat.
Când termenul „drept” este utilizat fără un alt atribut se înţelege că este vorba de „dreptul obiectiv”, adică de ansamblul de norme juridice existente în acea societate (De observat că în acest context atributul „obiectiv” care însoţeşte uneori termenul „drept” nu are accepţiunea filosofică a cuvântului „obiectiv”. Se ştie că în filosofie prin termenul „obiectiv” se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa şi acţiunea subiectului uman, spre deosebire de termenul „subiectiv” care exprimă, dimpotrivă, o existenţă ce ţine de voinţa sau acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în asociere cu termenul „drept” exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa unora sau altora din subiecţii sociali. Aşadar, termenul „obiectiv” are în acest context un înţeles mai restrâns decât cel utilizat în accepţiune filosofică).
— O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de „drept subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune, drepturile de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la viaţă, la muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în limbajul juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că pentru dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.
— Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin "drept pozitiv” se înţelege totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune.
— Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material” şi respectiv de „drept procesual” sau „drept procedural” au următoarele accepţiuni: Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia "drept procesual" (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material sau substanţial, în timp e Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea de „instrucţiuni” sau „acte de aplicare”.
— Termenul „drept” este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de „ştiinţă a dreptului” sau de „ştiinţe juridice”. Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează şi sinonimul: „ştiinţe juridice”. Ele exprimă în esenţă acelaşi conţinut, dar sfera lor de cuprindere este diferită. Astfel, ţinând seama de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin termenul „ştiinţa dreptului” s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de „ştiinţe juridice” s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul „drept”, termenul „juridic” are în acest context, dar şi în general vorbind, un înţeles şi o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime cum sunt: normă de drept - normă juridică, raport de drept – raport juridic, „fapt” sau „act” de drept - „fapt” sau „act” juridic, răspundere juridică etc.
1.2 Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice
— Ştiinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;
— Ştiinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a normelor”;
— Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu noţiuni, definiţii, concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, răspundere juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu ;
— Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului foloseşte conceptul de „lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor naturii prin lege sau legitate se înţelege esenţa fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi utilizat în scopuri umaniste şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice „legea” exprimă - în sens larg - norma de drept, norma obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului sau, în sens restrâns, exprimă norma juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai înaltă forţă juridică.
— Aşa cum am mai menţionat, ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe care îl cercetează - adică fenomenul juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este însă o existenţă în sine, izolată de restul contextului social.
Dimpotrivă, dreptul este prin natura şi destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi interferenţe sociale şi umane. De aceea, ştiinţa dreptului îşi va extinde în mod necesar sfera de cunoaştere şi asupra acestor zone de interferenţă în care un loc important îl ocupă practica juridică în toată complexitatea sa, scopul şi finalitatea dreptului. Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului ş.a. nu constituie funcţii nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai mult sau mai puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a unei instituţii politice (parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi funcţia nemijlocită de „a face şi/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.
Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat şi de alte ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa dreptului va dezvolta legături complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-umaniste. În fine, o importantă caracteristică a ştiinţelor juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale cercetării fenomenului juridic.
Metodele utilizate în studiu dreptului
Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul abstractizării)
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).
Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă, prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.
Sistemul ştiinţelor juridice. Componentele acestui sistem:
- norma juridică – elementul de structură fundamental al oricărui sistm de drept; este regula de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;
- instituţia juridică – o grupare relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi sociale;
- ramura de drept – un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate, pe baza anumitor criterii, într-o entitate structurală relativ distinctă;
Clasificarea ştiinţelor juridice:
- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ, Dreptul mediului etc.).
Delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.) şi, respectiv, de “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în legătură cu şi despre normele de drept care alcătuiesc ramura respectivă de drept).
Drept public – drept privat: istoric; înţeles şi conţinut.
Această diviziune a dreptului este cea mai importantă şi cea mai veche, fiind opera jurisconsultului Ulpian (170-228 e.n.), care, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, distingea între “jus publicum” (având ca obiect organizarea statului roman) şi “jus privatum” (având ca obiect de reglementare activitatea particularilor). Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în ansamblul său. Trebuie menţionat faptul că distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi “privat” rămân conexe şi interdependente, în sensul că norme sau instituţii ale acestora pot fi cuprinse fie în domeniul sau sfera dreptului public, fie în cea a dreptului privat, în funcţie de criteriile din perspectiva cărora sunt evaluate.
Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice sau juridice particulare, private. Normele de drept privat sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept privat nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele. Mai puţin normele din sfera dreptului internaţional public. În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public etc.
Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şi/sau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor, care se află pe poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.
Distincţia dintre sfera dreptului public şi a celui privat ar putea rezulta, schematic, din următoarele:
- în raporturile de drept public, faţă de cel privat, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;
- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport în poziţie de subordonare, de inegalitate juridică, în sensul că subiectele purtătoare ale autorităţii publice se supraordonează juridic, având capacitatea de a impune persoanei civile, private sau organului ori agentului public subordonat conduita cerută de norma juridică. Altfel spus, în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală, în timp ce în sfera dreptului privat avem imaginea desfăşurării lor pe orizontală, că raporturile dintre subiectele nesubordonate, care se găsesc pe poziţie de egalitate juridică, chiar dacă una din părţi este organ sau agent al statului, dar care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;
- prin normele dreptului public se asigură interesul general public, pe când prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor;
- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii, pe când, prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor;
- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului, pe când normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.
Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
Pentru conturarea conceptului de “drept” şi a definirii acestuia este necesară cunoaşterea a cel puţin următoarelor aspecte:
1. specificul reglementărilor prin drept a relaţiilor sociale (a normativităţii juridice)
2. factorii de determinare ai dreptului.
3. corelaţia dintre drept şi morală.
4. definiţia conceptului de drept.
Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:
a) prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.
b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au obligaţia să respecte dispoziţiile ei.
c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.
Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective;
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
3. Cadrul sau factorul economic
4. Particularităţile sistemului politic
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
6. Contextul internaţional
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.
Unitatea 3. Sistemul dreptului
Caracteristicile generice ale sistemului:
1. sistemul luat ca întreg
2. elementele sau componentele sistemului sunt entităţi integrate
2. structuralitatea
4. componenţa structurală îndeplineşte anumite funcţii (conexiuni) specifice în sistem
5. capacitatea de auto-reglare sistemică.
A) Dreptul este un ansamblu de norme juridice. Sistemul dreptului există şi se menţine prin fidelitatea faţă de propriile-i norme. Normele juridice se comportă ca „părţi” în raport cu „întregul”, adică cu sistemul, dar şi ca „subsisteme” în raport cu propria lor structură. Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. Instituţiile juridice cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
B) Sistemul dreptului este un sistem deschis.
C) Sistemul dreptului se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice, ce se stabilesc între întreg şi elementele sale. În fiecare sistem juridic şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi comune tuturor normelor din sistemul juridic sau din ramura de drept respectivă. Aceste idei călăuzitoare sunt principiile de drept.
D) Sistemul dreptului nu este rezultatul „împărţirii” lui în ramuri, după cum nu este nici simpla sumă a ramurilor de drept.
E) Sistemul dreptului se distinge de mediul său ambiant; el se distinge de toate celelalte instituţii sau fenomene ale suprastructurii.
F) În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept.
G) Sistemul dreptului are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa.
H) Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de autoritatea legiuitoare.
Componentele structurale ale dreptului ca sistem:
1. norma juridică
2. instituţia juridică
3. ramura de drept
Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.
Unitatea 4. Principiile dreptului
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional. Ele reflectă cel mai bine sinteza cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute, respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi, totodată, “primenirea sa permanentă”.
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în principii generale, reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi ramuri ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, şi principii concrete, care se referă la părţi relativ distincte ale unor domenii guvernate de principiile generale.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile generale şi constituie suportul de materializare a acestora.
O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii ale sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.
De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.
Chiar dacă sunt formulate şi precizate la modul diferit în legislaţia naţională, regională sau internaţională, prin însăşi existenţa lor, cu caracter pe zi ce trece mai imperativ, se recunoaşte considerarea mediului ca făcând parte din patrimoniul comun al umanităţii.
Delimitări înţelesului noţiunii de “principiu” de înţelesul altor noţiuni asemănătoare, cum ar fi noţiunile de: “concept”, “axiomă”, “postulat”, “normă generală”.
Principiile dreptului:
Categorii de principii ale dreptului:
- principii generale sau fundamentale
- principii comune mai multor ramuri de drept
- principii de ramură ale dreptului.
Forţa juridică a principiilor de drept.
Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
5.1. Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli).
5.2. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan:
1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii
2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor, mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea societăţii.
5.3. Statul ca “putere de stat”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat.
5.4. Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.
Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului
6.1. Noţiunea de “constante” sau “permanenţe” ale dreptului:
Constante în conţinutul normelor de drept.
Constante în “datul” dreptului.
Constante în aparatul conceptual al dreptului.
6.2. Constantele statului:
a) în accepţiunea istorico-geografică:
- teritoriul
- populaţia
- puterea sau autoritatea publică
b) în accepţiunea politico-juridică:
- constituirea şi exercitarea puterii ca putere “oficială” instituţionalizată
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul separaţiei puterilor
- forma de guvernământ a statelor poate fi: republica sau monarhia
- constante există şi în aparatul conceptual al teoriei despre stat.
6.3. Constanţă şi variabilitate în evoluţia istorică a statelor şi a sistemelor de drept.
Modulul al doilea. Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului
Unitatea 1. Norma juridică
1.1. Normele sociale. Caracteristici generale
Noţiunea de “normă socială”
Caracteristici generale ale normelor sociale
Clasificări ale normelor sociale
1.2. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale. Caracteristici ale normelor juridice.
a) Definirea noţiunii de normă juridică
b) Caracteristici generale ale normelor juridice:
- Caracterul general şi impersonal
- Caracterul volitiv
- Pot determina apariţia unor noi relaţii sau raporturi sociale
- Pot să prevadă şi să reglementeze raporturi sau efecte (consecinţe) juridice născute ca urmare a producerii unor evenimente sau situaţii independente de voinţa oamenilor (decese, calamităţi naturale, accidente, trecerea timpului etc.)
- Se adresează doar persoanelor care dispun de discernământ
- Au un caracter general-obligatoriu
- Au o aplicabilitate imediată, în sensul că produc efecte între momentul intrării lor în vigoare şi cel al ieşirii lor din vigoare
- Reglementează raporturi sau relaţii sociale “de alteritate” (ad alterum).
1.3. Structura (elementele) normei juridice
a) Noţiunea de structură a normei juridice
b) Elementele de structură ale normei juridice:
1.3.1. Ipoteza normei juridice
- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor, locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă. Circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe atenuante sau agravante, după caz;
- în funcţie de prezenţa ei sau nu în formularea normei juridice, poate fi:
- ipoteză determinată (când este prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor)
- ipoteză subînţeleasă (relativ determinată) (când lipseşte din formularea normei juridice) poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege, când poartă numele de ipoteză subînţeleasă.
1.3.2. Dispoziţia normei juridice
- Formulează conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc, propriu-zise ale normei, şi care trebuiesc respectate de cei cărora li se adresează = reglementarea realizată prin acea normă.
- Nu poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege.
- Dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) în funcţie de tipul conduitei prescrise:
- dispoziţii onerative (obligă la o anumită conduită)
- dispoziţii prohibitive – interzic o anumită conduită
- dispoziţii permisive – permit o anumită conduită, din mai multe variante oferite de legiuitor, la alegerea celor cărora li se adresează
- dispoziţii supletive – o variantă a dispoziţiilor permisive – lasă la latidutinea celor cărora li se adresează să aleagă conduita, dar în cazul în care aceştia nu se hotărăsc, intervine organul de stat abilitat în acest sens
- dispoziţii de recomandare – recomandă doar o anumită conduită, fără să se aplice sancţiuni în cazul nealegerii acesteia
- dispoziţii de stimulare – prin care se prevede acordarea anumitor recompense celor care
îndeplinesc exemplar anumite sarcini etc.; specifice dreptului muncii.
b) în funcţie de gradul lor de generalitate:
- dispoziţii generale
- dispoziţii speciale
- dispoziţii de excepţie sau derogatorii.
1.3.3. Sancţiunea – element de structură a normei juridice:
- Formulează consecinţa încălcării sau nerespectării dispoziţiei acelei norme în ipoteza sau ipotezele date.
- Reprezintă măsura de constrângere prevăzută de norma respectivă, care urmează să fie aplicată de organul de stat competent celui sau celor care au încălcat dispoziţia. Ea materializează răspunderea juridică a autoprului nerespectării acelei norme.
- Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) criteriul domeniului (al ramurii de drept) de aplicare, sancţiunile se pot clasifica, la modul general, în:
- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni
- Sancţiuni civile – de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor daune în patrimoniul altor persoane; nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se anulează actele încheiate fără respectarea unor condiţii de fond sau de formă;
- Sancţiuni administrative – se aplică pentru săvârşirea de contravenţii
- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor de serviciu; sunt specifice dreptului muncii
b) criteriul gradului de generalitate clasifică sancţiunile în:
- sancţiuni absolut determinate (precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de aplicare a sancţiunii să le poată modifica)
- sancţiuni relativ determinate (prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul maxim, urmând ca organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste limite)
- sancţiuni alternative (legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe sancţiuni, dintre care, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a sancţiunii va aplica una dintre acestea)
- sancţiuni cumulative (legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe sancţiuni, toate acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii.
1.3.4. Clasificarea normelor juridice se poate face pornind de la următoarele criterii:
- criteriul ramurii de drept
- criteriul forţei juridice
- criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate
- criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare
- criteriul modului de reglementare a conduitei
- criteriul conţinutului lor de referinţă.
Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
Conţinutul noţiunii de “elaborare” a normei juridice. Principii în tehnica de elaborare a normei juridice:
- fundamentarea ştiinţifică
- respectarea unităţii de sistem a dreptului
- supremaţia legii
- accesibilitatea actelor normative.
Etape în tehnica de elaborare a normei juridice:
- iniţierea
- dezbaterea
- adoptarea
- asigurarea publicităţii.
Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative:
1. titlul
2. formula introductiva
3. preambulul
3. dispoziţiile sau principiile generale
4. dispoziţii de conţinut sau speciale
5. dispoziţii tranzitorii.
Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative.
Unitatea 3. Izvoarele dreptului
Noţiunea de izvor de drept.
Clasificarea izvoarelor de drept.
Izvoarele dreptului românesc:
Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege
Acte normative subordonate legii
Alte izvoare ale dreptului.
Unitatea 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
4.1. Acţiunea normei juridice în timp
4.1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice (Atenţie la art. 78 al Constituţiei Intrarea în vigoare a legii, modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, întucât a fost aprobată prin Referendumul din oct. 2003: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”).
4.1.2. Durata de valabilitate a normei juridice
4.1.3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice (abrogarea; ajungerea la termen; căderea în desuetudine)
4.1.3.1. Abrogarea (ieşirea din vigoare) a normei juridice este actul de dispoziţie privind încetarea acţiunii în timp a normei juridice, act care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis norma supusă abrogării sau de către un organ ierarhic superior, şi numai printr-un act de aceeaşi valoare juridică, respectiv superior.
Abrogarea poate fi clasificată în funcţie de:
a. întinderea la nivelul unui întreg act normativ sau la părţi din acesta:
- abrogare totală – se abrogă întregul act normativ
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ
b. menţionarea mai mult, mai puţin sau deloc expresă în cuprinsul actului normativ prin intermediul căruia se realizează abrogarea:
- abrogare expresă directă – legiuitorul precizează în mod expres actul normativ sau articolele acestuia care se abrogă
- abrogare expresă indirectă – legiuitorul nu precizează articolele sau actul normativ abrogat, ci utilizează formula “orice dispoziţie contrară se abrogă”
- abrogare tacită – legiuitorul reglementează în alt mod relaţiile sociale, fără să precizeze în vreun fel sau altul abrogarea altor act normative.
4.1.3.2. Desuetudinea sau căderea în desuetudine, prin învechirea normei respective, care nu mai are câmp de aplicare.
4.1.3.3. Ajungerea la termen sau expirarea termenului de valabilitate pentru situaţiile pentru care au fost adoptate, în cazul normelor cu termen sau temporare.
4.1.4. Principiile acţiunii normei juridice în timp:
- Principiul general (de bază) – norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare;
- principiul aplicării imediate
- principiul neretroactivităţii legii;
- excepţiile de la principiul nerectroactivităţii normei juridice:
a) retroactivitatea
- legii penale mai blânde sau mai uşoare (favorabile) (Atenţie la art. 15, alin. (2) din Constituţie, Universalitatea, prin Referendum, s-a modificat: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
- normelor interpretative;
- prevederea expresă a legii (nu mai este prevăzută în dreptul românesc, dar a fost cuprinsă în prevederile constituţionale anterior Constituţiei din 1991).
b) ultraactivitatea:
- legii penale mai blânde;
- legii penale temporare.
4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
4.2.1. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu.
4.2.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este supusă principiului teritorialităţii.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):
- imunitatea diplomatică;
- imunitatea consulară;
- regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se
află): - regimul naţional;
- regimul special;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Unitatea 5. Realizarea (aplicarea) dreptului
1.1. Noţiunea de “realizare” şi, respectiv de “aplicare” a dreptului
1. “realizarea” – accepţiunea largă a procesului de transpunere în practică a normelor juridice;
2. “aplicarea” – accepţiunea restrânsă, propriu-zisă a procesului de transpunere în practică a normelor.
“Realizarea” implică două căi ale transpunerii în practică:
- calea transpunerii normelor în practică prin respectarea lor de bună-voie de către subiecţii sociali
şi,
- calea transpunerii în practică a normelor prin intervenţia organelor de stat în acest proces. Această cale exprimă de fapt conţinutul noţiunii de “aplicare” a dreptului.
1.2. Forma şi caracteristicile actului de aplicare a dreptului:
- Noţiunea juridică de act de aplicare are înţelesul de aplicare individuală a prevederilor normei la un caz dat, la o situaţie concretă.
- Delimitarea noţiunii de “act normativ” faţă de noţiunea de “act de aplicare individuală”. Asemănări şi deosebiri între cele două tipuri de “acte”.
1.3. Fazele de aplicare a normelor juridice:
a) stabilirea stării de fapt – aflarea “adevărului obiectiv” – prin care se realizează culegerea, consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor relevante pentru cunoaşterea situaţiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului;
b) stabilirea elementelor juridice – “critica” normei – operaţiunea juridică ce porneşte de la stabilirea stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund stării de fapt respective;
c) elaborarea soluţiei sau a “dispoziţiei de aplicare” , cu cele două etape:
- încadrarea juridică a faptei
- stabilirea dispoziţiei de aplicare a prevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă, la rândul ei, având două înţelesuri sau accepţiuni: - prin soluţia stabilită se indică :
- acţiunea, inacţiunea, conduita, dreptul sau obligaţia ce trebuiesc urmate şi respectate în conformitate cu prevederile normei aplicate
şi
- sensul de “sancţiune” stabilită şi aplicată în temeiul normelor de drept aplicate şi a modalităţii concrete de executare a acesteia.
Observaţie: Atenţie la utilizarea noţiunii de “dispoziţie de aplicare” individuală a normei juridice, care nu trebuie confundată cu noţiunea de “dispoziţie” – ca element de structură a normei juridice!
1.4. Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.
a. Analogia constă în posibilitatea acordată instanţei de judecată (în anumite situaţii prevăzute de normele de drept) de a soluţiona un caz pentru care nu există norme exprese de încadrare, prin aplicarea unei norme existente la un caz sau o situaţie asemănătoare.
b. Analogia nu este un principiul general al dreptului, aplicându-se limitativ, în anumite ramuri ale dreptului – în dreptul civil, în dreptul comercial, în dreptul internaţional -, după cum permite însăşi legea; analogia nu poate fi admisă în celelalte ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.
c. Analogia poate fi:
- analogia legii – aplicarea unei legi sau a unei norme juridice la un caz asemănător;
- analogia dreptului – rar întâlnită - se are în vedere soluţionarea unui caz pentru care nu există text normativ sau lege aplicabilă de la un caz asemănător, situaţie în care soluţionarea cauzei se face prin aplicarea “principiilor generale ale dreptului”.
Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
6.1. Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării.
6.2. Formele de interpretare:
1. interpretarea oficială – realizată de către organele de stat cu competenţe sau atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice:
a) interpretarea generală – făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu – interpretarea “autentică”;
b) interpretarea cazuală (de caz) – realizată de organul de aplicare a dreptului (instanţa judecătorească, alte organe competente ale administraţiei de stat etc.) în legătură cu o situaţie concretă.
2. interpretarea neoficială – realizată de către alţi subiecţi, care nu au calitatea de organe competente, oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor juridice, prin lucrări ştiinţifice, studii, comunicări, conferinţe, dezbateri teoretice etc.; îmbracă forma opiniilor, concluziilor, propunerilor etc. în legătură cu conţinutul general al normei sau cu aplicarea ei la diferite cazuri. Nu are forţă obligatorie în soluţionarea unui caz concret.
6.3. Metodele de interpretare:
1. metoda gramaticală
2. metoda sistematică
3. metoda istorică
4. metoda logică.
6.4. Rezultatul interpretării unei norme juridice poate fi:
1. literal sau declarativ
2. extensiv
3. restrictiv.
6.5. Situaţiile de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:
1. abuzul de drept
2. frauda la lege.
Unitatea 7. Raportul juridic
7.1. Noţiunea de raport juridic şi caracteristicile raportului juridic.
1. Raportul juridic este acea relaţie sau raport social care este cuprins într-o reglementare juridică. Aşadar, nu toate raporturile sau relaţiile sociale sunt implicit şi juridice.
2. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au câteva caracteristici proprii, cum ar fi:
- Sunt reglementate prin norme de drept;
- Se desfăşoară (se stabilesc) numai între subiecţi umani – persoane fizice şi/sau juridice (întotdeauna cel puţin două sau mai multe subiecte);
- Au un conţinut dublu voliţional;
- Sunt istoriceşte determinate de contextul epocii istorice în care se formează;
- Structura raportului juridic este tripartită, fiind constituită din subiecte (sau părţi),
Conţinutul raportului juridic şi obiectul acestuia.
Definiţia raportului juridic.
7.2. Condiţiile raportului juridic:
- să existe norma juridică prin care să se reglementeze acel raport sau relaţie socială;
- să existe faptul juridic, adică acţiunea umană sau evenimentul care, potrivit prevederilor normei de drept, determină apariţia, modificarea sau stingerea (încetarea) unui raport juridic:
a) evenimentul – ca fapt juridic – acea faptă sau împrejurare care are loc independent sau relativ independent de voinţa omului, dar care ale căror rezultate produc efecte juridice numai atunci când legea prevede astfel (naşterea, moartea, calamităţile naturale, trecerea timpului etc.)
b) acţiunile umane (omeneşti) – ca fapt juridic – manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementării lor prin normele de drept.
- Clasificarea acţiunilor omeneşti:
a) în funcţie de conduita pe care o are subiectul participant la un raport juridic, de abţinere a subiectului de a face sau de obligaţia acestuia de a avea o conduită materializată într-o acţiune, există:
- acţiuni omisive
- acţiuni comisive
b) în funcţie de săvârşirea lor în conformitate sau nu cu prevederile legale, există:
- acţiuni licite
- fapte ilicite
- Acţiunea – ca “act juridic” – acţiunile juridice licite, care sunt săvârşite în conformitate cu normele de drept şi cu scopul dirct, manifest de a produce efecte juridice.
- Noţiunea sau înţelesul termenului “act” – decurge din contextul în care este utilizat: act normativ, act de aplicare, act juridic.
2. Clasificarea actelor juridice:
- înscris probator, doveditor, adică orice înscris prin care se poate dovedi un fapt juridic;
- o manifestare de voinţă, indiferent de forma de exprimare: scrisă, orală etc.
7.3. Elementele sau structura raportului juridic:
7.3.1. Subiectele raportului juridic:
• Capacitatea juridică – aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernamântul persoanei, de a dobândi sau de a-şi exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic;
• Persoana fizică
3. Capacitatea juridică a persoanei fizice:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu;
- Persoana juridică
- Capacitatea juridică a persoanei juridice
- Colectivităţile de persoane fizice
Persoana juridică:
– Statul – ca persoană sui generis
- instituţiile de stat
- regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, băncile organizaţii obşteşti cu caracter nepatrimonial: sindicate, organizaţii de tineret, fundaţii, asociaţii, uniuni de creaţie etc.
- Organizaţiile cooperatiste înfiinţate în condiţiile prevăzute de lege.
Principalele elemente constitutive ale persoanei juridice sunt: să aibă organizare de sine stătătoare; să dispună de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să aibă un scop şi o activitate licite.
7.3.2. Conţinutul raportului juridic – ansamblul drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiectelor în relaţia dată, drepturi şi obligaţii care sunt prevăzute de norma juridică.
7.3.2.1. Drepturile părţilor sau subiectelor raportului juridic:
- Clasificarea drepturilor subiective:
a) după gradul de opozabilitate:
- drepturi absolute – cele cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă, la nume, la proprietate, la libertate);
- drepturi relative – cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane, subiect al raportului respectiv.
b) după criteriul conţinutului lor:
- drepturi patrimoniale – cele care au caracter economic şi care pot fi exprimate în bani:
- reale
- de creanţă;
- drepturi nepatrimoniale – cele care nu au un caracter economic şi nu pot fi exprimate în bani;
c) după natura raporturilor în cadrul cărora iau naştere:
- drepturi de natură civilă
- drepturi de natură penală
- drepturi de natură administrativă
- drepturi de natură financiară
- drepturi rezultat din raporturi de muncă etc.
7.3.2.2. Obligaţiile părţilor – corelativul dreptului în cadrul raportului juridic
7.3.3. Obiectul raportului juridic – elementul în legătură cu care subiecţii sau părţile raportului juridic îşi stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative.
- Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul acestuia, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea unor bunuri, obţinerea unor servicii etc.
- Obiectul raportului juridic îl constituie în general fenomenul în legătură cu care subiectele îşi stabilesc sau revendică anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în normele de drept. (conduita umană, lucrurile sau bunurile materiale, valorile personale nepatrimoniale, rezultatul creaţiei intelectuale etc.)
7.4. Specificul raportului juridic de constrângere
7.4.1. Raportul juridic de constrângere – o categorie specială de raporturi juridice care se formează ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care antrenează răspunderea juridică şi aplicarea sancţiunii.
7.4.2. Specificul raportului juridic de constrângere decurge din specificul sau particularitatea elementelor acestuia, adică din:
7.4.2.1. Calitatea specială a subiecţilor acestui raport:
a) statul – întotdeauna prezent ca reprezentant an autorităţii publice care prin organele şi aparatul specializat al acestuia are competenţa de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv, constrângerea prin aplicarea sancţiunii;
b) autorul faptei ilicite
7.4.2.2. Conţinutul raportului juridic de constrîngere – drepturile şi obligaţiile corelative ale statului (prin organele sale abilitate) şi ale autorului faptei ilicite.
7.4.2.3. Obiectul raportului juridic de constrângere – constă în sancţiunea care se aplică de către subiectul “stat” (prin organele abilitate în acest sens) subiectului “autor al faptului ilicit”.
Unitatea 8. Răspunderea juridică
Noţiunea de “răspundere juridică”
8.1. Răspunderea socială; răspunderea juridică – parte componentă a răspunderii sociale.
8.2. Răspunderea juridică – un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.
8.2.1. Caracteristicile răspunderii juridice
a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.
b) este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente
c) este o răspundere general-obligatorie, ma promptă şi mai eficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale
d) consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.
e) În stabilirea răspunderii şi vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât şi cele de ordin moral, de echitate, umanitarism etc.
8.2.2. Principiile răspunderii juridice:
- principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o sancţiune autorilui faptei doar atunci cănd este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi doar în limitele vinovăţiei sale;
- principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii: exemplu prevederile art. 1000 Cod civil: răspunderea părinţilor pentru prejdiciile cauzate de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii; răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii care se află sub supravegherea lor ş.a.
- Principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei, cu gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea faptuitorului etc.
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului faptei ilicite cât mai aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scopul urmărit: reparatoriu, educativ, preventiv).
8.2.3. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice:
8.2.3.1. Să existe subiectul răspunderii juridice, care să aibă:
a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat; Capacitatea de a răspunde implică existenţa discernământului şi a unui complex de atribute juridice.
b) libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic asupra căii de urmat etc.
8.2.3.2. Să existe conduita ilicită – conduita prin care este încălcată norma de drept.
8.2.3.3. Să existe vinovăţia – starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei de drept. Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau valorile ocrotite prin normele de drept. Apare ca o înlănţuire a manifestărilor pe linia dintre conştiinţi – voinţă – acţiune. Este condiţia esenţială pentru aplicarea sancţiunii.
8.2.3.4. Să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător – una din condiţiile fundamentale ale răspunderii juridice. Apare ca legătura dintre cauză şi efect.
8.3. Modalităţile săvârşirii faptei ilicite:
a) acţiunea
b) inacţiunea
8.4. Formele vinovăţiei: - intenţia (sau dolul) – acţiunea ilicită este orientată în mod voit spre a produce efectul ilicit;
- culpa – autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale deşi putea şi trebuia să le prevadă sau, chiar dacă le prevede speră să nu se vor produce. Modalităţile culpei sunt: neatenţia, neglijenţa, neprevederea, nepriceperea, superficialitatea etc.
8.5. Formele răspunderii juridice – se conturează în funcţie de domeniu sau ramura de drept în care a fost încălcată norma juridică, pe lângă alţi factori ce trebuiesc avuţi în vedere (valorile sociale lezate, gradul de pericol social al faptei ilicite, modalităţile de săvârşire a faptei ilicite, vinovăţia autorului ş.a.)
Fiecărei forme de conduită ilicită îi corespunde o formă a răspunderii juridice, astfel:
1. infracţiunea – atrage răsăpunderea penală
2. producerea unui prejudiciu – atrage răspunderea civilă
3. săvârşirea unei contravenţii – atrage răspunderea contravenţională
4. abaterea disciplinară – atrage răspunderea disciplinară. Abaterea disciplinară presupune intrunirea a două condiţii: calitatea de salariat cu contract de muncă şi încălcarea unei obligaţii de serviciu.
8.5.1. Răspunerea penală – ia naştere în urma săvârşirii unei infracţiuni – “fapta care prezintă pericol socială, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”
8.5.2. Răspunderea civilă – intervine în materia dreptului civil pentru producerea de daune, pentru nerespectarea condişţiilor de fond sau formă la încheierea unor acte etc.
Trebuie făcută distincţia între:
a) Răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;
b) răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea delictuală – constă în repararea prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract preexistent.
8.5.3. Răspunderea contravenţională (sau administrativă) – intervine în cazul săvârşirii de contravenţii – fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
8.5.4. Răspunderea disciplinară – instituţie specifică dreptului muncii – constă în sancţionarea faptelor (abateri disciplinare) prin care o persoană încadrată cu contract de muncă a încălcat obligaţiile asumate prin acest contract.
juridice; Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice. Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei generale a dreptului; Normativitatea juridică; Factorii de determinare a dreptului; Fundamentele dreptului; Principiile dreptului)
Capitolul II - Interdependenţa dintre drept şi stat. (Etimologia, sensurile, definiţia şi constantele termenului “stat”; Legătura dintre stat şi drept)
Capitolul III - Elemente de istorie şi filozofie a dreptului. (Dreptul şi valorile sociale în contextul culturii şi civilizaţiei universale. Conştiinţa juridică)
Capitolul IV – Sistemul dreptului (Noţiune, componente, criterii de delimitare)
Capitolul V - Norma juridică. (Normele sociale. Normele juridice. (Definire, caracteristici, clasificare); Structura logico-juridică a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea)
Capitolul VI - Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
Capitolul VII - Izvoarele dreptului (Noţiune şi clasificare).
Capitolul VIII. – Raportul juridic. (Condiţiile şi elementele (subiecte, conţinut, obiect) raportului juridic. Specificul raportului juridic de constrângere.)
Capitolul IX - Răspunderea juridică. (Noţiunea şi principiile răspunderii juridice; Elementele şi condiţiile răspunderii juridice; Cauze care înlătură răspunderea juridică.)
Capitolul X - - Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă. (Noţiunea de elaborare a normei juridice. Tehnica legislativă. Principiile şi etapele tehnicii legislative. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative. Modificarea actelor normative. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative)
Capitolul XI - Interpretarea normei juridice. (Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării normei juridice. Formele, metodele şi rezultatul interpretării normelor juridice.)
Capitolul XII - Realizarea sau aplicarea normelor juridice. (Realizarea dreptului).
(Noţiunea de realizare şi aplicare a dreptului. Formele de aplicare. Fazele de aplicare individuală a normelor juridice.)
Obiectul disciplinei: disciplină de învăţământ universitar cu caracter teoretic-fundamental care studiază fenomenul juridic în ansamblul lui prin reflectarea abstractizată şi generalizată a cunoaşterii în sfera dreptului.
Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului
Cuprinzând următoarele unităţi:
- Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
- Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
- Unitatea 3. Sistemul dreptului
- Unitatea 4. Principiile dreptului
- Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
- Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului
Modulul al II-lea – Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului.
Cuprinzând urmatoarele unităţi:
- Unitatea 1. Norma juridică
- Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
- Unitatea 3. Izvoarele dreptului
- Unitatea 4. Acţiunea normei juridie în timp, spaţiu şi asupra persoanei
- Unitatea 5. Realizarea dreptului
- Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
- Unitatea 7. Raportul juridic
- Unitatea 8. Răspunderea juridică
Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului
Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
1.1. Etimologia şi sensurile termenului “drept”
Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”1) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiţiei dreptului. (vezi, cap. II)
Cunoaşterea şi explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului „drept” au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau „jurişti” ei epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu - mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socioumaniste.
Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitant atât forma semantică a termenului drept cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.
Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.
De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una filosofică şi cealaltă juridică.
În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).
În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: Prin „drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et acqui).
În această accepţiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat şi în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în limba franceză – droit ; în germană - Recht, în engleză - Right şi Law, în limba română – drept ş.a. Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.
În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).
În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept” are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau substanţial, drept procesual sau procedural, stat de drept, ordine de drept, ramură a dreptului, sistem al dreptului, ştiinţă a dreptului, drept intern – drept internaţional, drept public, drept privat etc.
— Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate şi aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie prin forţa de constrângere a puterii de stat.
Când termenul „drept” este utilizat fără un alt atribut se înţelege că este vorba de „dreptul obiectiv”, adică de ansamblul de norme juridice existente în acea societate (De observat că în acest context atributul „obiectiv” care însoţeşte uneori termenul „drept” nu are accepţiunea filosofică a cuvântului „obiectiv”. Se ştie că în filosofie prin termenul „obiectiv” se înţelege o existenţă ce este independentă de voinţa şi acţiunea subiectului uman, spre deosebire de termenul „subiectiv” care exprimă, dimpotrivă, o existenţă ce ţine de voinţa sau acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în asociere cu termenul „drept” exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa unora sau altora din subiecţii sociali. Aşadar, termenul „obiectiv” are în acest context un înţeles mai restrâns decât cel utilizat în accepţiune filosofică).
— O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de „drept subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune, drepturile de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la viaţă, la muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în limbajul juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că pentru dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.
— Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin "drept pozitiv” se înţelege totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune.
— Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material” şi respectiv de „drept procesual” sau „drept procedural” au următoarele accepţiuni: Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia "drept procesual" (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material sau substanţial, în timp e Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea de „instrucţiuni” sau „acte de aplicare”.
— Termenul „drept” este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de „ştiinţă a dreptului” sau de „ştiinţe juridice”. Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează şi sinonimul: „ştiinţe juridice”. Ele exprimă în esenţă acelaşi conţinut, dar sfera lor de cuprindere este diferită. Astfel, ţinând seama de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin termenul „ştiinţa dreptului” s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de „ştiinţe juridice” s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul „drept”, termenul „juridic” are în acest context, dar şi în general vorbind, un înţeles şi o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime cum sunt: normă de drept - normă juridică, raport de drept – raport juridic, „fapt” sau „act” de drept - „fapt” sau „act” juridic, răspundere juridică etc.
1.2 Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice
— Ştiinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;
— Ştiinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a normelor”;
— Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu noţiuni, definiţii, concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, răspundere juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu ;
— Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului foloseşte conceptul de „lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor naturii prin lege sau legitate se înţelege esenţa fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi utilizat în scopuri umaniste şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice „legea” exprimă - în sens larg - norma de drept, norma obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului sau, în sens restrâns, exprimă norma juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai înaltă forţă juridică.
— Aşa cum am mai menţionat, ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe care îl cercetează - adică fenomenul juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este însă o existenţă în sine, izolată de restul contextului social.
Dimpotrivă, dreptul este prin natura şi destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi interferenţe sociale şi umane. De aceea, ştiinţa dreptului îşi va extinde în mod necesar sfera de cunoaştere şi asupra acestor zone de interferenţă în care un loc important îl ocupă practica juridică în toată complexitatea sa, scopul şi finalitatea dreptului. Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului ş.a. nu constituie funcţii nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai mult sau mai puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a unei instituţii politice (parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi funcţia nemijlocită de „a face şi/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.
Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat şi de alte ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa dreptului va dezvolta legături complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-umaniste. În fine, o importantă caracteristică a ştiinţelor juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale cercetării fenomenului juridic.
Metodele utilizate în studiu dreptului
Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul abstractizării)
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).
Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă, prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.
Sistemul ştiinţelor juridice. Componentele acestui sistem:
- norma juridică – elementul de structură fundamental al oricărui sistm de drept; este regula de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;
- instituţia juridică – o grupare relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi sociale;
- ramura de drept – un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate, pe baza anumitor criterii, într-o entitate structurală relativ distinctă;
Clasificarea ştiinţelor juridice:
- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ, Dreptul mediului etc.).
Delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.) şi, respectiv, de “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în legătură cu şi despre normele de drept care alcătuiesc ramura respectivă de drept).
Drept public – drept privat: istoric; înţeles şi conţinut.
Această diviziune a dreptului este cea mai importantă şi cea mai veche, fiind opera jurisconsultului Ulpian (170-228 e.n.), care, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, distingea între “jus publicum” (având ca obiect organizarea statului roman) şi “jus privatum” (având ca obiect de reglementare activitatea particularilor). Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni dreptul în ansamblul său. Trebuie menţionat faptul că distincţia drept public - drept privat nu poate opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi “privat” rămân conexe şi interdependente, în sensul că norme sau instituţii ale acestora pot fi cuprinse fie în domeniul sau sfera dreptului public, fie în cea a dreptului privat, în funcţie de criteriile din perspectiva cărora sunt evaluate.
Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele fizice sau juridice particulare, private. Normele de drept privat sunt imperative, în sensul că nici una dintre părţile raportului juridic de drept privat nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau prin convenţie între ele. Mai puţin normele din sfera dreptului internaţional public. În sfera dreptului public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public etc.
Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şi/sau juridice, luate ca particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau subiectelor, care se află pe poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat intră ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.
Distincţia dintre sfera dreptului public şi a celui privat ar putea rezulta, schematic, din următoarele:
- în raporturile de drept public, faţă de cel privat, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ sau agent al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;
- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport în poziţie de subordonare, de inegalitate juridică, în sensul că subiectele purtătoare ale autorităţii publice se supraordonează juridic, având capacitatea de a impune persoanei civile, private sau organului ori agentului public subordonat conduita cerută de norma juridică. Altfel spus, în sfera dreptului public raporturile se desfăşoară pe verticală, în timp ce în sfera dreptului privat avem imaginea desfăşurării lor pe orizontală, că raporturile dintre subiectele nesubordonate, care se găsesc pe poziţie de egalitate juridică, chiar dacă una din părţi este organ sau agent al statului, dar care, în acel raport, nu acţionează în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;
- prin normele dreptului public se asigură interesul general public, pe când prin normele dreptului privat se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor;
- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii, pe când, prin normele dreptului privat sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor;
- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului, pe când normele dreptului privat au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de persoane, titulare ale unor drepturi şi obligaţii subiective determinate.
Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
Pentru conturarea conceptului de “drept” şi a definirii acestuia este necesară cunoaşterea a cel puţin următoarelor aspecte:
1. specificul reglementărilor prin drept a relaţiilor sociale (a normativităţii juridice)
2. factorii de determinare ai dreptului.
3. corelaţia dintre drept şi morală.
4. definiţia conceptului de drept.
Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:
a) prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.
b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au obligaţia să respecte dispoziţiile ei.
c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.
Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective;
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
3. Cadrul sau factorul economic
4. Particularităţile sistemului politic
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
6. Contextul internaţional
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.
Unitatea 3. Sistemul dreptului
Caracteristicile generice ale sistemului:
1. sistemul luat ca întreg
2. elementele sau componentele sistemului sunt entităţi integrate
2. structuralitatea
4. componenţa structurală îndeplineşte anumite funcţii (conexiuni) specifice în sistem
5. capacitatea de auto-reglare sistemică.
A) Dreptul este un ansamblu de norme juridice. Sistemul dreptului există şi se menţine prin fidelitatea faţă de propriile-i norme. Normele juridice se comportă ca „părţi” în raport cu „întregul”, adică cu sistemul, dar şi ca „subsisteme” în raport cu propria lor structură. Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. Instituţiile juridice cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
B) Sistemul dreptului este un sistem deschis.
C) Sistemul dreptului se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice, ce se stabilesc între întreg şi elementele sale. În fiecare sistem juridic şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi comune tuturor normelor din sistemul juridic sau din ramura de drept respectivă. Aceste idei călăuzitoare sunt principiile de drept.
D) Sistemul dreptului nu este rezultatul „împărţirii” lui în ramuri, după cum nu este nici simpla sumă a ramurilor de drept.
E) Sistemul dreptului se distinge de mediul său ambiant; el se distinge de toate celelalte instituţii sau fenomene ale suprastructurii.
F) În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept.
G) Sistemul dreptului are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa.
H) Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de autoritatea legiuitoare.
Componentele structurale ale dreptului ca sistem:
1. norma juridică
2. instituţia juridică
3. ramura de drept
Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.
Unitatea 4. Principiile dreptului
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional. Ele reflectă cel mai bine sinteza cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute, respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi, totodată, “primenirea sa permanentă”.
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în principii generale, reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi ramuri ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, şi principii concrete, care se referă la părţi relativ distincte ale unor domenii guvernate de principiile generale.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile generale şi constituie suportul de materializare a acestora.
O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii ale sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.
De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.
Chiar dacă sunt formulate şi precizate la modul diferit în legislaţia naţională, regională sau internaţională, prin însăşi existenţa lor, cu caracter pe zi ce trece mai imperativ, se recunoaşte considerarea mediului ca făcând parte din patrimoniul comun al umanităţii.
Delimitări înţelesului noţiunii de “principiu” de înţelesul altor noţiuni asemănătoare, cum ar fi noţiunile de: “concept”, “axiomă”, “postulat”, “normă generală”.
Principiile dreptului:
Categorii de principii ale dreptului:
- principii generale sau fundamentale
- principii comune mai multor ramuri de drept
- principii de ramură ale dreptului.
Forţa juridică a principiilor de drept.
Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
5.1. Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli).
5.2. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan:
1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii
2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor, mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea societăţii.
5.3. Statul ca “putere de stat”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat.
5.4. Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.
Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului
6.1. Noţiunea de “constante” sau “permanenţe” ale dreptului:
Constante în conţinutul normelor de drept.
Constante în “datul” dreptului.
Constante în aparatul conceptual al dreptului.
6.2. Constantele statului:
a) în accepţiunea istorico-geografică:
- teritoriul
- populaţia
- puterea sau autoritatea publică
b) în accepţiunea politico-juridică:
- constituirea şi exercitarea puterii ca putere “oficială” instituţionalizată
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul separaţiei puterilor
- forma de guvernământ a statelor poate fi: republica sau monarhia
- constante există şi în aparatul conceptual al teoriei despre stat.
6.3. Constanţă şi variabilitate în evoluţia istorică a statelor şi a sistemelor de drept.
Modulul al doilea. Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului
Unitatea 1. Norma juridică
1.1. Normele sociale. Caracteristici generale
Noţiunea de “normă socială”
Caracteristici generale ale normelor sociale
Clasificări ale normelor sociale
1.2. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale. Caracteristici ale normelor juridice.
a) Definirea noţiunii de normă juridică
b) Caracteristici generale ale normelor juridice:
- Caracterul general şi impersonal
- Caracterul volitiv
- Pot determina apariţia unor noi relaţii sau raporturi sociale
- Pot să prevadă şi să reglementeze raporturi sau efecte (consecinţe) juridice născute ca urmare a producerii unor evenimente sau situaţii independente de voinţa oamenilor (decese, calamităţi naturale, accidente, trecerea timpului etc.)
- Se adresează doar persoanelor care dispun de discernământ
- Au un caracter general-obligatoriu
- Au o aplicabilitate imediată, în sensul că produc efecte între momentul intrării lor în vigoare şi cel al ieşirii lor din vigoare
- Reglementează raporturi sau relaţii sociale “de alteritate” (ad alterum).
1.3. Structura (elementele) normei juridice
a) Noţiunea de structură a normei juridice
b) Elementele de structură ale normei juridice:
1.3.1. Ipoteza normei juridice
- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor, locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă. Circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe atenuante sau agravante, după caz;
- în funcţie de prezenţa ei sau nu în formularea normei juridice, poate fi:
- ipoteză determinată (când este prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor)
- ipoteză subînţeleasă (relativ determinată) (când lipseşte din formularea normei juridice) poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege, când poartă numele de ipoteză subînţeleasă.
1.3.2. Dispoziţia normei juridice
- Formulează conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc, propriu-zise ale normei, şi care trebuiesc respectate de cei cărora li se adresează = reglementarea realizată prin acea normă.
- Nu poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege.
- Dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) în funcţie de tipul conduitei prescrise:
- dispoziţii onerative (obligă la o anumită conduită)
- dispoziţii prohibitive – interzic o anumită conduită
- dispoziţii permisive – permit o anumită conduită, din mai multe variante oferite de legiuitor, la alegerea celor cărora li se adresează
- dispoziţii supletive – o variantă a dispoziţiilor permisive – lasă la latidutinea celor cărora li se adresează să aleagă conduita, dar în cazul în care aceştia nu se hotărăsc, intervine organul de stat abilitat în acest sens
- dispoziţii de recomandare – recomandă doar o anumită conduită, fără să se aplice sancţiuni în cazul nealegerii acesteia
- dispoziţii de stimulare – prin care se prevede acordarea anumitor recompense celor care
îndeplinesc exemplar anumite sarcini etc.; specifice dreptului muncii.
b) în funcţie de gradul lor de generalitate:
- dispoziţii generale
- dispoziţii speciale
- dispoziţii de excepţie sau derogatorii.
1.3.3. Sancţiunea – element de structură a normei juridice:
- Formulează consecinţa încălcării sau nerespectării dispoziţiei acelei norme în ipoteza sau ipotezele date.
- Reprezintă măsura de constrângere prevăzută de norma respectivă, care urmează să fie aplicată de organul de stat competent celui sau celor care au încălcat dispoziţia. Ea materializează răspunderea juridică a autoprului nerespectării acelei norme.
- Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) criteriul domeniului (al ramurii de drept) de aplicare, sancţiunile se pot clasifica, la modul general, în:
- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni
- Sancţiuni civile – de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor daune în patrimoniul altor persoane; nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se anulează actele încheiate fără respectarea unor condiţii de fond sau de formă;
- Sancţiuni administrative – se aplică pentru săvârşirea de contravenţii
- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor de serviciu; sunt specifice dreptului muncii
b) criteriul gradului de generalitate clasifică sancţiunile în:
- sancţiuni absolut determinate (precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de aplicare a sancţiunii să le poată modifica)
- sancţiuni relativ determinate (prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul maxim, urmând ca organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste limite)
- sancţiuni alternative (legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe sancţiuni, dintre care, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a sancţiunii va aplica una dintre acestea)
- sancţiuni cumulative (legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe sancţiuni, toate acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii.
1.3.4. Clasificarea normelor juridice se poate face pornind de la următoarele criterii:
- criteriul ramurii de drept
- criteriul forţei juridice
- criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate
- criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare
- criteriul modului de reglementare a conduitei
- criteriul conţinutului lor de referinţă.
Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
Conţinutul noţiunii de “elaborare” a normei juridice. Principii în tehnica de elaborare a normei juridice:
- fundamentarea ştiinţifică
- respectarea unităţii de sistem a dreptului
- supremaţia legii
- accesibilitatea actelor normative.
Etape în tehnica de elaborare a normei juridice:
- iniţierea
- dezbaterea
- adoptarea
- asigurarea publicităţii.
Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative:
1. titlul
2. formula introductiva
3. preambulul
3. dispoziţiile sau principiile generale
4. dispoziţii de conţinut sau speciale
5. dispoziţii tranzitorii.
Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative.
Unitatea 3. Izvoarele dreptului
Noţiunea de izvor de drept.
Clasificarea izvoarelor de drept.
Izvoarele dreptului românesc:
Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege
Acte normative subordonate legii
Alte izvoare ale dreptului.
Unitatea 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
4.1. Acţiunea normei juridice în timp
4.1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice (Atenţie la art. 78 al Constituţiei Intrarea în vigoare a legii, modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, întucât a fost aprobată prin Referendumul din oct. 2003: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”).
4.1.2. Durata de valabilitate a normei juridice
4.1.3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice (abrogarea; ajungerea la termen; căderea în desuetudine)
4.1.3.1. Abrogarea (ieşirea din vigoare) a normei juridice este actul de dispoziţie privind încetarea acţiunii în timp a normei juridice, act care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis norma supusă abrogării sau de către un organ ierarhic superior, şi numai printr-un act de aceeaşi valoare juridică, respectiv superior.
Abrogarea poate fi clasificată în funcţie de:
a. întinderea la nivelul unui întreg act normativ sau la părţi din acesta:
- abrogare totală – se abrogă întregul act normativ
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ
b. menţionarea mai mult, mai puţin sau deloc expresă în cuprinsul actului normativ prin intermediul căruia se realizează abrogarea:
- abrogare expresă directă – legiuitorul precizează în mod expres actul normativ sau articolele acestuia care se abrogă
- abrogare expresă indirectă – legiuitorul nu precizează articolele sau actul normativ abrogat, ci utilizează formula “orice dispoziţie contrară se abrogă”
- abrogare tacită – legiuitorul reglementează în alt mod relaţiile sociale, fără să precizeze în vreun fel sau altul abrogarea altor act normative.
4.1.3.2. Desuetudinea sau căderea în desuetudine, prin învechirea normei respective, care nu mai are câmp de aplicare.
4.1.3.3. Ajungerea la termen sau expirarea termenului de valabilitate pentru situaţiile pentru care au fost adoptate, în cazul normelor cu termen sau temporare.
4.1.4. Principiile acţiunii normei juridice în timp:
- Principiul general (de bază) – norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare;
- principiul aplicării imediate
- principiul neretroactivităţii legii;
- excepţiile de la principiul nerectroactivităţii normei juridice:
a) retroactivitatea
- legii penale mai blânde sau mai uşoare (favorabile) (Atenţie la art. 15, alin. (2) din Constituţie, Universalitatea, prin Referendum, s-a modificat: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
- normelor interpretative;
- prevederea expresă a legii (nu mai este prevăzută în dreptul românesc, dar a fost cuprinsă în prevederile constituţionale anterior Constituţiei din 1991).
b) ultraactivitatea:
- legii penale mai blânde;
- legii penale temporare.
4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
4.2.1. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu.
4.2.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este supusă principiului teritorialităţii.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):
- imunitatea diplomatică;
- imunitatea consulară;
- regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se
află): - regimul naţional;
- regimul special;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Unitatea 5. Realizarea (aplicarea) dreptului
1.1. Noţiunea de “realizare” şi, respectiv de “aplicare” a dreptului
1. “realizarea” – accepţiunea largă a procesului de transpunere în practică a normelor juridice;
2. “aplicarea” – accepţiunea restrânsă, propriu-zisă a procesului de transpunere în practică a normelor.
“Realizarea” implică două căi ale transpunerii în practică:
- calea transpunerii normelor în practică prin respectarea lor de bună-voie de către subiecţii sociali
şi,
- calea transpunerii în practică a normelor prin intervenţia organelor de stat în acest proces. Această cale exprimă de fapt conţinutul noţiunii de “aplicare” a dreptului.
1.2. Forma şi caracteristicile actului de aplicare a dreptului:
- Noţiunea juridică de act de aplicare are înţelesul de aplicare individuală a prevederilor normei la un caz dat, la o situaţie concretă.
- Delimitarea noţiunii de “act normativ” faţă de noţiunea de “act de aplicare individuală”. Asemănări şi deosebiri între cele două tipuri de “acte”.
1.3. Fazele de aplicare a normelor juridice:
a) stabilirea stării de fapt – aflarea “adevărului obiectiv” – prin care se realizează culegerea, consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor relevante pentru cunoaşterea situaţiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului;
b) stabilirea elementelor juridice – “critica” normei – operaţiunea juridică ce porneşte de la stabilirea stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund stării de fapt respective;
c) elaborarea soluţiei sau a “dispoziţiei de aplicare” , cu cele două etape:
- încadrarea juridică a faptei
- stabilirea dispoziţiei de aplicare a prevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă, la rândul ei, având două înţelesuri sau accepţiuni: - prin soluţia stabilită se indică :
- acţiunea, inacţiunea, conduita, dreptul sau obligaţia ce trebuiesc urmate şi respectate în conformitate cu prevederile normei aplicate
şi
- sensul de “sancţiune” stabilită şi aplicată în temeiul normelor de drept aplicate şi a modalităţii concrete de executare a acesteia.
Observaţie: Atenţie la utilizarea noţiunii de “dispoziţie de aplicare” individuală a normei juridice, care nu trebuie confundată cu noţiunea de “dispoziţie” – ca element de structură a normei juridice!
1.4. Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.
a. Analogia constă în posibilitatea acordată instanţei de judecată (în anumite situaţii prevăzute de normele de drept) de a soluţiona un caz pentru care nu există norme exprese de încadrare, prin aplicarea unei norme existente la un caz sau o situaţie asemănătoare.
b. Analogia nu este un principiul general al dreptului, aplicându-se limitativ, în anumite ramuri ale dreptului – în dreptul civil, în dreptul comercial, în dreptul internaţional -, după cum permite însăşi legea; analogia nu poate fi admisă în celelalte ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.
c. Analogia poate fi:
- analogia legii – aplicarea unei legi sau a unei norme juridice la un caz asemănător;
- analogia dreptului – rar întâlnită - se are în vedere soluţionarea unui caz pentru care nu există text normativ sau lege aplicabilă de la un caz asemănător, situaţie în care soluţionarea cauzei se face prin aplicarea “principiilor generale ale dreptului”.
Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
6.1. Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării.
6.2. Formele de interpretare:
1. interpretarea oficială – realizată de către organele de stat cu competenţe sau atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice:
a) interpretarea generală – făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu – interpretarea “autentică”;
b) interpretarea cazuală (de caz) – realizată de organul de aplicare a dreptului (instanţa judecătorească, alte organe competente ale administraţiei de stat etc.) în legătură cu o situaţie concretă.
2. interpretarea neoficială – realizată de către alţi subiecţi, care nu au calitatea de organe competente, oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor juridice, prin lucrări ştiinţifice, studii, comunicări, conferinţe, dezbateri teoretice etc.; îmbracă forma opiniilor, concluziilor, propunerilor etc. în legătură cu conţinutul general al normei sau cu aplicarea ei la diferite cazuri. Nu are forţă obligatorie în soluţionarea unui caz concret.
6.3. Metodele de interpretare:
1. metoda gramaticală
2. metoda sistematică
3. metoda istorică
4. metoda logică.
6.4. Rezultatul interpretării unei norme juridice poate fi:
1. literal sau declarativ
2. extensiv
3. restrictiv.
6.5. Situaţiile de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:
1. abuzul de drept
2. frauda la lege.
Unitatea 7. Raportul juridic
7.1. Noţiunea de raport juridic şi caracteristicile raportului juridic.
1. Raportul juridic este acea relaţie sau raport social care este cuprins într-o reglementare juridică. Aşadar, nu toate raporturile sau relaţiile sociale sunt implicit şi juridice.
2. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au câteva caracteristici proprii, cum ar fi:
- Sunt reglementate prin norme de drept;
- Se desfăşoară (se stabilesc) numai între subiecţi umani – persoane fizice şi/sau juridice (întotdeauna cel puţin două sau mai multe subiecte);
- Au un conţinut dublu voliţional;
- Sunt istoriceşte determinate de contextul epocii istorice în care se formează;
- Structura raportului juridic este tripartită, fiind constituită din subiecte (sau părţi),
Conţinutul raportului juridic şi obiectul acestuia.
Definiţia raportului juridic.
7.2. Condiţiile raportului juridic:
- să existe norma juridică prin care să se reglementeze acel raport sau relaţie socială;
- să existe faptul juridic, adică acţiunea umană sau evenimentul care, potrivit prevederilor normei de drept, determină apariţia, modificarea sau stingerea (încetarea) unui raport juridic:
a) evenimentul – ca fapt juridic – acea faptă sau împrejurare care are loc independent sau relativ independent de voinţa omului, dar care ale căror rezultate produc efecte juridice numai atunci când legea prevede astfel (naşterea, moartea, calamităţile naturale, trecerea timpului etc.)
b) acţiunile umane (omeneşti) – ca fapt juridic – manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementării lor prin normele de drept.
- Clasificarea acţiunilor omeneşti:
a) în funcţie de conduita pe care o are subiectul participant la un raport juridic, de abţinere a subiectului de a face sau de obligaţia acestuia de a avea o conduită materializată într-o acţiune, există:
- acţiuni omisive
- acţiuni comisive
b) în funcţie de săvârşirea lor în conformitate sau nu cu prevederile legale, există:
- acţiuni licite
- fapte ilicite
- Acţiunea – ca “act juridic” – acţiunile juridice licite, care sunt săvârşite în conformitate cu normele de drept şi cu scopul dirct, manifest de a produce efecte juridice.
- Noţiunea sau înţelesul termenului “act” – decurge din contextul în care este utilizat: act normativ, act de aplicare, act juridic.
2. Clasificarea actelor juridice:
- înscris probator, doveditor, adică orice înscris prin care se poate dovedi un fapt juridic;
- o manifestare de voinţă, indiferent de forma de exprimare: scrisă, orală etc.
7.3. Elementele sau structura raportului juridic:
7.3.1. Subiectele raportului juridic:
• Capacitatea juridică – aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernamântul persoanei, de a dobândi sau de a-şi exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic;
• Persoana fizică
3. Capacitatea juridică a persoanei fizice:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu;
- Persoana juridică
- Capacitatea juridică a persoanei juridice
- Colectivităţile de persoane fizice
Persoana juridică:
– Statul – ca persoană sui generis
- instituţiile de stat
- regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, băncile organizaţii obşteşti cu caracter nepatrimonial: sindicate, organizaţii de tineret, fundaţii, asociaţii, uniuni de creaţie etc.
- Organizaţiile cooperatiste înfiinţate în condiţiile prevăzute de lege.
Principalele elemente constitutive ale persoanei juridice sunt: să aibă organizare de sine stătătoare; să dispună de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să aibă un scop şi o activitate licite.
7.3.2. Conţinutul raportului juridic – ansamblul drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiectelor în relaţia dată, drepturi şi obligaţii care sunt prevăzute de norma juridică.
7.3.2.1. Drepturile părţilor sau subiectelor raportului juridic:
- Clasificarea drepturilor subiective:
a) după gradul de opozabilitate:
- drepturi absolute – cele cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă, la nume, la proprietate, la libertate);
- drepturi relative – cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane, subiect al raportului respectiv.
b) după criteriul conţinutului lor:
- drepturi patrimoniale – cele care au caracter economic şi care pot fi exprimate în bani:
- reale
- de creanţă;
- drepturi nepatrimoniale – cele care nu au un caracter economic şi nu pot fi exprimate în bani;
c) după natura raporturilor în cadrul cărora iau naştere:
- drepturi de natură civilă
- drepturi de natură penală
- drepturi de natură administrativă
- drepturi de natură financiară
- drepturi rezultat din raporturi de muncă etc.
7.3.2.2. Obligaţiile părţilor – corelativul dreptului în cadrul raportului juridic
7.3.3. Obiectul raportului juridic – elementul în legătură cu care subiecţii sau părţile raportului juridic îşi stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative.
- Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul acestuia, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea unor bunuri, obţinerea unor servicii etc.
- Obiectul raportului juridic îl constituie în general fenomenul în legătură cu care subiectele îşi stabilesc sau revendică anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în normele de drept. (conduita umană, lucrurile sau bunurile materiale, valorile personale nepatrimoniale, rezultatul creaţiei intelectuale etc.)
7.4. Specificul raportului juridic de constrângere
7.4.1. Raportul juridic de constrângere – o categorie specială de raporturi juridice care se formează ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care antrenează răspunderea juridică şi aplicarea sancţiunii.
7.4.2. Specificul raportului juridic de constrângere decurge din specificul sau particularitatea elementelor acestuia, adică din:
7.4.2.1. Calitatea specială a subiecţilor acestui raport:
a) statul – întotdeauna prezent ca reprezentant an autorităţii publice care prin organele şi aparatul specializat al acestuia are competenţa de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv, constrângerea prin aplicarea sancţiunii;
b) autorul faptei ilicite
7.4.2.2. Conţinutul raportului juridic de constrîngere – drepturile şi obligaţiile corelative ale statului (prin organele sale abilitate) şi ale autorului faptei ilicite.
7.4.2.3. Obiectul raportului juridic de constrângere – constă în sancţiunea care se aplică de către subiectul “stat” (prin organele abilitate în acest sens) subiectului “autor al faptului ilicit”.
Unitatea 8. Răspunderea juridică
Noţiunea de “răspundere juridică”
8.1. Răspunderea socială; răspunderea juridică – parte componentă a răspunderii sociale.
8.2. Răspunderea juridică – un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.
8.2.1. Caracteristicile răspunderii juridice
a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.
b) este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente
c) este o răspundere general-obligatorie, ma promptă şi mai eficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale
d) consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.
e) În stabilirea răspunderii şi vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât şi cele de ordin moral, de echitate, umanitarism etc.
8.2.2. Principiile răspunderii juridice:
- principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o sancţiune autorilui faptei doar atunci cănd este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi doar în limitele vinovăţiei sale;
- principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii: exemplu prevederile art. 1000 Cod civil: răspunderea părinţilor pentru prejdiciile cauzate de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii; răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii care se află sub supravegherea lor ş.a.
- Principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei, cu gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea faptuitorului etc.
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului faptei ilicite cât mai aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scopul urmărit: reparatoriu, educativ, preventiv).
8.2.3. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice:
8.2.3.1. Să existe subiectul răspunderii juridice, care să aibă:
a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat; Capacitatea de a răspunde implică existenţa discernământului şi a unui complex de atribute juridice.
b) libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic asupra căii de urmat etc.
8.2.3.2. Să existe conduita ilicită – conduita prin care este încălcată norma de drept.
8.2.3.3. Să existe vinovăţia – starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei de drept. Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau valorile ocrotite prin normele de drept. Apare ca o înlănţuire a manifestărilor pe linia dintre conştiinţi – voinţă – acţiune. Este condiţia esenţială pentru aplicarea sancţiunii.
8.2.3.4. Să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător – una din condiţiile fundamentale ale răspunderii juridice. Apare ca legătura dintre cauză şi efect.
8.3. Modalităţile săvârşirii faptei ilicite:
a) acţiunea
b) inacţiunea
8.4. Formele vinovăţiei: - intenţia (sau dolul) – acţiunea ilicită este orientată în mod voit spre a produce efectul ilicit;
- culpa – autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale deşi putea şi trebuia să le prevadă sau, chiar dacă le prevede speră să nu se vor produce. Modalităţile culpei sunt: neatenţia, neglijenţa, neprevederea, nepriceperea, superficialitatea etc.
8.5. Formele răspunderii juridice – se conturează în funcţie de domeniu sau ramura de drept în care a fost încălcată norma juridică, pe lângă alţi factori ce trebuiesc avuţi în vedere (valorile sociale lezate, gradul de pericol social al faptei ilicite, modalităţile de săvârşire a faptei ilicite, vinovăţia autorului ş.a.)
Fiecărei forme de conduită ilicită îi corespunde o formă a răspunderii juridice, astfel:
1. infracţiunea – atrage răsăpunderea penală
2. producerea unui prejudiciu – atrage răspunderea civilă
3. săvârşirea unei contravenţii – atrage răspunderea contravenţională
4. abaterea disciplinară – atrage răspunderea disciplinară. Abaterea disciplinară presupune intrunirea a două condiţii: calitatea de salariat cu contract de muncă şi încălcarea unei obligaţii de serviciu.
8.5.1. Răspunerea penală – ia naştere în urma săvârşirii unei infracţiuni – “fapta care prezintă pericol socială, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”
8.5.2. Răspunderea civilă – intervine în materia dreptului civil pentru producerea de daune, pentru nerespectarea condişţiilor de fond sau formă la încheierea unor acte etc.
Trebuie făcută distincţia între:
a) Răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;
b) răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea delictuală – constă în repararea prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract preexistent.
8.5.3. Răspunderea contravenţională (sau administrativă) – intervine în cazul săvârşirii de contravenţii – fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
8.5.4. Răspunderea disciplinară – instituţie specifică dreptului muncii – constă în sancţionarea faptelor (abateri disciplinare) prin care o persoană încadrată cu contract de muncă a încălcat obligaţiile asumate prin acest contract.
Trimiteți un comentariu