Liviu-Petru Zăpârţan - Construcţia europeană, capitolul II (note de curs)
Cap. II Cronologia construcţiei europene
Secolul al XX-lea a însemnat pentru Europa o istorie deosebit de frământată, care a fost marcată de două războaie mondiale şi numeroase rupturi ale structurilor
sociale, politice şi culturale. Dacă în secolul precedent Europa fusese la apogeul
capacităţilor sale de creaţie, un factor de impulsionare a cadenţei istorice a lumii, acum trece printr-o adevărată criză.
Albert Demangeon: „Declinul Europei” 1920:
-scăderea spectaculoasă a economiei,
-pierderea hegemoniei mondiale şi afirmarea rolului SUA,
-apariţia regimului sovietic şi scindarea sistemului mondial,
-criza civilizaţiei care, prin degradarea spirituală, aduce noi forme de criză.
(Hammon şi Keller) după primul război, păcile de la Paris aduc:
-Balcanizarea Europei; prăbuşirea imperiilor fragmentează economic şi politic continentul prin crearea a noi state, prin construirea de noi frontiere.
Triumfă principiul naţionalităţilor.
-Doctrina Wilson cere înlocuirea „echilibrului european” cu o nouă
diplomaţie, a afirmării fiecărui stat într-o organizare mondială care ia forma
Societăţii Naţiunilor.
-Europa se bazează pe o pace a învingătorilor, fără principii comune, fără o
solidaritate reală.
-cresc datoriile publice ale statelor şi inflaţia care vor duce în anii 1929 la
marea criză. Sursa ei era în SUA ceea ce dovedea noul rol al acestora.
Spiritul european este lovit de scepticism şi pesimism.
O. Spengler: „Declinul Occidentului” 1920.
- civilizaţiile au acelaşi traseu: naşterea, maturizarea, declinul, moartea,
- Europa nu face excepţie: mitul progresului continuu trebuie înlocuit cu
constatarea tristă că civilizaţia europeană născută în epoca modernă se află în declin,
- o serie de gânditori şi curente pun sub semnul întrebării: rolul pozitiv al
ştiinţei şi tehnicii, al religiei, al instituţiilor, familiei, armatei, valorilor.
Din acest dezgust se nasc două reacţii:
- a disperării (E.Cioran),
- a salvării prin dictatură, elitism, rasism, voinţă de putere.
Spiritul european (raţiune, creştinism, umanism, credinţă în progres, libertate,
democraţie) este grav ameninţat.
Unele soluţii la criză sunt marcate de realism: o anumită intervenţie a statului în
economie (Keynes), o atenţie pentru experienţa economică şi politică americană, o
valorificare a câştigurilor europene precedente (exploatarea coloniilor, stimularea
cercetării ştiinţifice, afirmarea culturii prin autori şi opere de prestigiu în arte, în literatură, muzică).
Mobilul acţiunilor menite să consolideze Europa era dat de faptul că tot mai multă
lume vede slăbiciunea Europei, ameninţările din afara ei, solicitând o nouă solidaritate.
În perioada interbelică s-a afirmat şi o puternică preocupare de a construi ideea
europeană ca proiect al unirii popoarelor şi naţiunilor europene în jurul unui sistem de valori specifice.
S-a impus mai întâi ideea că Europa trebuie să fie un continent al păcii oricât de
contradictorie era privită S.D.N.; oricâte limite (absenţa SUA, un timp a URSS, apoi
retragerea Germaniei) ar fi avut ea a însemnat:
- conturarea unui interes general,
- cooperarea în promovarea lui,
- cunoaşterea reciprocă.
Acordul de la Locarno (1925) dintre A.Briand şi G.Stresseman aduce reconcilierea
franco-germană (Germania devine membră S.D.N. în 1926).
a) Apoi au apărut concepţii despre o Europă unită:
- Richard Coudenhove–Kalergi publică lucrarea „Pan-Europa” în 1923:
- Uniunea Europei este necesară pentru a contracara rolul SUA şi bolşevismului, pentru a-i păstra preeminenţa în lume (faţă de SUA, Rusia, Anglia şi Orient).
- Modelul Statelor Unite ale Europei este organizarea Elveţiei şi a ceea ce
era atunci proiectul pan-american (Conferinţa de la Santiago din 1922 dorea să
dezvolte o cooperare regională pan-americană cu respectul statelor naţionale şi va
reuşi numai cu statele care se conduc după valorile democraţiei).
- Nu se vor ignora suveranitatea şi securitatea statelor membre, specificul
civilizaţiilor naţionale şi protecţia minorităţilor şi de aceea Conferinţa europeană
va avea un sistem instituţional care va cuprinde:
- un Consiliu federal (compus din delegaţii statelor),
- o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale,
- un cancelar federal,
- o Curte de justiţie pentru a regla diferendele dintre state.
Ea se va baza pe o cetăţenie comună, o uniune vamală, o monedă europeană, o
alianţă militară (cu o forţă aeriană comună), exploatarea comună a coloniilor din Africa şi un district federal (Luxemburg, Viena, Bruxelles sau Berna). Era o misiune a claselor conducătoare.
În 1923 înfiinţarea Uniunii Pan Europene, cu sediul la Viena, cu secţiuni naţionale,
grupând o serie de personalităţi politice, culturale îndreptate spre reflexie privind ideea europeană.
Aristide Briand: discursul din 5 septembrie 1929 la SDN susţine că „ între
popoarele care sunt grupate geografic, cum sunt cele europene, trebuie să existe un fel de legătură federală, pentru a avea posibilitatea, în orice moment, de a intra în contact, de aşi discuta interesele, de a lua hotărâri comune, de a intra, între ele, într-o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă unor circumstanţe grave; asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic dar relaţia federală va fi binefăcătoare în plan politic şi social, fără a aduce atingere suveranităţii naţiunilor.
b) Se cer menţionate proiectele de uniune economică:
- planul lui L. Loucheur, 1924, de ligă economică franco-germană, ca nucleu al unor viitoare State Unite ale Europei, reluat în 1927, prevăzând crearea unor înţelegeri internaţionale în diverse domenii ale producţiei industriale;
- Emile Mayrich înfiinţează un organism privat „Înţelegerea Internaţională a Oţelului” (2/3 din producţia europeană) prin care se organizează producţia şi exportul oţelului;
- Ch.Gide, propune o Uniune Economică şi Vamală europeană.
c) proiectul hitlerist de noua Europă va arăta ce nu poate şi nu trebuie să fie ea.
d) În timpul celui de-al doilea război mondial uniunea europenilor însemna
salvarea valorilor europene, a păcii şi democraţiei. Rezistenţa faţă de fascism
reuneşte mari personalităţi, de formaţii foarte diferite: socialişti, personalităţi
democrat-creştine, independenţi, care consideră că viitorul continentului va fi
legat de o unire democratică a popoarelor.
După al doilea război mondial.
„Trezirea” europenilor a fost brutală. Bilanţul distrugerilor şi pierderilor umane
este imens: producţia industrială este înjumătăţită iar cea agricolă redusă la o treime faţă de 1939, populaţia sărăcită. O traumă morală, incertitudini politice, izbucnirea războiului rece impun o regândire a Europei.
Forţele democratice: partidele democrat–creştine au întâlniri permanente;
partidele socialiste (puternice, prin rolul jucat în rezistenţă) se reunesc în Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei; partidele liberale fondează în 1946 „Liga europeană de cooperare economică”; mediile universitare organizează la Geneva în 1946 „Întâlnirile internaţionale”.
Se multiplică mişcările europene, organizate de mari personalităţi. Un mare număr
de întrebări se pun: cum să se reorganizeze lumea şi în cadrul ei Europa? Ce fel de
solidaritate va sta la baza ei? Cu ce să înceapă construcţia, date fiind interesele atât de specifice ale statelor, fie mari fie mici? Ce instituţii să se adopte?.
La toate mişcările de unificare a Europei se adaugă declanşarea războiului rece:
-15 martie 1946 discursul lui W.Churchil la Fulton: „De la Stettin pe Baltica la Triest pe Adriatica o cortină de fie a căzut asupra continentului”,
-URSS instalează în ţările ocupate regimuri comuniste, considerate un pericol pentru ţările Occidentale,
-Anglia după 1946 încetează de a fi o putere mondială,
-12 martie 1947 Truman anunţă în Congresul SUA protecţia asupra democraţiilor libere (ajutor pentru Grecia şi Turcia supuse presiunilor sovietice) şi „îndiguirea” comunismului; avansurile acesteia fiind legate de dificultăţile economice, se cere un ajutor economic pentru refacerea economiei ţărilor europene,
-5 iulie 1947 discursul lui Marschall la Universitatea Harvard pune bazele unui plan de dezvoltare economică a Europei,
-12 iulie 1947, 16 ţări europene se reunesc la Paris pentru a face tabloul nevoilor lor economice. Ajutorul american va însemna, între 1948 şi 1952 aproximativ 13 miliarde dolari din care 85% donaţii,
- aprilie 1948 cele 16 ţări beneficiare se vor organiza în O.E.C.E. pentru a gospodări ajutoarele americane; organ de cooperare pentru distribuirea ajutoarelor americane, coordonarea politicilor economice naţionale, de liberalizare a schimburilor intereuropene. În 1960 devine O.C.D.E. Cooperarea economică este însoţită de o cooperare militară:
- în 1947 Tratatul de la Dunkerque anglo-fracez cu caracter defensiv (faţă de Germania),
-1948 Tratatul de la Bruxelles creează Uniunea Occidentală (Anglia, Franţa, Benelux) contra oricărei agresiuni,
-4 aprilie 1949, NATO (cei cinci + SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda,
Norvegia, Danemarca, apoi din 1952 Grecia şi Turcia, din 1955 Germania federală.
De cealaltă parte sovieticii vor crea;
- în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc,
- în 1955 Pactul de la Varşovia (cu caracter militar).
Rolul forţelor antrenate într-o unire a europenilor este tot mai important:
-1946 se creează Uniunea Europeană a federaliştilor prezidată de H.Brugmans;
-1947 Coudenhove-Kalergi creează Uniunea Parlamentară europeană;
-1947 crearea Mişcării Europa Unită a lui D.Sandys.
În acelaşi timp numeroase alte asociaţii, mişcări, consilii se pronunţă pentru ideea
europeană:
-7-10 mai 1948 toate aceste mişcări se reunesc în Congresul de la Haga, sub
preşedenţia lui W.Churchil. 800 de personalităţi stabilesc un program al construcţiei
europene bazat pe:
- principiul comunităţii (unitate în diversitate),
- respectul persoanei umane,
- dreptul său la libertate.
Congresul presupune crearea Mişcării europene care să reunească toate tendinţele
dornice de a contribui la construcţia europeană (Bruxelles, octombrie 1948). El hotărăşte înfiinţarea Consiliului Europei (5 mai 1949 semnarea Statutului pus la punct de R.Schuman şi Paul H Spaak) dotat cu trei organe:
- Comitetul Ministerial (în principiu din miniştrii de externe), cu drept de a lua
hotărâri în unanimitate;
- Adunarea consultativă (sau parlamentară) desemnată de parlamentele naţionale,
care adoptă recomandări adecvate Comitetului;
- un secretariat.
Consiliul Europei s-a fondat pentru a realiza o unitate mai strânsă, prin adoptarea
de acorduri şi printr-o acţiune comună, în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, recunoscând preeminenţa Dreptului, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El va urmări:
- protejarea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului;
- conştientizarea şi punerea în valoare a identităţii culturale europene;
- căutarea soluţiilor comune problemelor societăţii.
O convenţie europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale va fi semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Ea enunţă:
- drepturi civile: dreptul la viaţă, interdicţia torturii, tratamentelor inumane şi degradante interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, respectul vieţii private şi
familiale; libertatea de circulaţie în Stat, interzicerea detenţiilor arbitrare,
a expulzării pe criterii naţionale şi a celor colective;
- drepturi politice: libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de expresie, de asociere şi reuniune, de acţiune liberă;
- drepturi personale în faţa justiţiei. Prezumţia nevinovăţiei, dreptul la apărare, legalitatea stabilirii delictelor şi pedepselor, judecată echilibrată şi în timp rezonabil, independenţa şi imparţialitatea tribunalului, dreptul la recurs.
Ea prevede restricţii, în numele raţiunii de Stat, a securităţii naţionale, a apărării ordinii publice.
Se înfiinţează (cu sediul la Strasbourg):
-O Comisie a drepturilor omului care să primească sesizări privind încălcarea
principiilor Convenţiei;
-O curte europeană a drepturilor omului care să interpreteze şi să aplice Convenţia.
În timp, domenii de activitate prevăzute iniţial vor fi preluate de către alte
organisme europene, Consiliul Europei rămânând un jalon al democraţiei şi valorilor
europene.
La aceste elaborări şi materializări ale spiritului european îşi vor aduce contribuţia şi cei patru părinţi fondatori. J. Monnet, R. Schuman, K. Adenauer şi A de Gasperi care vor elabora un proiect de construcţie europeană.
Demarajul construcţiei europene:
- presiunea războiului rece,
- necesitatea integrării Germaniei de Vest în efortul general al Occidentului,
- reconcilierea franco-germană,
- afirmarea unor interese economice comune.
Răspunsul: Jean Monnet elaborează un memorandum preluat de către R. Schuman, care într-o conferinţă de presă lansează faimoasa Declaraţie din 9 mai 1950. „Pacea mondială nu va putea fi salvată fără eforturile creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia unei Europe organizată şi vie la civilizaţie este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice. Europa nu s-a realizat; noi am avut războiul. Ea nu se va face dintr-o dată şi nici într-o construcţie de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Reunirea naţiunilor europene cere ca opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania să fie eliminată... guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor state ale Europei. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea bazelor comune ale dezvoltării economice, prima etapă a federaţiei europene... făcând ca războiul să fie nu numai de negândit ci imposibil din punct de vedere material”.
Propunerea lui Schuman este în general bine primită de Germania, ţările Beneluxului şi Italia care încep tratativele în cadrul unei conferinţe. Ca urmare la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris instituind, pentru cincizeci de ani,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu următoarele instituţii:
- Înalta Autoritate, executiv colegial, independent de guverne, având în materie puterea de decizie supranaţională, menită să aplice Tratatele în spiritul european. La 5 august 1952 instalată la Luxemburg, compusă din 9 membri, cel dintâi preşedinte fiind Jean Monnet;
- Un Consiliu Special al Miniştrilor, reprezentând guvernele, pentru a coordona politicile Înaltei Autorităţi cu cea a fiecărei ţări în domeniul economiei (nu se poate izola cărbunele şi oţelul de restul economiei);
- o Adunarea Comună desemnată de către parlamentele naţionale, pentru un control democratic al Înaltei Autorităţi, dar fără puteri legislative sau bugetare;
- o Curte de Justiţie, alcătuită din şapte judecători independenţi, care să vegheze la respectul Tratatului şi să se pronunţe asupra diferendelor ce pot apare.
Comunitatea avea resurse proprii de finanţare, independente de guverne, pe baza
unui impozit european, de fapt prelevări directe asupra întreprinderilor din industriile cărbunelui şi oţelului.
Competenţele CECO să adopte măsuri pentru crearea unei pieţe comune, căreia să-i fie
asigurată aprovizionarea, accesul la resurse, modernizarea producţiei, creşterea
productivităţii, concurenţa sănătoasă, suprimarea drepturilor de vamă, a subvenţiilor şi practicilor restrictive, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale mâinii de lucru.
Experienţa de integrare europeană a CECO a fost deosebită permiţând trecerea de
la integrarea parţială la alte sectoare şi apoi la ansamblul economiei.
Unele proiecte nu au fost încununate de succes, altele nu s-au materializat:
- Trei proiecte de politică europeană, al transporturilor, al agriculturii şi al
sănătăţii, în cadrul Consiliului Europei vor întâmpina opoziţia guvernelor;
- Un Tratat privind o Comunitate europeană de apărare este semnat la Paris în
1952 dar nu este ratificat de către Franţa care l-a iniţiat;
- O Comunitate politică europeană menită să reproducă modelul politic american
cunoaşte eşecul.
Între timp, Acordurile de la Paris din octombrie 1954 restabilesc suveranitatea
Germaniei şi hotărăsc lărgirea Tratatului de la Bruxelles din 1948 cu această ţară şi cu Italia. Se naşte astfel Uniunea Europeană Occidentală cu o structură instituţională menită să organizeze „apărarea colectivă” [a se vedea pe larg L.P.Zăpârţan, Construcţia europeană, capitolul PESC].
-1 iunie 1955 Conferinţa de la Messina propune relansarea Construcţiei europene;
-26 iunie 1956 Conferinţa interguvernamentală pregăteşte documentele
corespunzătoare;
-25 martie 1957 Roma Tratatul de stabilire a unei Comunităţi economice europene
şi a unei Comunităţi europene a Energiei Atomice.
Cel dintâi prevedea hotărârea politică de a pune bazele unei uniuni mereu mai
strânse între popoarele europene, printr-o acţiune comună, menită să asigure progresul economic şi social, eliminând barierele care divizează Europa, de a crea Comunitatea economică europeană care are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, de a promova o dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.
Piaţa Comună urmărea integrarea economică sub două aspecte:
- o uniune vamală realizând libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor şi o politică comercială comună faţă de terţi;
- dezvoltarea unor „politici comune”.
Pentru aceasta ea introduce un mecanism instituţional complex.
Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie a CECO primesc competenţe şi pentru
cele două noi Comunităţi.
Înalta Autoritate a CECO îşi păstrează competenţele. În schimb apar ca organe
Comisiile CEE şi Euratom ceea ce generează un nou mecanism decizional care se va
dezvolta până astăzi în structura Uniunii Europene.
Deşi liderii CEE nu doreau ca Anglia să rămână în afara construcţiei europene,
aceasta nu dorea decât relaţii de parteneriat. Churchil a rămas cunoscut pentru cele două propoziţii „Între Europa şi largul mării noi vom alege totdeauna largul mării”; „Piaţa Comună se va dizolva ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La iniţiativa Angliei se va constitui, pe baza Convenţiei de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AELS cu o structură instituţională slabă, limitată la produsele industriale al căror regim de schimb viza doar raporturile reciproce dintre ţări.
Eşecul s-a văzut repede când la 9 august 1961 Anglia va cere pentru prima dată
intrarea în Piaţa Comună.
În schimb Piaţa Comună, în ciuda dificultăţilor pe care le va cunoaşte procesul de
integrare, a stagnărilor, a lacunelor din Tratate, vor impune o nouă filosofie a construcţiei europene, bazată pe comunitatea de interese, pe încredere şi deschidere a fiecărui stat spre celălalt.
Spiritul Tratatelor de la Roma se întemeiază pe ideea liberală că piaţa are capacităţi reglatoare şi cu cât este mai amplă cu atât oferă posibilităţi sporite de creştere economică la care se adaugă convingerea că prin politicile comune se pot corecta efectele negative ale mecanismelor de piaţă.
Tratatele de la Roma, art 3, stabileau pentru început patru politici economice:
- stabilirea unui tarif vamal comun;
- o politică comercială comună faţă de terţi;
- o politică comună în domeniile agriculturii şi transporturilor;
- o politică comună a concurenţei.
Statele intervin prin clauzele de salvgardare, exclusivitatea pieţelor publice, norme
tehnice şi legislaţie naţională. În schimb sunt interzise: înţelegerile între producători pentru repartizarea pieţelor, limitarea producţiei sau accesul distribuitorilor; abuzul de poziţie dominantă (o întreprindere are această poziţie dacă deţine permanent 50% din piaţa internă); dumpingul; ajutoarele de stat care falsifică concurenţa, privilegiile fiscale, tarife reduse la transport, ajutoare pentru export. Art. 100 prevede apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor în numele unei solidarităţi comunitare.
La 1 iulie 1968 sunt abolite toate drepturile de vamă.
Din 1970 este efectivă libertatea de stabilire a întreprinderilor.
Între 1959-1968 se asigură libera circulaţie a salariaţilor, egalitatea de tratament
social, fiscal, sindical.
Din 1960 se instituie un Fond Social European care este menit să ajute mobilitatea
geografică şi profesională prin reciclare şi reinserţie.
Politica agricolă (art 39: creşterea productivităţii şi producţiei, securitatea
aprovizionărilor, stabilizarea pieţelor, garantarea nivelului de viaţă a agricultorilor;
preţuri rezonabile pentru consumatori) va fi susţinută de un Fond agricol devenit din
1962 FEOGA cu două componente:
- pentru a interveni în reglarea pieţei şi asigurarea unui preţ minim (de intervenţie);
- pentru a determina orientările structurale.
Deşi asigură o remarcabilă creştere a producţiei agricole, PAC îşi dovedeşte
limitele; pentru a susţine mari cantităţi de bunuri agricole, 69,5% din fondurile
comunitare sunt destinate PAC. Se propune o reformă pe care CE o adoptă în anii '70:
- limitarea producţiei prin scoaterea din cultură a 5 milioane de ha pentru
împădurire,
- sacrificarea a 8,5 milioane vaci de lapte,
- suprimarea ajutoarelor pentru produsele excedentare,
- constituirea exploatărilor agricole moderne: 80 – 120 ha. Pentru cultura mare, 40-
60 de vaci de lapte, 150-200 bovine pentru carne, 450-600 porci, 100.000 de găini
pe an,
- eliberarea a 5 milioane de locuri de muncă în agricultură între 1970-1980.
Dar ea este limitată în aplicare de protestele agricultorilor, încât PAC ridică şi
astăzi probleme reale:
- în 1962 Adunarea Parlamentară devine Parlament european,
-1 iulie 1967 intră în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor celor trei
comunităţi semnat în 1965 dar amânat din cauza Franţei care a practicat politica
„scaunului gol” nemulţumită de avansurile supranaţionale ale CE.
La sfârşitul anilor '60 CE prezintă un bilanţ în care realizările se amestecă cu
neîmplinirile.
A crescut producţia agricolă şi industrială încât Europa comunitară devine prima
putere comercială a lumii. Dar în acelaşi timp ea trebuie să se adapteze noilor realităţi ale economiei mondiale şi ale relaţiilor internaţionale: criza siderurgică şi a altor ramuri constructoare de maşini, disparităţile naţionale ale CE. Invazia din Cehoslovacia din 1968, mişcările contestatare din 1968 pun problema regândirii societăţii vest-europene.
Apar probleme monetare, ale rămânerii în urmă în domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
ale expansiunii economice şi bancare ale SUA.
Hammon şi Keller: Europa se află în faţa a patru posibilităţi:
- aprofundarea construcţiei europene atrage lărgirea ei; uniunea este atractivă, aşa
cum arată candidaturile repetate ale Angliei, dar care este interesul construcţiei
europene?
- aprofundarea frânează lărgirea: cu timpul, acquis-ul comunitar încarcă „biletul de
intrare” al noilor aderenţi. Uniunea face puterea dar trebuie să fii deja puternic
pentru a participa la uniune ?
- lărgirea împiedică aprofundarea: creşterea numărului de membri complică
funcţionarea unei comunităţi, deoarece unii pot pune sub semnul întrebării
modalităţile şi chiar principiile ei. Toţi vor urmării acelaşi ţel?,
- lărgirea este factor de aprofundare: complexitatea crescândă a Uniunii cere noi
soluţii, mai mult sau mai puţin comune, încât construcţia primeşte o geometrie
variabilă.
Acestor întrebări vor căuta să le răspundă Conferinţa la vârf de la Haga 1-2
decembrie 1969 care va afirma:
- un mesaj politic:
- continuarea integrării europene,
- lărgirea cu noi membrii,
- desăvârşirea comunităţilor prin edificarea unei uniuni economice şi monetare,
- construirea unui buget comunitar.
La 1 ianuarie 1973 intră în vigoare Tratatul de aderare a Angliei, Irlandei,
Danemarcei şi Norvegiei, marcând prima lărgire a comunităţilor. Dar norvegienii îl
resping. Europa cu 9 membri îşi reformează instituţiile şi la Conferinţa de la Paris 1972 afirmă un amplu program:
- realizarea UEM până în 1980,
- crearea fondului de dezvoltare regională,
- o politică industrială, ştiinţifică şi tehnologică,
- apărarea mediului,
- realizarea unei uniuni politice.
Planul UEM a fost elaborat încă în 1970 de către Pierre Werner. El prevedea:
- În prima etapă: (1971-1973)
- stabilirea marjei de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolar la o,60%;
- crearea pieţei unice a capitalului şi suprimarea controlului schimburilor;
- întărirea coordonării politicilor economice;
- reprezentarea unitară a Comunităţii în Organismele financiare;
- crearea unui Fond european de cooperare monetară (FECOM).
În etapa a doua: (1974-1980):
- aprofundarea armonizării politicilor fiscale, bugetare, monetare;
- transformarea FECOM într-un sistem comunitar de Bănci Centrale (SCBC) care să emită lichidităţi pentru comunitate;
- introducerea monedei unice europene (Euror) care să circule alături de monedele naţionale dar la parităţi fixe.
Planul federalist al lui P. Werner este aprobat dar cu mari corecturi. El va reveni în actualitate şi confirmat două decenii mai târziu. Ca semn al recunoaşterii viabilităţii sale în seara lansării euro, 31 decembrie 1999, venerabilului Werner i s-a oferit un prim exemplar.
-1973-1984, şocul petrolier (multiplicarea cu 4 a preţului barilului);
-19 martie 1973 încetarea acordurilor de la Bretton Woods şi flotarea dolarului, care cer crearea Sistemului monetar european în 1978 (crearea ECU, stabilizarea ratelor de schimb);
Economia europeană stagnează, se afirmă puterea economică a Asiei.
-1973 Sommet la Copenhaga: Declaraţia asupra identităţii europene;
-1974 se instituie Consiliul European şi se hotărăşte alegerea Parlamentului
european prin sufragiu universal direct (primele alegeri la 7-10 iunie 1979);
-1975 Tratatul de la Bruxelles hotărăşte înfiinţarea Curţii Europene de Conturi (ea
funcţionează din octombrie 1977);
-1 ianuarie 1981 intră Grecia în comunitate (al doilea val al lărgirii face Europa cu
10 membri;
Europa devine tot mai conştientă de nevoia consolidării construcţiei proprii deşi
armonizează greu interesele economice ale statelor membre (războiul vinului, al puilor, al cărnii de vită, al pescuitului).
- După negocieri îndelungate aderă la Comunitate la 1 ianuarie 1986 Spania şi
Portugalia (Europa cu 12 state) aducând procedura unei tranziţii îndelungate (7
ani până la 10 ani pentru sectoarele sensibile) şi reechilibrarea spre sud a
Comunităţilor;
-14 iunie 1985 Acordul Schengen (Benelux, Germania, Franţa) intrat în vigoare în
1995 creează un spaţiu fără frontiere intracomunitare cu dreptul de sejur liber al
cetăţenilor oricărui stat semnatar;
-17 februarie 1986 semnarea Actului Unic European (în vigoare la 1 iulie 1987)
care cuprinde două seturi de măsuri:
a)Pentru modificarea Tratatelor: aspecte instituţionale: extinderea majorităţii
calificate în Consiliu; sporirea eficienţei Comisiei; crearea unei prime instanţe în
cadrul Curţii de Justiţie, instituirea procedurii de cooperare pentru a asocia
Parlamentul la mecanismul decizional; avizul său conform pentru noile aderări;
b)Pentru fundamentele şi politica CE: desăvârşirea pieţei interioare până la 31
decembrie 1992, ca spaţiu fără frontiere, în care se asigură libertatea de circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor prin eliminarea frontierelor fizice, tehnice, fiscale, având drept corolar crearea Uniunii Economice şi Monetare, redimensionarea politicii sociale, pentru a obţine o coeziune economică şi socială; o integrare socială; dezvoltarea armonioasă a regiunilor; susţinerea cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnologice; acţiuni comunitare în domeniul culturii; afirmarea competenţelor comunitare în domeniul mediului, prin semnarea unor
importante Convenţii în materie; protecţia consumatorilor; dezvoltarea reţelelor
europene de transport; politici în materie de justiţie şi afaceri interioare;
formularea unei politici externe şi de securitate comună.
Sfârşitul deceniului ‚80 –‚90 aduce însă schimbări radicale ale scenei
internaţionale:
-9 mai 1989 zidul Berlinului, se prăbuşeşte apoi comunismul şi se dezintegrează URSS;
-27 februarie 1991 se dizolvă Pactul de la Varşovia; izbucneşte criza iugoslavă.
Se manifestă tendinţele de apropiere şi integrare ale ţărilor foste comuniste în
structurile europene.
Construcţia europeană intră într-o nouă fază prin semnarea Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În dorinţa de a separa domeniul comunitar de cel interguvernamental TUE propune
ca Uniunea Europeană să-şi aibă structurile proprii asemănătoare unui templu antic.
Tratatul precizează Obiectivele UE:
1) Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei UEM cu o monedă unică, drept obiectiv final;
2) Afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, mai ales prin punerea în
lucru a unei politici externe şi de securitate comună, PESC, apoi, în timp o politică
de apărare comună care va putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare
comună;
3) Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale
comunităţii prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
4) Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interioare;
5) Menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui pentru a examina în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instaurate de către Tratat ar trebui
revizuite pentru a asigura eficienţa mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Pentru a dezvolta diversitatea istorică a ţărilor, regiunilor şi culturilor Uniunea
afirmă principiul subsidiarităţii drept cheia de boltă a acţiunii instituţionale, a
raporturilor dintre instituţii şi cetăţeni.[ vezi L.P. Zăpârţan, Construcţia europeană].
În art. N 2 TUE se precizează că în 1996 va fi convocată o conferinţă
interguvernamentală care să studieze noi revizuiri impuse de evoluţia rapidă a scenei
europene.
La începutul secolului al XXI lea Europa se află în faţa unor sfidări:
- evoluţia rapidă a situaţiei internaţionale;
- mondializarea economiei cu repercusiunile ei asupra muncii;
- sporirea competitivităţii şi crearea de locuri de muncă;
- terorismul, criminalitatea, traficul de droguri, delicte contra copiilor,
xenofobia;
- presiunile migratorii,
- dezechilibrele ecologice;
- ameninţările asupra sănătăţii publice;
- locul şi rolul instituţiilor politice ale Uniunii dar şi ale statelor;
- nevoia lărgirii spre ţările europei centrale şi de est (PECO).
Tratatul afirmă că întreaga construcţie europeană este destinată cetăţenilor ei, care
trebuie să se bucure de drepturi fundamentale, de securitate, de libertate de mişcare, pe care Uniunea trebuie să le programeze şi să le apere.
În domeniul PESC se promovează transformarea UEO în braţ înarmat al UE iar un
„Monsieur PESC”, responsabil în materie, să fie în acelaşi timp secretar general al
Consiliului şi secretar general al UEO. Rolul Consiliului European va creşte în asigurarea coerenţei globale a acţiunilor Uniunii, în definirea strategiilor, a politicii externe, a obiectivelor, mijloacelor şi duratei lor. S-au lărgit competenţele Parlamentului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi. În mecanismul instituţional s-a introdus ideea unei „cooperări întărite” ca semn al unei flexibilităţi cu care anumite state pot, în domenii specifice, dezvolta o cooperare mai strânsă care să impulsioneze construcţia europeană.
Pentru a răspunde noilor exigenţe legate de consolidarea şi lărgirea Uniunii a fost
adoptat, la Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) un nou Tratat.
El prevede competenţe sporite pentru Consiliu care, conform art.7, poate adopta
măsuri faţă de un stat care se abate de la principiile Uniunii. Se instituie un Comitet Politic şi de securitate care să coordoneze misiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, cu forţe combatante, capabil să gestioneze crizele şi să impună pacea.
Este amplificată ideea cooperării întărite, care să dea voie unor state (mai ales
Franţa şi Germania) să impulsioneze construcţia europeană.
Lărgirea cu 12 state a Uniunii Europene(10 până în 2004, 12 până în 2007 aşa cum
s-a hotărât la Consiliul European de la Copenhaga în decembrie 2002) este un fapt marcat în Tratat prin distribuirea locurilor în Parlamentul European şi a voturilor în Consiliu.
Tratatul conţine îmbunătăţiri tehnice importante privind funcţionarea tuturor instituţiilor comunitare.
În Parlamentul European România va dispune de 33 de parlamentari din 732,
- în Consiliul de miniştri – „ –„ –„ - „ - „ de 14 voturi din 345,
- în Comitetul economic şi social „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comitetul regiunilor - „ - „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comisia Europeană - „ - „ - „ - „ 1 comisar.
În Declaraţia privind viitorul Uniunii se precizează că după ratificarea Tratatului de la Nisa UE va fi terminat modificările instituţionale necesare pentru aderarea noilor state membre.
Secolul al XX-lea a însemnat pentru Europa o istorie deosebit de frământată, care a fost marcată de două războaie mondiale şi numeroase rupturi ale structurilor
sociale, politice şi culturale. Dacă în secolul precedent Europa fusese la apogeul
capacităţilor sale de creaţie, un factor de impulsionare a cadenţei istorice a lumii, acum trece printr-o adevărată criză.
Albert Demangeon: „Declinul Europei” 1920:
-scăderea spectaculoasă a economiei,
-pierderea hegemoniei mondiale şi afirmarea rolului SUA,
-apariţia regimului sovietic şi scindarea sistemului mondial,
-criza civilizaţiei care, prin degradarea spirituală, aduce noi forme de criză.
(Hammon şi Keller) după primul război, păcile de la Paris aduc:
-Balcanizarea Europei; prăbuşirea imperiilor fragmentează economic şi politic continentul prin crearea a noi state, prin construirea de noi frontiere.
Triumfă principiul naţionalităţilor.
-Doctrina Wilson cere înlocuirea „echilibrului european” cu o nouă
diplomaţie, a afirmării fiecărui stat într-o organizare mondială care ia forma
Societăţii Naţiunilor.
-Europa se bazează pe o pace a învingătorilor, fără principii comune, fără o
solidaritate reală.
-cresc datoriile publice ale statelor şi inflaţia care vor duce în anii 1929 la
marea criză. Sursa ei era în SUA ceea ce dovedea noul rol al acestora.
Spiritul european este lovit de scepticism şi pesimism.
O. Spengler: „Declinul Occidentului” 1920.
- civilizaţiile au acelaşi traseu: naşterea, maturizarea, declinul, moartea,
- Europa nu face excepţie: mitul progresului continuu trebuie înlocuit cu
constatarea tristă că civilizaţia europeană născută în epoca modernă se află în declin,
- o serie de gânditori şi curente pun sub semnul întrebării: rolul pozitiv al
ştiinţei şi tehnicii, al religiei, al instituţiilor, familiei, armatei, valorilor.
Din acest dezgust se nasc două reacţii:
- a disperării (E.Cioran),
- a salvării prin dictatură, elitism, rasism, voinţă de putere.
Spiritul european (raţiune, creştinism, umanism, credinţă în progres, libertate,
democraţie) este grav ameninţat.
Unele soluţii la criză sunt marcate de realism: o anumită intervenţie a statului în
economie (Keynes), o atenţie pentru experienţa economică şi politică americană, o
valorificare a câştigurilor europene precedente (exploatarea coloniilor, stimularea
cercetării ştiinţifice, afirmarea culturii prin autori şi opere de prestigiu în arte, în literatură, muzică).
Mobilul acţiunilor menite să consolideze Europa era dat de faptul că tot mai multă
lume vede slăbiciunea Europei, ameninţările din afara ei, solicitând o nouă solidaritate.
În perioada interbelică s-a afirmat şi o puternică preocupare de a construi ideea
europeană ca proiect al unirii popoarelor şi naţiunilor europene în jurul unui sistem de valori specifice.
S-a impus mai întâi ideea că Europa trebuie să fie un continent al păcii oricât de
contradictorie era privită S.D.N.; oricâte limite (absenţa SUA, un timp a URSS, apoi
retragerea Germaniei) ar fi avut ea a însemnat:
- conturarea unui interes general,
- cooperarea în promovarea lui,
- cunoaşterea reciprocă.
Acordul de la Locarno (1925) dintre A.Briand şi G.Stresseman aduce reconcilierea
franco-germană (Germania devine membră S.D.N. în 1926).
a) Apoi au apărut concepţii despre o Europă unită:
- Richard Coudenhove–Kalergi publică lucrarea „Pan-Europa” în 1923:
- Uniunea Europei este necesară pentru a contracara rolul SUA şi bolşevismului, pentru a-i păstra preeminenţa în lume (faţă de SUA, Rusia, Anglia şi Orient).
- Modelul Statelor Unite ale Europei este organizarea Elveţiei şi a ceea ce
era atunci proiectul pan-american (Conferinţa de la Santiago din 1922 dorea să
dezvolte o cooperare regională pan-americană cu respectul statelor naţionale şi va
reuşi numai cu statele care se conduc după valorile democraţiei).
- Nu se vor ignora suveranitatea şi securitatea statelor membre, specificul
civilizaţiilor naţionale şi protecţia minorităţilor şi de aceea Conferinţa europeană
va avea un sistem instituţional care va cuprinde:
- un Consiliu federal (compus din delegaţii statelor),
- o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale,
- un cancelar federal,
- o Curte de justiţie pentru a regla diferendele dintre state.
Ea se va baza pe o cetăţenie comună, o uniune vamală, o monedă europeană, o
alianţă militară (cu o forţă aeriană comună), exploatarea comună a coloniilor din Africa şi un district federal (Luxemburg, Viena, Bruxelles sau Berna). Era o misiune a claselor conducătoare.
În 1923 înfiinţarea Uniunii Pan Europene, cu sediul la Viena, cu secţiuni naţionale,
grupând o serie de personalităţi politice, culturale îndreptate spre reflexie privind ideea europeană.
Aristide Briand: discursul din 5 septembrie 1929 la SDN susţine că „ între
popoarele care sunt grupate geografic, cum sunt cele europene, trebuie să existe un fel de legătură federală, pentru a avea posibilitatea, în orice moment, de a intra în contact, de aşi discuta interesele, de a lua hotărâri comune, de a intra, între ele, într-o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă unor circumstanţe grave; asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic dar relaţia federală va fi binefăcătoare în plan politic şi social, fără a aduce atingere suveranităţii naţiunilor.
b) Se cer menţionate proiectele de uniune economică:
- planul lui L. Loucheur, 1924, de ligă economică franco-germană, ca nucleu al unor viitoare State Unite ale Europei, reluat în 1927, prevăzând crearea unor înţelegeri internaţionale în diverse domenii ale producţiei industriale;
- Emile Mayrich înfiinţează un organism privat „Înţelegerea Internaţională a Oţelului” (2/3 din producţia europeană) prin care se organizează producţia şi exportul oţelului;
- Ch.Gide, propune o Uniune Economică şi Vamală europeană.
c) proiectul hitlerist de noua Europă va arăta ce nu poate şi nu trebuie să fie ea.
d) În timpul celui de-al doilea război mondial uniunea europenilor însemna
salvarea valorilor europene, a păcii şi democraţiei. Rezistenţa faţă de fascism
reuneşte mari personalităţi, de formaţii foarte diferite: socialişti, personalităţi
democrat-creştine, independenţi, care consideră că viitorul continentului va fi
legat de o unire democratică a popoarelor.
După al doilea război mondial.
„Trezirea” europenilor a fost brutală. Bilanţul distrugerilor şi pierderilor umane
este imens: producţia industrială este înjumătăţită iar cea agricolă redusă la o treime faţă de 1939, populaţia sărăcită. O traumă morală, incertitudini politice, izbucnirea războiului rece impun o regândire a Europei.
Forţele democratice: partidele democrat–creştine au întâlniri permanente;
partidele socialiste (puternice, prin rolul jucat în rezistenţă) se reunesc în Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei; partidele liberale fondează în 1946 „Liga europeană de cooperare economică”; mediile universitare organizează la Geneva în 1946 „Întâlnirile internaţionale”.
Se multiplică mişcările europene, organizate de mari personalităţi. Un mare număr
de întrebări se pun: cum să se reorganizeze lumea şi în cadrul ei Europa? Ce fel de
solidaritate va sta la baza ei? Cu ce să înceapă construcţia, date fiind interesele atât de specifice ale statelor, fie mari fie mici? Ce instituţii să se adopte?.
La toate mişcările de unificare a Europei se adaugă declanşarea războiului rece:
-15 martie 1946 discursul lui W.Churchil la Fulton: „De la Stettin pe Baltica la Triest pe Adriatica o cortină de fie a căzut asupra continentului”,
-URSS instalează în ţările ocupate regimuri comuniste, considerate un pericol pentru ţările Occidentale,
-Anglia după 1946 încetează de a fi o putere mondială,
-12 martie 1947 Truman anunţă în Congresul SUA protecţia asupra democraţiilor libere (ajutor pentru Grecia şi Turcia supuse presiunilor sovietice) şi „îndiguirea” comunismului; avansurile acesteia fiind legate de dificultăţile economice, se cere un ajutor economic pentru refacerea economiei ţărilor europene,
-5 iulie 1947 discursul lui Marschall la Universitatea Harvard pune bazele unui plan de dezvoltare economică a Europei,
-12 iulie 1947, 16 ţări europene se reunesc la Paris pentru a face tabloul nevoilor lor economice. Ajutorul american va însemna, între 1948 şi 1952 aproximativ 13 miliarde dolari din care 85% donaţii,
- aprilie 1948 cele 16 ţări beneficiare se vor organiza în O.E.C.E. pentru a gospodări ajutoarele americane; organ de cooperare pentru distribuirea ajutoarelor americane, coordonarea politicilor economice naţionale, de liberalizare a schimburilor intereuropene. În 1960 devine O.C.D.E. Cooperarea economică este însoţită de o cooperare militară:
- în 1947 Tratatul de la Dunkerque anglo-fracez cu caracter defensiv (faţă de Germania),
-1948 Tratatul de la Bruxelles creează Uniunea Occidentală (Anglia, Franţa, Benelux) contra oricărei agresiuni,
-4 aprilie 1949, NATO (cei cinci + SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda,
Norvegia, Danemarca, apoi din 1952 Grecia şi Turcia, din 1955 Germania federală.
De cealaltă parte sovieticii vor crea;
- în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc,
- în 1955 Pactul de la Varşovia (cu caracter militar).
Rolul forţelor antrenate într-o unire a europenilor este tot mai important:
-1946 se creează Uniunea Europeană a federaliştilor prezidată de H.Brugmans;
-1947 Coudenhove-Kalergi creează Uniunea Parlamentară europeană;
-1947 crearea Mişcării Europa Unită a lui D.Sandys.
În acelaşi timp numeroase alte asociaţii, mişcări, consilii se pronunţă pentru ideea
europeană:
-7-10 mai 1948 toate aceste mişcări se reunesc în Congresul de la Haga, sub
preşedenţia lui W.Churchil. 800 de personalităţi stabilesc un program al construcţiei
europene bazat pe:
- principiul comunităţii (unitate în diversitate),
- respectul persoanei umane,
- dreptul său la libertate.
Congresul presupune crearea Mişcării europene care să reunească toate tendinţele
dornice de a contribui la construcţia europeană (Bruxelles, octombrie 1948). El hotărăşte înfiinţarea Consiliului Europei (5 mai 1949 semnarea Statutului pus la punct de R.Schuman şi Paul H Spaak) dotat cu trei organe:
- Comitetul Ministerial (în principiu din miniştrii de externe), cu drept de a lua
hotărâri în unanimitate;
- Adunarea consultativă (sau parlamentară) desemnată de parlamentele naţionale,
care adoptă recomandări adecvate Comitetului;
- un secretariat.
Consiliul Europei s-a fondat pentru a realiza o unitate mai strânsă, prin adoptarea
de acorduri şi printr-o acţiune comună, în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, recunoscând preeminenţa Dreptului, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El va urmări:
- protejarea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului;
- conştientizarea şi punerea în valoare a identităţii culturale europene;
- căutarea soluţiilor comune problemelor societăţii.
O convenţie europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale va fi semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Ea enunţă:
- drepturi civile: dreptul la viaţă, interdicţia torturii, tratamentelor inumane şi degradante interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, respectul vieţii private şi
familiale; libertatea de circulaţie în Stat, interzicerea detenţiilor arbitrare,
a expulzării pe criterii naţionale şi a celor colective;
- drepturi politice: libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de expresie, de asociere şi reuniune, de acţiune liberă;
- drepturi personale în faţa justiţiei. Prezumţia nevinovăţiei, dreptul la apărare, legalitatea stabilirii delictelor şi pedepselor, judecată echilibrată şi în timp rezonabil, independenţa şi imparţialitatea tribunalului, dreptul la recurs.
Ea prevede restricţii, în numele raţiunii de Stat, a securităţii naţionale, a apărării ordinii publice.
Se înfiinţează (cu sediul la Strasbourg):
-O Comisie a drepturilor omului care să primească sesizări privind încălcarea
principiilor Convenţiei;
-O curte europeană a drepturilor omului care să interpreteze şi să aplice Convenţia.
În timp, domenii de activitate prevăzute iniţial vor fi preluate de către alte
organisme europene, Consiliul Europei rămânând un jalon al democraţiei şi valorilor
europene.
La aceste elaborări şi materializări ale spiritului european îşi vor aduce contribuţia şi cei patru părinţi fondatori. J. Monnet, R. Schuman, K. Adenauer şi A de Gasperi care vor elabora un proiect de construcţie europeană.
Demarajul construcţiei europene:
- presiunea războiului rece,
- necesitatea integrării Germaniei de Vest în efortul general al Occidentului,
- reconcilierea franco-germană,
- afirmarea unor interese economice comune.
Răspunsul: Jean Monnet elaborează un memorandum preluat de către R. Schuman, care într-o conferinţă de presă lansează faimoasa Declaraţie din 9 mai 1950. „Pacea mondială nu va putea fi salvată fără eforturile creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia unei Europe organizată şi vie la civilizaţie este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice. Europa nu s-a realizat; noi am avut războiul. Ea nu se va face dintr-o dată şi nici într-o construcţie de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Reunirea naţiunilor europene cere ca opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania să fie eliminată... guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării altor state ale Europei. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea bazelor comune ale dezvoltării economice, prima etapă a federaţiei europene... făcând ca războiul să fie nu numai de negândit ci imposibil din punct de vedere material”.
Propunerea lui Schuman este în general bine primită de Germania, ţările Beneluxului şi Italia care încep tratativele în cadrul unei conferinţe. Ca urmare la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris instituind, pentru cincizeci de ani,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu următoarele instituţii:
- Înalta Autoritate, executiv colegial, independent de guverne, având în materie puterea de decizie supranaţională, menită să aplice Tratatele în spiritul european. La 5 august 1952 instalată la Luxemburg, compusă din 9 membri, cel dintâi preşedinte fiind Jean Monnet;
- Un Consiliu Special al Miniştrilor, reprezentând guvernele, pentru a coordona politicile Înaltei Autorităţi cu cea a fiecărei ţări în domeniul economiei (nu se poate izola cărbunele şi oţelul de restul economiei);
- o Adunarea Comună desemnată de către parlamentele naţionale, pentru un control democratic al Înaltei Autorităţi, dar fără puteri legislative sau bugetare;
- o Curte de Justiţie, alcătuită din şapte judecători independenţi, care să vegheze la respectul Tratatului şi să se pronunţe asupra diferendelor ce pot apare.
Comunitatea avea resurse proprii de finanţare, independente de guverne, pe baza
unui impozit european, de fapt prelevări directe asupra întreprinderilor din industriile cărbunelui şi oţelului.
Competenţele CECO să adopte măsuri pentru crearea unei pieţe comune, căreia să-i fie
asigurată aprovizionarea, accesul la resurse, modernizarea producţiei, creşterea
productivităţii, concurenţa sănătoasă, suprimarea drepturilor de vamă, a subvenţiilor şi practicilor restrictive, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale mâinii de lucru.
Experienţa de integrare europeană a CECO a fost deosebită permiţând trecerea de
la integrarea parţială la alte sectoare şi apoi la ansamblul economiei.
Unele proiecte nu au fost încununate de succes, altele nu s-au materializat:
- Trei proiecte de politică europeană, al transporturilor, al agriculturii şi al
sănătăţii, în cadrul Consiliului Europei vor întâmpina opoziţia guvernelor;
- Un Tratat privind o Comunitate europeană de apărare este semnat la Paris în
1952 dar nu este ratificat de către Franţa care l-a iniţiat;
- O Comunitate politică europeană menită să reproducă modelul politic american
cunoaşte eşecul.
Între timp, Acordurile de la Paris din octombrie 1954 restabilesc suveranitatea
Germaniei şi hotărăsc lărgirea Tratatului de la Bruxelles din 1948 cu această ţară şi cu Italia. Se naşte astfel Uniunea Europeană Occidentală cu o structură instituţională menită să organizeze „apărarea colectivă” [a se vedea pe larg L.P.Zăpârţan, Construcţia europeană, capitolul PESC].
-1 iunie 1955 Conferinţa de la Messina propune relansarea Construcţiei europene;
-26 iunie 1956 Conferinţa interguvernamentală pregăteşte documentele
corespunzătoare;
-25 martie 1957 Roma Tratatul de stabilire a unei Comunităţi economice europene
şi a unei Comunităţi europene a Energiei Atomice.
Cel dintâi prevedea hotărârea politică de a pune bazele unei uniuni mereu mai
strânse între popoarele europene, printr-o acţiune comună, menită să asigure progresul economic şi social, eliminând barierele care divizează Europa, de a crea Comunitatea economică europeană care are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, de a promova o dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.
Piaţa Comună urmărea integrarea economică sub două aspecte:
- o uniune vamală realizând libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor şi o politică comercială comună faţă de terţi;
- dezvoltarea unor „politici comune”.
Pentru aceasta ea introduce un mecanism instituţional complex.
Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie a CECO primesc competenţe şi pentru
cele două noi Comunităţi.
Înalta Autoritate a CECO îşi păstrează competenţele. În schimb apar ca organe
Comisiile CEE şi Euratom ceea ce generează un nou mecanism decizional care se va
dezvolta până astăzi în structura Uniunii Europene.
Deşi liderii CEE nu doreau ca Anglia să rămână în afara construcţiei europene,
aceasta nu dorea decât relaţii de parteneriat. Churchil a rămas cunoscut pentru cele două propoziţii „Între Europa şi largul mării noi vom alege totdeauna largul mării”; „Piaţa Comună se va dizolva ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La iniţiativa Angliei se va constitui, pe baza Convenţiei de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AELS cu o structură instituţională slabă, limitată la produsele industriale al căror regim de schimb viza doar raporturile reciproce dintre ţări.
Eşecul s-a văzut repede când la 9 august 1961 Anglia va cere pentru prima dată
intrarea în Piaţa Comună.
În schimb Piaţa Comună, în ciuda dificultăţilor pe care le va cunoaşte procesul de
integrare, a stagnărilor, a lacunelor din Tratate, vor impune o nouă filosofie a construcţiei europene, bazată pe comunitatea de interese, pe încredere şi deschidere a fiecărui stat spre celălalt.
Spiritul Tratatelor de la Roma se întemeiază pe ideea liberală că piaţa are capacităţi reglatoare şi cu cât este mai amplă cu atât oferă posibilităţi sporite de creştere economică la care se adaugă convingerea că prin politicile comune se pot corecta efectele negative ale mecanismelor de piaţă.
Tratatele de la Roma, art 3, stabileau pentru început patru politici economice:
- stabilirea unui tarif vamal comun;
- o politică comercială comună faţă de terţi;
- o politică comună în domeniile agriculturii şi transporturilor;
- o politică comună a concurenţei.
Statele intervin prin clauzele de salvgardare, exclusivitatea pieţelor publice, norme
tehnice şi legislaţie naţională. În schimb sunt interzise: înţelegerile între producători pentru repartizarea pieţelor, limitarea producţiei sau accesul distribuitorilor; abuzul de poziţie dominantă (o întreprindere are această poziţie dacă deţine permanent 50% din piaţa internă); dumpingul; ajutoarele de stat care falsifică concurenţa, privilegiile fiscale, tarife reduse la transport, ajutoare pentru export. Art. 100 prevede apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor în numele unei solidarităţi comunitare.
La 1 iulie 1968 sunt abolite toate drepturile de vamă.
Din 1970 este efectivă libertatea de stabilire a întreprinderilor.
Între 1959-1968 se asigură libera circulaţie a salariaţilor, egalitatea de tratament
social, fiscal, sindical.
Din 1960 se instituie un Fond Social European care este menit să ajute mobilitatea
geografică şi profesională prin reciclare şi reinserţie.
Politica agricolă (art 39: creşterea productivităţii şi producţiei, securitatea
aprovizionărilor, stabilizarea pieţelor, garantarea nivelului de viaţă a agricultorilor;
preţuri rezonabile pentru consumatori) va fi susţinută de un Fond agricol devenit din
1962 FEOGA cu două componente:
- pentru a interveni în reglarea pieţei şi asigurarea unui preţ minim (de intervenţie);
- pentru a determina orientările structurale.
Deşi asigură o remarcabilă creştere a producţiei agricole, PAC îşi dovedeşte
limitele; pentru a susţine mari cantităţi de bunuri agricole, 69,5% din fondurile
comunitare sunt destinate PAC. Se propune o reformă pe care CE o adoptă în anii '70:
- limitarea producţiei prin scoaterea din cultură a 5 milioane de ha pentru
împădurire,
- sacrificarea a 8,5 milioane vaci de lapte,
- suprimarea ajutoarelor pentru produsele excedentare,
- constituirea exploatărilor agricole moderne: 80 – 120 ha. Pentru cultura mare, 40-
60 de vaci de lapte, 150-200 bovine pentru carne, 450-600 porci, 100.000 de găini
pe an,
- eliberarea a 5 milioane de locuri de muncă în agricultură între 1970-1980.
Dar ea este limitată în aplicare de protestele agricultorilor, încât PAC ridică şi
astăzi probleme reale:
- în 1962 Adunarea Parlamentară devine Parlament european,
-1 iulie 1967 intră în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor celor trei
comunităţi semnat în 1965 dar amânat din cauza Franţei care a practicat politica
„scaunului gol” nemulţumită de avansurile supranaţionale ale CE.
La sfârşitul anilor '60 CE prezintă un bilanţ în care realizările se amestecă cu
neîmplinirile.
A crescut producţia agricolă şi industrială încât Europa comunitară devine prima
putere comercială a lumii. Dar în acelaşi timp ea trebuie să se adapteze noilor realităţi ale economiei mondiale şi ale relaţiilor internaţionale: criza siderurgică şi a altor ramuri constructoare de maşini, disparităţile naţionale ale CE. Invazia din Cehoslovacia din 1968, mişcările contestatare din 1968 pun problema regândirii societăţii vest-europene.
Apar probleme monetare, ale rămânerii în urmă în domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
ale expansiunii economice şi bancare ale SUA.
Hammon şi Keller: Europa se află în faţa a patru posibilităţi:
- aprofundarea construcţiei europene atrage lărgirea ei; uniunea este atractivă, aşa
cum arată candidaturile repetate ale Angliei, dar care este interesul construcţiei
europene?
- aprofundarea frânează lărgirea: cu timpul, acquis-ul comunitar încarcă „biletul de
intrare” al noilor aderenţi. Uniunea face puterea dar trebuie să fii deja puternic
pentru a participa la uniune ?
- lărgirea împiedică aprofundarea: creşterea numărului de membri complică
funcţionarea unei comunităţi, deoarece unii pot pune sub semnul întrebării
modalităţile şi chiar principiile ei. Toţi vor urmării acelaşi ţel?,
- lărgirea este factor de aprofundare: complexitatea crescândă a Uniunii cere noi
soluţii, mai mult sau mai puţin comune, încât construcţia primeşte o geometrie
variabilă.
Acestor întrebări vor căuta să le răspundă Conferinţa la vârf de la Haga 1-2
decembrie 1969 care va afirma:
- un mesaj politic:
- continuarea integrării europene,
- lărgirea cu noi membrii,
- desăvârşirea comunităţilor prin edificarea unei uniuni economice şi monetare,
- construirea unui buget comunitar.
La 1 ianuarie 1973 intră în vigoare Tratatul de aderare a Angliei, Irlandei,
Danemarcei şi Norvegiei, marcând prima lărgire a comunităţilor. Dar norvegienii îl
resping. Europa cu 9 membri îşi reformează instituţiile şi la Conferinţa de la Paris 1972 afirmă un amplu program:
- realizarea UEM până în 1980,
- crearea fondului de dezvoltare regională,
- o politică industrială, ştiinţifică şi tehnologică,
- apărarea mediului,
- realizarea unei uniuni politice.
Planul UEM a fost elaborat încă în 1970 de către Pierre Werner. El prevedea:
- În prima etapă: (1971-1973)
- stabilirea marjei de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolar la o,60%;
- crearea pieţei unice a capitalului şi suprimarea controlului schimburilor;
- întărirea coordonării politicilor economice;
- reprezentarea unitară a Comunităţii în Organismele financiare;
- crearea unui Fond european de cooperare monetară (FECOM).
În etapa a doua: (1974-1980):
- aprofundarea armonizării politicilor fiscale, bugetare, monetare;
- transformarea FECOM într-un sistem comunitar de Bănci Centrale (SCBC) care să emită lichidităţi pentru comunitate;
- introducerea monedei unice europene (Euror) care să circule alături de monedele naţionale dar la parităţi fixe.
Planul federalist al lui P. Werner este aprobat dar cu mari corecturi. El va reveni în actualitate şi confirmat două decenii mai târziu. Ca semn al recunoaşterii viabilităţii sale în seara lansării euro, 31 decembrie 1999, venerabilului Werner i s-a oferit un prim exemplar.
-1973-1984, şocul petrolier (multiplicarea cu 4 a preţului barilului);
-19 martie 1973 încetarea acordurilor de la Bretton Woods şi flotarea dolarului, care cer crearea Sistemului monetar european în 1978 (crearea ECU, stabilizarea ratelor de schimb);
Economia europeană stagnează, se afirmă puterea economică a Asiei.
-1973 Sommet la Copenhaga: Declaraţia asupra identităţii europene;
-1974 se instituie Consiliul European şi se hotărăşte alegerea Parlamentului
european prin sufragiu universal direct (primele alegeri la 7-10 iunie 1979);
-1975 Tratatul de la Bruxelles hotărăşte înfiinţarea Curţii Europene de Conturi (ea
funcţionează din octombrie 1977);
-1 ianuarie 1981 intră Grecia în comunitate (al doilea val al lărgirii face Europa cu
10 membri;
Europa devine tot mai conştientă de nevoia consolidării construcţiei proprii deşi
armonizează greu interesele economice ale statelor membre (războiul vinului, al puilor, al cărnii de vită, al pescuitului).
- După negocieri îndelungate aderă la Comunitate la 1 ianuarie 1986 Spania şi
Portugalia (Europa cu 12 state) aducând procedura unei tranziţii îndelungate (7
ani până la 10 ani pentru sectoarele sensibile) şi reechilibrarea spre sud a
Comunităţilor;
-14 iunie 1985 Acordul Schengen (Benelux, Germania, Franţa) intrat în vigoare în
1995 creează un spaţiu fără frontiere intracomunitare cu dreptul de sejur liber al
cetăţenilor oricărui stat semnatar;
-17 februarie 1986 semnarea Actului Unic European (în vigoare la 1 iulie 1987)
care cuprinde două seturi de măsuri:
a)Pentru modificarea Tratatelor: aspecte instituţionale: extinderea majorităţii
calificate în Consiliu; sporirea eficienţei Comisiei; crearea unei prime instanţe în
cadrul Curţii de Justiţie, instituirea procedurii de cooperare pentru a asocia
Parlamentul la mecanismul decizional; avizul său conform pentru noile aderări;
b)Pentru fundamentele şi politica CE: desăvârşirea pieţei interioare până la 31
decembrie 1992, ca spaţiu fără frontiere, în care se asigură libertatea de circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor prin eliminarea frontierelor fizice, tehnice, fiscale, având drept corolar crearea Uniunii Economice şi Monetare, redimensionarea politicii sociale, pentru a obţine o coeziune economică şi socială; o integrare socială; dezvoltarea armonioasă a regiunilor; susţinerea cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnologice; acţiuni comunitare în domeniul culturii; afirmarea competenţelor comunitare în domeniul mediului, prin semnarea unor
importante Convenţii în materie; protecţia consumatorilor; dezvoltarea reţelelor
europene de transport; politici în materie de justiţie şi afaceri interioare;
formularea unei politici externe şi de securitate comună.
Sfârşitul deceniului ‚80 –‚90 aduce însă schimbări radicale ale scenei
internaţionale:
-9 mai 1989 zidul Berlinului, se prăbuşeşte apoi comunismul şi se dezintegrează URSS;
-27 februarie 1991 se dizolvă Pactul de la Varşovia; izbucneşte criza iugoslavă.
Se manifestă tendinţele de apropiere şi integrare ale ţărilor foste comuniste în
structurile europene.
Construcţia europeană intră într-o nouă fază prin semnarea Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În dorinţa de a separa domeniul comunitar de cel interguvernamental TUE propune
ca Uniunea Europeană să-şi aibă structurile proprii asemănătoare unui templu antic.
Tratatul precizează Obiectivele UE:
1) Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei UEM cu o monedă unică, drept obiectiv final;
2) Afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, mai ales prin punerea în
lucru a unei politici externe şi de securitate comună, PESC, apoi, în timp o politică
de apărare comună care va putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare
comună;
3) Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale
comunităţii prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
4) Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interioare;
5) Menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui pentru a examina în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instaurate de către Tratat ar trebui
revizuite pentru a asigura eficienţa mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Pentru a dezvolta diversitatea istorică a ţărilor, regiunilor şi culturilor Uniunea
afirmă principiul subsidiarităţii drept cheia de boltă a acţiunii instituţionale, a
raporturilor dintre instituţii şi cetăţeni.[ vezi L.P. Zăpârţan, Construcţia europeană].
În art. N 2 TUE se precizează că în 1996 va fi convocată o conferinţă
interguvernamentală care să studieze noi revizuiri impuse de evoluţia rapidă a scenei
europene.
La începutul secolului al XXI lea Europa se află în faţa unor sfidări:
- evoluţia rapidă a situaţiei internaţionale;
- mondializarea economiei cu repercusiunile ei asupra muncii;
- sporirea competitivităţii şi crearea de locuri de muncă;
- terorismul, criminalitatea, traficul de droguri, delicte contra copiilor,
xenofobia;
- presiunile migratorii,
- dezechilibrele ecologice;
- ameninţările asupra sănătăţii publice;
- locul şi rolul instituţiilor politice ale Uniunii dar şi ale statelor;
- nevoia lărgirii spre ţările europei centrale şi de est (PECO).
Tratatul afirmă că întreaga construcţie europeană este destinată cetăţenilor ei, care
trebuie să se bucure de drepturi fundamentale, de securitate, de libertate de mişcare, pe care Uniunea trebuie să le programeze şi să le apere.
În domeniul PESC se promovează transformarea UEO în braţ înarmat al UE iar un
„Monsieur PESC”, responsabil în materie, să fie în acelaşi timp secretar general al
Consiliului şi secretar general al UEO. Rolul Consiliului European va creşte în asigurarea coerenţei globale a acţiunilor Uniunii, în definirea strategiilor, a politicii externe, a obiectivelor, mijloacelor şi duratei lor. S-au lărgit competenţele Parlamentului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi. În mecanismul instituţional s-a introdus ideea unei „cooperări întărite” ca semn al unei flexibilităţi cu care anumite state pot, în domenii specifice, dezvolta o cooperare mai strânsă care să impulsioneze construcţia europeană.
Pentru a răspunde noilor exigenţe legate de consolidarea şi lărgirea Uniunii a fost
adoptat, la Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) un nou Tratat.
El prevede competenţe sporite pentru Consiliu care, conform art.7, poate adopta
măsuri faţă de un stat care se abate de la principiile Uniunii. Se instituie un Comitet Politic şi de securitate care să coordoneze misiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, cu forţe combatante, capabil să gestioneze crizele şi să impună pacea.
Este amplificată ideea cooperării întărite, care să dea voie unor state (mai ales
Franţa şi Germania) să impulsioneze construcţia europeană.
Lărgirea cu 12 state a Uniunii Europene(10 până în 2004, 12 până în 2007 aşa cum
s-a hotărât la Consiliul European de la Copenhaga în decembrie 2002) este un fapt marcat în Tratat prin distribuirea locurilor în Parlamentul European şi a voturilor în Consiliu.
Tratatul conţine îmbunătăţiri tehnice importante privind funcţionarea tuturor instituţiilor comunitare.
În Parlamentul European România va dispune de 33 de parlamentari din 732,
- în Consiliul de miniştri – „ –„ –„ - „ - „ de 14 voturi din 345,
- în Comitetul economic şi social „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comitetul regiunilor - „ - „ - „ - „ de 15 membri din 344,
- în Comisia Europeană - „ - „ - „ - „ 1 comisar.
În Declaraţia privind viitorul Uniunii se precizează că după ratificarea Tratatului de la Nisa UE va fi terminat modificările instituţionale necesare pentru aderarea noilor state membre.
Trimiteți un comentariu