Liviu-Petru Zăpârţan - Construcţia europeană, capitolul I (note de curs)
Cap. I. Rădăcinile uniunii europene
Popoarele europene de astăzi: se simt legate prin elementele unei spiritualităţi
comune, ale unei aceleiaşi civilizaţii, în numele căreia cultivă un ansamblu de valori comune, pe baza cărora doresc să trăiască laolaltă.
Denis de Rougemont: a căuta Europa înseamnă a o face.
Paul Valery: particularitatea Europei: a combina cea mai intensă facultate de
emisie cu cea mai intensă facultate de absorbţie.
D. Hammon, I.S.Keller: o cultură prin esenţă universalistă, întemeiată pe încredere
în om.
Identitatea Europei = valori comune ce stau la baza unei pluralităţi de culturi,
exprimate în: utilizarea a peste 43 de limbi grupate în familii (romane, germanice, slave, fino-ugrice, celtice, la care se adaugă greaca):
-folosirea a trei alfabete (grec, latin, cirilic);
-o mare diversitate de legi şi obiceiuri, de mentalităţi;
-variate structuri sociale şi politice.
Valorile comune îşi au întemeierea în o serie de rădăcini.
a)cultura antică greacă: antropocentrismul (Sofocle = minuni mai mari ca omul nu-s),
cultivarea fiinţei umane individuale (fizice şi intelectuale), construirea inter-individuală a societăţii prin dialog (valorizarea democraţiei); binele colectiv este rezultat al participării cetăţenilor la propria organizare şi conducere colectivă (zoon politikon).
b)cultura romană antică: socialitatea omului, exprimată în supremaţia legii şi dreptului; armonia trăsăturilor fiinţei umane (mens sana în corpore sano), construirea vieţii sociale prin respectul proprietăţii (drept civil, drept public).
c)iudeo-creştinismul: omul întreg este iubitorul semenului, credinţa în Dumnezeu dă un sens vieţii pământeneşti, o morală a oamenilor egali în faţa lui Dumnezeu, puşi în faţa alegerii libere a drumului în viaţă, care se salvează prin căutarea Binelui comun, prin generozitate.
Sinteza acestor rădăcini este baza culturii europene. Ea se va perpetua în secole
chiar dacă sciziuni, frământări şi conflicte, manifestări „anti-culturale” o vor ameninţa.
Chiar această capacitate a europenilor de a stăpâni contradicţiile, de a se salva din
situaţiile de criză în numele valorii autentice poate fi considerată o trăsătură esenţială a spiritului european.
În jurul anului 1000 (H Faucillon) sunt vizibile trăsăturile Europei sub două
aspecte:
- al construirii societăţii feudale,
- al germenilor unui nou tip de societate europeană.
Unele evenimente marchează aceste evoluţii:
-creştinismul devine religie oficială a Imperiului Roman (Theodosie, 380), din acest moment popoarele barbare vor fi creştinate (fie în spiritul Romei fie al Bizanţului dar aducând un prim clivaj al Europei),
-din 1054 ruptura dintre catolici şi ortodocşi,
-victoria lui Ch.Martel la Poitiers opreşte expansiunea arabo-musulmană în 732,
-în anul 800 se consfinţeşte Imperiul lui Carol cel Mare (numit părintele Europei) care impune pe spaţiul său un singur sistem de drept, stimulează căutarea rădăcinilor culturale în Antichitate şi deci şi o tensiune între sacru şi profan,
-se dezvoltă contradicţia dintre creştinătatea latină cu vocaţia unificatoare şi
divizarea politică tipică feudalităţii, în care sunt eficiente numai solidarităţile locale,
-1122 concordatul de la Worms separă puterea spirituală de cea temporală,
-apare distincţia dintre burg (care are aceleaşi trăsături pe un spaţiu european
foarte întins) şi village (sat).
Sec. al XII lea şi al XIII lea: este conturat un spaţiu al „Respublica Christiana” în
cadrul căreia se manifestă o unitate de credinţă, de instituţii bisericeşti, de viaţă social-economică şi culturală, prin folosirea limbii şi scrierii latine de către preoţi şi cărturari. Episcopatul grupează în jurul Catedralei şcoli şi biblioteci, o viaţă socială şi o anume organizare a acesteia [episcopul = patres, episcopia = patria].
-apar primele Universităţi: Bologna 1119, Paris 1150, Oxford 1163, Praga 1348,
Heidelberg 1368.
Două tendinţe universaliste de control al Europei:
-962 Sfântul Imperiu Roman de naţiune germanică (abolit de Napoleon abia în 1806), visând la pace, ordine, abundenţă universală printr-o organizare federativă care să respecte regionalismele,
-1077 Canossa: Papalitatea dorind un control universal pe spaţiul său.
Reţele transeuropene
a)ordinele religioase (călugăreşti) răspândesc în toată Europa arta gotică,
amenajarea agricolă, construcţia,
b)ordinele cavalereşti şi cruciadele (de Malta, al Templierilor 1119, Teutonic 1198),
c)reţelele de pelerinaj (la Roma, S.J.de Compostella) de reconciliere şi pace,
d)reţele de comercianţi şi bancheri (companii comerciale, hanse) care pun bazele
„republicii banului”,
e)reţelele universitare (stimulează pelerinajul academic, schimburile intelectuale
iar apoi circulaţia cărţilor, a elitelor ce vorbeau limba latină; se dezvoltă o
„republică a literelor”.
Figura emblematică Erasmus „prinţ al umanismului”, orientare care va cunoaşte apogeul în iluminism.
Tranziţia la modernitate aduce noi fracturi în spaţiul european.
-între catolici şi protestanţi (reforma lui Luther 1517 şi Calvin), are drept
consecinţă întărirea puterii laice (cujus regio, ejus religio); promovarea Edictului
de la Nantes 1598 de către regele Franţei Henri IV ca un document al toleranţei
dar şi al consolidării puterii Suveranului; protestantismul aduce (M.Weber) o nouă
etică a muncii, a iniţiativei, a dorinţei de libertate şi a responsabilităţii. Leagă
biserica de problemele reale ale oamenilor, ale poporului faţă de vechea morală
catolică (asceză, acceptarea umilinţelor şi constrângerilor, virtute obţinută
împotriva pornirilor naturale); un nou spirit se construieşte. El nu se naşte pe un
teren gol pentru că este pregătit de o serie de gânditori:
W.Occam: - separă ştiinţa de credinţă,
- distinge puterea laică de cea religioasă,
D.Scot: - afirmă caracterul individual al spiritualităţii umane,
R.Bacon: - individul este ultima formă a întregii realităţi,
N.Cusanus: - existând un adevăr al credinţei şi unul al ştiinţei apare necesitatea concordanţei dintre oameni, filosofia se emancipează
de religie devenind laică şi „raţională”.
M.Montaigne:- excelenţa naturii umane,
- dreptul omului la libertate,
- idealul moral legat de starea reală a vieţii naturale,
- libera cugetare în interpretarea textelor Antichităţii, înţelepciunea izvorâtă din cunoaştere,
-„c’est moy que je peinds”-pe mine mă zugrăvesc, sentimentul relativităţii, al instabilităţii opiniilor, să se prefere „une tête bien faite à une tête bien pleine”, natura este ţinta şi fundamentul virtuţii,
-personalitatea se edifică prin identificare cu natura; pentru aceasta este necesară cunoaşterea de sine, fără artificii şi constrângeri,
-„cultul naturii, al raţiunii şi personalităţii umane”, în sensul stoicismului, în expresia deplină a autonomiei morale, practica îndoielii.
J.Locke (1632-1704):
-Esenţa vieţii politice este dată de STAT, creaţie umană artificială, realizată ca un contract între oameni,
-Statul se creează prin libera înţelegere dintre oameni pentru a promova binele comun.
-Rolul lui este de a oglindi acest bine în legi. Aici rezidă puterea statului. Drepturile naturale (libertatea, proprietatea, egalitatea) ale omului se cer exprimate în plan politic.
-Statul trebuie să apere libertatea şi proprietatea cetăţenilor săi, atât de dezordini interne cât şi externe. De aceea el trebuie să fie suveran.
-În orice stat trebuie să existe o constituţie.
-Eficacitatea puterii constituţionale.
-Separaţia puterii unice pentru a nu deveni absolută:
a)-legislativă-supremă-încredinţată parlamentului,
b)-executivă.
-Sursa puterii este voinţa cetăţenilor statului, a poporului. Starea naturală la Locke are alt sens decât la Hobbes. Ea este:
-expresia unei vieţi pe care oamenii o trăiesc potrivit propriei lor
raţiuni,
-manifestarea unei libertăţi totale a omului de a dispune de sine în limitele legii naturale. Este o egalitate şi o independenţă a fiecăruia faţă de ceilalţi. Contractul social trebuie să păstreze aspiraţiile individului dar să le canalizeze spre societate. În timp îndelungat, interesele individuale şi cele colective sunt
convergente, în timp scurt pot fi divergente. Deci politica va urmări armonizarea
interesului privat cu cel public.
Voltaire (1694-1774) şi iluminismul francez.
Statul care exprimă cel mai bine caracterul natural şi raţional al organizării
sociale este republica, expresia voinţei tuturor, a egalităţii lor ca cetăţeni, fără
discriminări de origine, capabili să se simtă legaţi de patrie. Omul este o parte a naturii, care făureşte o viaţă socială guvernată de legi naturale (fireşti, obiective). „Natura umană”- constantele antropologice- se manifestă într-o organizare socială care trebuie să fie raţională. Pentru aceasta oamenii trebuie educaţi şi instruiţi (luminaţi). Numai prin creşterea gradului de intervenţie a raţiunii în viaţa lor reală oamenii pot realiza progresul în istorie (Condorcet).
J.J.Rousseau 1712-1778
Oamenii sunt liberi şi egali de la natură. Omul natural este corupt de societate şi de organizarea ei politică, puternic stratificată datorită proprietăţii. Societatea
civilă alcătuită din indivizi trebuie să stabilească un contract, prin care să se afirme voinţa lor colectivă de a trăi laolaltă. Stabilitatea intereselor comune, a voinţei generale, trebuie să fie rezultatul manifestării libere a fiecărui individ. Numai prin vot se poate stabili cine să conducă o societate şi pe ce căi.
Liberalismul Construieşte pe rădăcinile spiritului european.
H.Mendras. I. Individualismul evanghelic şi roman.
Golgotha: disperarea individului în faţa sorţii ( Elie, Elie lema sabachthami)
Decalogul: iubeşte-l pe aproapele tău; societatea este absentă.
-două mii de ani el s-a generalizat deşi a fost dominat de principii colective, castă, clasă, religie
-La romani legea celor 12 Table, întemeiază dreptul roman „un lucru nu poate avea decât un singur stăpân”
-dreptul canonic: întemeierea familiei: „bărbatul şi femeia vor părăsi tata şi mama şi amândoi vor fi una”.
-societatea trebuie să fie bună pentru oameni,
-iluminismul şi Revoluţia franceză „libertate, egalitate, fraternitate”
-instituţia (Stat): mecanisme de control, gestiune, reglare socială,
-corp social(grup de apartenenţă, naţiune fără identitatea cetăţeanului),
-individ(întemeiază voinţa grupului (mic, mare).
II. Naţiune (în opoziţie cu imperiul)
cetăţeni comunităţi
III Capitalism, industrie, ştiinţă şi tehnologie
Supremaţia principiilor de autoritate : Economică
Rolul oraşelor Politică
Religioasă
(principiul separaţiei valorilor)
IV. Legea majorităţii: întemeiată pe egalitatea tuturor în faţa nevoii guvernării; aceasta este voinţa jumătăţii plus, cu respect pentru jumătate minus unu.
Acest model se supune unei scheme ideologice:
- ideea individualistă a omului,
- distincţia dintre legitimitatea religioasă, politică şi economică,
- rolul hotărâtor al capitalului (de natură socială, politică, morală, economică),
- conjugarea eforturilor ştiinţei şi tehnicii în rezolvarea problemelor de viaţă,
- forţa contractului şi a încrederii pe care o presupune,
- puterea majorităţii şi necesitatea statului de drept,
- respectul dreptului la proprietate în sensul dat de romani.
Din această perspectivă teoretică, modernitatea apare ca un stadiu distinct al evoluţiei europene dar şi ca o continuare, pe un alt plan, a valorilor dintotdeauna ale spiritului european. Ea va dezvolta o gândire social-politică propulsoare a unei noi organizări şi conduceri generale a societăţii.
Noi considerăm că structurarea sistemelor politice moderne a fost mai întâi rezultatul unui efort intelectual de precizare a ideilor şi doctrinelor care să dea contururile noii spiritualităţi şi apoi al proceselor practice (revoluţionare) care să le materializeze (ilustrativă fiind Revoluţia franceză de la 1789).
Aspectele doctrinare privesc:
- determinarea naturii vieţii sociale,
- legile care o guvernează,
- posibilităţile omului, ca fiinţă socială, de a se organiza şi conduce,
- modalităţile de a pune în lucru mecanisme instituţionale adecvate unui anumit
statut conferit omului.
Din acest mod de punere a problemei asistăm la un proces de veritabilă restructurare
a gândirii social-politice. Se construieşte o nouă filosofie în opoziţie cu modul de gândire precedent. Nu este vorba de a o avea structurată în toate articulaţiile sale. În acest sens, ea nu este opera unui singur autor la forjarea acestei noi înţelegeri a omului şi societăţii aducându-şi aportul un mare număr de gânditori, care adeseori şi-au pus în joc viaţa în acest efort de dislocare a vechilor mentalităţi.
Există astfel, în interpretarea gândirii moderne, două tendinţe: una doreşte să
evidenţieze caracterul ei eminamente revoluţionar, profund înnoitor; potrivit acestei viziuni gândirea modernă reprezintă o ruptură în întregul mod de gândire anterior.
Cea ce a doua variantă consideră că această gândire a preluat elementele pe care le-a
considerat viabile din gândirea anterioară. Este însă limpede că imaginea asupra lumii nu s-a construit pe un teren de gândire viran, gol. Prima opinie crede că gândirea umană, prin funcţiile ei, ar putea lua totul de la zero când de fapt există o acumulare de producţii spirituale pe care fiecare nouă generaţie le preia şi le duce mai departe. Dacă este adevărat că marile adevăruri sunt simple, la ele pot avea acces oamenii din diverse momente ale istoriei şi o dată descoperite ele nu mai pot fi ignorate.
Al doilea punct de vedere are consistenţă pentru că însăşi Renaşterea a afirmat nevoia de a căuta puncte de sprijin în creaţia antichităţii clasice greceşti şi romane. Ceea ce a făcut Renaşterea a fost o „lectură” spirituală degajată de mistică a producţiilor antichităţii pentru a vedea cum a fost înţeles omul şi condiţia lui de participant la viaţa cetăţii. Aşa se explică faptul că încă înainte de erupţia fenomenului renascentist se dezvoltă academii în care se studiază operele lui
Aristotel şi Platon.
În aceste condiţii se afirmă ideea caracterului obiectiv, natural al legilor care
guvernează viaţa omului. Fiinţă naturală fiind, omul trebuie să-şi înţeleagă şi să-şi asume această condiţie în plan social. Prin Thomas Hobbes, John Locke şi Jean-Jaques Rousseau această viziune va îmbrăca forma filosofiei dreptului natural şi a contractului social.
Omul se leagă de seamănul său printr-un contact social. Această relaţie dintre om şi om întemeiată pe un contract social îşi are sursa într-o serie de relaţii subiective, dar şi obiective, în primul rând, aspectul etnic:
S T A T
OM
I
I
Societate civilă- I - Familie--ETNIE
I
I
OM
Gândirea modernă constată că această legătură de neam nu are corespondenţă în
modul de organizare şi conducere a societăţii. Ea trebuie să structureze această legătură, să-i pună pe toţi cei din acelaşi neam în acelaşi corp politic. Noul tip de legătură propus membrilor societăţii este acela de naţiune. Este un tip de asociere a oamenilor care depăşeşte frământarea feudală. Ultimul proces amintit se opune celor de structurare politică a naţiunilor şi de aceea în planul gândirii teoretice se elaborează şi argumentează mai întâi idealul naţional propulsator al ideii de unitate într-un corp politic.
Un rol important în cadrul genezei acestor structuri, în elaborarea şi transpunerea lor în practică l-a avut şi continuă să-l deţină sfera economicului. Presiunile economice vin dinspre transformările tehnice în producţie, în primul rând a acelora care vor duce la dezvoltarea industrialismului.
Industrialismul reprezintă un mod nou, distinct de raportare la natură. Faţă de
tehnicile tradiţionale de producţie, care sunt expresia unei relaţii directe cu natura, industrialismul este expresia unei îndepărtări exponenţiale a omului de natură; sunt tehnici care îngăduie creşterea productivităţii de ordinul „n”. Dar producţia de tip industrial se poate dezvolta numai dacă în relaţiile dintre oameni se generalizează cele de capital, cele de piaţă, dacă există posibilitatea vânzării şi cumpărării mărfurilor, pe o piaţă liberă.
Această piaţă reclamă libertatea de mişcare a oamenilor, priviţi ca indivizi, care au devenit subiecţi ai normării propriilor conduite. Este motivul pentru care gândirea modernă se va centra pe demonstrarea centralităţii individului şi pe ideea libertăţii lui.
Poziţia socială a omului se va determina prin capacitatea lui fizică şi intelectuală
validată de către societate. De aici una dintre ideile de bază ale gândirii moderne potrivit căreia omul real, fiinţa individuală are propria lui viaţă pe care o trăieşte în mod natural, firesc cu semenii.
Aici, în această viaţă socială normală, omul se conduce după reguli morale, cutumiare, juridice, economice care afirmă libertatea lui de mişcare. Se naşte astfel o viaţă socială în care nu intervine nici o forţă exterioară societăţii care s-o dirijeze. Gândirea modernă va numi această viaţă socială pe care o dezvoltă oamenii fără intervenţia statului şi a politicii – societate civilă. Este, în alţi termeni, expresia vieţii laolaltă a oamenilor careşi autoreglează comportamentul.
Introducerea conceptului de societate civilă are drept consecinţe distingerea vieţii
private a oamenilor de viaţa lor publică, adică de condiţia lor de participanţi la o viaţă socială mai amplă. Lucrul acesta va fi teoretizat de către Simmel, Tönnies, Weber. Ei introduc două concepte: gemeinschaft (comunitate) şi gessellaschaft (societate).
Comunitatea este acea unitate de viaţă socială în care oamenii îşi trăiesc propria lor viaţă dezvoltând raporturi unii faţă de alţii pe baza unor reguli la care consimt şi pe care ei înşişi le elaborează şi le trăiesc. E viaţa socială tradiţională. Rolul cel mai important în sancţionarea comportamentului îl are opinia comunităţii.
Societatea, în schimb, se întemeiază pe relaţii impersonale; oamenii se leagă unii de
alţii prin intermediul unor simboluri, al unor valori şi norme elaborate şi instituţionalizate.
O astfel de societate este naţiunea. O naţiune poate exista ca societate dacă se organizează ca stat. De aceea specific gândirii moderne este ideea de stat-naţiune. Puterea de a-şi da aceste norme aparţine cetăţenilor, ei sunt suverani; se afirmă astfel principiul suveranităţii poporului sau a naţiunii. În cadrul societăţii oamenii sunt egali, ceea ce-i diferenţiază sunt calităţile naturale, fizice şi psihice. La pactul social cetăţenii participă ca parteneri egali: ca fiinţe sociale, ca termeni ai pactului social, oamenii sunt egali şi este o egalitate în
libertate. Oamenii cedează o parte a libertăţilor lor societăţii, ceea ce nu fac în comunitate. Nu e o pierdere, este un câştig pentru că ei dobândesc capacitatea de a se organiza şi conduce ca societate. Acest act de cedare şi de constituire a organizării se face de către stat. Răsturnarea de gândire este fundamentală: se naşte un raport între societatea civilă şi stat. Oamenii trebuie să se organizeze şi să se conducă politic. Nu toţi au însă posibilitatea de a participa la viaţa cetăţii, consecinţă a trecutului. În evoluţia sistemelor politice moderne vom asista
la acest efort de realizare a unei egalităţi mai ample pentru toţi. Acesta este sensul perfecţionării sistemelor politice moderne – mai multă egalitate, mai multă libertate pentru toţi membrii societăţii. Greutatea social-politică a fiecăruia este egală, toţi suntem egali în faţa organizării şi conducerii societăţii.
Societatea este suverană, statul este investit cu puterea de a organiza şi conduce. În acest stat se pune în lucru ideea de funcţie. Statul este instituţia care realizează funcţia de organizare şi conducere a societăţii. Ca orice funcţie ea trebuie îndeplinită, exercitată de către unii membri ai societăţii. Cazul ideal al regimurilor politice moderne îl reprezintă posibilitatea ca întreaga societate să deţină puterea în stat, să existe o pliere totală între societate, stat şi popor (J.J.Rousseau).
Viaţa politică modernă nu poate fi în substanţa ei decât democratică. Societatea îşi
alege reprezentanţii în organele de putere, îşi alege conducătorii. Orice viaţă politică modernă se bazează pe aceste două principii: principiul reprezentativităţii şi principiul eligibilităţii.
Principiul vieţii politice moderne este legarea strânsă a sistemului politic
instituţional de conţinutul vieţii reale din societate, este legătura cosubstanţială dintre societatea civilă şi suprastructura de stat. Deşi există o separare a domeniului privat de cel public, între ele trebuie să existe o legătură foarte bine precizată. Elemente ale domeniului privat trec în domeniul public numai dacă ele sunt relevante. Trebuie stabilit cât din domeniul privat intră în domeniul public printr-o convenţie. În acelaşi timp trebuiesc precizate şi limitele condiţiei mele de cetăţean, fiindcă puterea pe care o am, eu am iniţiat-o.
Primii gânditori ai epocii moderne au susţinut ideea că statele moderne, ca şi cetăţile antice, trebuie să precizeze principiile fundamentale de organizare politică, regulile prin care să se constituie forma de stat, să se precizeze drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti; trebuie să existe o Constituţie care să reprezinte cadrul normativ de determinare a specificului vieţii politice dintr-o ţară. Constituţia trebuie adoptată de către întreaga naţiune şi astfel suntem în posesia grundului vieţii politice moderne.
Societatea modernă grupează oamenii într-un anumit fel, în care ideea de viaţă
laolaltă este una dintre caracteristicile de bază. Dacă se respectă identitatea colectivă a fiecărei naţiuni, independenţa şi universalitatea statului său, se pot făurii relaţiile internaţionale pe baze democratice (doctrina W.Weber).
Aceste trăsături esenţiale ale societăţii şi vieţii politice caracterizau, în cea mai mare măsură, ţările europene în perioada interbelică, atunci când se susţin o serie de proiecte consistente de construcţie europeană şi ele vor fi continuate de către Europa Occidentală, după al doilea război mondial atunci când se va trece la formule practice de materializare a ideii europene într-o structură instituţională.
Popoarele europene de astăzi: se simt legate prin elementele unei spiritualităţi
comune, ale unei aceleiaşi civilizaţii, în numele căreia cultivă un ansamblu de valori comune, pe baza cărora doresc să trăiască laolaltă.
Denis de Rougemont: a căuta Europa înseamnă a o face.
Paul Valery: particularitatea Europei: a combina cea mai intensă facultate de
emisie cu cea mai intensă facultate de absorbţie.
D. Hammon, I.S.Keller: o cultură prin esenţă universalistă, întemeiată pe încredere
în om.
Identitatea Europei = valori comune ce stau la baza unei pluralităţi de culturi,
exprimate în: utilizarea a peste 43 de limbi grupate în familii (romane, germanice, slave, fino-ugrice, celtice, la care se adaugă greaca):
-folosirea a trei alfabete (grec, latin, cirilic);
-o mare diversitate de legi şi obiceiuri, de mentalităţi;
-variate structuri sociale şi politice.
Valorile comune îşi au întemeierea în o serie de rădăcini.
a)cultura antică greacă: antropocentrismul (Sofocle = minuni mai mari ca omul nu-s),
cultivarea fiinţei umane individuale (fizice şi intelectuale), construirea inter-individuală a societăţii prin dialog (valorizarea democraţiei); binele colectiv este rezultat al participării cetăţenilor la propria organizare şi conducere colectivă (zoon politikon).
b)cultura romană antică: socialitatea omului, exprimată în supremaţia legii şi dreptului; armonia trăsăturilor fiinţei umane (mens sana în corpore sano), construirea vieţii sociale prin respectul proprietăţii (drept civil, drept public).
c)iudeo-creştinismul: omul întreg este iubitorul semenului, credinţa în Dumnezeu dă un sens vieţii pământeneşti, o morală a oamenilor egali în faţa lui Dumnezeu, puşi în faţa alegerii libere a drumului în viaţă, care se salvează prin căutarea Binelui comun, prin generozitate.
Sinteza acestor rădăcini este baza culturii europene. Ea se va perpetua în secole
chiar dacă sciziuni, frământări şi conflicte, manifestări „anti-culturale” o vor ameninţa.
Chiar această capacitate a europenilor de a stăpâni contradicţiile, de a se salva din
situaţiile de criză în numele valorii autentice poate fi considerată o trăsătură esenţială a spiritului european.
În jurul anului 1000 (H Faucillon) sunt vizibile trăsăturile Europei sub două
aspecte:
- al construirii societăţii feudale,
- al germenilor unui nou tip de societate europeană.
Unele evenimente marchează aceste evoluţii:
-creştinismul devine religie oficială a Imperiului Roman (Theodosie, 380), din acest moment popoarele barbare vor fi creştinate (fie în spiritul Romei fie al Bizanţului dar aducând un prim clivaj al Europei),
-din 1054 ruptura dintre catolici şi ortodocşi,
-victoria lui Ch.Martel la Poitiers opreşte expansiunea arabo-musulmană în 732,
-în anul 800 se consfinţeşte Imperiul lui Carol cel Mare (numit părintele Europei) care impune pe spaţiul său un singur sistem de drept, stimulează căutarea rădăcinilor culturale în Antichitate şi deci şi o tensiune între sacru şi profan,
-se dezvoltă contradicţia dintre creştinătatea latină cu vocaţia unificatoare şi
divizarea politică tipică feudalităţii, în care sunt eficiente numai solidarităţile locale,
-1122 concordatul de la Worms separă puterea spirituală de cea temporală,
-apare distincţia dintre burg (care are aceleaşi trăsături pe un spaţiu european
foarte întins) şi village (sat).
Sec. al XII lea şi al XIII lea: este conturat un spaţiu al „Respublica Christiana” în
cadrul căreia se manifestă o unitate de credinţă, de instituţii bisericeşti, de viaţă social-economică şi culturală, prin folosirea limbii şi scrierii latine de către preoţi şi cărturari. Episcopatul grupează în jurul Catedralei şcoli şi biblioteci, o viaţă socială şi o anume organizare a acesteia [episcopul = patres, episcopia = patria].
-apar primele Universităţi: Bologna 1119, Paris 1150, Oxford 1163, Praga 1348,
Heidelberg 1368.
Două tendinţe universaliste de control al Europei:
-962 Sfântul Imperiu Roman de naţiune germanică (abolit de Napoleon abia în 1806), visând la pace, ordine, abundenţă universală printr-o organizare federativă care să respecte regionalismele,
-1077 Canossa: Papalitatea dorind un control universal pe spaţiul său.
Reţele transeuropene
a)ordinele religioase (călugăreşti) răspândesc în toată Europa arta gotică,
amenajarea agricolă, construcţia,
b)ordinele cavalereşti şi cruciadele (de Malta, al Templierilor 1119, Teutonic 1198),
c)reţelele de pelerinaj (la Roma, S.J.de Compostella) de reconciliere şi pace,
d)reţele de comercianţi şi bancheri (companii comerciale, hanse) care pun bazele
„republicii banului”,
e)reţelele universitare (stimulează pelerinajul academic, schimburile intelectuale
iar apoi circulaţia cărţilor, a elitelor ce vorbeau limba latină; se dezvoltă o
„republică a literelor”.
Figura emblematică Erasmus „prinţ al umanismului”, orientare care va cunoaşte apogeul în iluminism.
Tranziţia la modernitate aduce noi fracturi în spaţiul european.
-între catolici şi protestanţi (reforma lui Luther 1517 şi Calvin), are drept
consecinţă întărirea puterii laice (cujus regio, ejus religio); promovarea Edictului
de la Nantes 1598 de către regele Franţei Henri IV ca un document al toleranţei
dar şi al consolidării puterii Suveranului; protestantismul aduce (M.Weber) o nouă
etică a muncii, a iniţiativei, a dorinţei de libertate şi a responsabilităţii. Leagă
biserica de problemele reale ale oamenilor, ale poporului faţă de vechea morală
catolică (asceză, acceptarea umilinţelor şi constrângerilor, virtute obţinută
împotriva pornirilor naturale); un nou spirit se construieşte. El nu se naşte pe un
teren gol pentru că este pregătit de o serie de gânditori:
W.Occam: - separă ştiinţa de credinţă,
- distinge puterea laică de cea religioasă,
D.Scot: - afirmă caracterul individual al spiritualităţii umane,
R.Bacon: - individul este ultima formă a întregii realităţi,
N.Cusanus: - existând un adevăr al credinţei şi unul al ştiinţei apare necesitatea concordanţei dintre oameni, filosofia se emancipează
de religie devenind laică şi „raţională”.
M.Montaigne:- excelenţa naturii umane,
- dreptul omului la libertate,
- idealul moral legat de starea reală a vieţii naturale,
- libera cugetare în interpretarea textelor Antichităţii, înţelepciunea izvorâtă din cunoaştere,
-„c’est moy que je peinds”-pe mine mă zugrăvesc, sentimentul relativităţii, al instabilităţii opiniilor, să se prefere „une tête bien faite à une tête bien pleine”, natura este ţinta şi fundamentul virtuţii,
-personalitatea se edifică prin identificare cu natura; pentru aceasta este necesară cunoaşterea de sine, fără artificii şi constrângeri,
-„cultul naturii, al raţiunii şi personalităţii umane”, în sensul stoicismului, în expresia deplină a autonomiei morale, practica îndoielii.
J.Locke (1632-1704):
-Esenţa vieţii politice este dată de STAT, creaţie umană artificială, realizată ca un contract între oameni,
-Statul se creează prin libera înţelegere dintre oameni pentru a promova binele comun.
-Rolul lui este de a oglindi acest bine în legi. Aici rezidă puterea statului. Drepturile naturale (libertatea, proprietatea, egalitatea) ale omului se cer exprimate în plan politic.
-Statul trebuie să apere libertatea şi proprietatea cetăţenilor săi, atât de dezordini interne cât şi externe. De aceea el trebuie să fie suveran.
-În orice stat trebuie să existe o constituţie.
-Eficacitatea puterii constituţionale.
-Separaţia puterii unice pentru a nu deveni absolută:
a)-legislativă-supremă-încredinţată parlamentului,
b)-executivă.
-Sursa puterii este voinţa cetăţenilor statului, a poporului. Starea naturală la Locke are alt sens decât la Hobbes. Ea este:
-expresia unei vieţi pe care oamenii o trăiesc potrivit propriei lor
raţiuni,
-manifestarea unei libertăţi totale a omului de a dispune de sine în limitele legii naturale. Este o egalitate şi o independenţă a fiecăruia faţă de ceilalţi. Contractul social trebuie să păstreze aspiraţiile individului dar să le canalizeze spre societate. În timp îndelungat, interesele individuale şi cele colective sunt
convergente, în timp scurt pot fi divergente. Deci politica va urmări armonizarea
interesului privat cu cel public.
Voltaire (1694-1774) şi iluminismul francez.
Statul care exprimă cel mai bine caracterul natural şi raţional al organizării
sociale este republica, expresia voinţei tuturor, a egalităţii lor ca cetăţeni, fără
discriminări de origine, capabili să se simtă legaţi de patrie. Omul este o parte a naturii, care făureşte o viaţă socială guvernată de legi naturale (fireşti, obiective). „Natura umană”- constantele antropologice- se manifestă într-o organizare socială care trebuie să fie raţională. Pentru aceasta oamenii trebuie educaţi şi instruiţi (luminaţi). Numai prin creşterea gradului de intervenţie a raţiunii în viaţa lor reală oamenii pot realiza progresul în istorie (Condorcet).
J.J.Rousseau 1712-1778
Oamenii sunt liberi şi egali de la natură. Omul natural este corupt de societate şi de organizarea ei politică, puternic stratificată datorită proprietăţii. Societatea
civilă alcătuită din indivizi trebuie să stabilească un contract, prin care să se afirme voinţa lor colectivă de a trăi laolaltă. Stabilitatea intereselor comune, a voinţei generale, trebuie să fie rezultatul manifestării libere a fiecărui individ. Numai prin vot se poate stabili cine să conducă o societate şi pe ce căi.
Liberalismul Construieşte pe rădăcinile spiritului european.
H.Mendras. I. Individualismul evanghelic şi roman.
Golgotha: disperarea individului în faţa sorţii ( Elie, Elie lema sabachthami)
Decalogul: iubeşte-l pe aproapele tău; societatea este absentă.
-două mii de ani el s-a generalizat deşi a fost dominat de principii colective, castă, clasă, religie
-La romani legea celor 12 Table, întemeiază dreptul roman „un lucru nu poate avea decât un singur stăpân”
-dreptul canonic: întemeierea familiei: „bărbatul şi femeia vor părăsi tata şi mama şi amândoi vor fi una”.
-societatea trebuie să fie bună pentru oameni,
-iluminismul şi Revoluţia franceză „libertate, egalitate, fraternitate”
-instituţia (Stat): mecanisme de control, gestiune, reglare socială,
-corp social(grup de apartenenţă, naţiune fără identitatea cetăţeanului),
-individ(întemeiază voinţa grupului (mic, mare).
II. Naţiune (în opoziţie cu imperiul)
cetăţeni comunităţi
III Capitalism, industrie, ştiinţă şi tehnologie
Supremaţia principiilor de autoritate : Economică
Rolul oraşelor Politică
Religioasă
(principiul separaţiei valorilor)
IV. Legea majorităţii: întemeiată pe egalitatea tuturor în faţa nevoii guvernării; aceasta este voinţa jumătăţii plus, cu respect pentru jumătate minus unu.
Acest model se supune unei scheme ideologice:
- ideea individualistă a omului,
- distincţia dintre legitimitatea religioasă, politică şi economică,
- rolul hotărâtor al capitalului (de natură socială, politică, morală, economică),
- conjugarea eforturilor ştiinţei şi tehnicii în rezolvarea problemelor de viaţă,
- forţa contractului şi a încrederii pe care o presupune,
- puterea majorităţii şi necesitatea statului de drept,
- respectul dreptului la proprietate în sensul dat de romani.
Din această perspectivă teoretică, modernitatea apare ca un stadiu distinct al evoluţiei europene dar şi ca o continuare, pe un alt plan, a valorilor dintotdeauna ale spiritului european. Ea va dezvolta o gândire social-politică propulsoare a unei noi organizări şi conduceri generale a societăţii.
Noi considerăm că structurarea sistemelor politice moderne a fost mai întâi rezultatul unui efort intelectual de precizare a ideilor şi doctrinelor care să dea contururile noii spiritualităţi şi apoi al proceselor practice (revoluţionare) care să le materializeze (ilustrativă fiind Revoluţia franceză de la 1789).
Aspectele doctrinare privesc:
- determinarea naturii vieţii sociale,
- legile care o guvernează,
- posibilităţile omului, ca fiinţă socială, de a se organiza şi conduce,
- modalităţile de a pune în lucru mecanisme instituţionale adecvate unui anumit
statut conferit omului.
Din acest mod de punere a problemei asistăm la un proces de veritabilă restructurare
a gândirii social-politice. Se construieşte o nouă filosofie în opoziţie cu modul de gândire precedent. Nu este vorba de a o avea structurată în toate articulaţiile sale. În acest sens, ea nu este opera unui singur autor la forjarea acestei noi înţelegeri a omului şi societăţii aducându-şi aportul un mare număr de gânditori, care adeseori şi-au pus în joc viaţa în acest efort de dislocare a vechilor mentalităţi.
Există astfel, în interpretarea gândirii moderne, două tendinţe: una doreşte să
evidenţieze caracterul ei eminamente revoluţionar, profund înnoitor; potrivit acestei viziuni gândirea modernă reprezintă o ruptură în întregul mod de gândire anterior.
Cea ce a doua variantă consideră că această gândire a preluat elementele pe care le-a
considerat viabile din gândirea anterioară. Este însă limpede că imaginea asupra lumii nu s-a construit pe un teren de gândire viran, gol. Prima opinie crede că gândirea umană, prin funcţiile ei, ar putea lua totul de la zero când de fapt există o acumulare de producţii spirituale pe care fiecare nouă generaţie le preia şi le duce mai departe. Dacă este adevărat că marile adevăruri sunt simple, la ele pot avea acces oamenii din diverse momente ale istoriei şi o dată descoperite ele nu mai pot fi ignorate.
Al doilea punct de vedere are consistenţă pentru că însăşi Renaşterea a afirmat nevoia de a căuta puncte de sprijin în creaţia antichităţii clasice greceşti şi romane. Ceea ce a făcut Renaşterea a fost o „lectură” spirituală degajată de mistică a producţiilor antichităţii pentru a vedea cum a fost înţeles omul şi condiţia lui de participant la viaţa cetăţii. Aşa se explică faptul că încă înainte de erupţia fenomenului renascentist se dezvoltă academii în care se studiază operele lui
Aristotel şi Platon.
În aceste condiţii se afirmă ideea caracterului obiectiv, natural al legilor care
guvernează viaţa omului. Fiinţă naturală fiind, omul trebuie să-şi înţeleagă şi să-şi asume această condiţie în plan social. Prin Thomas Hobbes, John Locke şi Jean-Jaques Rousseau această viziune va îmbrăca forma filosofiei dreptului natural şi a contractului social.
Omul se leagă de seamănul său printr-un contact social. Această relaţie dintre om şi om întemeiată pe un contract social îşi are sursa într-o serie de relaţii subiective, dar şi obiective, în primul rând, aspectul etnic:
S T A T
OM
I
I
Societate civilă- I - Familie--ETNIE
I
I
OM
Gândirea modernă constată că această legătură de neam nu are corespondenţă în
modul de organizare şi conducere a societăţii. Ea trebuie să structureze această legătură, să-i pună pe toţi cei din acelaşi neam în acelaşi corp politic. Noul tip de legătură propus membrilor societăţii este acela de naţiune. Este un tip de asociere a oamenilor care depăşeşte frământarea feudală. Ultimul proces amintit se opune celor de structurare politică a naţiunilor şi de aceea în planul gândirii teoretice se elaborează şi argumentează mai întâi idealul naţional propulsator al ideii de unitate într-un corp politic.
Un rol important în cadrul genezei acestor structuri, în elaborarea şi transpunerea lor în practică l-a avut şi continuă să-l deţină sfera economicului. Presiunile economice vin dinspre transformările tehnice în producţie, în primul rând a acelora care vor duce la dezvoltarea industrialismului.
Industrialismul reprezintă un mod nou, distinct de raportare la natură. Faţă de
tehnicile tradiţionale de producţie, care sunt expresia unei relaţii directe cu natura, industrialismul este expresia unei îndepărtări exponenţiale a omului de natură; sunt tehnici care îngăduie creşterea productivităţii de ordinul „n”. Dar producţia de tip industrial se poate dezvolta numai dacă în relaţiile dintre oameni se generalizează cele de capital, cele de piaţă, dacă există posibilitatea vânzării şi cumpărării mărfurilor, pe o piaţă liberă.
Această piaţă reclamă libertatea de mişcare a oamenilor, priviţi ca indivizi, care au devenit subiecţi ai normării propriilor conduite. Este motivul pentru care gândirea modernă se va centra pe demonstrarea centralităţii individului şi pe ideea libertăţii lui.
Poziţia socială a omului se va determina prin capacitatea lui fizică şi intelectuală
validată de către societate. De aici una dintre ideile de bază ale gândirii moderne potrivit căreia omul real, fiinţa individuală are propria lui viaţă pe care o trăieşte în mod natural, firesc cu semenii.
Aici, în această viaţă socială normală, omul se conduce după reguli morale, cutumiare, juridice, economice care afirmă libertatea lui de mişcare. Se naşte astfel o viaţă socială în care nu intervine nici o forţă exterioară societăţii care s-o dirijeze. Gândirea modernă va numi această viaţă socială pe care o dezvoltă oamenii fără intervenţia statului şi a politicii – societate civilă. Este, în alţi termeni, expresia vieţii laolaltă a oamenilor careşi autoreglează comportamentul.
Introducerea conceptului de societate civilă are drept consecinţe distingerea vieţii
private a oamenilor de viaţa lor publică, adică de condiţia lor de participanţi la o viaţă socială mai amplă. Lucrul acesta va fi teoretizat de către Simmel, Tönnies, Weber. Ei introduc două concepte: gemeinschaft (comunitate) şi gessellaschaft (societate).
Comunitatea este acea unitate de viaţă socială în care oamenii îşi trăiesc propria lor viaţă dezvoltând raporturi unii faţă de alţii pe baza unor reguli la care consimt şi pe care ei înşişi le elaborează şi le trăiesc. E viaţa socială tradiţională. Rolul cel mai important în sancţionarea comportamentului îl are opinia comunităţii.
Societatea, în schimb, se întemeiază pe relaţii impersonale; oamenii se leagă unii de
alţii prin intermediul unor simboluri, al unor valori şi norme elaborate şi instituţionalizate.
O astfel de societate este naţiunea. O naţiune poate exista ca societate dacă se organizează ca stat. De aceea specific gândirii moderne este ideea de stat-naţiune. Puterea de a-şi da aceste norme aparţine cetăţenilor, ei sunt suverani; se afirmă astfel principiul suveranităţii poporului sau a naţiunii. În cadrul societăţii oamenii sunt egali, ceea ce-i diferenţiază sunt calităţile naturale, fizice şi psihice. La pactul social cetăţenii participă ca parteneri egali: ca fiinţe sociale, ca termeni ai pactului social, oamenii sunt egali şi este o egalitate în
libertate. Oamenii cedează o parte a libertăţilor lor societăţii, ceea ce nu fac în comunitate. Nu e o pierdere, este un câştig pentru că ei dobândesc capacitatea de a se organiza şi conduce ca societate. Acest act de cedare şi de constituire a organizării se face de către stat. Răsturnarea de gândire este fundamentală: se naşte un raport între societatea civilă şi stat. Oamenii trebuie să se organizeze şi să se conducă politic. Nu toţi au însă posibilitatea de a participa la viaţa cetăţii, consecinţă a trecutului. În evoluţia sistemelor politice moderne vom asista
la acest efort de realizare a unei egalităţi mai ample pentru toţi. Acesta este sensul perfecţionării sistemelor politice moderne – mai multă egalitate, mai multă libertate pentru toţi membrii societăţii. Greutatea social-politică a fiecăruia este egală, toţi suntem egali în faţa organizării şi conducerii societăţii.
Societatea este suverană, statul este investit cu puterea de a organiza şi conduce. În acest stat se pune în lucru ideea de funcţie. Statul este instituţia care realizează funcţia de organizare şi conducere a societăţii. Ca orice funcţie ea trebuie îndeplinită, exercitată de către unii membri ai societăţii. Cazul ideal al regimurilor politice moderne îl reprezintă posibilitatea ca întreaga societate să deţină puterea în stat, să existe o pliere totală între societate, stat şi popor (J.J.Rousseau).
Viaţa politică modernă nu poate fi în substanţa ei decât democratică. Societatea îşi
alege reprezentanţii în organele de putere, îşi alege conducătorii. Orice viaţă politică modernă se bazează pe aceste două principii: principiul reprezentativităţii şi principiul eligibilităţii.
Principiul vieţii politice moderne este legarea strânsă a sistemului politic
instituţional de conţinutul vieţii reale din societate, este legătura cosubstanţială dintre societatea civilă şi suprastructura de stat. Deşi există o separare a domeniului privat de cel public, între ele trebuie să existe o legătură foarte bine precizată. Elemente ale domeniului privat trec în domeniul public numai dacă ele sunt relevante. Trebuie stabilit cât din domeniul privat intră în domeniul public printr-o convenţie. În acelaşi timp trebuiesc precizate şi limitele condiţiei mele de cetăţean, fiindcă puterea pe care o am, eu am iniţiat-o.
Primii gânditori ai epocii moderne au susţinut ideea că statele moderne, ca şi cetăţile antice, trebuie să precizeze principiile fundamentale de organizare politică, regulile prin care să se constituie forma de stat, să se precizeze drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti; trebuie să existe o Constituţie care să reprezinte cadrul normativ de determinare a specificului vieţii politice dintr-o ţară. Constituţia trebuie adoptată de către întreaga naţiune şi astfel suntem în posesia grundului vieţii politice moderne.
Societatea modernă grupează oamenii într-un anumit fel, în care ideea de viaţă
laolaltă este una dintre caracteristicile de bază. Dacă se respectă identitatea colectivă a fiecărei naţiuni, independenţa şi universalitatea statului său, se pot făurii relaţiile internaţionale pe baze democratice (doctrina W.Weber).
Aceste trăsături esenţiale ale societăţii şi vieţii politice caracterizau, în cea mai mare măsură, ţările europene în perioada interbelică, atunci când se susţin o serie de proiecte consistente de construcţie europeană şi ele vor fi continuate de către Europa Occidentală, după al doilea război mondial atunci când se va trece la formule practice de materializare a ideii europene într-o structură instituţională.
Trimiteți un comentariu