Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 10 (note de lectură)
III. Organele şi forma de conducere a Bisericii
A. Organele individuale de conducere
1. Noţiunea de organ de conducere
Ca în orice comunitate, şi în cea bisericească, organele cărora li se încredinţează mijloacele prin care se efectuează lucraea bisericească au în cuprinsul corpului Bisericii o poziţie asemănătoare cu aceea pe care o au organele în corpul omenesc, iar mijloacele care li se încredinţează se aseamănă cu însuşirile organelor corpului omenesc, apoi lucrările pe care le săvârşesc organele de conducere din Biserică se aseamănă cu funcţiunile pe care le îndeplinesc diferite organe în corpul omenesc.
După modul cum se prezintă organele de conducere ale Bisericii, acestea sunt de două feluri:
a) individuale;
b) colegiale sau sinodale.
Organele individuale de conducere ale Bisericii sunt toate persoanele care sunt angajate în slujba ei pentru prestarea câte unei munci determinate prin drepturi şi îndatoriri precise. Acestor persoane li se zice în chip generic slujitori bisericeşti, tocmiţi în chip ierarhic.
În Biserică sunt două categorii deosebite de organe individuale de conducere:
a) organele individuale principale, care fac parte din starea preoţească, având hirotonia în una din treptele preoţiei de instituire divină;
b) organele auxiliare sau ajutătoare, din care fac parte slujitorii Bisericii care nu au hirotonia.
Indiferent din ce treaptă face parte vreunul din slujitorii individuali ai Bisericii, acesta are propriul cerc de competenţă. Totalitaea drepturilor şi îndatoririlor din cercul de competenţă se numeşte oficiu în limbaj juridic. Se folosesc deseori expresiile: oficiul de diacon, oficiul de preot, oficiul de episcop, în înţelesul mai concret de slujbă de diacon, slujbă de preot, slujbă de episcop.
Puterea bisericească este nu doar reprezentată de oficiile existente în Biserică, ci şi deţinută integral de aceste oficii, fără ca vreodată să se reducă strict la acestea.
2. Ierarhia. Treptele ierarhice
a. Treptele ierarhiei de instituire divină: episcopatul, presbiteratul, diaconatul
Canoanele menţionează şase grade sau trepte ca formând în general ierarhia bisericească, din care trei se dau în interiorul altarului, prin invocarea harului Sfântului Duh asupra candidatului (hirotonie). Celelalte trei grade se dobândesc afară din altar, prin hirotesie, adică prin binecuvântarea episcopului.
Treptele ierarhiei superioare sau ierarhiei sacramentale propriu-zise sunt cele trei care se instituie prin sfinţirea preoţească:
a) episcopatul sau arhieria;
b) prezbiteratul;
c) diaconatul.
Presbiterul şi diaconul se instituiesc de un singur episcop, pe când episcopul trebuie aşezat de un sinod de episcopi. Niciodată n-a fost socotit ca membru al ierarhiei din partea Bisericii acela care n-a căpătat sfinţirea din partea episcopului.
Preotul sau presbiterul este şi el părtaş la succesiunea apostolică, atât prin har cât şi prin slujirea cârmuitoare pe care o îndeplineşte în Biserică, ca o treaptă dependentă de cea episcopală, fiind învestită cu misiune pastorală proprie, cu putere proprie şi cu răspundere proprie, ca cel ce leagă şi dezleagă singur, cu aceeaşi putere şi cu acelaşi rost ca şi episcopul.
Presbiteratul se obţine prin actul hirotoniei, care dă capacitatea acestei trepte, şi prin actul instalării, care îndreptăţeşte de a pune în practică această capacitate. Preoţii pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e la baza acestor lucrări:
a) hirotonia;
b) sfinţirea antimiselor;
c) sfinţirea Sfântului Mir.
Alegerea şi instituirea clerului
Condiţii fundamentale:
a) vocaţia (fără de care clericul nu poate fi “păstor”, ci doar “năimit”);
b) botezul valid;
c) sexul masculin;
d) libera consimţire.
Legile civile au adăugat propriile condiţii:
a) cetăţenia;
b) viaţa nepătată, fără antecedente penale.
Condiţii speciale:
a. Condiţii fizice
1) Constituţia sănătoasă a trupului (îndeosebi candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb; apoi sunt excluşi cei care prin defectele lor corporale nu ar putea săvârşi regulat serviciile divine, sau ar produce stări de ilaritate, sau ar prejudicia aspectul estetic al serviciului divin);
2) Vârsta (care să presupună o maturitate în gândirea candidatului – pentru episcopat se cere 30 de ani, pentru presbiterat se cere majoratul);
b. Condiţii religios-morale
1) Credinţa neclintită (atestată de preotul duhovnic);
2) Moralitatea ireproşabilă (viaţă familială ireproşabilă);
3) Să nu se fi făcut vinovat de următoarele păcate: abaterea de la credinţa adevărată, vrăjitoria, desfrânarea sau adulterul, omorul (chiar şi din culpă), însuşirea de bunuri străine, sperjurul, cămătăria, automutilarea, orice alt păcat trupesc care scandalizează;
c. Condiţii intelectual-culturale
1) cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi a tuturor celor necesare instruirii poporului;
2) o cultură multilaterală, interdisciplinară cât mai bogată.
Sunt opriţi la a intra în cler (pe probleme de moralitate):
a) cei care s-au căsătorit sau logodit de două ori;
b) cei care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau cu o soţie despărţită de bărbatul dintâi;
c) cei care trăiesc în concubinaj;
d) cei care au contractat vreo căsătorie cu un grad de rudenie oprit;
e) cei care s-au căsătorit cu o adulteră;
f) cei care s-au căsătorit cu o desfrânată sau cu o femeie care nu se poate căsători din buna ei voie.
Tradiţia bisericească a statornicit rânduiala ca orice candidat la preoţie să nu se căsătorească decât cu o fecioară.
Cu privire la căsătoria clericilor, canoanele cuprind hotărâri atât de aspre, încât dispun depunerea din treaptă a aceluia care a contractat o căsătorie împotriva prescripţiilor, şi în general împotriva legilor căsătoriei creştine. În cazul când o asemenea căsătorie s-a făcut din neştiinţă, canoanele îngăduie vinovatului să fie lăsat în cler şi în rangul lui, însă este exclus de la administrarea Sfintelor Taine.
Prescripţiile precise ale canoanelor privitoare la căsătoria preoţilor nu cer numaidecât ca fiecare să se căsătorească înainte de hirotonie, ci lasă pe candidat liber să se căsătorească sau să intre necăsătorit în preoţie. Hotărârea însă trebuie luată înainte de hirotonie, pentru că dacă intră în cler căsătorit, clericul nu mai poate desface căsătoria pentru motiv de evlavie, şi tot astfel dacă a intrat necăsătorit, după hirotonie nu se mai poate căsători.
Până în a doua jumătate a veacului VII episcopii se puteau căsători. Sinodul Trulan a emis două canoane care interzic episcopului viaţa conjugală, după ridicarea lui la această demnitate, dispunând ca cei aleşi episcopi să se despartă de soţiile lor. Cu tipul s-a format obiceiul ca să se aleagă episcopi monahi, deşi nu există nicio prescripţie canonică în privinţa aceasta.
Trebuie observat că oprirea căsătoriei după hirotonie, ca şi a recăsătoririi clericilor văduvi, nu este de natură dogmatică şi nici nu poate fi, ci de natură canonică sau legală.
Canoanele opresc în cel mai riguros chip primirea în cler a aceluia care are nume rău din pricina vreunei fapte.
Actele primirii în cler
Semnul văzut al intrării în cler este tunderea, făcută de către episcop.
Hirotonia este actul, săvârşit în altar, prin care cineva intră în ierarhie şi capătă puterea bisericească, adică este Sfânta Taină prin care se intră pentru tot restul vieţii în cler. Se face în timpul Sfintei Liturghii, de obicei duminica. Trebuie făcută cu destinarea candidatului pentru locul în care va servi. Hirotonia dată pentru un anumit grad ierarhic nu se mai poate repeta niciodată.
Deosebit de hirotonie există alt act, care se săvârşeşte afară din altar, şi prin care candidatul este primit în ierarhie, fără însă a i se da harul ca să administreze Sfintele Taine, şi anume hirotesia.
Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul. Pentru ca să fie valabilă, episcopul trebuie să aibă dreptul de a o face.
Este fără valoare hirotonia săvârşită de episcopul:
a) care se dedică vieţii de pustnic;
b) care e depus;
c) care părăseşte unitatea Bisericii şi devine eretic;
d) care nu e instituit de episcopi legali şi deci nu e purtătorul succesiunii ierarhice legale.
Dreptul de a hirotoni, episcopul eparhiot îl poate da şi altor episcopi, numiţi în trecut horepiscopi, iar astăzi episcopi vicari, episcopi titulari sau arhierei vicari.
Gradele ierarhice se dau după un anumit interval de timp. Astfel, între o treaptă ierarhică şi alta, pentru gradele superioare, intervalul este de cel puţin de la o liturghie la alta, cu excepţia episcopului, unde se cere o distanţă de la 3 la 6 luni, de la hirotonia în presbiter. Nu se poate hirotoni aceeaşi persoană în mai multe trepte ierarhice la aceeaşi liturghie.
Dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai poate renunţa la ea după bunul plac. Cei care au intrat în cler şi declară că părăsesc slujirea preoţească trebuie să fie anatemizaţi.
Prin hirotoniei şi în legătură cu caracterul ei ierarhic, cei care o primesc îşi asumă obligaţia ascultării canonice, îndeosebi ascultarea faţă de episcop, numit părintele spiritual al preoţilor.
Hirotonia făcută pentru bani este interzisă, fiind socotită simonie. La fel, vinderea posturilor bisericeşti şi împărtăşirea Sfintelor Taine pentru bani. Pedeapsa pentru simonie, după canoane, este caterisire şi afurisire.
Veniturile aşa-zise “de pe epitrahil”, cu ocazia săvârşirii Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, nu sunt socotite simonii, căci nu sunt plată pentru împărtăşirea harului Sfântului Duh, ci danii în scopul întreţinerii clerului. Numai atunci aceste venituri devin simonie, când se face târguială, sau sunt pretinse, refuzându-se astfel serviciul respectiv.
Episcopul caterisit nu poate, sub pedeapsa afurisirii, să hirotonească clerici. Episcopii anatemizaţi şi eretici sunt nu numai excluşi, ci scoşi din sânul Bisericii şi căzuţi din succesiunea apostolică, aşa că hirotonia săvârşită de ei nu este valabilă, ei nemaiavând nici capacitatea harică.
În virtutea unei practici tradiţionale, hirotonia romano-catolicilor este recunoscută de Biserica Ortodoxă. La trecerea unui episcop romano-catolic la Biserica Ortodoxă el nu este hirotonit din nou, ci trebuie numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care în special:
a) primatul papal;
b) Filioque;
c) purgatoriul;
d) tezaurul indulgenţelor;
e) folosirea azimelor la Euharistie.
Recunoaşterea validităţii hirotoniei anglicanilor este subiectul unor dispute destul de aprige.
Drepturile fundamentale ale clericilor sunt:
a) acela de a învăţa pe alţii;
b) de a săvârşi Sfintele Taine;
c) de a conduce activitatea bisericească.
Obligaţiile generale ale clerului:
a) de a predica la timp, oricând şi oriunde este necesar;
b) de a săvârşi Sfintele Taine după normele Biserici;
c) de a conduce oficiul bisericesc, precum şi pe cei încredinţaţi păstoririi lor.
Obligaţii speciale ale clerului:
a) să nu părăsească reşedinţa oficiului fără a fi luat concediu de la organele competente;
b) să păstorească prin cuvânt şi faptă, trăind într-o viaţă morală ireproşabilă;
c) să nu practice ocupaţiile incompatibile cu slujba de cleric:
- serviciul militar cu arma;
- avocatura;
- negoţul şi cămătăria;
- vizitarea femeilor fără martori şi locuirea în case cu femei, în afară de rudele apropiate;
- conducerea şi vizitarea hotelurilor, cârciumilor;
- vânatul, jocul de noroc;
- ocuparea de slujbe lumeşti şi participarea pătimaşă la luptele politice.
Cu privire la ţinuta externă, canoanele hotărăsc ca preotul:
a) să fie în toate modest şi supus;
b) să facă milostenie;
c) să poarte îmbrăcămintea potrivit slujbei sale.
Poziţia şi rostul aparte al fiecăreia dintre cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină
a. Episcopii, poziţia şi rostul lor
Episcopii formează corpul cu cel mai înalt rost de conducere clericală din Biserică, numit episcopat. Episcopii se mai numesc şi arhierei, în înţelesul că deţin cea mai înaltă treaptă a preoţiei.
Cuvântul arhiereu mai are însemnare şi de episcop ajutător, de episcop vicar sau de episcop fără scaun, adică fără eparhie.
Viaţa bisericească se reazămă pe episcopi iar răspunderea lor este atât de mare pentru lucrarea Bisericii, încât pot fi consideraţi ca adevăraţii purtători ai Bisericii, aceia pe care se reazămă existenţa Bisericii şi în care se găsesc principalele mijloace de lucrare a Bisericii.
Sfântul Ciprian: “Episcopatul este unul şi din el fiecare episco şi toţi împreună deţin câte o parte.”
Drepturile episcopilor care ţin de puterea învăţătorească sunt:
a) dreptul de întâi şi principal propovăduitor al credinţei în cuprinsul întregului teritoriu aflat sub cârmuirea sau jurisdicţia sa – nu are dreptul să propovăduiască în eparhie străină;
b) dreptul şi îndatorirea de a păstra dreapta credinţă;
c) dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic, precum şi cel teologic în cuprinsul eparhiei;
d) dreptul şi îndatorirea de a lua măsuri pentru apărarea dreptei credinţe faţă de rătăcirile de la aceasta, cunoscute sub numele de erezii.
Drepturile episcopilor care ţin de puterea sfinţitoare:
a) dreptul de a săvârşi toate hirotoniile, inclusiv cea în treapta de arhiereu, pe care este însă obligat să o săvârşească numai fiind asistat de către cel puţin unul sau alţi doi episcopi;
b) dreptul de a săvârşi toate celelalte Sfinte Taine;
c) dreptul de a săvârşi singur sfinţirea antimiselor;
d) dreptul de a săvârşi sfinţirea Marelui Mir;
e) dreptul de a săvârşi singur toate ierurgiile, între care şi hirotesiile, inclusiv aceea care e cunoscută sub numele de duhovnicie;
f) dreptul de a săvârşi sfinţirea bisericilor;
g) dreptul de a tunde în monahism călugări şi călugăriţe pentru mănăstirile din eparhia sa;
h) dreptul de a împăca pe penitenţi cu Biserica;
i) dreptul de a pronunţa divorţul religios.
Drepturile episcopilor care ţin de puterea cârmuitoare sau pastorală:
a) dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa (în care calitate emite decrete, regulamente, instrucţiuni ori alte dispoziţii scrise);
- episcopul este obligat să ţină seama de indicaţiile forurilor consultative sau deliberative din eparhie;
- episcopul trebuie să participe ca membru cu toate drepturile la lucrările forurilor sau la sesiunile forurilor legislative ale Bisericii locale, ale Bisericii Ecumenice, la sinoadele de orice fel;
- să aprobe sau să respingă regulamentele de funcţionare ale unor unităţi bisericeşti locale sau ale oricăror instituţii bisericeşti eparhiale;
- să aprobe sau să respingă statutele ori regulamentele de organizare şi de funcţionare ale societăţilor sau asociaţiilor religioase din eparhie.
b) dreptul de judecător bisericesc principal, în care calitate are:
- dreptul de a judeca singur, sau ajutat de alte foruri bisericeşti, abaterile clerului şi ale monahilor de la legile bisericeşti, ca şi cele de la credinţă ori de la normele morale ale Bisericii; în privinţa laicilor are dreptul de a judeca numai abaterile de la dreapta credinţă;
- dreptul de a pronunţa singur sau împreună cu alte organe bisericeşti pedepsele prevăzute de canoane şi de alte legiuiri ale Bisericii, precum şi de a reidica aceste pedepse;
- dreptul de a pronunţa singur pedeapsa anatemei;
- dreptul de a institui organe de cercetări judiciare şi de a organiza instanţe bisericeşti disciplinare sau în genere instanţe judiciare bisericeşti;
- dreptul de a face parte din instanţele de judecată pentru episcopi sau pentru membrii episcopatului în genere.
c) dreptul de prim organ executiv sau de principal organ executiv al eparhiei, în care calitate are dreptul:
- să convoace, să prezideze, să conducă şi să închidă dezbaterile organelor deliberative şi consultative ale eparhiei;
- să aprobe sau să respingă hotărârile organelor consultative ale eparhiei;
- să aprobe sau să respingă hotărârile organelor deliberative şi consultative ale unităţilor bisericeşti locale, precum şi a soboarelor mănăstireşti sau în genere ale organelor de conducere ale mănăstirilor;
- să aprobe sau să respingă, împreună cu alte organe centrale eparhiale sau singur, înfiinţarea, transformarea sau desfiinţarea unităţilor locale bisericeşti, precum şi a mănăstirilor sau a oricăror aşezăminte monastice;
- să iniţieze, să creeze sau să aprobe înfiinţarea sau desfiinţarea de funcţii sau oficii bisericeşti în cuprinsul eparhiei;
- să se îngrijească de alegerea sau desemnarea clerului sau altor slujitori din cuprinsul eparhiei sale, sau să procedeze singur la săvârşirea actelor de numire, de transferare, de înaintare sau de retrogradare a clerului sau a altor slujitori ai Bisericii;
- să aprobe sau să respingă intrarea în cinul monahal;
- să dispună în privinţa chivernisirii bunurilor bisericeşti eparhiale (achiziţionările, înstrăinărilor, schimbarea destinaţiei bunurilor, folosirea lor curentă în conformitate cu destinaţia);
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea unor societăţi sau organizaţii bisericeşti cu caracter religios, moral, misionar, etc;
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea de instituţii bisericeşti eparhiale, cu caracter general religios, cultural sau de altă natură, ca de exemplu de asistenţă socială, apoi case de pensii, tipografii, etc.;
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea fundaţiilor cu scop religios sau cultural bisericesc;
- să dea decizii, hotărâri sau ordine scrise, prin care dispune aplicarea măsurilor pe care le-a luat în exerciţiul puterii sale executive şi de a le comunica pe acestea prin enciclici sau circulare;
- să dea dispense de la normele canonice şi legale în vigoare, în conformitate cu prevederile acestora şi cu hotărârile organelor superioare;
- să interpreteze în mod autentic atât actele de natură legislativă, cât şi cele de natură executivă, pe care le săvârşeşte personal sau împreună cu organele consultative ori deliberative ale eparhiei.
b. Preoţii, locul şi rolul lor
Preoţii pot săvârşi singuri şase din cele şapte taine ale Bisericii.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea învăţătorească
1) dreptul şi îndatorirea de a catehiza şi de a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei;
2) dreptul şi îndatorirea de a predica şi de a organiza propovăduirea adevărului revelat în cuprinsul parohiei sale;
3) dreptul de a difuza sau de a colporta scrieri de conţinut religios şi de zidire sufletească a credincioşilor din parohia sa.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea sfinţitoare
1) dreptul de a săvârşi singur şase din cele şapte sfinte taine;
2) dreptul de a săvârşi toate ierurgiile, afară de cele rezervate în mod expres episcopului;
3) dreptul de a săvârşi acele ierurgii care deşi sunt rezervate episcopului, acesta le poate delega presbiterilor;
4) dreptul şi îndatorirea de a săvârşi la timp şi în mod corespunzător toate slujbele divine;
5) în Biserica veche, preotul penitenţiar avea dreptul de a împăca penitenţii cu Biserica;
6) Taina Sfântului Maslu nu poate fi săvârşită de un singur preot, ci de şăpte, sau cel puţin doi sau trei.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea jurisdicţională, adică de cea cârmuitoare sau pastorală:
- Dreptul de a organiza şi conduce întreaga lucrare pastorală din parohie
Ca acte ale funcţiunii legislative, presbiterii exercită următoarele drepturi:
a) dreptul de a iniţia întocmirea şi adoptarea de regulamente sau de instrucţiuni, cu aprobarea organelor deliberative ale parohiei;
b) dreptul de legiuitor local pentru parohia sa.
Ca acte ale funcţiunii judecătoreşti:
a) dreptul de a judeca, ca instanţă duhovnicească, abaterile religioase şi morale, ca şi cele de la legile bisericeşti sau de la canoane ale tuturor membrilor parohiei;
b) dreptul de a aplica şi a ridica pedepsele sau epitimiile;
c) dreptul de a face parte din instanţele pentru judecarea clerului de mir, nu însă şi din instanţele pentru judecarea clerului monahal şi a episcopilor.
Ca acte ale puterii executive:
a) dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ şi judecătoresc ale organelor superioare, care se referă la parohia sa ori la membrii parohiei, precum şi pentru aplicarea hotărârilor proprii sau ale organelor parohiale deliberative de aceeaşi natură;
b) dreptul de a convoca şi de a prezida adunările de constituire a organelor deliberative şi consultative ale parohiei;
c) dreptul de a convoca, de a prezida şi de a închide şedinţele organelor deliberative şi consultative constituite în parohia sa;
d) dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe, ca organ executiv;
e) dreptul de a îndruma şi de a supraveghea administrarea bunurilor bisericeşti ale parohiei, hotărând singur sau împreună cu organele deliberative, consultative şi executive ale parohiei, în privinţa achiziţionării, înstrăinării, schimbării destinaţiei, donării, cedării sau vânzării bunurilor, precum şi folosirii acestora în conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţă socială.
c. Diaconii, poziţia şi rolul lor
În Biserica veche şi până târziu, în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu creştin, diaconii au avut foarte importante rosturi administrative.
În Biserica veche au existat două categorii de diaconi:
a) diaconii destinaţi treburilor administrative;
b) diaconii destinaţi pentru a fi colaboratorii preoţilor şi ai episcopilor în lucrarea pastorală.
B. Treptele ierarhiei de instituire bisericească
Datorită nevoilor vieţii bisericeşti, care au variat nu doar în timp, ci şi după loc, s-au creat felurite trepte de slujitori bisericeşti, pe lângă cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină.
Treptele clerului de instituire bisericească pot fi împărţite în două grupuri mari:
a) trepte ale clerului inferior;
b) trepte ale clerului superior.
În Biserica veche prin clerul inferior s-au înţeles numai acei slujitori bisericeşti care nu aveau starea harică a preoţiei în vreuna din cele trei trepte de instituire divină (de la treapta de diacon în jos), iar prin clerul superior se înţelegeau toţi slujitorii Bisericii care aveau starea harică a vreuna din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină (de la treapta de diacon în sus).
Instituirea în treptele clerului inferior s-a făcut prin hirotesie. Instituirea în treptele clerului superior s-a făcut prin hirotonie, însă numai în cele trei trepte de instituire divină, iar în cele derivate prin hirotesie, sau prin simpla conferire solemnă a titlului treptei respective.
a) Clerul inferior
- subdiacon (ipodiacon) – ajutor al diaconului, atât la slujbele sfinte cât şi în administraţia economică;
- citeţ, lector sau anagnost - având îndatorirea de a citi din cărţile sfinte în cadrul cultului divin;
- psalt, cântăreţ, cantor sau dascăl – executa cântările bisericeşti;
- exorcist;
- acolut – îndatoriri de însoţire a clerului de toate treptele şi în special a episcopilor, devenind şi asistenţi sau oficianţi de servicii auxiliare în cadrul cultului divin;
- ostiar sau uşier (ţârcovnic, pălimar, crâsnic) – paznicii uşilor bisericilor şi ai altor clădiri care adăposteau aşezăminte bisericeşti.
Ca personal feminin auxiliar se citează diaconiţele şi prezbiterele. Au mai existat şi alte trepte ale clerului inferior sau ale personalului auxiliar, care au îndeplinit activităţi mai ales în legătură cu acţiunea de asistenţă socială a Bisericii.
b) Clerul superior
1) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de diacon:
- ierodiacon – treaptă egală cu cea de diacon, însă pentru cinul monahal (diaconul călugăr);
- protodiacon – căpeteniile diaconilor de la biserici parohiale sau enorii, titlu onorific;
- arhidiacon – căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale ca şi de la alte centre bisericeşti mai mari.
În Biserica din Apus există o treaptă aparte, aceea de cardinal diacon.
În Biserica din Apus treapta diaconiei s-a păstrat numai ca o treaptă tranzitorie, la care până la hotărârea din 1964 a Conciliului Vatican II nu mai funcţionase nimeni de circa 200-300 ani şi a cărei amintire o păstrau cărţile de ritual.
2) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de presbiter
Există 2 categorii:
- trepte ale clerului de mir;
- trepte ale clerului monahal.
a) treptele clerului de mir dezvoltate sau derivate din treapta de presbiter :
- preoţii rurali ;
- preoţii din cetăţi (urbani);
- preotul ajutător;
- capelanul (cooperatorul);
- preotul paroh;
- preotul protos – distincţie onorifică faţă de ceilalţi preoţi simpli, fie ajutători, fie parohi, care îl situa pe cel ce o deţinea în fruntea acestora, fie cu ocazia sfintelor slujbe, fie cu alte ocazii;
- periodeptul – a fost în Biserica veche un inspector al clerului de la ţară;
- protoiereul;
- protopopul (blagocinul);
- sachelarul – administrator şi exarh al mănăstirilor de călugări;
- iconomul - administrator general al bunurilor bisericeşti;
- iconomul stavrofor;
- protopresbiterul;
- arhipresbiterul;
- arhipresbiterul stavrofor;
- arhipresbiterul mitrofor.
b) treptele clerului monahal dezvoltate sau derivate din treapta de presbiter monahal:
- sincel;
- protosincel;
- igumen – iniţial însemna conducător al unei mănăstiri;
- arhimandrit – iniţial desemna conducătorii obştilor monahale mai mari;
- arhimandrit mitrofor.
Treapta de preot simplu din cinul monahal este aceea de ieromonah.
Treapta de stareţ nu este legată în mod obligatoriu de starea preoţească, şi nu reprezintă o treaptă a preoţiei sau a clerului, ci o treaptă a cinului monahal, stareţul putând fi şi simplu călugăr.
3) Treptele clerului de instituire bisericească, derivate sau dezvoltate din treapta de episcop sau de arhiereu
Treptele inferioare episcopatului:
- horepiscopii – rezidau în unele localităţi de la ţară;
- episcopii ajutători;
- arhiereii;
- arhiereii vicari;
- episcopii vicari – aceleaşi rosturi ca şi episcopii ajutători;
- vizitatorii – inspectori cu destinaţie specială, trebuind să viziteze în primul rând episcopiile vacante;
- episcopii titulari – prin canonul 6 al sinodului IV ecumenic s-a introdus rânduiala ca nimeni să nu mai fie hirotonit fără destinaţie;
- arhiereii titulari;
- periodepţii – inspectori ai clerului.
Treptele superioare episcopatului:
- protoiereii (întâistătătorii);
- mitropoliţii – conduc unităţile teritoriale bisericeşti numite mitropolii;
- mitropoliţii primaţi;
- arhiepiscopii – întâiul dintre episcopi, căpetenie a episcopilor;
- întâistătătorii Bisericilor autocefale;
- exarhii – mitropolit superior sau întâiul dintre mitropoliţi (conducătorul bisericesc al unei dieceze);
- patriarhii;
- catolicoşii;
- patriarhii ecumenici.
În Biserica Apuseană:
- cardinalii episcopi;
- papii.
A. Organele individuale de conducere
1. Noţiunea de organ de conducere
Ca în orice comunitate, şi în cea bisericească, organele cărora li se încredinţează mijloacele prin care se efectuează lucraea bisericească au în cuprinsul corpului Bisericii o poziţie asemănătoare cu aceea pe care o au organele în corpul omenesc, iar mijloacele care li se încredinţează se aseamănă cu însuşirile organelor corpului omenesc, apoi lucrările pe care le săvârşesc organele de conducere din Biserică se aseamănă cu funcţiunile pe care le îndeplinesc diferite organe în corpul omenesc.
După modul cum se prezintă organele de conducere ale Bisericii, acestea sunt de două feluri:
a) individuale;
b) colegiale sau sinodale.
Organele individuale de conducere ale Bisericii sunt toate persoanele care sunt angajate în slujba ei pentru prestarea câte unei munci determinate prin drepturi şi îndatoriri precise. Acestor persoane li se zice în chip generic slujitori bisericeşti, tocmiţi în chip ierarhic.
În Biserică sunt două categorii deosebite de organe individuale de conducere:
a) organele individuale principale, care fac parte din starea preoţească, având hirotonia în una din treptele preoţiei de instituire divină;
b) organele auxiliare sau ajutătoare, din care fac parte slujitorii Bisericii care nu au hirotonia.
Indiferent din ce treaptă face parte vreunul din slujitorii individuali ai Bisericii, acesta are propriul cerc de competenţă. Totalitaea drepturilor şi îndatoririlor din cercul de competenţă se numeşte oficiu în limbaj juridic. Se folosesc deseori expresiile: oficiul de diacon, oficiul de preot, oficiul de episcop, în înţelesul mai concret de slujbă de diacon, slujbă de preot, slujbă de episcop.
Puterea bisericească este nu doar reprezentată de oficiile existente în Biserică, ci şi deţinută integral de aceste oficii, fără ca vreodată să se reducă strict la acestea.
2. Ierarhia. Treptele ierarhice
a. Treptele ierarhiei de instituire divină: episcopatul, presbiteratul, diaconatul
Canoanele menţionează şase grade sau trepte ca formând în general ierarhia bisericească, din care trei se dau în interiorul altarului, prin invocarea harului Sfântului Duh asupra candidatului (hirotonie). Celelalte trei grade se dobândesc afară din altar, prin hirotesie, adică prin binecuvântarea episcopului.
Treptele ierarhiei superioare sau ierarhiei sacramentale propriu-zise sunt cele trei care se instituie prin sfinţirea preoţească:
a) episcopatul sau arhieria;
b) prezbiteratul;
c) diaconatul.
Presbiterul şi diaconul se instituiesc de un singur episcop, pe când episcopul trebuie aşezat de un sinod de episcopi. Niciodată n-a fost socotit ca membru al ierarhiei din partea Bisericii acela care n-a căpătat sfinţirea din partea episcopului.
Preotul sau presbiterul este şi el părtaş la succesiunea apostolică, atât prin har cât şi prin slujirea cârmuitoare pe care o îndeplineşte în Biserică, ca o treaptă dependentă de cea episcopală, fiind învestită cu misiune pastorală proprie, cu putere proprie şi cu răspundere proprie, ca cel ce leagă şi dezleagă singur, cu aceeaşi putere şi cu acelaşi rost ca şi episcopul.
Presbiteratul se obţine prin actul hirotoniei, care dă capacitatea acestei trepte, şi prin actul instalării, care îndreptăţeşte de a pune în practică această capacitate. Preoţii pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e la baza acestor lucrări:
a) hirotonia;
b) sfinţirea antimiselor;
c) sfinţirea Sfântului Mir.
Alegerea şi instituirea clerului
Condiţii fundamentale:
a) vocaţia (fără de care clericul nu poate fi “păstor”, ci doar “năimit”);
b) botezul valid;
c) sexul masculin;
d) libera consimţire.
Legile civile au adăugat propriile condiţii:
a) cetăţenia;
b) viaţa nepătată, fără antecedente penale.
Condiţii speciale:
a. Condiţii fizice
1) Constituţia sănătoasă a trupului (îndeosebi candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb; apoi sunt excluşi cei care prin defectele lor corporale nu ar putea săvârşi regulat serviciile divine, sau ar produce stări de ilaritate, sau ar prejudicia aspectul estetic al serviciului divin);
2) Vârsta (care să presupună o maturitate în gândirea candidatului – pentru episcopat se cere 30 de ani, pentru presbiterat se cere majoratul);
b. Condiţii religios-morale
1) Credinţa neclintită (atestată de preotul duhovnic);
2) Moralitatea ireproşabilă (viaţă familială ireproşabilă);
3) Să nu se fi făcut vinovat de următoarele păcate: abaterea de la credinţa adevărată, vrăjitoria, desfrânarea sau adulterul, omorul (chiar şi din culpă), însuşirea de bunuri străine, sperjurul, cămătăria, automutilarea, orice alt păcat trupesc care scandalizează;
c. Condiţii intelectual-culturale
1) cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi a tuturor celor necesare instruirii poporului;
2) o cultură multilaterală, interdisciplinară cât mai bogată.
Sunt opriţi la a intra în cler (pe probleme de moralitate):
a) cei care s-au căsătorit sau logodit de două ori;
b) cei care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau cu o soţie despărţită de bărbatul dintâi;
c) cei care trăiesc în concubinaj;
d) cei care au contractat vreo căsătorie cu un grad de rudenie oprit;
e) cei care s-au căsătorit cu o adulteră;
f) cei care s-au căsătorit cu o desfrânată sau cu o femeie care nu se poate căsători din buna ei voie.
Tradiţia bisericească a statornicit rânduiala ca orice candidat la preoţie să nu se căsătorească decât cu o fecioară.
Cu privire la căsătoria clericilor, canoanele cuprind hotărâri atât de aspre, încât dispun depunerea din treaptă a aceluia care a contractat o căsătorie împotriva prescripţiilor, şi în general împotriva legilor căsătoriei creştine. În cazul când o asemenea căsătorie s-a făcut din neştiinţă, canoanele îngăduie vinovatului să fie lăsat în cler şi în rangul lui, însă este exclus de la administrarea Sfintelor Taine.
Prescripţiile precise ale canoanelor privitoare la căsătoria preoţilor nu cer numaidecât ca fiecare să se căsătorească înainte de hirotonie, ci lasă pe candidat liber să se căsătorească sau să intre necăsătorit în preoţie. Hotărârea însă trebuie luată înainte de hirotonie, pentru că dacă intră în cler căsătorit, clericul nu mai poate desface căsătoria pentru motiv de evlavie, şi tot astfel dacă a intrat necăsătorit, după hirotonie nu se mai poate căsători.
Până în a doua jumătate a veacului VII episcopii se puteau căsători. Sinodul Trulan a emis două canoane care interzic episcopului viaţa conjugală, după ridicarea lui la această demnitate, dispunând ca cei aleşi episcopi să se despartă de soţiile lor. Cu tipul s-a format obiceiul ca să se aleagă episcopi monahi, deşi nu există nicio prescripţie canonică în privinţa aceasta.
Trebuie observat că oprirea căsătoriei după hirotonie, ca şi a recăsătoririi clericilor văduvi, nu este de natură dogmatică şi nici nu poate fi, ci de natură canonică sau legală.
Canoanele opresc în cel mai riguros chip primirea în cler a aceluia care are nume rău din pricina vreunei fapte.
Actele primirii în cler
Semnul văzut al intrării în cler este tunderea, făcută de către episcop.
Hirotonia este actul, săvârşit în altar, prin care cineva intră în ierarhie şi capătă puterea bisericească, adică este Sfânta Taină prin care se intră pentru tot restul vieţii în cler. Se face în timpul Sfintei Liturghii, de obicei duminica. Trebuie făcută cu destinarea candidatului pentru locul în care va servi. Hirotonia dată pentru un anumit grad ierarhic nu se mai poate repeta niciodată.
Deosebit de hirotonie există alt act, care se săvârşeşte afară din altar, şi prin care candidatul este primit în ierarhie, fără însă a i se da harul ca să administreze Sfintele Taine, şi anume hirotesia.
Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul. Pentru ca să fie valabilă, episcopul trebuie să aibă dreptul de a o face.
Este fără valoare hirotonia săvârşită de episcopul:
a) care se dedică vieţii de pustnic;
b) care e depus;
c) care părăseşte unitatea Bisericii şi devine eretic;
d) care nu e instituit de episcopi legali şi deci nu e purtătorul succesiunii ierarhice legale.
Dreptul de a hirotoni, episcopul eparhiot îl poate da şi altor episcopi, numiţi în trecut horepiscopi, iar astăzi episcopi vicari, episcopi titulari sau arhierei vicari.
Gradele ierarhice se dau după un anumit interval de timp. Astfel, între o treaptă ierarhică şi alta, pentru gradele superioare, intervalul este de cel puţin de la o liturghie la alta, cu excepţia episcopului, unde se cere o distanţă de la 3 la 6 luni, de la hirotonia în presbiter. Nu se poate hirotoni aceeaşi persoană în mai multe trepte ierarhice la aceeaşi liturghie.
Dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai poate renunţa la ea după bunul plac. Cei care au intrat în cler şi declară că părăsesc slujirea preoţească trebuie să fie anatemizaţi.
Prin hirotoniei şi în legătură cu caracterul ei ierarhic, cei care o primesc îşi asumă obligaţia ascultării canonice, îndeosebi ascultarea faţă de episcop, numit părintele spiritual al preoţilor.
Hirotonia făcută pentru bani este interzisă, fiind socotită simonie. La fel, vinderea posturilor bisericeşti şi împărtăşirea Sfintelor Taine pentru bani. Pedeapsa pentru simonie, după canoane, este caterisire şi afurisire.
Veniturile aşa-zise “de pe epitrahil”, cu ocazia săvârşirii Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, nu sunt socotite simonii, căci nu sunt plată pentru împărtăşirea harului Sfântului Duh, ci danii în scopul întreţinerii clerului. Numai atunci aceste venituri devin simonie, când se face târguială, sau sunt pretinse, refuzându-se astfel serviciul respectiv.
Episcopul caterisit nu poate, sub pedeapsa afurisirii, să hirotonească clerici. Episcopii anatemizaţi şi eretici sunt nu numai excluşi, ci scoşi din sânul Bisericii şi căzuţi din succesiunea apostolică, aşa că hirotonia săvârşită de ei nu este valabilă, ei nemaiavând nici capacitatea harică.
În virtutea unei practici tradiţionale, hirotonia romano-catolicilor este recunoscută de Biserica Ortodoxă. La trecerea unui episcop romano-catolic la Biserica Ortodoxă el nu este hirotonit din nou, ci trebuie numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care în special:
a) primatul papal;
b) Filioque;
c) purgatoriul;
d) tezaurul indulgenţelor;
e) folosirea azimelor la Euharistie.
Recunoaşterea validităţii hirotoniei anglicanilor este subiectul unor dispute destul de aprige.
Drepturile fundamentale ale clericilor sunt:
a) acela de a învăţa pe alţii;
b) de a săvârşi Sfintele Taine;
c) de a conduce activitatea bisericească.
Obligaţiile generale ale clerului:
a) de a predica la timp, oricând şi oriunde este necesar;
b) de a săvârşi Sfintele Taine după normele Biserici;
c) de a conduce oficiul bisericesc, precum şi pe cei încredinţaţi păstoririi lor.
Obligaţii speciale ale clerului:
a) să nu părăsească reşedinţa oficiului fără a fi luat concediu de la organele competente;
b) să păstorească prin cuvânt şi faptă, trăind într-o viaţă morală ireproşabilă;
c) să nu practice ocupaţiile incompatibile cu slujba de cleric:
- serviciul militar cu arma;
- avocatura;
- negoţul şi cămătăria;
- vizitarea femeilor fără martori şi locuirea în case cu femei, în afară de rudele apropiate;
- conducerea şi vizitarea hotelurilor, cârciumilor;
- vânatul, jocul de noroc;
- ocuparea de slujbe lumeşti şi participarea pătimaşă la luptele politice.
Cu privire la ţinuta externă, canoanele hotărăsc ca preotul:
a) să fie în toate modest şi supus;
b) să facă milostenie;
c) să poarte îmbrăcămintea potrivit slujbei sale.
Poziţia şi rostul aparte al fiecăreia dintre cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină
a. Episcopii, poziţia şi rostul lor
Episcopii formează corpul cu cel mai înalt rost de conducere clericală din Biserică, numit episcopat. Episcopii se mai numesc şi arhierei, în înţelesul că deţin cea mai înaltă treaptă a preoţiei.
Cuvântul arhiereu mai are însemnare şi de episcop ajutător, de episcop vicar sau de episcop fără scaun, adică fără eparhie.
Viaţa bisericească se reazămă pe episcopi iar răspunderea lor este atât de mare pentru lucrarea Bisericii, încât pot fi consideraţi ca adevăraţii purtători ai Bisericii, aceia pe care se reazămă existenţa Bisericii şi în care se găsesc principalele mijloace de lucrare a Bisericii.
Sfântul Ciprian: “Episcopatul este unul şi din el fiecare episco şi toţi împreună deţin câte o parte.”
Drepturile episcopilor care ţin de puterea învăţătorească sunt:
a) dreptul de întâi şi principal propovăduitor al credinţei în cuprinsul întregului teritoriu aflat sub cârmuirea sau jurisdicţia sa – nu are dreptul să propovăduiască în eparhie străină;
b) dreptul şi îndatorirea de a păstra dreapta credinţă;
c) dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic, precum şi cel teologic în cuprinsul eparhiei;
d) dreptul şi îndatorirea de a lua măsuri pentru apărarea dreptei credinţe faţă de rătăcirile de la aceasta, cunoscute sub numele de erezii.
Drepturile episcopilor care ţin de puterea sfinţitoare:
a) dreptul de a săvârşi toate hirotoniile, inclusiv cea în treapta de arhiereu, pe care este însă obligat să o săvârşească numai fiind asistat de către cel puţin unul sau alţi doi episcopi;
b) dreptul de a săvârşi toate celelalte Sfinte Taine;
c) dreptul de a săvârşi singur sfinţirea antimiselor;
d) dreptul de a săvârşi sfinţirea Marelui Mir;
e) dreptul de a săvârşi singur toate ierurgiile, între care şi hirotesiile, inclusiv aceea care e cunoscută sub numele de duhovnicie;
f) dreptul de a săvârşi sfinţirea bisericilor;
g) dreptul de a tunde în monahism călugări şi călugăriţe pentru mănăstirile din eparhia sa;
h) dreptul de a împăca pe penitenţi cu Biserica;
i) dreptul de a pronunţa divorţul religios.
Drepturile episcopilor care ţin de puterea cârmuitoare sau pastorală:
a) dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa (în care calitate emite decrete, regulamente, instrucţiuni ori alte dispoziţii scrise);
- episcopul este obligat să ţină seama de indicaţiile forurilor consultative sau deliberative din eparhie;
- episcopul trebuie să participe ca membru cu toate drepturile la lucrările forurilor sau la sesiunile forurilor legislative ale Bisericii locale, ale Bisericii Ecumenice, la sinoadele de orice fel;
- să aprobe sau să respingă regulamentele de funcţionare ale unor unităţi bisericeşti locale sau ale oricăror instituţii bisericeşti eparhiale;
- să aprobe sau să respingă statutele ori regulamentele de organizare şi de funcţionare ale societăţilor sau asociaţiilor religioase din eparhie.
b) dreptul de judecător bisericesc principal, în care calitate are:
- dreptul de a judeca singur, sau ajutat de alte foruri bisericeşti, abaterile clerului şi ale monahilor de la legile bisericeşti, ca şi cele de la credinţă ori de la normele morale ale Bisericii; în privinţa laicilor are dreptul de a judeca numai abaterile de la dreapta credinţă;
- dreptul de a pronunţa singur sau împreună cu alte organe bisericeşti pedepsele prevăzute de canoane şi de alte legiuiri ale Bisericii, precum şi de a reidica aceste pedepse;
- dreptul de a pronunţa singur pedeapsa anatemei;
- dreptul de a institui organe de cercetări judiciare şi de a organiza instanţe bisericeşti disciplinare sau în genere instanţe judiciare bisericeşti;
- dreptul de a face parte din instanţele de judecată pentru episcopi sau pentru membrii episcopatului în genere.
c) dreptul de prim organ executiv sau de principal organ executiv al eparhiei, în care calitate are dreptul:
- să convoace, să prezideze, să conducă şi să închidă dezbaterile organelor deliberative şi consultative ale eparhiei;
- să aprobe sau să respingă hotărârile organelor consultative ale eparhiei;
- să aprobe sau să respingă hotărârile organelor deliberative şi consultative ale unităţilor bisericeşti locale, precum şi a soboarelor mănăstireşti sau în genere ale organelor de conducere ale mănăstirilor;
- să aprobe sau să respingă, împreună cu alte organe centrale eparhiale sau singur, înfiinţarea, transformarea sau desfiinţarea unităţilor locale bisericeşti, precum şi a mănăstirilor sau a oricăror aşezăminte monastice;
- să iniţieze, să creeze sau să aprobe înfiinţarea sau desfiinţarea de funcţii sau oficii bisericeşti în cuprinsul eparhiei;
- să se îngrijească de alegerea sau desemnarea clerului sau altor slujitori din cuprinsul eparhiei sale, sau să procedeze singur la săvârşirea actelor de numire, de transferare, de înaintare sau de retrogradare a clerului sau a altor slujitori ai Bisericii;
- să aprobe sau să respingă intrarea în cinul monahal;
- să dispună în privinţa chivernisirii bunurilor bisericeşti eparhiale (achiziţionările, înstrăinărilor, schimbarea destinaţiei bunurilor, folosirea lor curentă în conformitate cu destinaţia);
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea unor societăţi sau organizaţii bisericeşti cu caracter religios, moral, misionar, etc;
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea de instituţii bisericeşti eparhiale, cu caracter general religios, cultural sau de altă natură, ca de exemplu de asistenţă socială, apoi case de pensii, tipografii, etc.;
- să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea fundaţiilor cu scop religios sau cultural bisericesc;
- să dea decizii, hotărâri sau ordine scrise, prin care dispune aplicarea măsurilor pe care le-a luat în exerciţiul puterii sale executive şi de a le comunica pe acestea prin enciclici sau circulare;
- să dea dispense de la normele canonice şi legale în vigoare, în conformitate cu prevederile acestora şi cu hotărârile organelor superioare;
- să interpreteze în mod autentic atât actele de natură legislativă, cât şi cele de natură executivă, pe care le săvârşeşte personal sau împreună cu organele consultative ori deliberative ale eparhiei.
b. Preoţii, locul şi rolul lor
Preoţii pot săvârşi singuri şase din cele şapte taine ale Bisericii.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea învăţătorească
1) dreptul şi îndatorirea de a catehiza şi de a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei;
2) dreptul şi îndatorirea de a predica şi de a organiza propovăduirea adevărului revelat în cuprinsul parohiei sale;
3) dreptul de a difuza sau de a colporta scrieri de conţinut religios şi de zidire sufletească a credincioşilor din parohia sa.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea sfinţitoare
1) dreptul de a săvârşi singur şase din cele şapte sfinte taine;
2) dreptul de a săvârşi toate ierurgiile, afară de cele rezervate în mod expres episcopului;
3) dreptul de a săvârşi acele ierurgii care deşi sunt rezervate episcopului, acesta le poate delega presbiterilor;
4) dreptul şi îndatorirea de a săvârşi la timp şi în mod corespunzător toate slujbele divine;
5) în Biserica veche, preotul penitenţiar avea dreptul de a împăca penitenţii cu Biserica;
6) Taina Sfântului Maslu nu poate fi săvârşită de un singur preot, ci de şăpte, sau cel puţin doi sau trei.
Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea jurisdicţională, adică de cea cârmuitoare sau pastorală:
- Dreptul de a organiza şi conduce întreaga lucrare pastorală din parohie
Ca acte ale funcţiunii legislative, presbiterii exercită următoarele drepturi:
a) dreptul de a iniţia întocmirea şi adoptarea de regulamente sau de instrucţiuni, cu aprobarea organelor deliberative ale parohiei;
b) dreptul de legiuitor local pentru parohia sa.
Ca acte ale funcţiunii judecătoreşti:
a) dreptul de a judeca, ca instanţă duhovnicească, abaterile religioase şi morale, ca şi cele de la legile bisericeşti sau de la canoane ale tuturor membrilor parohiei;
b) dreptul de a aplica şi a ridica pedepsele sau epitimiile;
c) dreptul de a face parte din instanţele pentru judecarea clerului de mir, nu însă şi din instanţele pentru judecarea clerului monahal şi a episcopilor.
Ca acte ale puterii executive:
a) dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ şi judecătoresc ale organelor superioare, care se referă la parohia sa ori la membrii parohiei, precum şi pentru aplicarea hotărârilor proprii sau ale organelor parohiale deliberative de aceeaşi natură;
b) dreptul de a convoca şi de a prezida adunările de constituire a organelor deliberative şi consultative ale parohiei;
c) dreptul de a convoca, de a prezida şi de a închide şedinţele organelor deliberative şi consultative constituite în parohia sa;
d) dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe, ca organ executiv;
e) dreptul de a îndruma şi de a supraveghea administrarea bunurilor bisericeşti ale parohiei, hotărând singur sau împreună cu organele deliberative, consultative şi executive ale parohiei, în privinţa achiziţionării, înstrăinării, schimbării destinaţiei, donării, cedării sau vânzării bunurilor, precum şi folosirii acestora în conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţă socială.
c. Diaconii, poziţia şi rolul lor
În Biserica veche şi până târziu, în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu creştin, diaconii au avut foarte importante rosturi administrative.
În Biserica veche au existat două categorii de diaconi:
a) diaconii destinaţi treburilor administrative;
b) diaconii destinaţi pentru a fi colaboratorii preoţilor şi ai episcopilor în lucrarea pastorală.
B. Treptele ierarhiei de instituire bisericească
Datorită nevoilor vieţii bisericeşti, care au variat nu doar în timp, ci şi după loc, s-au creat felurite trepte de slujitori bisericeşti, pe lângă cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină.
Treptele clerului de instituire bisericească pot fi împărţite în două grupuri mari:
a) trepte ale clerului inferior;
b) trepte ale clerului superior.
În Biserica veche prin clerul inferior s-au înţeles numai acei slujitori bisericeşti care nu aveau starea harică a preoţiei în vreuna din cele trei trepte de instituire divină (de la treapta de diacon în jos), iar prin clerul superior se înţelegeau toţi slujitorii Bisericii care aveau starea harică a vreuna din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină (de la treapta de diacon în sus).
Instituirea în treptele clerului inferior s-a făcut prin hirotesie. Instituirea în treptele clerului superior s-a făcut prin hirotonie, însă numai în cele trei trepte de instituire divină, iar în cele derivate prin hirotesie, sau prin simpla conferire solemnă a titlului treptei respective.
a) Clerul inferior
- subdiacon (ipodiacon) – ajutor al diaconului, atât la slujbele sfinte cât şi în administraţia economică;
- citeţ, lector sau anagnost - având îndatorirea de a citi din cărţile sfinte în cadrul cultului divin;
- psalt, cântăreţ, cantor sau dascăl – executa cântările bisericeşti;
- exorcist;
- acolut – îndatoriri de însoţire a clerului de toate treptele şi în special a episcopilor, devenind şi asistenţi sau oficianţi de servicii auxiliare în cadrul cultului divin;
- ostiar sau uşier (ţârcovnic, pălimar, crâsnic) – paznicii uşilor bisericilor şi ai altor clădiri care adăposteau aşezăminte bisericeşti.
Ca personal feminin auxiliar se citează diaconiţele şi prezbiterele. Au mai existat şi alte trepte ale clerului inferior sau ale personalului auxiliar, care au îndeplinit activităţi mai ales în legătură cu acţiunea de asistenţă socială a Bisericii.
b) Clerul superior
1) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de diacon:
- ierodiacon – treaptă egală cu cea de diacon, însă pentru cinul monahal (diaconul călugăr);
- protodiacon – căpeteniile diaconilor de la biserici parohiale sau enorii, titlu onorific;
- arhidiacon – căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale ca şi de la alte centre bisericeşti mai mari.
În Biserica din Apus există o treaptă aparte, aceea de cardinal diacon.
În Biserica din Apus treapta diaconiei s-a păstrat numai ca o treaptă tranzitorie, la care până la hotărârea din 1964 a Conciliului Vatican II nu mai funcţionase nimeni de circa 200-300 ani şi a cărei amintire o păstrau cărţile de ritual.
2) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de presbiter
Există 2 categorii:
- trepte ale clerului de mir;
- trepte ale clerului monahal.
a) treptele clerului de mir dezvoltate sau derivate din treapta de presbiter :
- preoţii rurali ;
- preoţii din cetăţi (urbani);
- preotul ajutător;
- capelanul (cooperatorul);
- preotul paroh;
- preotul protos – distincţie onorifică faţă de ceilalţi preoţi simpli, fie ajutători, fie parohi, care îl situa pe cel ce o deţinea în fruntea acestora, fie cu ocazia sfintelor slujbe, fie cu alte ocazii;
- periodeptul – a fost în Biserica veche un inspector al clerului de la ţară;
- protoiereul;
- protopopul (blagocinul);
- sachelarul – administrator şi exarh al mănăstirilor de călugări;
- iconomul - administrator general al bunurilor bisericeşti;
- iconomul stavrofor;
- protopresbiterul;
- arhipresbiterul;
- arhipresbiterul stavrofor;
- arhipresbiterul mitrofor.
b) treptele clerului monahal dezvoltate sau derivate din treapta de presbiter monahal:
- sincel;
- protosincel;
- igumen – iniţial însemna conducător al unei mănăstiri;
- arhimandrit – iniţial desemna conducătorii obştilor monahale mai mari;
- arhimandrit mitrofor.
Treapta de preot simplu din cinul monahal este aceea de ieromonah.
Treapta de stareţ nu este legată în mod obligatoriu de starea preoţească, şi nu reprezintă o treaptă a preoţiei sau a clerului, ci o treaptă a cinului monahal, stareţul putând fi şi simplu călugăr.
3) Treptele clerului de instituire bisericească, derivate sau dezvoltate din treapta de episcop sau de arhiereu
Treptele inferioare episcopatului:
- horepiscopii – rezidau în unele localităţi de la ţară;
- episcopii ajutători;
- arhiereii;
- arhiereii vicari;
- episcopii vicari – aceleaşi rosturi ca şi episcopii ajutători;
- vizitatorii – inspectori cu destinaţie specială, trebuind să viziteze în primul rând episcopiile vacante;
- episcopii titulari – prin canonul 6 al sinodului IV ecumenic s-a introdus rânduiala ca nimeni să nu mai fie hirotonit fără destinaţie;
- arhiereii titulari;
- periodepţii – inspectori ai clerului.
Treptele superioare episcopatului:
- protoiereii (întâistătătorii);
- mitropoliţii – conduc unităţile teritoriale bisericeşti numite mitropolii;
- mitropoliţii primaţi;
- arhiepiscopii – întâiul dintre episcopi, căpetenie a episcopilor;
- întâistătătorii Bisericilor autocefale;
- exarhii – mitropolit superior sau întâiul dintre mitropoliţi (conducătorul bisericesc al unei dieceze);
- patriarhii;
- catolicoşii;
- patriarhii ecumenici.
În Biserica Apuseană:
- cardinalii episcopi;
- papii.
Trimiteți un comentariu