F. Streteanu, Drept penal. Partea generală (IV) – note de curs

Cap. IV. Limitele aplicării legii penale

Secţiunea I. Limitele spaţiale ale legii penale

1) Consideraţii generale

- legea penală este expresia suveranităţii statului care a elaborat-o şi o aplică, şi este limitată la spaţiul cu privire la care statul îşi exercită suveranitatea;

- niciun stat nu poate reclama dreptul de a interveni, prin aplicarea normelor sale penale, pe teritoriul altui stat;

2) Principiul teritorialităţii legii penale române

- prin termenul “teritoriu” se înţelege: întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul ş spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia;

- fac parte din teritoriul ţării sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare acreditate în România;

- infracţiunea comisă pe teritoriul României este şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română;

- teoria ubicuităţii => infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii;

- nu interesează nici cetăţenia infractorului, nici dispoziţiile legii penale din ţara lui de origine;

3) Principiul personalităţii legii penale române

- legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

4) Principiul realităţii legii penale române

- legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;

- condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în străinătate;
b) să fie o infracţiune contra siguranţei statului român, o infracţiune contra vieţii sau prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
c) fapta să fie comisă de un cetăţean străin sau de un apatrid care domiciliază în străinătate;
d) să existe autorizarea procurorului general;
e) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze.

5) Principiul universalităţii legii penale române

- legea penală română se aplică şi altor infracţiuni, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită, iar făptuitorul se află în ţară;

- condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
b) făptuitorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;
c) infracţiunea să nu se numere printre cele care intră sub incidenţa art. 5 Cod penal;
d) dubla incriminare;
e) infractorul să se afle benevol pe teritoriul ţării;
f) să nu existe, potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului ori executarea pedepsei iar pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca executată;
g) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze;

6) Extrădarea

6.1. Consideraţii generale

- este un act juridic bilateral prin care un stat numit stat solicitat, acceptă să remită unui alt stat, numit stat solicitant, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea judecării acesteia, ori supunerii ei la executarea unei pedepse în statul solicitant;

6.2. Condiţii de fond pentru acordarea extrădării

a) referitoare la persoană
b) referitoare la acţiunea penală

- condiţii de formă (aspecte procedurale)

6.2.1. Persoanele supuse extrădării

- sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni;

- nu pot fi extrădaţi:
a) cetăţénii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din Legea 224/2004;
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

6.2.2. Condiţii cu privire la faptă

a) dubla incriminare;
b) să nu fie vorba de o infracţiune politică;
c) să nu fie vorba despre o infracţiune militară;
d) fapta comisă să prezinte o anumită gravitate;

6.2.3. Condiţii privind acţiunea penală şi competenţa

a) infracţiunea să fie, în principiu, comisă în afara teritoriului statului solicitat;
b) acţiunea penală să fie pusă în mişcare din oficiu;
c) cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul cererii de extrădare să nu se afle pe rolul autorităţilor române;
d) cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul cererii de extrădare să nu fi fost soluţionată definitiv de autorităţile române;
e) acţiunea penală ori executarea pedepsei să nu se fi stins ca efect al prescripţiei, amnistiei sau graţierii;

6.2.4. Limite impuse de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

- organele statului solicitat sunt obligate să prevină violarea drepturilor fundamentale ale persoanei extrădate, chiar atunci când această violare ar veni din partea autorităţilor statului solicitant;

- drepturile fundamentale, cărora o decizie de extrădare le-ar putea aduce atingere:
a) dreptul la viaţă
b) interzicerea torturii şi tratamentelor inumane sau degradante
c) dreptul la un proces echitabil
d) dreptul la viaţă familială

6.3. Efectele respingerii cererii de extrădare

- respingerea cererii de extrădare nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei în cauză

6.4. Efectele admiterii cererii de extrădare

- infractorul este remis autorităţilor statului solicitant

- intervine principiul specialităţii extrădării: persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată ori deţinută în vederea executării unei pedepse, pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea;

6.5. Extrădarea aparentă

Nu constituie o extrădare cererea formulată de o instanţă penală internaţională privind remiterea unui infractor acuzat de comiterea unor crime grave.


Secţiunea a II-a. Limitele personale ale aplicării legilor penale române

1. Consideraţii generale

- în cazul infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, legea penală română se aplică obligatoriu, fără a distinge după cum autorul faptei este cetăţean român sau străin;

- la anumite persoane, din cauza funcţiilor pe care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări;

- totuşi, obligaţia generală de respectare a legii penale există şi în aceste cazuri, iar încălcarea ei constituie infracţiune.

Caracteristica anumitor funcţii de a atrage un tratament special în raport cu legea penală se numeşte imunitate.

2. Imunităţile de drept intern

- întinderea imunităţilor este proporţională cu poziţia pe care se situează acea persoană în cadrul ierarhiei constituţionale;

2.1. Imunitatea Preşedintelui Republicii

- este o imunitate cu caracter perpetuu, ce produce efecte şi după încetarea mandatului prezidenţial

- sunt acoperite de imunitate faptele presupuse de desfăşurarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie:
a) desemnarea primului-ministru
b) promulgarea legilor
c) instituirea stării de urgenţă sau de asediu
d) acordarea unor grade militare
e) numirea unor judecători
f) acordarea graţierii individuale

- preşedintele nu poate fi tras la răspundere penală nici pentru afirmaţiile sau opiniile exprimate în cadrul unor mesaje adresate parlamentului;

- însă imunitatea nu acoperă:
a) opiniile exprimate în cadrul unor emisiuni, interviuri, discuţii informale;
b) actele comise cu ocazia exercitării atribuţiilor, cum ar fi o infracţiune de luare de mită sau trafic de influenţă;

- de la imunitate există o excepţie: fapta de înaltă trădare => punerea sub acuzare se face cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;

- datorită imunităţii, preşedintele este la adăpost de orice manevre şicanatorii, fără însă a beneficia de impunitate pentru faptele care nu se includ în sfera exerciţiului atribuţiilor prezidenţiale;

2.2. Imunitatea parlamentară

- imunitate de drept penal material şi imunitate procesuală;

- deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (imunitate funcţională);

- nu sunt acoperite de imunitate infracţiunile comise în legătură cu exercitarea dreptului de vot;

- imunitatea de drept procesual penal => deputaţii/senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor;

- imunitatea procesuală se pierde odată cu încetarea mandatului;

2.3. Imunitatea Avocatului poporului

Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului

- imunitatea de drept penal material şi imunitate de drept procesual;

- nu răspunde pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplineşte, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor legale;

2.4. Imunitatea judiciară

- este justificată de necesitatea aflării adevărului şi garantării dreptului la apărare în cadrul unei proceduri judiciare;

- este tot o imunitate funcţională;

- nu este suficient ca afirmaţiile aflate sub incidenţa imunităţii să fie făcute cu ocazia exercitării apărării, trebuie să se constate că aceste afirmaţii erau necesare susţinerii cauzei;

2.5. Imunitatea familială

- tăinuirea unei infracţiuni de către o rudă nu se pedepseşte; (excepţie când infracţiunea are loc împotriva statului român);

3. Imunităţile de drept internaţional

- legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român;

- beneficiază de imunitate:
a) reprezentanţii diplomatici (conform Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice);
- statul român îl poate declara persona non grata şi-l poate expulza
- statul străin poate renunţa la protecţia acestuia printr-o declaraţie expresă
b) reprezentanţii consulari ai altor state;
- imunitate funcţională
c) şefii statelor străine aflaţi în vizită în ţara noastră (sau înalţii funcţionari ai statelor străine)
d) reprezentanţii unor organizaţii internaţionale
O.N.U.
Consiliul Europei
Uniunea Europeană
e) militarii unor armate străine
f) personalul navelor şi aeronavelor militare străine şi al celor folosite în scopuri guvernamentale
g) navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială (limitată)


Secţiunea a III-a. Limitele temporale ale aplicării legii penale române

1) Activitatea legii penale

- perioada de activitate a unei legi este marcată de 2 momente:
a) momentul intrării în vigoare a legii
b) momentul ieşirii acesteia din vigoare

Intrarea în vigoare a legii penale

- ca orice lege, la 3 zile de la data publicării, sau la o dată ulterioară;

Ieşirea din vigoare a legii penale

- are loc de regulă prin abrogare
a) expresă
b) tacită

- abrogarea expresă => legea nouă prevede în mod explicit că o dispoziţie din vechea lege se abrogă

- abrogarea expresă concretă => legiuitorul identifică şi menţionează expres textele ce urmează a fi abrogate

- abrogarea expresă generică => “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţii contrare”

- abrogare tacită => o dispoziţie este înlocuită cu altă prevedere legală, care disciplinează exact aceeaşi materie, în acelaşi cadru şi cu aceeaşi substanţă ca şi legea veche

- legea penală poate înceta şi prin ajungere la termen

- legea penală îşi poate pierde aplicabilitatea cu titlu temporar

- norma penală nu iese din vigoare prin desuetudine

Momentul comiterii infracţiunii

a) când infracţiunea produce urmări în chiar momentul înfăptuirii ei
b) infracţiunile de rezultat => urmări materiale pot surveni la un interval de timp mai mic sau mai mare faţă de momentul săvârşirii acţiunii
c) infracţiuni cu durată de consumare => momentul în raport de care se determină legea aplicabilă este momentul epuizării, adică momentul în care ia sfârşit acţiunea sau are loc ultimul act de executare

2. Principiul neretroactivităţii legii penale

2.1. Conţinutul şi domeniul de incidenţă al principiul neretroactivităţii

- principiu de forţă constituţională;

- regula neretroactivităţii nu se limitează însă la legea de incriminare, ci este incidentă în cazul oricărei legi care poate agrava situaţia inculpatului;

- se consideră în mod tradiţional ca având aplicabilitate retroactivă legile interpretative; în cazul legilor interpretative din domeniul penal, nu există obligaţia retroactivităţii;

- se consideră că legile care prevăd regimul de executare a pedepselor sunt de aplicare retroactivă (această vocaţie s-a pierdut);

- nu există un punct de vedere unitar referitor la posibilitatea aplicării retroactive a dispoziţiilor privind prescripţia;

2.2. Excepţii de la principiul neretroactivităţii

2.2.1. Legea de dezincriminare

- retroactivitatea ei este prevăzută expres: “Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute sub legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste faptel, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

- se poate vorbi de dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai găseşte sub nicio formă în legea nouă;

- dezincriminarea nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară a condamnatului;

2.2.2. Legea de amnistie sau graţiere

- prin natura lor, acestea au caracter retroactiv;

2.2.3. Legea mai favorabilă stricto sensu

- retroactivează, ducând întotdeauna la crearea unei situaţii mai favorabile pentru făptuitor;

3. Legea penală mai favorabilă

- sfera de aplicare este diferită, în funcţie de momentul în care intervine succesiunea de legi în timp, raportat la momentul condamnării definitive;

3.1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate

- în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă;

3.1.1. Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile

a) succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei şî momentul judecării definitive a infractorului;
b) toate legile succesive să incrimineze fapta comisă:
- dacă una din legile intervenite între momentul comiterii infracţiunii şi momentul condamnării nu prevede fapta ca infracţiune, nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind vorba de o dezincriminare;
c) legile succesive incriminează sau sancţionează diferit fapta comisă:
- nu se pune problema unei legi penale mai favorabile;
- se consideră că încadrarea juridică se face potrivit legii celei noi;

3.1.2. Criterii de determinare a legii penale mai favorabile

a) legea nouă modifică condiţiile de incriminare

ex: adăugarea de condiţii suplimentare pentru existenţa infracţiunii;

b) modifică condiţiile de tragere la răspundere
c) modifică regimul sancţionator

3.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

2 ipoteze:
a) aplicarea obligatorie
b) aplicarea facultativă

3.2.1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile

- premisă: legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă, sau, deşi prevedere o pedeapsă de aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanţă;

3.2.2. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile

- premisă: o reducere a pedepsei prin legea nouă în raport cu limitele prevăzute prin legea veche;

- condiţii:
a) toate legile succesive să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa închisorii;
b) legea nouă să prevadă pentru fapta comisă un maxim special mai redus decât cel din legea veche;
c) pedeapsa concret aplicată de instanţă prin hotărârea definitivă să nu depăşească maximul prevăzut de lege;
d) instanţa să aprecieze că reducerea duratei pedepsei este oportună;

4. Ultraactivitatea legii penale. Legea penală temporară

- este ipoteza în care o lege se aplică dincolo de momentul ieşirii ei din vigoare, cu privire la fapte comise în intervalul de timp în care s-a aflat în vigoare;

- dacă legea mai favorabilă este cea veche, aceasta ultraactivează;

- ipoteza tipică de lege penală ultraactivă o constituie legea penală temporară;

- legea penală temporară poate fi:
a) propriu-zisă;
b) excepţională;

- legea penală temporară propriu-zisă => are prevăzut explicit, în chiar momentul adoptării sale, momentul ieşirii din vigoare;

- legea penală excepţională => adoptată în împrejurări excepţionale:
a) stare de asediu
b) stare de urgenţă
c) calamităţi naturale
(durata aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât se menţine această stare);

- legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;

5. Aplicarea în timp a legii penale, în cazul ordonanţelor de urgenţă respinse de Paralement şi al legilor neconstituţionale

- în cazul în care ordonanţa este aprobată de Paralement fără modificări, efectele sale se consolidează şi nu se poate vorbi despre o succesiune de legi penale între ordonanţă şi legea de aprobare;
- respingerea sau modificarea ordonanţei de urgenţă determină o succesiune de legi penale:
a) dacă ordonanţa de urgenţă care a incriminat o nouă faptă este respinsă de către Parlament, vom fi în prezenţa unei dezincriminări;
b) dacă ordonanţa de urgenţă respinsă a abrogat o incriminare existentă, respingerea ei va avea ca efect intrarea automat în vigoare a incriminării iniţial abrogate de ordonanţă;
c) dacă ordonanţa de urgenţă modifică o incriminare existentă şi este aprobată cu modificări de către Parlament, vom avea o succesiune de legi, care va intra sub incidenţa prevederilor Codului penal referitoare la legea mai favorabilă;

5.2. Aplicarea în timp a legii penale în cazul actelor normative declarate neconstituţionale

- deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor;
- scoaterea din vigoare a unei norme penale ca efect al deciziei Curţii Constituţionale va determina în mod necesar revenirea la prevederile legale anterioare actului normativ neconstituţionale;

6. Concursul de norme penale (concursul de calificări)

- este situaţia în care o singură infracţiune este susceptibilă de calificare potrivit mai multor norme juridice;

- calificările în concurs se împart în mai multe categorii:

6.1. Calificări alternative

- între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă;
- la o analiză atentă doar una dintre calificări are vocaţie de aplicare în cazul faptei comise;

6.2. Calificări incompatibile

- o infracţiune este considerată logică sau cumva naturală în raport cu alta, şi au la bază o rezoluţie infracţională unică;
- se reţine doar calificarea principală, cea subsidiară este înlăturată;

6.3. Calificări redundante

- o calificare este redundantă atunci când acoperă faptele deja incluse în altă calificare;

6.3.1. Conflictul dintre o calificare generală şi una specială

- norma specială are prioritate faţă de norma generală

6.3.2. Concursul între două calificări dintre care una constituie element sau circumstanţă a celeilalte

- în cazul unui asemenea raport se aplică doar norma absorbantă;

6.4. Calificări echivalente

- aceeaşi activitate materială intră sub incidenţa a două calificări, ce o acoperă în întregime;
- este o neconcordanţă în procesul legislativ, care conduce la un conflict de calificări;
- se aplică norma cea mai recentă;

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (III) – note de curs

Cap. III. Izvoarele dreptului penal. Normele penale

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului penal

- izvor de drept penal => modul de manifestare a regulii de drept, forma pe care regula de drept o îmbracă şi sub care se face cunoscută persoanelor ţinute să se conformeze acesteia;

- legea este principalul izvor de drept penal;

- prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete;

- potrivit Constituţiei, infracţiunile şi pedepsele sunt reglementate prin lege organică;

- în prezent, izvoarele de drept penal sunt:
a) Constituţia;
b) legile organice şi actele normative asimilate;
c) ordonanţele de urgenţă;
d) cutuma;
e) decretele prezidenţiale
+
- izvoare externe:
a) tratatele;
b) convenţiilor internaţionale.

2) Constituţia ca izvor penal

- în Constituţie sunt enumerate numeroase valori sociale pe care dreptul penal este chemat să le apere:
a) suveranitatea statului
b) independenţa statului
c) unitatea statului
d) indivizibilitatea statului
e) drepturile fundamentale ale persoanei umane
f) libertăţile fundamentale ale persoanei umane
g) proprietatea

- Constituţia consacră reguli care privesc direct dreptul penal:
a) principiul legalităţii pedepsei
b) interzicerea extrădării cetăţenilor români
c) abolirea pedpsei cu moartea

- Constituţia consacră principii generale de drept, aplicabile şi în dreptul penale:
a) neretroactivitatea legii;
b) egalitatea în faţa legii;
c) proporţionalitatea restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

- Constituţia mai reglementează:
a) imunitatea de jurisdicţie penală a şefului statului şi a membrilor Parlamentului;
b) acordarea amnistiei şi graţierii;
c) punerea sub acuzare a preşedintelui pentru infracţiunea de înaltă trădare;

3) Legea organică şi actele asimilate acesteia

- acum, alături de legile organice intrate în vigoare după adoptarea Constituţiei, constituie izvoare de drept penal:
a) legile adoptate anterior intrării în vigoare a Constituţiei;
b) decretele adoptate până în 1989 de către fostul Consiliu de Stat;
c) decretele-legi adoptate în perioada 22 decembrie 1989 – iunie 1990 de căre CFSN şi apoi de CPUN.

4) Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului

- Guvernul emite:
a) ordonanţe simple
b) ordonanţe de urgenţă

- ordonanţele simple nu pot fi sub nicio formă izvoare de drept penal, pentru că Guvernul este abilitat să le emită doar în domenii care nu fac obiectul legilor organice;

- în schimb, ordonanţele de urgenţă pot intra în domeniul dreptului penal: acordarea graţierii individuale;

5) Izvoarele internaţionale

- toate tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, în funcţie de modul în care aceste tratate îşi produc efecte;

Izvoare directe – tratatele şi convenţiile internaţionale care creează drepturi şi obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice şi a organelor judiciare.

ex:

- tratatele de asistenţă juridică internaţională în materie penală;

- tratatele privind protecţia drepturilor omului.

Izvoare indirecte – tratatele şi convenţiile internaţionale care creează în sarcina statului obligaţia de a introduce în legislaţia penală internă o anumită reglementare.

Secţiunea a II-a. Normele juridice penale

1) Consideraţii generale

- este o normă imperativă, care impune subiecţilor de drept o anumită conduită, sub ameninţarea unei sancţiuni;

2) Structura normei penale

2 elemente:
a) dispoziţie
b) sancţiune

3) Clasificarea normelor penale

- criterii numeroase

a) după conţinut şi sfera de incidenţă:

- norme generale
- norme speciale

b) în funcţie de conţinutul conduitei cerute indivizilor:

- norme prohibitive (interdicţii)
- norme onerative (obligaţii)

c) în funcţie de obligativitatea conduitei impuse subiecţilor de drept, normele sunt:

- norme imperative
- norme permisive (se adresează doar organelor judiciare)

d) în raport cu elementele componente:

- norme complete
- norme incomplete (lipseşte fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme).

- normele penale incomplete sunt:
a) normele cadru
b) normele de trimitere
c) normele de referire

3.1. Normele penale cadru (în alb)

- sunt norme ce conţin o incriminare cadru, al cărei precept este formulat generic, urmând a se concretiza graţie prevederilor unui alt act normativ;

3.2. Normele de trimitere şi normele de referire

- distincţia se face în funcţie de elementul pe care norma îl împrumută;

- normele de trimitere sunt norme incomplete, care conţin taote elementele dispoziţiei, dar împrumută sancţiunea din cuprinsul altei norme;

- odată ce norma de trimitere şi-a luat sancţiunea dintr-o altă normă, eventualele modificări sau chiar abrogarea acesteia din urmă nu au niciun fel de consecinţe cu privire la norma de trimitere;

- normele de referire sunt acele norme care împrumută un element al dispoziţiei dintr-o altă normă, rămânând apoi legată de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s-a făcut referire atrage automat modificarea normei de referire;

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (II) – note de curs

Cap. 2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

1. Preliminarii

a) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
b) principiul caracterului personal al răspunderii penale
c) principiul individualizării (proporţionalităţii)
d) principiul minimei intervenţii
e) principiul umanismului

2. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

2.1. Consideraţii generale

- nicio faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru;
- legiuitorul are 2 obligaţii fundamentale;

a) să prevadă într-un text de lege faptele considerate infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex scripta);
b) să redacteze textul legal cu claritate (lex certa);

- judecătorul are 2 obligaţii;

a) interpretarea strictă a legii penale (interzicerea analogiei) (lex stricta);
b) interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia);

2.2. Lex scripta

- dreptul penal apare doar sub forma legilor organice;

- sunt excluse izvoarele nescrise;

- aceste limitări nu sunt absolute;

2.3. Lex certa

Norma de incriminare trebuie să îndeplinească o condiţie: să fie reflectată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau inacţiune intraă sub imperiul său.

2.4. Lex stricta

a) în dreptul penal, analogia este interzisă
b) normele dreptului penal sunt de strictă interpretare

Analogia în dreptul penal

- analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă;

- se consideră cu principiul legalităţii se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie;

- se admite totuşi că analogia nu poate fi în defavoarea inculpatului, ci în favoarea lui;

- totuşi, aplicarea analogiei în favoarea inculpatului este posibilă dacă sunt îndeplinite trei condiţii:
a) norma legală există să nu acopere ipoteza examinată;
b) lacuna în reglementare să nu fie intenţionată;
c) norma aplicabilă să nu fie una de excepţie.

- legi de excepţie: legate de graţiere şi amnistie

Interpretarea legii penale

- metode: gramaticală, istorică, logico-sistematică, teleologică

Interpretarea gramaticală este acea modalitate care îşi propune să stabilească semnificaţia normei penale pornind de la sensul termenilor utilizaţi de către legiuitori.

Interpretarea istorică => dreptul nu se poate detaşa de contextul social-politic în care a fost creat.

Interpretarea logico-sistematică => metoda care îşi propune să descifreze sensul unei norme legale pornind de la integrarea ei în logica generală a sistemului legal şi de la conexiunile sale cu alte norme.

Interpretarea teleologică => metoda de interpretare care îşi propune lămurirea înţelesului normei juridice pornind de la finalitatea acesteia.

2.5. Lex praevia

- aplicarea retroactivă a legii penale este interzisă

3. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

- nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o infracţiune comisă de o altă persoană

- nu se aplică instituţia răspunderii solidare din dreptul civil;

4. Principiul individualizării (proporţionalităţii)

- sancţiunile penale trebuie astfel să fie stabilite încât să reflecte gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului;

- 3 categorii ale individualizării:
a) individualizarea legală
b) individualizarea judiciară
c) individualizarea administrativă

Individualizarea legală – legiuitorul stabileşte pedepse legale pentru fiecare infracţiune în parte.

Individualizarea judiciară – determinarea sancţiunii concrete pe care infractorul trebuie să o execute.

Individualizarea administrativă – se realizează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii.

5) Principiul minimei intervenţii (principiul subsidiarităţii)

- implică restrângerea recurgerii la mijloacele penale de protecţie a valorilor sociale, atunci când imperativul apărării acestor valori poate fi realizat prin mijloace aparţinând dreptului:
a) civil
b) contravenţional
c) disciplinar

6) Principiul umanismului dreptului penal

- infractorul este şi rămâne o persoană umană;

- pedepsele corporale contravin acestui principiu

- pedeapsa cu moartea este complet abolită

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (I) – note de curs

Cap. 1. Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

1. Definiţie

Dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea unei infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei celor care le săvârşesc.

Def: Un ansamblu de norme juridice de drept public prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni precum şi condiţiile şi consecinţele angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte.

2. Funcţiile dreptului penal

Funcţia protectoare:

a) sunt protejate valorile sociale fundamentale ale vieţii în societate
b) este protejat individul infractor împotriva unor reacţii disproporţionate ale puterii de stat

- dreptul penal nu legitimează doar prerogativa statului de a pedepsi, ci are şi rolul de a stabili cadrul în care se poate exercita această prerogativă;

Funcţia educativă:

- se sedimentează în timp conştiinţa socială a importanţei valorilor sociale ocrotite;

3. Caracterele dreptului penal

a) caracterul de drept public
b) caracterul autonom
c) caracterul subsidiar
d) caracterul selectiv

3.1. Dreptul penal ca ramură de drept public

- valorile sociale ocrotite de dreptul penal sunt de drept public;

- raporturile de drept penal sunt între Stat şi o persoană particulară;

- doar Statul decide care faptă constituie infracţiune şi care sunt sancţiunile aplicabile;

- dreptul de a trage la răspundere penală o are tot Statul;

3.2. Dreptul penal ca ramură autonomă de drept

3.2.1. Autonomia normativă a dreptului penal

- dreptul penal creează el însuşi norme de conduită, fără a se limita la sancţionarea normelor impuse de alte ramuri de drept;

3.2.2. Autonomia conceptuală a dreptului penal

- conferă sens noţiunilor proprii

3.2.3. Autonomia procedurală a dreptului penal

- procesul penal se bucură de o independenţă completă în raport cu procedurile nepenale în care s-ar statua asupra aceloraşi fapte;

3.3. Caracterul subsidiar al dreptului penal

- dreptul penal nu este singura modalitate de protejare a valorilor sociale;

- însă, dreptul penal are misiunea de a reglementa aplecarea celor mai severe sancţiuni în cazul comiterii unor fapte prin care se adună atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale;

- caracterul subsidiar => dreptul penal intervine doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei valorilor sociale;

3.4. Caracterul selectiv al dreptului penal

- protecţia oferită de dreptul penal este una selectivă;

3 elemente:

a) dreptul penal protejează valoarea socială doar împotriva unor conduite specifice, susceptibile să o lezeze;
b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport cu cea a faptelor considerate ilicite în raport cu normele altor ramuri de drept;
c) acţiunile considerate reprobabile exclusiv d.p.d.v. moral sunt în în afara dreptului penal.

4. Structura dreptului penal

4.1. Dreptul penal general şi dreptul penal special

Dreptul penal general reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală.

Dreptul penal special defineşte elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni în parte, sancţiunile aplicabile acesteia precum şi eventualele derogări de la regulile dreptului penal general, incidente în cazul acesteia.

Dreptul penal al minorilor – grupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor.

Dreptul penitenciar (sau execuţional penal) – grupează atât norme aparţinând dreptului penal general cât şi norme de procedură penală.

Dreptul penal tehnic => norme menite să sancţîoneze anumite conduite prohibite în cadrul exercitării anumitor activităţi.

Dreptul penal al afacerilor

Dreptul penal social

Dreptul penal al mediului

4.2. Drept penal intern şi drept penal extern

Dreptul penal intern => totalitatea normelor juridice penale elaborate de către statul român pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului naţional

Dreptul penal internaţional => regulile care reglementează cooperarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală:

- extrădarea

- transmiterea procedurilor penale

- transferul persoanelor condamnate

- recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine

Dreptul internaţional penal => norme juridice prin care anumite fapte sunt incriminate ca infracţiuni în plan internaţional;

5. Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

5.1. Raporturile dreptului penal cu dreptul constituţional

Parametrii constituţionali de control asupra legislaţiei penale pot fi grupaţi în două mari categorii:

a) principiile constituţionale ale dreptului penal:

- principiul legalităţii pedepsei;

- interzicerea pedepsei cu moartea;

- retroactivitatea legii penale mai favorabile;

- limitări în materia extrădării sau expulzării;

- interdicţia confiscării averii licit dobândite;

- principiul legalităţii măsurii de siguranţă – confiscării speciale;

b) principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal

5.2. Raporturile dreptului penal cu dreptul contravenţional

- dificil de delimitat;

- diferenţa dintre ilicitul penal şi ilicitul contravenţional este doar una de ordin cantitativ, determinată de intensitatea sau gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite de norma penală;

- aceeaşi faptă nu poate constitui contravenţie şi infracţiune concomitent;

- amenda contravenţională nu trebuie să depăşească amenda penală;

- dreptul contravenţional trebuie să împrumute principiile fundamentale ale dreptului penal şi garanţiile procedurale care însoţesc aplicarea unei sancţiuni penale;

5.3. Raporturile dreptului penal cu dreptul procesual penal

- interdependenţă;

a) dreptul procesual penal apare ca un mijloc pentru aplicarea normelor de drept penal material
b) dreptul procesual penal apare ca un instrument de protecţie a cetăţeanului împotriva aplicării abuzive a dreptului penal
c) dreptul penal apără unele dintre garanţiile unui proces echitabil, prevăzând sancţiuni atunci când li se aduce atingere

ex:

- denunţarea calomnioasă
- arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă
- supunerea la rele tratamente
- represiunea nedreaptă

d) reglementarea unor instituţii care ţin atât de dreptul penal material cât şi de dreptul procesual penal;

ex:

- plângerea prealabilă
- împăcarea părţilor
- prescripţia