Tudorel Butoi – Metodologia cercetării juridice (note de curs)

Obiective

Disciplina Metodologia cercetării juridice are drept obiectiv principal cunoaşterea de către studenţi a problemelor fundamentale ale metodologiei de cercetare ştiinţifică, cu instrumentele de cercetare moderne, pentru a stabili cauzele fenomenelor juridice şi a fundamenta soluţiile juridice la scară naţională şi internaţională. Aceasta este de natură să contribuie la formarea capacităţii de investigare şi la creşterea performanţelor şi prestigiului viitorilor jurişti, la sporirea eficienţei activităţii lor.


I. METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE: DEFINIŢII ŞI CONCEPTE

Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos, care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.

Metodologia cercetării ştiinţifice (ca, de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită din trei niveluri de metode: metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor; metode proprii unui grup de ştiinţe; metode specifice fiecărei ştiinţe.

Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.

Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privită din diferite puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este definită prin cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.

Ştiinţele juridice se împart în:

a) Ştiinţe juridico-istorice – studiază dreptul în evoluţia sa istorică, concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, istoria dreptului românesc.

Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.

b) Ştiinţe juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.

În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Orice ştiinţă are zestrea sa – un nucleu paradigmatic şi o structură alcătuită din patru componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate;
c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică;
d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii practice.

Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este superficială, rod al învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).

Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu înseamnă că metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaş-terii ştiinţifice.


II. TIPURILE (FORMELE) CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.

Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:

a. Cercetarea ştiinţifică fundamentală. Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică. În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.

b. Cercetarea ştiinţifică aplicativă. Reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.


III. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE

a) Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei Române, instituţia supremă care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei mari. Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi de Sociologie există: Institutul Naţional de Cercetări Economice; Institutul Naţional de Cercetări Juridice; Institutul de Criminologie şi Criminalistică; Institutul Naţional de Expertize Judiciare; Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”; Institutul Naţional de Administraţie; Agenţia Naţională Antidrog.

b) Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Cercetarea ştiinţifică juridică românească s-a extins şi s-a concentrat mult, începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi private, în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii în care învăţământul juridic, după anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat. De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip fundamental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă.

c) Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă academică, aparţinând altor ministere. Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste în care se publică toate principalele realizări ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din activitatea depusă în fiecare an.


IV. ETAPELE METODOLOGICE ŞI PRINCIPALELE LOR INSTRUMENTE

Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general, specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodologia de cercetare în patru etape:
- Problematizarea sau percepţia problemei;
- Incubarea (documentarea – învăţarea);
- Iluminarea (explicarea, momentul creativ);
- Verificarea ipotezelor şi concluziilor.

În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape, însă într-o terminologie diferită, şi anume:
a) alegerea temei de cercetare;
b) documentarea – învăţarea;
c) explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape importante: formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator);
d) redactarea şi susţinerea publică a lucrării.


V. MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai drept părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.

Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implică un management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru că aceasta se poate realiza individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este important ca fiecare dintre noi să ştie să-şi conducă lucrarea la bun sfârşit. Fiecare dintre noi trebuie să ştie că este necesar să-şi asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru subsisteme: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor şi tehnicilor specifice de gestiune.


VI. ALEGEREA TEMEI DE CERCETARE

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigaţii ştiinţifice, neavând nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.

Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.

Principii generale de alegere a temei de cercetare:
- temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari;
- temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe mai mici sau unor persoane individuale;
- cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
- cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
- riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi;
- alegerea temei poate majora sau micşora acest risc.

Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii, dintre care reţinem:
• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate să implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;
• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;
• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a temei de cercetare;
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;
• diminuarea riscului în cercetare în general şi în alegerea temei în special reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subestimarea posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de analiză şi de verificare a concluziilor.

Teme de cercetare juridică

Drept procesual penal:
1. Participanţii în procesul penal
2. Probele şi mijloacele de probă
3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal
4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală

Drept administrativ:
1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale
2. Instituţia primarului
3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective
4. Statutul juridic al funcţionarului public

Drept constituţional:
1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România
2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială
3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembristă

Dreptul Uniunii Europene:
1. Procedura integrării în Uniunea Europeană
2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările dreptului Uniunii Europene
3. Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil – Contractele civile speciale:
1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vânzare-cumpărare
2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale
3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică
4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori legali în contextul jurisprudenţei actuale

Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile:
1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii Europene
2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicării imobiliare – consideraţii teoretice şi practice
3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale
4. Răspunderea pentru fapta proprie

Drept penal special:
1. Uciderea din culpă
2. Violarea de domiciliu
3. Traficul de droguri

Drept civil – partea generală, persoanele:
1. Nulitatea actului juridic civil
2. Cursul prescripţiei extinctive
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Dreptul familiei:
1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei
2. Violenţa în familie. Soluţii socio-juridice
3. Tutela minorului

Drept comercial:
1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale
2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale încheiate pe suport electronic

Dreptul penal:
1. Extrădarea în dreptul penal român
2. Concursul de infracţiuni
3. Prescripţia în dreptul penal

Teoria generală a dreptului:
1. Jurisprudenţa ca izvor de drept
2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice

Drept funciar:
1. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune
2. Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului:
1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător
2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei

Criminologie:
1. Comparaţie şi criminalitatea „gulerelor albe”
2. Natura şi cauzele criminalităţii

Penologie:
1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii
2. Reforma sistemului penitenciar român


VII. ELABORAREA ŞI ADMINISTRAREA PROGRAMULUI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI

Elaborarea şi administrarea acestui program constituie o activitate de management complexă care are în vedere:
- stabilirea subetapelor şi a termenelor pentru fiecare în parte;
- corelarea etapelor şi fazelor cu termenele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare;
- asigurarea valorificării potenţialului de creaţie al cercetătorului;
- o bună gestionare a tuturor resurselor disponibile;
- o bună organizare, astfel încât să se evite orice sursă de majorare a riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:
a) Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
- principalele operaţiuni de documentare – învăţare;
- sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul unde se află şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.

b) Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice;
- termenul la redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare a lucrării.

c) Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde:
- principalele teze, idei şi concluzii;
- principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate;
- modele de analiză;
- argumentaţia teoretică şi practică;
- argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice;
- sursele de informare şi modul de prelucrare;
- probleme speciale neclarificate;
- conturarea structurii lucrării: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.

Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.


VIII. DOCUMENTAREA BIBLIOGRAFICĂ ŞI DOCUMENTAREA DE TEREN

Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt:
- noţiunile şi conceptele, în genere limbajul ştiinţific;
- principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate şi neconfirmate;
- datele şi informaţiile necesare asupra fenomenului din practica juridică;
- metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării şi verificării ipotezelor.

Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice: a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni; a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte interconexiuni.

Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă informaţii despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea siste-matică, desfăşurată pe întregul front al problematicii menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.

Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:
- informaţia ştiinţifică, produs specific al cercetării ştiinţifice, este o marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson arăta că informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată corespunzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se înnobilează continuu producţia de bunuri şi de servicii;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice necesare învăţării – documentării.

Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil, deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi purtători) a crescut enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc disparităţile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice; accesul la informaţie este dificil.

Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informaţia ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare. Cu toate acestea, şi beneficiarii sectorului de informare trebuie să-şi însuşească un minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde se află şi serviciile pe care le asigură.

Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.

Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa prin cele patru etape pe care le cuprinde:
− informarea asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul depozitării);
− culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
− studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în general şi în raport cu tema cercetată în special;
− utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumentă.

În concluzie, documentarea – învăţarea reprezintă o etapă importantă a cercetării ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţa şi vocaţia cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un proces de „incubare”, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.

Formele documentării – învăţării:

Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit de complex şi prin cele trei forme de bază pe care le cuprinde:
• documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a ceea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;
• documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
• documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.


A. Documentarea bibliografică – livrescă

Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a documentării bibliografice.

Surse documentare bibliografice

Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau neperiodice (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă);
- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare, sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate; microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet.

Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare – documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.

Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii, existente în toate bibliotecile;
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini;
- etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefaţei şi postfaţei, a bibliografiei, a activităţii autorului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesajului şi contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte, adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras ideea.

Etapa utilizării surselor nu include nici o particularizare specială faţă de recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de documentare.

B. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.

Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative, monografii, studii de caz.

O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, dinamice şi statice, de structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – factori independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al cercetătorului (anchete, chestionare).

Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţific:
- ele trebuie să aibă relevanţă;
- estimările să fie corecte;
- pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul lucrării;
- datele să aibă completitudine.

Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze:
- pe o bună observare a datelor;
- calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului;
- ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului economic.

Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică, dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.


C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor
teoretice, conceptuale, metodelor de analiză şi calcul, asupra interpretării datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări, care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv prin Internet.


IX. EXPLICAREA FENOMENULUI JURIDIC

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente importante:
- formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ;
- verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.

Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul ipotezei. Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe operaţiuni importante.

A. Ipoteza. Definiţii şi funcţii

Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridică existentă şi practică juridică; cauza (ele) şi factorul (ii) care determină evoluţia unui fenomen juridic.

Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între cunoscut şi necunoscut, între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem să ştim.

Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm în formulare, între cunoscut şi necunoscut.

Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor, calculelor şi informaţiilor studiate.

Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafaţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar), şi reprezentaţionale – acelea formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetării.

Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie testate şi verificate.

Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
- să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
- să satisfacă exigenţa de noncontradicţie;
- să aibă un mare conţinut informaţional;
- să genereze cât mai multe consecinţe testabile;
- să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.

Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi calcule de evaluare a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre teorie şi practică). O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator, acela de verificare a ipotezei.

B. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei

Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzală este cea mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitare” (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).

Relaţia cauzală se defineşte în felul următor:
- decurge din caracteristicile sistemului (fenomenului cercetat);
- este o legătură temporală;
- este o legătură obiectivă între două fenomene, două procese sau două elemente care se succed, unul, în calitate de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.

Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme:
- relaţia de condiţionare: această nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte, o stimulează sau o frânează;
- relaţia de interdependenţă – un fenomen în calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este valabilă;
- cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză. Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.


X. VERIFICAREA IPOTEZELOR ŞI FUNDAMENTAREA CONCLUZIILOR ŞTIINŢIFICE

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator).

Schema modelului (Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, p. 157). Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) (A) în confruntare cu Faptele empirice (P) constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi concluziei ştiinţifice.

Dacă faptele empirice (P) arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze, conchidem: că ipoteza nu e infirmată; că ea este acceptată provizoriu.

Dacă apar dezacorduri între P şi A ipoteza fie se respinge; fie se modifică până când teoria (A) concordă cu P.

Deci, procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând:
- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);
- confruntarea rezultatelor ipotezei (A) cu observaţiile empirice (P);
- testarea trăiniciei relaţiilor dintre A şi P.

A. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice
Experimentul reprezintă principalul procedeu; posibil şi datorită tehnicii de calcul.

Forme de experiment:
- naturale – din sistemele micro, mezo, macro;
- artificiale – create de cercetător = modele; de
- teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active;
- de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de pildă: teste econometrice;
- simulări (imitativ-analoge);
- anchete, sondaje.

Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor independente, asupra variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.

Experimentul cere:
- alegerea unităţilor de observare, de experimentare;
- alegerea unităţilor de control al experimentului – compararea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile independente.

Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se poate recurge la un control static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea erorii aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în comun.

Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria şi practica juridică. Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese simulate).

Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra:
- stării fenomenului studiat;
- modului său de funcţionare;
- comportării fenomenului;
- interdependenţei dintre componente şi paliere;
- aspectelor analoge;
- legilor de dezvoltare a fenomenului;
- capătă accente de experiment dirijat.

Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
- clarificarea formei legăturii dintre variabile;
- estimarea parametrilor legăturilor;
- verificarea ipotezelor;
- testarea diferitelor căi de acţiune practică;
- stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate;
- comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor.

Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice; s-a extins datorită dezvoltării tehnicii de calcul. Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.

Calitatea scenariului este în funcţie de:
- realismul premiselor;
- factorii de comportament (ipotezele considerate);
- rigoarea legăturilor cauzale.

Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv, se cer studiate şi verificate succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze.

B. Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen. Aceste metode concrete sunt următoarele:

1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.

2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţele juridice.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice, cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.

Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.

3. Metoda experimentală. Dreptul, acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul. Multă vreme, ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

4. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte, la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o dimensionare, reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

Urmărind certificarea fenomenelor juridice sunt necesare o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.

Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiată de intensitatea măsurată.

O aplicare a datelor matematice întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.

Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.

5. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.


C. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor ştiinţifice:
- evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii şi soluţii practice;
- confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
- stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia lor) constituie o expresie a realităţii practice.

Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discordanţa dintre ipoteze şi practică şi se pot formula următoarele situaţii:
- o ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele practicii;
- dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este infirmată: fie se abandonează, fie se reformulează;
- verificarea ipotezei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii lungi de date, de calitate;
- ipotezele parţial infirmate se reiau;
- când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna sau abandona;
- ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de verificare;
- orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte;
- o ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.

Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
- de logică;
- de interes practic;
- de eficienţă juridică;
- coerenţă cu teoria juridică;
- formularea de observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice;
- să indice direcţii de urmat şi teme de cercetare.


XI. REDACTAREA ŞI SUSŢINEREA PUBLICĂ A UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Este vorba, de fapt, de două etape pe care le abordăm împreună, ambele au trăsături comune – forma de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Prezintă importanţă conţinutul ştiinţific, dar şi formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari ansambluri de reguli, generale şi specifice.

A. Redactarea lucrării ştiinţifice

Redactarea se realizează în trei etape:

a) Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului şi planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de includere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură:
- sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor;
- structura lucrării (părţi, secţiuni, capitole, paragrafe);
- obiectivele lucrării şi gradul atingerii lor;
- distribuirea rezultatelor pe toată structura lucrării;
- o prefaţă cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente;
- formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a argumentelor, a metodelor de investigare;
- identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule;
- efectuarea de propuneri de eliminare a acestor neajunsuri.

b) Redactarea propriu-zisă – proces de scriere: fie o redactare iniţială, rapidă, „o primă mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una convenabilă.

c) Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii, ca şi a observaţiilor criticilor, ale beneficiarului. Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
- succesiune logică;
- dimensiuni adecvate;
- înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului;
- formularea şi argumentarea ideilor;
- detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei;
- corectitudinea datelor, calculelor şi trimiterilor bibliografice;
- acurateţea stilistică (limbajul);
- eliminarea repetărilor de idei, cifre, citate.

Reguli

a) Reguli generale:
- redactare riguroasă (fidelă);
- originalitate;
- corectitudine (deontologia);
- eficacitatea redactării – pentru cititor, beneficiar;
- stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil;
- acurateţea gramaticală şi literară.

b) Reguli specifice:
- natura cercetării;
- obiectivele lucrării;
- complexitatea;
- dimensiunea;
- structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii;
- introducerea (cuvântul înainte);
- titluri şi subtitluri;
- ordinea scrierii autorilor;
- fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu;
- să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor;
- instrumente de investigaţie utilizate;
- să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe;
- ideile de bază ale lucrării;
- ilustrări grafice;
- tabele cu date (reguli);
- citate;
- anexe;
- trimiteri bibliografice (la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capitol; în subsolul paginii; în text);
- indexul de termeni;
- indexul de nume;
- rezumatul lucrării.

c) Reguli practice de prezentare grafică:
- aşezarea în text;
- evidenţierea pasajelor importante;
- scrierea titlurilor, notelor;
- evitarea erorilor şi omisiunilor.


B. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

Funcţiile susţinerii publice:
- mai buna cunoaştere a unor idei, teze, direcţii, soluţii;
- afirmarea tinerilor;
- intensificarea vieţii ştiinţifice: noi creaţii;
- corecţii asupra celor vechi;
- abandonarea celor vechi;
- cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară).

Părţile principale ale susţinerii publice (discursului):
- introducerea (exordiul) – ce temă, ce obiectiv, trebuie să trezească interesul;
- conţinutul (tratarea) – expunerea ideilor;
- concluzia (peroraţia) – recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei ideilor.

Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice:
- deşteptarea interesului auditoriului prin: raţionamente logice;
- argumente practice;
- cunoştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în propoziţii şi în frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; căldura cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine, ţinută.

Reguli de bază ale susţinerii publice

a) Pregătirea expunerii:
• elaborarea planului prezentării: să meargă pe ideile textului scris; idei principale, argumente; contribuţii personale; cunoaşterea auditoriului (structura profesională): nivel de pregătire; nivel de interes;
• pregătirea personală a vorbitorului: să-şi controleze atitudinea, mimica, gesturile; să evite întreruperi prelungite; să evite excesul de sentimentalisme;
• pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare: benzi, ţiplane, scheme, planşe, grafice; încadrarea în timp; evitarea monotoniei;
• pregătirea auditoriului: să vină persoane interesate; afişarea; titlul ştiinţific al vorbitorului; lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.

b) Expunerea în public:
- să urmeze textul pregătit;
- să ajusteze textul la timpul disponibil.

c) Recomandări practice:
- să expună în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles;
- schimbări de ritm şi de ton;
- dialog cu persoane din auditoriu;
- să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- să evite improvizaţii;
- să se încadreze în timpul prevăzut;
- să rezerve 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori;
- să ştie să prevină sau să elimine tensiunile din rândul asistenţei.


XII. FORME DE COMUNICARE ÎN ŞTIINŢĂ

Asimilarea şi încorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea (ştiinţifică) a forţei de muncă şi în producţia de bunuri şi alte servicii se realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice în principal prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce urmează, reţinem ca fiind mai importante următoarele:

A. Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare

• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o problemă, o formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute până la câteva mii de pagini.

• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine câteva volume şi mai multe mii de pagini.

• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a specialiştilor.

• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se numesc Note de curs.

• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare, pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.

• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini este variabil.

B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent, în broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele, mai târziu, în funcţie de confidenţialitate şi alte interese.

• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.

• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic (firmă, stat), în special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.

• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne şi internaţionale.

• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute.

• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă (conferinţă, simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona respectivă se trece direct la dezbatere.

• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în formă scrisă, ea cuprinde până la 6 pagini.


C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin aceasta se urmăresc formarea şi cucerirea opiniei publice pentru o problemă de atitudine economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.

• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de convieţuire şi acceptare a unor produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa socială, în plan naţional sau global.

• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică.

• Teza de doctorate şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare.

Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura economică de specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.


XIII. GHIDUL METODOLOGIC AL ELABORĂRII UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE JURIDICE

1. Alegerea temei de cercetare

• se face din rândul problemelor juridice
• problema juridică rezultă în urma confruntării teoriei, ipotezei, curentelor cu fapte practice, empirice; dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face cu o problemă juridică; această problemă juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;
• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii.

Mijloace:
- informare;
- documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a temei potrivite;
- consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică.

2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)

Acesta poate fi, de regulă, unul din obiectivele următoare:
- analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii, direcţii de acţiune;
- studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi formulării unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi;
- realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de gândire;
- formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii;
- perfecţionarea sau crearea unei metodologii de analiză.

Mijloace:
- informare;
- studiu documentar;
- exigenţele beneficiarilor;
- consultarea unor specialişti.

3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare:

- termenul de predare a lucrării;
- volumul surselor de documentare bibliografică.

Întocmirea unei bibliografii minimale (în continuă extindere);
- timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice;
- surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridică;
- o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării: documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţinere publică.

Mijloace:
- eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
- stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică:
- cunoştinţe de matematică, limbi străine;
- sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al firmei, al institutului de cercetare, al centrului de informare-documentare.

4. Studiul surselor bibliografice

Este direcţionat spre:
- cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în alte zone geografice şi studii realizate de către cercetătorii români;
- explicarea fenomenului juridic;
- stabilirea cauzelor şi factorilor lui;
- efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de specialitate;
- întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);
- precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele amânate şi cauzele acestora;
- inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere;
- metodele şi tehnicile de analiză şi calcul;
- valoarea şi limitele acestora;
- precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele acestora date.

Mijloace:
- surse terţiare (referate documentare de sinteză);
- surse secundare (sinteze documentare);
- surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare;
- cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
- consultarea unor specialişti.

5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică

Are drept obiect:
- precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodologice, analize concrete);
- evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic.

În acest demers trebuie să aibă în vedere:
- definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetării;
- evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului juridic;
- principalele erori pe care le săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate (domeniului).

Observarea fenomenului juridic:
− o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul cercetării bibliografice;
− cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
− pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a fenomenului juridic.
− precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;
− relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).

Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor) este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate următoarele abordări: conceptul de sistem al fenomenului juridic şi identificarea variabilelor; stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi independente.

Mijloace şi procedee: alegerea modalităţilor logice (inductive şi mai ales deductive), precum şi a metodelor statistico-matematice de identificare şi testare a variabilelor-factori. Această alegere se face în raport cu:
- calitatea fenomenului şi rezultatele analizei cauzale;
- datele necesare şi datele disponibile;
- opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din domeniu;
- consultarea specialiştilor cu privire la: modelul ales;
- la rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor);
- rezervarea timpului necesar celorlalte etape;
- evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat;
- căile de eliminare a acestor neajunsuri.

6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării

Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificată);
• utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum sunt: o formă de experiment; stimularea; scenariul; prognoză;
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în vederea fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei);
• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu menţionarea cauzelor corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice;
• relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a variatelor neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi asigurării unor date calitativ superioare;
• timpul necesar celorlalte etape.

7. Redactarea lucrării
Se realizează prin:
• definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consul-tarea unor specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezul-tatelor cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formulării şi verificării ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind fenomenul economic practic, studiat;
• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul lucrării şi ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele, introducerea şi rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume şi de termeni, bibliografia);
• redactarea propriu-zisă; alegerea modelului de redactare conve-nabil fiecăruia;
• definitivarea redactării lucrării pe baza: observaţiilor şi suges-tiilor beneficiarului şi ale altor specialişti; propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;
• alegerea modelului de procesare.

8. Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării
Presupune: un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a concluziilor lucrării; precizarea algoritmului de succes al expunerii; satisfacerea altor exigenţe şi reguli.
9. Refacerea lucrării se realizează pe baza: observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice; timpului rămas disponibil pentru refacere.
10. Predarea la beneficiar se face: la data iniţial stabilită prin contract; către editură, şef ierarhic, firmă.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Răboacă, Gh., D., Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
2. Chelcea, S, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 200
3. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
4. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.