Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 12 (note de lectură)
B. Organele colegiale de conducere ale Bisericii
Sinoadele şi corporaţiile bisericeşti
Organele colegiale sau colective de conducere ale Bisericii se numesc sinoade.
1. Sinodalitatea şi felurile sinoadelor
Prin sinodalitate se înţelege rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub forma de sinoade, adică sub forma de organe colegiale ori colective.
Pe drumul spre Emaus, când Sfinţii Apostoli s-au sfădit pentru întâietate, Domnul a refuzat să instituie între ei vreun organ individual de conducere al Bisericii, motivând că aceasta ar însemna să se orienteze după modul de conducere autocrată şi tiranică a unor căpetenii singulare din fruntea acelor state ale lumii vechi, în care se ajunsese la un asemenea sistem.
De la Sfinţii Apostoli ni s-au păstrat hotărârile pe care le-au luat în chip sinodal în cadrul întrunirii de la Ierusalim (50-51 a.D.).
Obligaţi să practice dragostea creştină, dar în acelaşi timp să se şi supună autorităţii de conducere a Bisericii, membrii Bisericii din toate cele trei stări ale ei se găsesc în situaţia de a căuta să sfătuiască sau să împace în permanenţă dragostea cu autoritatea în aşa fel încât niciuna să nu devină negarea celeilalte.
După modul de întrunire şi după proporţiile lor, sinoadele se pot împărţi în:
a) sinoade ocazionale;
b) sinoade periodice;
c) sinoade permanente;
d) sinoade ecumenice.
Sinoadele ocazionale sunt cele mai vechi forme sinodale şi încep chiar cu Sinodul apostolic.
În epoca apostolică, pot fi împărţite în două categorii:
a) sinoade ale episcopilor vecini, care se întruneau pentru alegeri de episcopi, pentru judecarea episcopilor şi pentru orice probleme care depăşeau competenţa unui singur episcop (schismele, ereziile, chestiunile litigioase);
b) sinoade ale unor unităţi bisericeşti mai mari.
Sinoadele periodice sunt sinoadele care se întrunesc la anumite soroace stabilite prin canoane. Ele pot fi:
a) sinoade premitropolitane, constituite în cadrul etnic sau geografic;
b) sinoade mitropolitane;
c) sinoade exarhale;
d) sinoade patriarhale;
e) sinoade periodice ale Bisericilor autocefale vechi şi noi.
Sinoadele permanente sunt o formă sinodală târzie, care s-a născut şi s-a impus cu timpul în practica unor centre bisericeşti mai mari din vechime, mai mult ca sinoade ce se întruneau frecvent din pricina numeroaselor trebuinţe ce le reclamau, iar mai târziu în chip permanent cu adevărat.
Sinoadele ecumenice reprezintă cea mai înaltă formă de expresie ce i s-a putut da principiului sinodalităţii. Au avut un caracter ocazional şi sunt cele mai reprezentative sinoade ale Bisericii.
După modul de alcătuire, sinoadele se împart în:
a) sinoade arhiereşti sau episcopale ;
b) sinoade mixte, alcătuite din reprezentanţi ai tuturor celor trei stări în care sunt împărţiţi membrii Bisericii.
Niciunul din Sinoadele ecumenice n-a fost sinod exclusiv arhieresc, ci doar mixt.
În Biserica noastră există trei forme sinodale episcopale:
a) Sfântul Sinod (sinodul plenar al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române);
b) sinodul permanent;
c) sinoadele mitropolitane.
Atribuţiile Sfântului Sinod sunt:
a) a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi celelalte Biserici Ortodoxe;
b) a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului în Biserica Ortodoxă Română;
c) a trata orice chestiune dogmatică, canonică şi a cultului şi a o rezolva în conformitate cu învăţătura Bisericii Ecumenice a Răsăritului;
d) a-şi da avizul asupra proiectelor de legi referitoare la Biserica Ortodoxă Română;
e) a examina dacă alegerile de patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi s-au săvârşit cu respectarea normelor legale în vigoare şi dacă cei aleşi îndeplinesc condiţiunile canonice;
f) a emite gramata pentru întronizarea patriarhului;
g) a alege, când ar fi cazul, pe episcopii românilor ortodocşi de peste hotare;
h) a hotărâ asupra cererilor de retragere a membrilor săi;
i) a acorda concedii mai mari de trei luni membrilor săi;
j) a judeca cu competenţă exclusivă şi în conformitate cu dispoziţiile sfintelor canoane pe membrii săi pentru abaterile bisericeşti de orice natură;
k) a judeca recursurile în materie de caterisire;
l) a îndruma şi supraveghea ca activitatea organelor executive din eparhii, mitropolii şi de la patriarhie să se desfăşoare potrivit normelor legale;
m) a iniţia, autoriza şi supraveghea tipărirea de cărţi de ritual şi de icoane religioase pentru trebuinţele cultului;
n) a executa toate atribuţiile legale cu privire la învăţământul pentru pregătirea personalului cultului de toate gradele;
o) a stabili programele şi normele activităţii de catehizare;
p) a lua măsuri pentru promovarea vieţii religioase şi a moralităţii clerului;
q) a iniţia, autoriza şi supraveghea traducerea, editarea şi răspândirea Sfintei Scripturi, atât pentru uzul clerului, cât şi al credincioşilor;
r) a iniţia, autoriza şi supraveghea răspândirea a tot felul de cărţi şi obiecte cu caracter religios, pentru întărirea moralităţii şi religiozităţii credincioşilor;
s) a supraveghea şi controla, din punct de vedere dogmatic, moral şi artistic, operele de literatură şi artă bisericească ortodoxă;
t) a hotărâ conform canoanelor şi asupra chestiunilor de orice natură care intră în competenţa sa, precum şi asupra vreunui alt organ bisericesc;
u) a interpreta cu caracter obligatoriu pentru toate organele bisericeşti, dispoziţiile statutare sau regulamentare proprii.
Sfântul Sinod se compune din patriarh (ca preşedinte), şi toţi mitropoliţii, arhiepiescopii, episcopii, episcopii vicari şi arhiereii vicari în funcţiune (ca membri).
În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod funcţionează Sinodul Permanent. Se compune din patriarh şi mitropoliţi.
Sinodul mitropolitan este alcătuit din mitropolit (ca preşedinte) şi arhiepiscopii, episcopii şi episcopii vicari şi arhiereii vicari în funcţiune în cadrul unei mitropolii.
Sinoadele mixte sunt sinoadele formate din episcopii întruniţi laolaltă cu clericii din celelalte trepte ale preoţiei, cu reprezentanţi ai credincioşilor şi cu monahi.
Niciun sinod de nici un fel nu a întreprins o legiferare sistematică şi completă a Bisericii, ci s-a limitat fiecare la trebuinţele momentului de atunci, stabilind norme mai ales în chestiuni în care acestea deveniseră necesare din pricina neorânduielilor sau neînţelegerii.
În B.O.R. sinoadele mixte se numesc adunări, şi acestea există la fiecare nivel:
a) Adunarea Naţională Bisericească la nivel de Patriarhie, alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi de adunările eparhiale respective - este organul reprezentativ central al B.O.R. pentru toate chestiunile economice, administrative, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa Sfântului Sinod;
b) Adunarea Eparhială, alcătuită din reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni şi este organul deliberativ pentru toate chestiunile administrative, culturale şi economice ale eparhiei, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa episcopului sau arhiepiscopului;
c) Adunarea Parohială la nivel de parohie, ca organ deliberativ, este compusă din toţi bărbaţii credincioşi majori ai parohiei, de sine stătători, nepătaţi şi care îşi îndeplinesc îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei.
2. Sinodul apostolic şi sinoadele din veacurile primare ale Bisericii
Despre Sinodul apostolic există o relatare autentică în capitolul 15 al Faptelor Apostolilor. Principala cauză care a determinat întrunirea sinodului a fost disputa care se stârnise între creştinii iudaizanţi, proveniţi dintre evrei, şi între creştinii proveniţi dintre neiudei. Obiectul disputei îl forma obligativitatea legii mozaice, sau neobligativitatea acesteia, pentru creştini. Iudaizanţii erau pentru, dorind să transforme această teză într-o normă obligatorie. Creştinii proveniţi dintre păgâni i se opuneau.
Astfel, creştinii iudaizanţi socoteau tăierea împrejur ca un act cu caracter dogmatic, socotind că trebuie păstrată şi în legea nouă, întrucât legea nouă înseamnă o împlinire a celei vechi, iar nu o anulare a acesteia. Este drept că pentru, credinţa veterotestamentară tăierea împrejur avea un caracter dogmatic foarte pronunţat, reprezentând simbolul legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu. Pentru creştinii proveniţi dintre păgâni, modul în care li se propovăduise credinţa cea nouă nu-i lega de rânduielile Vechiului Testament sau ale legii vechi.
O altă problemă era aceea a unui separatism de tip veterotestamentar al creştinilor iudaizanţi faţă de nemozaici. Se pare că problemele fuseseră amplificate şi de faptul că o parte din cârmuitorii Bisericii nu luaseră o atitudine precisă şi constantă în această problemă.
Prima hotărâre pe care a adus-o Sinodul Apostolic este aceea prin care se declară neobligativitatea pentru credincioşii Bisericii a tăierii împrejur. A doua hotărâre cuprinde obligarea credincioşilor de a se abţine de la consumarea cărnurilor sacrificate idolilor, a sângelui şi a animalelor sugrumate şi abţinerea de la desfrânare.
“Sfinţii Apostoli au lăsat urmaşilor lor şi întregii Biserici, prin Sinodul Apostolic, nu numai un model care să servească pentru constituirea şi lucrarea celei mai înalte autorităţi bisericeşti, ci şi mărturia clară, fără de replică, a inexistenţei vreunei autorităţi personale sau individuale supreme în Biserică, arătând totodată că nici într-un caz nu trebuie să fie admisă vreo astfel de autoritate, nici chiar dacă ea ar fi putut fi reprezentată de vreun Apostol." (p. 397)
După modelul Sinodului apostolic şi după exemplul Sfinţilor Apostoli, în veacurile cele dintâi care au urmat după epoca apostolică, s-au întrunit în diverse părţi ale Bisericii tot felul de sinoade, spre a dezbate şi soluţiona probleme mai deosebite pentru Biserică.
3. Sinoadele endemice, sinoadele locale şi alte organe de conducere sinodală. Pentarhia şi tetrarhia
Sub numele de sinoade endemice se înţelege o categorie de sinoade care iniţial au fost ocazionale şi apoi s-au dezvoltat în sensul unei periodicităţi caracteristice prin termene scurte, ca pe urmă să devină sinoade permanente.
Sinoadele endemice întrunite la Constantinopol au dobândit o însemnătate mai mare, atât prin faptul că Roma nouă devenise şi centrul Bisericii ecumenice, cât şi pentru că practica lor a durat mai mult la Constantinopol decât la alte centre.
Unele dintre sinoadele endemice au fost sinoade mixte, iar altele au fost sinoade episcopale.
Se poate spune că unele sinoade endemice au suplinit sinoadele ecumenice, până când s-a ajuns la o nouă formă sinodală, care să suplinească forma sinoadelor interotodoxe sau panortodoxe.
Sinoadele endemice s-au transformat în sinoade permanente, pe lângă Patriarhia din Constantinopol, prin reforma de la 1764 a patriarhului Samuil I, şi trecând prin noua reglementare de la 1860, ele există ca atare până azi la centrul patriarhal din Constantinopol.
După acest model s-au constituit sinoade permanente şi în Bisericile Autocefale Ortodoxe.
Sub numele de sinoade locale ne sunt cunoscute 11 sinoade, de la care ni s-au păstrat canoane în cuprinsul codului canonic al ortodoxiei. În enumerare cronologică, este vorba despre :
a) Ancira (314 a.D.) – 25 canoane ;
b) Neocezareea (315 a.D.) – 7 canoane ;
c) Gangra (340 a.D.) – 21 canoane ;
d) Antiohia (341 a.D.) – 25 canoane ;
e) Laodiceea (343 a.D.) – 60 canoane ;
f) Sardica (343 a.D.) – 21 canoane ;
g) Constantinopol (394 a.D.) – 1 canon ;
h) Cartagina (419 a.D.) – 133 canoane ;
i) Constantinopol (861 a.D.) – 17 canoane ;
j) Constantinopol (879 a.D.) – 3 canoane ;
k) Cartagina (256 a.D.) – 1 canon.
Paralel cu dezvoltarea celorlalte organe colective, sinodale, de conducere a Bisericii, organe de proporţii mai mari de obicei, adică formate dintr-un număr mai mare de episcopi, la un moment dat a apărut în Biserică şi un organ colectiv restrâns, format din principalele cinci căpetenii mari ale Bisericii, care dobândiseră titlul de patriarhi. Acest organ s-a numit pentarhie, adică conducerea prin cinci.
Cum însă, datorită neînţelegerilor care au dus la îndepărtarea treptată a Romei de celelalte scaune patriarhale, sau la retragerea acesteia din pentarhie, teoria şi practica pentarhiei au fost mai întâi suplinite de teoria şi pratica tetrarhiei, iar pe urmă a fost şi înlocuită de aceasta, după marea schismă (1054).
4. Sinoadele ecumenice
a. Originea, natura şi însemnătatea lor
Biserica a recunoscut ca având caracter de sinod ecumenic numai şapte dintre sinoadele întrunite ca sinoade generale sau reprezentative:
a) Sinodul I de la Niceea (325 a.D.);
b) Sinodul II de la Constantinopol (381 a.D.);
c) Sinodul III de la Efes (431 a.D.);
d) Sinodul IV de la Calcedon (451 a.D.);
e) Sinodul V de la Constantinopol (553 a.D.);
f) Sinodul VI de la Constantinopol (680-692 a.D.);
g) Sinodul VII de la Niceea (787 a.D.).
La început, acestor sinoade nu li s-a zis ecumenice, şi noţiunea de ecumenicitate, în accepţiunea ei curentă, nu a fost cunoscută timp îndelungat. Primele două sinoade (Niceea 325 şi Constantinopol 381) au fost numite după numărul părinţilor care au participat la ele (Sinodul celor 318 părinţi de la Niceea şi Sinodul celor 150 părinţi de la Constantinopol).
Cu prilejul celui de-al doilea Sinod ecumenic s-a discutat partea a doua a Simbolului de Credinţă, căutându-se a se defini cât mai precis doctrina ortodoxă, punându-se şi problema ecumenicităţii, în sens extensiv-teritorial, de universalitate. Canonul 6 al acestui sinod foloseşte noţiunea de “sinod ecumenic”.
Sinodul ecumenic este cea mai înaltă autoritate văzută a Bisericii şi totodată cea mai înaltă formă sinodală realizată în Biserică. Însă sinodul ecumenic nu are caracterul necesităţii pentru Biserică, aceasta poate exista şi fără el, fără împuţinare sau fără ştirbire a naturii, a mijloacelor şi a misiunii sale.
b. Convocarea, structura şi hotărârile sinoadelor ecumenice
Fără “darul de sus” şi fără toată darea cea desăvârşită care pogoară de la Părintele luminilor, încercarea de a convoca sau de a întruni la anumite soroace şi după anumite reguli un sinod ecumenic este o încercare zadarnică, fără şansă de a determina întrunirea şi realizarea cu adevărat a unui sinod ecumenic. Abia dacă este ascultată de Domnul ruga râvnitorilor pentru lucrarea sfintei Biserici, un astfel de sinod poate primi binecuvântarea cerească şi se poate transforma într-un adevărat sinod ecumenic, dar acest lucru nu se poate şti decât după cum se vede din lucrările sinodului, întrunit ca ecumenic, dacă el s-a bucurat sau nu de asistenţa Duhului Sfânt.
Principalele reguli ce au fost stabilite în legătură cu Sinodul Ecumenic au fost clasificate în :
a) condiţii interne ;
b) condiţii externe.
Condiţii externe : să se discute numai problemele de interes general pentru întreaga Biserică şi apoi hotărârile să fie primite de întregul episcopat al Bisericii.
Sinoadele ecumenice au tratat actele următoare :
a) definirea dogmelor de credinţă, în baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor în formă de mărturisiri sau definiţii;
b) judecarea învăţăturilor noi de credinţă, ivite în diferite Biserici;
c) examinarea şi întărirea tradiţiei bisericeşti, precum şi înlăturarea tradiţiilor false;
d) revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare;
e) stabilirea de norme în legătură cu organizarea întregii Biserici, cu privire specială la stabilirea drepturilor Bisericilor particulare;
f) stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti;
g) exercitarea supremei puteri judecătoreşti asupra conducătorilor bisericeşti şi chiar asupra Bisericilor particulare.
În privinţa convocării sinodului ecumenic, toate au fost convocate de către împărat şi nici un sinod ecumenic n-a fost convocat de vreun papă sau de vreun alt patriarh.
Câteva teze legate de posibilitatea ca un nou sinod ecumenic să fie convocat de către Patriarhul ecumenic:
- Bisericile autocefale sunt egale între ele, deci şi căpeteniile lor sunt egale între ele, sub raportul poziţiei şi drepturilor jurisdicţionale care le revin.
- Ierarhia scaunelor şi a Bisericilor autocefale nu este de natură jurisdicţională, ci de natură onorifică.
- Între invitarea la o consfătuire sau la un sinod şi între convocarea unui corp sinodal sau a cuiva la o consfătuire este o deosebire esenţială.
- Convocarea unui sinod al întregii Biserici este un act de jurisdicţie, care prin natura lui depăşeşte privilegiile de onoare ale oricăror Biserici autocefale şi ale oricăror căpetenii. Dreptul de a convoca nu-l are nimeni în Ortodoxie, nici ca drept personal, nici ca drept al unui anumit scaun sau al unei anumite Biserici, nefiind oferit sau recunoscut de nimeni acestora, nici prin sinoade, nici prin obicei şi nici prin consensul expres al întregii Biserici.
- Ideea întrunirii unui sinod interortodox sau unui sinod ecumenic poate fi a oricărei Biserici autocefale. O consultare prealabilă a tuturor Bisericilor autocefale surori, cu arătarea motivelor pentru care solicită întrunirea unui astfel de for bisericesc interortodox sau ecumenic, şi eventual cu indicarea spre consultare, a uneia dintre Bisericile autocefale care să purceadă în numele tuturor la cele de urmare, poate să fie iniţiată de însăşi Biserica autocefală care vine cu această idee.
- Atât convocarea cât şi prezidarea unui corp sinodal general ortodox trebuie să fie hotărâte prin înţelegerea dintre sinoadele Bisericilor autocefale.
La sinoadele ecumenice au fost convocaţi şi au participat nu numai episcopi, ci şi alţi clerici, laici şi chiar monahi.
c. Sinoade şi consfătuiri panortodoxe
După 1054 şansele întrunirii unui sinod ecumenic după asemănarea celor şapte nu numai că au devenit mai mici, dar chiar au dispărut. Biserica din Apus şi-a întrunit sinoadele ei, iar Biserica din Răsărit şi-a întrunit sinoade proprii.
De la 1054 până la 1453, data căderii Constantinopolului sub turci, Patriarhia de la Constantinopol a fost centrul Bisericii Ortodoxe, chiar şi al aceleia care se găsea sub ocupaţie arabă şi turcă.
Sinoadele şi corporaţiile bisericeşti
Organele colegiale sau colective de conducere ale Bisericii se numesc sinoade.
1. Sinodalitatea şi felurile sinoadelor
Prin sinodalitate se înţelege rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub forma de sinoade, adică sub forma de organe colegiale ori colective.
Pe drumul spre Emaus, când Sfinţii Apostoli s-au sfădit pentru întâietate, Domnul a refuzat să instituie între ei vreun organ individual de conducere al Bisericii, motivând că aceasta ar însemna să se orienteze după modul de conducere autocrată şi tiranică a unor căpetenii singulare din fruntea acelor state ale lumii vechi, în care se ajunsese la un asemenea sistem.
De la Sfinţii Apostoli ni s-au păstrat hotărârile pe care le-au luat în chip sinodal în cadrul întrunirii de la Ierusalim (50-51 a.D.).
Obligaţi să practice dragostea creştină, dar în acelaşi timp să se şi supună autorităţii de conducere a Bisericii, membrii Bisericii din toate cele trei stări ale ei se găsesc în situaţia de a căuta să sfătuiască sau să împace în permanenţă dragostea cu autoritatea în aşa fel încât niciuna să nu devină negarea celeilalte.
După modul de întrunire şi după proporţiile lor, sinoadele se pot împărţi în:
a) sinoade ocazionale;
b) sinoade periodice;
c) sinoade permanente;
d) sinoade ecumenice.
Sinoadele ocazionale sunt cele mai vechi forme sinodale şi încep chiar cu Sinodul apostolic.
În epoca apostolică, pot fi împărţite în două categorii:
a) sinoade ale episcopilor vecini, care se întruneau pentru alegeri de episcopi, pentru judecarea episcopilor şi pentru orice probleme care depăşeau competenţa unui singur episcop (schismele, ereziile, chestiunile litigioase);
b) sinoade ale unor unităţi bisericeşti mai mari.
Sinoadele periodice sunt sinoadele care se întrunesc la anumite soroace stabilite prin canoane. Ele pot fi:
a) sinoade premitropolitane, constituite în cadrul etnic sau geografic;
b) sinoade mitropolitane;
c) sinoade exarhale;
d) sinoade patriarhale;
e) sinoade periodice ale Bisericilor autocefale vechi şi noi.
Sinoadele permanente sunt o formă sinodală târzie, care s-a născut şi s-a impus cu timpul în practica unor centre bisericeşti mai mari din vechime, mai mult ca sinoade ce se întruneau frecvent din pricina numeroaselor trebuinţe ce le reclamau, iar mai târziu în chip permanent cu adevărat.
Sinoadele ecumenice reprezintă cea mai înaltă formă de expresie ce i s-a putut da principiului sinodalităţii. Au avut un caracter ocazional şi sunt cele mai reprezentative sinoade ale Bisericii.
După modul de alcătuire, sinoadele se împart în:
a) sinoade arhiereşti sau episcopale ;
b) sinoade mixte, alcătuite din reprezentanţi ai tuturor celor trei stări în care sunt împărţiţi membrii Bisericii.
Niciunul din Sinoadele ecumenice n-a fost sinod exclusiv arhieresc, ci doar mixt.
În Biserica noastră există trei forme sinodale episcopale:
a) Sfântul Sinod (sinodul plenar al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române);
b) sinodul permanent;
c) sinoadele mitropolitane.
Atribuţiile Sfântului Sinod sunt:
a) a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi celelalte Biserici Ortodoxe;
b) a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului în Biserica Ortodoxă Română;
c) a trata orice chestiune dogmatică, canonică şi a cultului şi a o rezolva în conformitate cu învăţătura Bisericii Ecumenice a Răsăritului;
d) a-şi da avizul asupra proiectelor de legi referitoare la Biserica Ortodoxă Română;
e) a examina dacă alegerile de patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi s-au săvârşit cu respectarea normelor legale în vigoare şi dacă cei aleşi îndeplinesc condiţiunile canonice;
f) a emite gramata pentru întronizarea patriarhului;
g) a alege, când ar fi cazul, pe episcopii românilor ortodocşi de peste hotare;
h) a hotărâ asupra cererilor de retragere a membrilor săi;
i) a acorda concedii mai mari de trei luni membrilor săi;
j) a judeca cu competenţă exclusivă şi în conformitate cu dispoziţiile sfintelor canoane pe membrii săi pentru abaterile bisericeşti de orice natură;
k) a judeca recursurile în materie de caterisire;
l) a îndruma şi supraveghea ca activitatea organelor executive din eparhii, mitropolii şi de la patriarhie să se desfăşoare potrivit normelor legale;
m) a iniţia, autoriza şi supraveghea tipărirea de cărţi de ritual şi de icoane religioase pentru trebuinţele cultului;
n) a executa toate atribuţiile legale cu privire la învăţământul pentru pregătirea personalului cultului de toate gradele;
o) a stabili programele şi normele activităţii de catehizare;
p) a lua măsuri pentru promovarea vieţii religioase şi a moralităţii clerului;
q) a iniţia, autoriza şi supraveghea traducerea, editarea şi răspândirea Sfintei Scripturi, atât pentru uzul clerului, cât şi al credincioşilor;
r) a iniţia, autoriza şi supraveghea răspândirea a tot felul de cărţi şi obiecte cu caracter religios, pentru întărirea moralităţii şi religiozităţii credincioşilor;
s) a supraveghea şi controla, din punct de vedere dogmatic, moral şi artistic, operele de literatură şi artă bisericească ortodoxă;
t) a hotărâ conform canoanelor şi asupra chestiunilor de orice natură care intră în competenţa sa, precum şi asupra vreunui alt organ bisericesc;
u) a interpreta cu caracter obligatoriu pentru toate organele bisericeşti, dispoziţiile statutare sau regulamentare proprii.
Sfântul Sinod se compune din patriarh (ca preşedinte), şi toţi mitropoliţii, arhiepiescopii, episcopii, episcopii vicari şi arhiereii vicari în funcţiune (ca membri).
În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod funcţionează Sinodul Permanent. Se compune din patriarh şi mitropoliţi.
Sinodul mitropolitan este alcătuit din mitropolit (ca preşedinte) şi arhiepiscopii, episcopii şi episcopii vicari şi arhiereii vicari în funcţiune în cadrul unei mitropolii.
Sinoadele mixte sunt sinoadele formate din episcopii întruniţi laolaltă cu clericii din celelalte trepte ale preoţiei, cu reprezentanţi ai credincioşilor şi cu monahi.
Niciun sinod de nici un fel nu a întreprins o legiferare sistematică şi completă a Bisericii, ci s-a limitat fiecare la trebuinţele momentului de atunci, stabilind norme mai ales în chestiuni în care acestea deveniseră necesare din pricina neorânduielilor sau neînţelegerii.
În B.O.R. sinoadele mixte se numesc adunări, şi acestea există la fiecare nivel:
a) Adunarea Naţională Bisericească la nivel de Patriarhie, alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi de adunările eparhiale respective - este organul reprezentativ central al B.O.R. pentru toate chestiunile economice, administrative, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa Sfântului Sinod;
b) Adunarea Eparhială, alcătuită din reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni şi este organul deliberativ pentru toate chestiunile administrative, culturale şi economice ale eparhiei, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa episcopului sau arhiepiscopului;
c) Adunarea Parohială la nivel de parohie, ca organ deliberativ, este compusă din toţi bărbaţii credincioşi majori ai parohiei, de sine stătători, nepătaţi şi care îşi îndeplinesc îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei.
2. Sinodul apostolic şi sinoadele din veacurile primare ale Bisericii
Despre Sinodul apostolic există o relatare autentică în capitolul 15 al Faptelor Apostolilor. Principala cauză care a determinat întrunirea sinodului a fost disputa care se stârnise între creştinii iudaizanţi, proveniţi dintre evrei, şi între creştinii proveniţi dintre neiudei. Obiectul disputei îl forma obligativitatea legii mozaice, sau neobligativitatea acesteia, pentru creştini. Iudaizanţii erau pentru, dorind să transforme această teză într-o normă obligatorie. Creştinii proveniţi dintre păgâni i se opuneau.
Astfel, creştinii iudaizanţi socoteau tăierea împrejur ca un act cu caracter dogmatic, socotind că trebuie păstrată şi în legea nouă, întrucât legea nouă înseamnă o împlinire a celei vechi, iar nu o anulare a acesteia. Este drept că pentru, credinţa veterotestamentară tăierea împrejur avea un caracter dogmatic foarte pronunţat, reprezentând simbolul legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu. Pentru creştinii proveniţi dintre păgâni, modul în care li se propovăduise credinţa cea nouă nu-i lega de rânduielile Vechiului Testament sau ale legii vechi.
O altă problemă era aceea a unui separatism de tip veterotestamentar al creştinilor iudaizanţi faţă de nemozaici. Se pare că problemele fuseseră amplificate şi de faptul că o parte din cârmuitorii Bisericii nu luaseră o atitudine precisă şi constantă în această problemă.
Prima hotărâre pe care a adus-o Sinodul Apostolic este aceea prin care se declară neobligativitatea pentru credincioşii Bisericii a tăierii împrejur. A doua hotărâre cuprinde obligarea credincioşilor de a se abţine de la consumarea cărnurilor sacrificate idolilor, a sângelui şi a animalelor sugrumate şi abţinerea de la desfrânare.
“Sfinţii Apostoli au lăsat urmaşilor lor şi întregii Biserici, prin Sinodul Apostolic, nu numai un model care să servească pentru constituirea şi lucrarea celei mai înalte autorităţi bisericeşti, ci şi mărturia clară, fără de replică, a inexistenţei vreunei autorităţi personale sau individuale supreme în Biserică, arătând totodată că nici într-un caz nu trebuie să fie admisă vreo astfel de autoritate, nici chiar dacă ea ar fi putut fi reprezentată de vreun Apostol." (p. 397)
După modelul Sinodului apostolic şi după exemplul Sfinţilor Apostoli, în veacurile cele dintâi care au urmat după epoca apostolică, s-au întrunit în diverse părţi ale Bisericii tot felul de sinoade, spre a dezbate şi soluţiona probleme mai deosebite pentru Biserică.
3. Sinoadele endemice, sinoadele locale şi alte organe de conducere sinodală. Pentarhia şi tetrarhia
Sub numele de sinoade endemice se înţelege o categorie de sinoade care iniţial au fost ocazionale şi apoi s-au dezvoltat în sensul unei periodicităţi caracteristice prin termene scurte, ca pe urmă să devină sinoade permanente.
Sinoadele endemice întrunite la Constantinopol au dobândit o însemnătate mai mare, atât prin faptul că Roma nouă devenise şi centrul Bisericii ecumenice, cât şi pentru că practica lor a durat mai mult la Constantinopol decât la alte centre.
Unele dintre sinoadele endemice au fost sinoade mixte, iar altele au fost sinoade episcopale.
Se poate spune că unele sinoade endemice au suplinit sinoadele ecumenice, până când s-a ajuns la o nouă formă sinodală, care să suplinească forma sinoadelor interotodoxe sau panortodoxe.
Sinoadele endemice s-au transformat în sinoade permanente, pe lângă Patriarhia din Constantinopol, prin reforma de la 1764 a patriarhului Samuil I, şi trecând prin noua reglementare de la 1860, ele există ca atare până azi la centrul patriarhal din Constantinopol.
După acest model s-au constituit sinoade permanente şi în Bisericile Autocefale Ortodoxe.
Sub numele de sinoade locale ne sunt cunoscute 11 sinoade, de la care ni s-au păstrat canoane în cuprinsul codului canonic al ortodoxiei. În enumerare cronologică, este vorba despre :
a) Ancira (314 a.D.) – 25 canoane ;
b) Neocezareea (315 a.D.) – 7 canoane ;
c) Gangra (340 a.D.) – 21 canoane ;
d) Antiohia (341 a.D.) – 25 canoane ;
e) Laodiceea (343 a.D.) – 60 canoane ;
f) Sardica (343 a.D.) – 21 canoane ;
g) Constantinopol (394 a.D.) – 1 canon ;
h) Cartagina (419 a.D.) – 133 canoane ;
i) Constantinopol (861 a.D.) – 17 canoane ;
j) Constantinopol (879 a.D.) – 3 canoane ;
k) Cartagina (256 a.D.) – 1 canon.
Paralel cu dezvoltarea celorlalte organe colective, sinodale, de conducere a Bisericii, organe de proporţii mai mari de obicei, adică formate dintr-un număr mai mare de episcopi, la un moment dat a apărut în Biserică şi un organ colectiv restrâns, format din principalele cinci căpetenii mari ale Bisericii, care dobândiseră titlul de patriarhi. Acest organ s-a numit pentarhie, adică conducerea prin cinci.
Cum însă, datorită neînţelegerilor care au dus la îndepărtarea treptată a Romei de celelalte scaune patriarhale, sau la retragerea acesteia din pentarhie, teoria şi practica pentarhiei au fost mai întâi suplinite de teoria şi pratica tetrarhiei, iar pe urmă a fost şi înlocuită de aceasta, după marea schismă (1054).
4. Sinoadele ecumenice
a. Originea, natura şi însemnătatea lor
Biserica a recunoscut ca având caracter de sinod ecumenic numai şapte dintre sinoadele întrunite ca sinoade generale sau reprezentative:
a) Sinodul I de la Niceea (325 a.D.);
b) Sinodul II de la Constantinopol (381 a.D.);
c) Sinodul III de la Efes (431 a.D.);
d) Sinodul IV de la Calcedon (451 a.D.);
e) Sinodul V de la Constantinopol (553 a.D.);
f) Sinodul VI de la Constantinopol (680-692 a.D.);
g) Sinodul VII de la Niceea (787 a.D.).
La început, acestor sinoade nu li s-a zis ecumenice, şi noţiunea de ecumenicitate, în accepţiunea ei curentă, nu a fost cunoscută timp îndelungat. Primele două sinoade (Niceea 325 şi Constantinopol 381) au fost numite după numărul părinţilor care au participat la ele (Sinodul celor 318 părinţi de la Niceea şi Sinodul celor 150 părinţi de la Constantinopol).
Cu prilejul celui de-al doilea Sinod ecumenic s-a discutat partea a doua a Simbolului de Credinţă, căutându-se a se defini cât mai precis doctrina ortodoxă, punându-se şi problema ecumenicităţii, în sens extensiv-teritorial, de universalitate. Canonul 6 al acestui sinod foloseşte noţiunea de “sinod ecumenic”.
Sinodul ecumenic este cea mai înaltă autoritate văzută a Bisericii şi totodată cea mai înaltă formă sinodală realizată în Biserică. Însă sinodul ecumenic nu are caracterul necesităţii pentru Biserică, aceasta poate exista şi fără el, fără împuţinare sau fără ştirbire a naturii, a mijloacelor şi a misiunii sale.
b. Convocarea, structura şi hotărârile sinoadelor ecumenice
Fără “darul de sus” şi fără toată darea cea desăvârşită care pogoară de la Părintele luminilor, încercarea de a convoca sau de a întruni la anumite soroace şi după anumite reguli un sinod ecumenic este o încercare zadarnică, fără şansă de a determina întrunirea şi realizarea cu adevărat a unui sinod ecumenic. Abia dacă este ascultată de Domnul ruga râvnitorilor pentru lucrarea sfintei Biserici, un astfel de sinod poate primi binecuvântarea cerească şi se poate transforma într-un adevărat sinod ecumenic, dar acest lucru nu se poate şti decât după cum se vede din lucrările sinodului, întrunit ca ecumenic, dacă el s-a bucurat sau nu de asistenţa Duhului Sfânt.
Principalele reguli ce au fost stabilite în legătură cu Sinodul Ecumenic au fost clasificate în :
a) condiţii interne ;
b) condiţii externe.
Condiţii externe : să se discute numai problemele de interes general pentru întreaga Biserică şi apoi hotărârile să fie primite de întregul episcopat al Bisericii.
Sinoadele ecumenice au tratat actele următoare :
a) definirea dogmelor de credinţă, în baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor în formă de mărturisiri sau definiţii;
b) judecarea învăţăturilor noi de credinţă, ivite în diferite Biserici;
c) examinarea şi întărirea tradiţiei bisericeşti, precum şi înlăturarea tradiţiilor false;
d) revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare;
e) stabilirea de norme în legătură cu organizarea întregii Biserici, cu privire specială la stabilirea drepturilor Bisericilor particulare;
f) stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti;
g) exercitarea supremei puteri judecătoreşti asupra conducătorilor bisericeşti şi chiar asupra Bisericilor particulare.
În privinţa convocării sinodului ecumenic, toate au fost convocate de către împărat şi nici un sinod ecumenic n-a fost convocat de vreun papă sau de vreun alt patriarh.
Câteva teze legate de posibilitatea ca un nou sinod ecumenic să fie convocat de către Patriarhul ecumenic:
- Bisericile autocefale sunt egale între ele, deci şi căpeteniile lor sunt egale între ele, sub raportul poziţiei şi drepturilor jurisdicţionale care le revin.
- Ierarhia scaunelor şi a Bisericilor autocefale nu este de natură jurisdicţională, ci de natură onorifică.
- Între invitarea la o consfătuire sau la un sinod şi între convocarea unui corp sinodal sau a cuiva la o consfătuire este o deosebire esenţială.
- Convocarea unui sinod al întregii Biserici este un act de jurisdicţie, care prin natura lui depăşeşte privilegiile de onoare ale oricăror Biserici autocefale şi ale oricăror căpetenii. Dreptul de a convoca nu-l are nimeni în Ortodoxie, nici ca drept personal, nici ca drept al unui anumit scaun sau al unei anumite Biserici, nefiind oferit sau recunoscut de nimeni acestora, nici prin sinoade, nici prin obicei şi nici prin consensul expres al întregii Biserici.
- Ideea întrunirii unui sinod interortodox sau unui sinod ecumenic poate fi a oricărei Biserici autocefale. O consultare prealabilă a tuturor Bisericilor autocefale surori, cu arătarea motivelor pentru care solicită întrunirea unui astfel de for bisericesc interortodox sau ecumenic, şi eventual cu indicarea spre consultare, a uneia dintre Bisericile autocefale care să purceadă în numele tuturor la cele de urmare, poate să fie iniţiată de însăşi Biserica autocefală care vine cu această idee.
- Atât convocarea cât şi prezidarea unui corp sinodal general ortodox trebuie să fie hotărâte prin înţelegerea dintre sinoadele Bisericilor autocefale.
La sinoadele ecumenice au fost convocaţi şi au participat nu numai episcopi, ci şi alţi clerici, laici şi chiar monahi.
c. Sinoade şi consfătuiri panortodoxe
După 1054 şansele întrunirii unui sinod ecumenic după asemănarea celor şapte nu numai că au devenit mai mici, dar chiar au dispărut. Biserica din Apus şi-a întrunit sinoadele ei, iar Biserica din Răsărit şi-a întrunit sinoade proprii.
De la 1054 până la 1453, data căderii Constantinopolului sub turci, Patriarhia de la Constantinopol a fost centrul Bisericii Ortodoxe, chiar şi al aceleia care se găsea sub ocupaţie arabă şi turcă.
Trimiteți un comentariu