Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 13 (note de lectură)
C. Bunurile şi averile bisericeşti
1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericeşti
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică independentă de elementele care-l compun. Fluctuaţiile care măresc sau reduc activul sau pasivul nu-i alterează caracterul de universalitate şi nu-l împiedică să rămână o entitate distinctă.
La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o netăgăduită influenţă împărţirea pe care o făceau legile romane:
a) de drept divin;
b) de drept uman.
Cele de drept divin, la rândul lor, se împărţeau în :
a) res sacrae ;
b) res religiosae sanctae,
ambele categorii fiind excluse de la schimb şi fără să poată deveni proprietatea cuiva.
Toate lucrurile de care Biserica are nevoie pentru viaţa ei pământească şi pentru a nu fi împiedicată în ajungerea scopului ei, constituie averea sau patrimoniul Bisericii.
Lucrurile Bisericii se împart în :
a) sacre (cele destinate exclusiv pentru serviciul divin şi consacrate de episcop sau de preot);
b) sfinte ;
c) sfinţite.
Este în vigoare principiul că toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează pentru serviciul divin, fie înăuntrul altarului (potirul, sf. acoperăminte şi toate cele de pe sf. masă), fie înafara altarului (cărţile de ritual, icoanele) nu au nevoie de o binecuvântare specială şi de o consacrare, pentru că iau sfinţire de la Biserică.
Regulamentul B.O.R. consacră următoarea clasificare:
a) bunuri sacre;
b) bunuri comune.
Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin (lăcaşurile de cult, odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.).
Sunt asimilate bunurilor sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile preţioase, adică acelea care au o valoare, fie artistică, fie istorică, fie prin materialul din care sunt confecţionate (picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe).
Sunt bunuri comune cele afectate întreţinerii Bisericii, a slujitorilor ei, operelor culturale şi îndeplinirii celorlalte scopuri ale Bisericii: casele patriarhale, reşedinţele chiriarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile şcolilor bisericeşti, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile cultural-filantropice şi economice, terenurile agricole, păşunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanţele, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar etc).
Doctrina canonică spune că bunurile sacre “nu pot fi înstrăinate şi nici urmărite”, fiind deci inalienabile.
2. Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri
Biserica se aseamănă cu toate celelalte societăţi omeneşti, posedând elemente caracteristice oricărei societăţi. Prin scopul ei şi prin mijloacele spirituale, Biserica se deosebeşte fundamental de celelalte societăţi omeneşti.
Originea averii bisericeşti se găseşte în ofrandele pe care Mântuitorul Hristos le primea, în timpul vieţii sale pământeşti, toate constituind o pungă comună, din care lua pentru trebuinţele Lui şi ale apostolilor, ca şi pentru ajutorarea săracilor.
3. Temeiurile şi formele proprietăţii bisericeşti
Comunitatea creştină din Ierusalim a adoptat în vremea Sfinţilor Apostoli proprietatea comună, lepădându-se de averile particulare, ca formă a lepădării de sine.
Într-o primă etapă, milostenia creştină s-a organizat sub forma agapelor.
Sfinţii Părinţi osândesc pe bogaţi ca şi bogăţia, ca însuşire nelegiuită de bunuri, care aparţin de fapt tuturor după rânduielile naturii, şi prin aceasta după voinţa lui Dumnezeu.
Justin Martirul şi Filosoful relevă faptul că în timpul lui se păstra încă organizarea apostolică, arătând că, în fiecare comunitate, contribuţia membrilor se adună şi se predă episcopului care ajută sau întreţine din acestea pe văduve, pe orfani, pe sărmani, pe bolnavi, pe alţi lipsiţi, pe cei din închisoare şi pe străinii călători.
4. Mijloacele de agonisire a patrimoniului
a. Până la Constantin cel Mare
Credinţa creştinilor era aşa de puternică, încât simţeau o deosebită plăcere să sacrifice o parte din bunurile pe care le aveau, pentru întâmpinarea nevoilor bisericeşti. Nimeni din cei care crezuseră numai spunea că bunurile pe care le are sunt ale lui, ci aparţineau tuturor în comun.
Cel mai d4e seamă mijloc prin care comunitatea creştină şi-a strâns cele necesare cultului, întreţinerii clerului şi ajutorării săracilor, l-au format ofrandele credincioşilor, sub două forme principale:
a) donaţiunea;
b) colecta.
În primele trei secole de existenţă independentă, Biserica nu putea să se gândească la dreptul ei de proprietate, întrucât creştinismul era “religia ilicita”, iar comunităţile lui “collegia ilicita”. În acest context, n-a putut poseda decât patrimoniu mobil, nu şi imobil.
Numărul mare al credincioşilor au făcut ca Biserica să se doteze şi cu imobile: locuri pentru cimitire (areae), biserici pentru cult, clădiri pentru adunări. Se pare că creştinii recurgeau la un subterfugiu juridic, folosind îngăduinţa legilor romane asupra asociaţiilor formate de către oamenii săraci, cu scopul de a-şi asigura o înmormântare mai onorabilă (colllegia tenuiorum, mai târziu collegia funeraticia).
Biserica creştină s-a format, s-a organizat şi a posedat bunuri, în primele veacuri, fără să fie îngăduită de legi, numai ca societate religioasă. Biserica a căutat să obţină toleranţa din partea autorităţilor politice, numai pe motivul că nu prezintă nici o primejdie pentru stat şi ordinea publică. A ajuns să fie tolerată, aşa încât a putut strânge, poseda şi administra un patrimoniu destul de bogat, fără a putea invoca dreptul legal de a poseda.
Situaţia s-a schimbat după edictul din Milan (325 a.D.), când Biserica creştină şi comunităţile ei au obţinut situaţie legală, putând beneficia de legile imperiului şi în privinţa dreptului de a dobândi şi administra bunuri.
b. Mijloace de formare a patrimoniului Bisericii, după Constantin cel Mare
După edictul din Milan, statul s-a arătat foarte generos faţă de Biserică.
1) Donaţia, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc
Creştinii au găsit puternic îndemn în exemplul clericilor, care odată cu hirotonia treceau Bisericii toată averea lor. La fel procedau şi cei care intrau în mănăstire.
Biserica putea să dobândească toate donaţiile care i se făceau, pentru că de la Constantin cel Mare fiecare biserică în parte se bucura de personalitate juridică, şi deci putea să stea în justiţie prin reprezentantul ei.
Biserica însăşi a căutat să folosească, la primirea donaţiilor, formalităţile prevăzute de legile Statului, pentru ca să i se recunoască proprietatea asupra lor şi d.p.d.v. civil, şi astfel proprietatea ei să se bucure de aceeaşi protecţie din partea autorităţilor publice ca oricare altă proprietate privată.
2) Darurile împăraţilor
După convertirea împăraţilor la creştinism, averea bisericească a crescut mult, prin bogatele daruri pe care împăraţii le făceau Bisericilor, fie din averea lor personală, fie din tezaurul public.
3) Cumpărarea
4) Moştenirile, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc
a. Moştenirea testamentară
Testamentele cu scopuri pioase au format pentru Biserică un bogat izvor de dobândire a averii.
b. Moştenirea ab intestas
Succesiunea aceasta are loc când cineva, capabil să aibă un patrimoniu, moare fără moştenitor testamentar, iar beneficiarii sunt rânduiţi de legiuitori în ordinea de preferinţă care ar corespunde afecţiunii celui decedat.
Dreptul bizantin atribuise bunurile celor morţi fără moştenitori Bisericii şi mai ales mănăstirilor, ca să servească la mântuirea sufletului defunctului.
5. Subiectul proprietăţii Bisericii
Legat de această temă s-au formulat diferite teorii, îndeosebi în Apus. S-a susţinut că subiect al proprietăţii bisericeşti poate fi:
a) Mântuitorul Hristos;
b) un înger;
c) un sfânt;
d) săracii;
e) comunitatea bisericească respectivă;
f) autoritatea publică (Statul);
g) Biserica întreagă;
h) Papa.
a. Biserica universală, subiect al proprietăţii bisericeşti
Teoria a fost formulată de câţiva canonişti, încercând să impună pretenţia de superioritate a Bisericii Romei. Fiecare instituţie bisericească reprezintă în afară un subiect al bunurilor bisericeşti, dar acest subiect nu este independent, bunurile Bisericii formând o ramură particulară a întregii averi a Bisericii, un fel de peculium profecticium (adică instituţia peculiului de la tatăl din dreptul roman).
În temeiul acestei teorii, Biserica particulară poate dobândi bunuri, dar proprietatea trece imediat Bisericii universale, ei rămânându-i doar folosinţa.
Partizanii acestei teorii spun că, începând cu Constantin cel Mare, împăraţii îmbrăţişând creştinismul, n-au avut pentru ce să intervină în reglementarea caracterului proprietăţii bisericeşti, ci dimpotrivă, au dat valoare legală regulamentelor adoptate de Biserică, respectându-i concepţia în materie de proprietate.
b. Papa, subiect al întregii proprietăţi bisericeşti
Având putere supremă în Biserică, papa îşi exercită această putere şi în domeniul bunurilor. Codex Juris Canonici a temperat teoria conform căreia Biserica universală ar fi proprietara întregii averi bisericeşti, prevăzând că Pontiful roman este supremul administrator şi împărţitor al tuturor bunurilor bisericeşti.
c. Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, un înger sau un sfânt, subiect al proprietăţii bisericeşti
Susţinătorii acestei teorii au luat ca act de plecare şi de sprijin asemănarea dintre “consacratio” (actul prin care creştinii dau caracter de sfinţenie bisericii şi hramurilor ei), şi “dedicatio” (actul prin care, după concepţia Dreptului roman, anumite bunuri erau trecute în proprietatea zeilor).
La această asemănare s-a pierdut din vedere deosebirea fundamentală dintre divinitate la creştini şi la păgâni, şi că aceste două acte, consacratio şi dedicatio, nu dau naştere la aceleaşi consecinţe juridice.
La romani, dedicatio era un act solemn exercitat în numele poporului roman, printr-un magistrat superior, cu intervenţia unui Pontif, prin care un lucru ieşea complet din patrimoniul particularilor şi rămânea "extra comercium", în proprietatea statului, care trebuia să-i respecte scopul religios.
Prin consacratio bunurile dobândesc caracter de sfinţenie, dar nu ajung proprietatea statului şi nu sunt excluse complet din circuitul comercial. În anumite condiţii unele obiecte cu caracter de sfinţenie pot fi ipotecate, vândute, etc., lucru care nu s-ar fi putut dacă ar fi ajuns proprietatea lui Dumnezeu.
“Concepţia creştinilor despre divintate nu îngăduie să se atribuie oricărei persoane a Sfintei Treimi, calitatea de proprietară a bunurilor bisericeşti. Dacă s-ar admite spre exemplu că Mântuitorul Hristos este proprietar, implicit s-ar admite că El este egal celorlalţi oameni sau persoane juridică şi că poate fi supus la drepturi şi datorii. Dar Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, nu se poate găsi în raporturi juridice din care să rezulte pentru El drepturi şi datorii." (p. 475)
d. Comunitatea bisericească, subiect al proprietăţii bisericeşti
Teza aceasta a fost promovată începând cu Luther, odată cu accentuarea spiritului laicizant în Biserică. Potrivit acestei concepţiuni, unii canonişti au susţinut că subiect al proprietăţii bisericeşti este comunitatea formată din toţi creştinii unei parohii.
Or, a admite această teză revine la a contesta Bisericii personalitatea juridică. “După doctrina şi practica Dreptului Bisericii Ortodoxe Oriental, dacă membrii comunităţii creştine ar fi proprietari ai averii bisericeşti, ei ar trebui să se bucure în acelaşi timp şi de dreptul de administrare şi folosire a acestei averi, acest fapt fiind o consecinţă directă a dreptului de proprietate. Dar canoanele acordă acest drept numai clericilor, nu şi laicilor. Laicii pot numai colabora la administrarea averii bisericeşti, ei fiind datori să înzestreze cu cele de trebuinţă bisericile şi pe preoţii lor." (p. 476)
e. Statul, autoritatea publică subiect al proprietăţii bisericeşti
Ca urma a concepţiei introduse de protestantism şi a doctrinei care exagerează consecinţele principiului suveranităţii absolute a Statului, s-a susţinut că proprietar al averii bisericeşti nu poate să fie decât Statul.
Însă Statul nu poate pretinde dreptul de proprietate asupra bunurilor bisericeşti, nu mai mult decât ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra averii particularilor.
f. Privilegiile averii bisericeşti
Biserica a beneficiat în lumea romană, cu titlul de măsuri reparatorii pentru confiscările suferite în primele trei secole, de scutiri de impozite. Se pare însă că n-a fost vorba despre o scutire generală de impozite, pentru tot patrimoniul Bisericii, ci numai de sarcinile umilitoare (munera sordida) şi de sarcinile noi sau extraordinare. Impozitele ordinare însă trebuiau plătite.
Fără a atinge principiul că Biserica plăteşte numai contribuţiile obişnuite, împăraţii găseau mijlocul să o facă să plătească orice contribuţie dacă aveau nevoie, declarând ordinară o contribuţie care mai înainte fusese umilitoare.
Împăraţii recunosc însă că folosul pe care-l are imperiul, sub această formă, de la bunurile bisericeşti, este mult mai mic decât acela care formează scopul lor principal, şi anume de a ajuta pe cei nevoiaşi, pe săraci, pe infirmi, pe suferinzi, pe văduve şi pe orfani. Pentru aceasta ei întăresc privilegiile de care s-au bucurat bisericile şi bunurile lor, oprind micşorarea lor pentru viitor.
Un alt privilegiu recunoscut bunurilor bisericeşti, îndeosebi locaşurilor de cult, era aşă numitul drept de azil (jus asyli, imunitas localis ecclesiarum), potrivit căruia nu puteau fi ridicaţi cu forţa cei care se refugiau aici, când erau urmăriţi pentru fapte care puteau fi sancţionate chiar prin pedeapsa capitală.
6. Organele competente de administrare a averii bisericeşti
Patrimoniul Bisericii, atât cât s-a putut agonisi la început, era administrat fără prea multe reguli de contabilitate, şi numai cu multă cinste, de către episcop, cu ajutorul clerului de care era nevoie pentru păstorirea comunităţilor creştine. Constituţiile apostolice nu îngăduiau să se ceară socoteală episcopului pentru felul cum se administrează şi se întrebuinţează averea bisericii, căci el va da seamă înaintea lui Dumnezeu.
După ce numărul credincioşilor a crescut şi patrimoniul Bisericii s-a mărit cu clădiri şi cu terenuri întinse, episcopul a fost nevoit să-şi ia ajutoare pentru administrarea acestor bunuri. Uşurarea episcopului în administrarea averii eparhiei s-a realizat sub două forme: pe de o parte prin funcţionarea ajutătorilor (diaconii), pe de altă parte prin descentralizare (crearea de parohii de sine stătătoare).
Nevoia unei cât mai bine administrări a bunurilor bisericeşti a determinat crearea unei funcţii noi, aceea a economului. El chiverniseşte atât averea mobilă cât si cea imobilă. Unii economi au fost clerici, alţii laici (îndeosebi avocaţi). N-a fost îngăduit ca episcopul să pună econom dintre casnicii sau rudele sale. Economul care prin neglijenţă sau prin însuşirea veniturilor ar produce pagube averilor bisericeşti, răspunde cu averea personală.
Rolul economului de pe lângă episcop l-a jucat epitropul în parohie, ales din rândul laicilor.
7. Dreptul de control al Statului
O bună vreme Biserica a respins încercările Statului de a cere socoteală în privinţa administrării averii bisericeşti.
Ulterior, s-au produs apropieri între Biserică şi Stat, iar Biserica nu numai că a primit ajutorul Statului, prin control, ba chiar l-a solicitat. Sistemul prin care economii dădeau socoteală atât episcopului cât şi funcţionarilor Statului, însărcinaţi special cu această atribuţie, a căpătat caracter canonic.
8. Întrebuinţarea averii bisericeşti
La începutul sec. III s-au stabilit câteva reguli, după care pârga sau ofrandele erau destinate întreţinerii episcopului, preoţilor şi diaconilor, iar zeciuiala era folosită pentru întreţinerea săracilor şi a celorlalţi slujitori bisericeşti, care primeau în fiecare lună o parte şi din celelalte venituri.
Mult timp, nici episcopii, nici preoţii şi nici diaconii nu aveau dreptul să ia din veniturile Bisericii mai mult decât le trebuia pentru întreţinere. Dacă vreun cleric, după hirotonire, şi-ar cumpăra ţarini sau orice fel de moşii pe numele lui, se considera că şi-ar fi însuşit bunurile Domnului (numai dacă dovedea prin donaţie sau testament că dobândirea s-a făcut sub fo rmă legală era scos de sub bănuială).
Venitul epitrahilului, adică plata pentru slujbele făcute de păstorul sufletesc, n-a existat la început, orice plată pentru serviciile bisericeşti fiind socotită simonie.
9. Înstrăinarea bunurilor bisericeşti
S-a consacrat principiul inalienabilităţii acestei averi. Odată cu primele canoane au apărut dispoziţii foarte aspre pentru a asigura păstrarea destinaţiei bunurilor bisericeşti.
În principiu este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericeşti, atât a celor imobile:
a) clădiri;
b) ogoare;
c) grădini;
în orice stare s-ar găsi, cât şi a celor mobile:
a) vase;
b) veşminte;
c) cărţi.
Totuşi, s-a îngăduit înstrăinarea unor bunuri, pentru anumite motive:
a) pentru procurarea de vase absolut necesare săvârşirii cultului;
b) pentru plata datoriilor bisericeşti şi aimpozitelor către fisc;
c) pentru construirea de noi imobile şi pentru repararea şi întreţinerea celor existente dar deteriorate;
d) pentru înlăturarea pagubelor pe care le-ar avea de suferit Biserica, prin păstrarea imobilelor care nu aduc nici un venit, dar reclamă cheltuieli pentru întreţinere, imobile situate departe, care nu pot fi administrate;
e) mai ales pentru răscumpărarea captivilor, pentru care se îngăduie vânzarea chiar a vaselor sfinte;
f) pentru ajutorarea săracilor şi a bisericilor ajunse în mare lipsă;
g) pentru ajutorarea Statului când s-ar afla în vădită strâmtoare.
Preoţii nu pot să înstrăineze nimic din averea parohiei fără avizul episcopului. Acesta din urmă nu poate înstrăina nimic din averea eparhiei, fără avizul sinodului.
10. Dreptul ctitoricesc
Creştinii pioşi clădeau biserici pe locurile lor sua pe alte locuri, care corespundeau mai bine ca poziţie, cu mijloace proprii, înzestrându-le cu tot ce era necesar pentru cult şi asigurând totodată întreţinerea clericilor slujitori. Biserica, apreciind sentimentele care determinau pe creştini la asemenea acte, iar pe de altă parte socotind că nimeni altul n-ar putea depune mai mult interes decât aceştia la buna administrare a bunurilor cu care au înzestrat Biserica, pentru asigurarea cultului şi clerului, a recunoscut unor asemenea persoane anumite drepturi cu privire la administrarea averii bisericeşti şi cu privire la numirea clericilor la bisericile respective.
Ctitor este creştinul care, cu învoirea episcopului eparhiei, a zidit cu mijloace proprii o biserică, pe proprietatea sa sau pe a altora, înzestrând-o cu cele necesare pentru săvârşirea cultului divin şi pentru întreţinerea preoţilor şi celorlalţi slujitori bisericeşti.
Ulterior s-a recunoscut statutul de ctitor şi celor care au renovat lăcaşe de cult.
1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericeşti
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică independentă de elementele care-l compun. Fluctuaţiile care măresc sau reduc activul sau pasivul nu-i alterează caracterul de universalitate şi nu-l împiedică să rămână o entitate distinctă.
La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o netăgăduită influenţă împărţirea pe care o făceau legile romane:
a) de drept divin;
b) de drept uman.
Cele de drept divin, la rândul lor, se împărţeau în :
a) res sacrae ;
b) res religiosae sanctae,
ambele categorii fiind excluse de la schimb şi fără să poată deveni proprietatea cuiva.
Toate lucrurile de care Biserica are nevoie pentru viaţa ei pământească şi pentru a nu fi împiedicată în ajungerea scopului ei, constituie averea sau patrimoniul Bisericii.
Lucrurile Bisericii se împart în :
a) sacre (cele destinate exclusiv pentru serviciul divin şi consacrate de episcop sau de preot);
b) sfinte ;
c) sfinţite.
Este în vigoare principiul că toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează pentru serviciul divin, fie înăuntrul altarului (potirul, sf. acoperăminte şi toate cele de pe sf. masă), fie înafara altarului (cărţile de ritual, icoanele) nu au nevoie de o binecuvântare specială şi de o consacrare, pentru că iau sfinţire de la Biserică.
Regulamentul B.O.R. consacră următoarea clasificare:
a) bunuri sacre;
b) bunuri comune.
Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin (lăcaşurile de cult, odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.).
Sunt asimilate bunurilor sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile preţioase, adică acelea care au o valoare, fie artistică, fie istorică, fie prin materialul din care sunt confecţionate (picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe).
Sunt bunuri comune cele afectate întreţinerii Bisericii, a slujitorilor ei, operelor culturale şi îndeplinirii celorlalte scopuri ale Bisericii: casele patriarhale, reşedinţele chiriarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile şcolilor bisericeşti, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile cultural-filantropice şi economice, terenurile agricole, păşunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanţele, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar etc).
Doctrina canonică spune că bunurile sacre “nu pot fi înstrăinate şi nici urmărite”, fiind deci inalienabile.
2. Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri
Biserica se aseamănă cu toate celelalte societăţi omeneşti, posedând elemente caracteristice oricărei societăţi. Prin scopul ei şi prin mijloacele spirituale, Biserica se deosebeşte fundamental de celelalte societăţi omeneşti.
Originea averii bisericeşti se găseşte în ofrandele pe care Mântuitorul Hristos le primea, în timpul vieţii sale pământeşti, toate constituind o pungă comună, din care lua pentru trebuinţele Lui şi ale apostolilor, ca şi pentru ajutorarea săracilor.
3. Temeiurile şi formele proprietăţii bisericeşti
Comunitatea creştină din Ierusalim a adoptat în vremea Sfinţilor Apostoli proprietatea comună, lepădându-se de averile particulare, ca formă a lepădării de sine.
Într-o primă etapă, milostenia creştină s-a organizat sub forma agapelor.
Sfinţii Părinţi osândesc pe bogaţi ca şi bogăţia, ca însuşire nelegiuită de bunuri, care aparţin de fapt tuturor după rânduielile naturii, şi prin aceasta după voinţa lui Dumnezeu.
Justin Martirul şi Filosoful relevă faptul că în timpul lui se păstra încă organizarea apostolică, arătând că, în fiecare comunitate, contribuţia membrilor se adună şi se predă episcopului care ajută sau întreţine din acestea pe văduve, pe orfani, pe sărmani, pe bolnavi, pe alţi lipsiţi, pe cei din închisoare şi pe străinii călători.
4. Mijloacele de agonisire a patrimoniului
a. Până la Constantin cel Mare
Credinţa creştinilor era aşa de puternică, încât simţeau o deosebită plăcere să sacrifice o parte din bunurile pe care le aveau, pentru întâmpinarea nevoilor bisericeşti. Nimeni din cei care crezuseră numai spunea că bunurile pe care le are sunt ale lui, ci aparţineau tuturor în comun.
Cel mai d4e seamă mijloc prin care comunitatea creştină şi-a strâns cele necesare cultului, întreţinerii clerului şi ajutorării săracilor, l-au format ofrandele credincioşilor, sub două forme principale:
a) donaţiunea;
b) colecta.
În primele trei secole de existenţă independentă, Biserica nu putea să se gândească la dreptul ei de proprietate, întrucât creştinismul era “religia ilicita”, iar comunităţile lui “collegia ilicita”. În acest context, n-a putut poseda decât patrimoniu mobil, nu şi imobil.
Numărul mare al credincioşilor au făcut ca Biserica să se doteze şi cu imobile: locuri pentru cimitire (areae), biserici pentru cult, clădiri pentru adunări. Se pare că creştinii recurgeau la un subterfugiu juridic, folosind îngăduinţa legilor romane asupra asociaţiilor formate de către oamenii săraci, cu scopul de a-şi asigura o înmormântare mai onorabilă (colllegia tenuiorum, mai târziu collegia funeraticia).
Biserica creştină s-a format, s-a organizat şi a posedat bunuri, în primele veacuri, fără să fie îngăduită de legi, numai ca societate religioasă. Biserica a căutat să obţină toleranţa din partea autorităţilor politice, numai pe motivul că nu prezintă nici o primejdie pentru stat şi ordinea publică. A ajuns să fie tolerată, aşa încât a putut strânge, poseda şi administra un patrimoniu destul de bogat, fără a putea invoca dreptul legal de a poseda.
Situaţia s-a schimbat după edictul din Milan (325 a.D.), când Biserica creştină şi comunităţile ei au obţinut situaţie legală, putând beneficia de legile imperiului şi în privinţa dreptului de a dobândi şi administra bunuri.
b. Mijloace de formare a patrimoniului Bisericii, după Constantin cel Mare
După edictul din Milan, statul s-a arătat foarte generos faţă de Biserică.
1) Donaţia, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc
Creştinii au găsit puternic îndemn în exemplul clericilor, care odată cu hirotonia treceau Bisericii toată averea lor. La fel procedau şi cei care intrau în mănăstire.
Biserica putea să dobândească toate donaţiile care i se făceau, pentru că de la Constantin cel Mare fiecare biserică în parte se bucura de personalitate juridică, şi deci putea să stea în justiţie prin reprezentantul ei.
Biserica însăşi a căutat să folosească, la primirea donaţiilor, formalităţile prevăzute de legile Statului, pentru ca să i se recunoască proprietatea asupra lor şi d.p.d.v. civil, şi astfel proprietatea ei să se bucure de aceeaşi protecţie din partea autorităţilor publice ca oricare altă proprietate privată.
2) Darurile împăraţilor
După convertirea împăraţilor la creştinism, averea bisericească a crescut mult, prin bogatele daruri pe care împăraţii le făceau Bisericilor, fie din averea lor personală, fie din tezaurul public.
3) Cumpărarea
4) Moştenirile, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc
a. Moştenirea testamentară
Testamentele cu scopuri pioase au format pentru Biserică un bogat izvor de dobândire a averii.
b. Moştenirea ab intestas
Succesiunea aceasta are loc când cineva, capabil să aibă un patrimoniu, moare fără moştenitor testamentar, iar beneficiarii sunt rânduiţi de legiuitori în ordinea de preferinţă care ar corespunde afecţiunii celui decedat.
Dreptul bizantin atribuise bunurile celor morţi fără moştenitori Bisericii şi mai ales mănăstirilor, ca să servească la mântuirea sufletului defunctului.
5. Subiectul proprietăţii Bisericii
Legat de această temă s-au formulat diferite teorii, îndeosebi în Apus. S-a susţinut că subiect al proprietăţii bisericeşti poate fi:
a) Mântuitorul Hristos;
b) un înger;
c) un sfânt;
d) săracii;
e) comunitatea bisericească respectivă;
f) autoritatea publică (Statul);
g) Biserica întreagă;
h) Papa.
a. Biserica universală, subiect al proprietăţii bisericeşti
Teoria a fost formulată de câţiva canonişti, încercând să impună pretenţia de superioritate a Bisericii Romei. Fiecare instituţie bisericească reprezintă în afară un subiect al bunurilor bisericeşti, dar acest subiect nu este independent, bunurile Bisericii formând o ramură particulară a întregii averi a Bisericii, un fel de peculium profecticium (adică instituţia peculiului de la tatăl din dreptul roman).
În temeiul acestei teorii, Biserica particulară poate dobândi bunuri, dar proprietatea trece imediat Bisericii universale, ei rămânându-i doar folosinţa.
Partizanii acestei teorii spun că, începând cu Constantin cel Mare, împăraţii îmbrăţişând creştinismul, n-au avut pentru ce să intervină în reglementarea caracterului proprietăţii bisericeşti, ci dimpotrivă, au dat valoare legală regulamentelor adoptate de Biserică, respectându-i concepţia în materie de proprietate.
b. Papa, subiect al întregii proprietăţi bisericeşti
Având putere supremă în Biserică, papa îşi exercită această putere şi în domeniul bunurilor. Codex Juris Canonici a temperat teoria conform căreia Biserica universală ar fi proprietara întregii averi bisericeşti, prevăzând că Pontiful roman este supremul administrator şi împărţitor al tuturor bunurilor bisericeşti.
c. Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, un înger sau un sfânt, subiect al proprietăţii bisericeşti
Susţinătorii acestei teorii au luat ca act de plecare şi de sprijin asemănarea dintre “consacratio” (actul prin care creştinii dau caracter de sfinţenie bisericii şi hramurilor ei), şi “dedicatio” (actul prin care, după concepţia Dreptului roman, anumite bunuri erau trecute în proprietatea zeilor).
La această asemănare s-a pierdut din vedere deosebirea fundamentală dintre divinitate la creştini şi la păgâni, şi că aceste două acte, consacratio şi dedicatio, nu dau naştere la aceleaşi consecinţe juridice.
La romani, dedicatio era un act solemn exercitat în numele poporului roman, printr-un magistrat superior, cu intervenţia unui Pontif, prin care un lucru ieşea complet din patrimoniul particularilor şi rămânea "extra comercium", în proprietatea statului, care trebuia să-i respecte scopul religios.
Prin consacratio bunurile dobândesc caracter de sfinţenie, dar nu ajung proprietatea statului şi nu sunt excluse complet din circuitul comercial. În anumite condiţii unele obiecte cu caracter de sfinţenie pot fi ipotecate, vândute, etc., lucru care nu s-ar fi putut dacă ar fi ajuns proprietatea lui Dumnezeu.
“Concepţia creştinilor despre divintate nu îngăduie să se atribuie oricărei persoane a Sfintei Treimi, calitatea de proprietară a bunurilor bisericeşti. Dacă s-ar admite spre exemplu că Mântuitorul Hristos este proprietar, implicit s-ar admite că El este egal celorlalţi oameni sau persoane juridică şi că poate fi supus la drepturi şi datorii. Dar Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, nu se poate găsi în raporturi juridice din care să rezulte pentru El drepturi şi datorii." (p. 475)
d. Comunitatea bisericească, subiect al proprietăţii bisericeşti
Teza aceasta a fost promovată începând cu Luther, odată cu accentuarea spiritului laicizant în Biserică. Potrivit acestei concepţiuni, unii canonişti au susţinut că subiect al proprietăţii bisericeşti este comunitatea formată din toţi creştinii unei parohii.
Or, a admite această teză revine la a contesta Bisericii personalitatea juridică. “După doctrina şi practica Dreptului Bisericii Ortodoxe Oriental, dacă membrii comunităţii creştine ar fi proprietari ai averii bisericeşti, ei ar trebui să se bucure în acelaşi timp şi de dreptul de administrare şi folosire a acestei averi, acest fapt fiind o consecinţă directă a dreptului de proprietate. Dar canoanele acordă acest drept numai clericilor, nu şi laicilor. Laicii pot numai colabora la administrarea averii bisericeşti, ei fiind datori să înzestreze cu cele de trebuinţă bisericile şi pe preoţii lor." (p. 476)
e. Statul, autoritatea publică subiect al proprietăţii bisericeşti
Ca urma a concepţiei introduse de protestantism şi a doctrinei care exagerează consecinţele principiului suveranităţii absolute a Statului, s-a susţinut că proprietar al averii bisericeşti nu poate să fie decât Statul.
Însă Statul nu poate pretinde dreptul de proprietate asupra bunurilor bisericeşti, nu mai mult decât ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra averii particularilor.
f. Privilegiile averii bisericeşti
Biserica a beneficiat în lumea romană, cu titlul de măsuri reparatorii pentru confiscările suferite în primele trei secole, de scutiri de impozite. Se pare însă că n-a fost vorba despre o scutire generală de impozite, pentru tot patrimoniul Bisericii, ci numai de sarcinile umilitoare (munera sordida) şi de sarcinile noi sau extraordinare. Impozitele ordinare însă trebuiau plătite.
Fără a atinge principiul că Biserica plăteşte numai contribuţiile obişnuite, împăraţii găseau mijlocul să o facă să plătească orice contribuţie dacă aveau nevoie, declarând ordinară o contribuţie care mai înainte fusese umilitoare.
Împăraţii recunosc însă că folosul pe care-l are imperiul, sub această formă, de la bunurile bisericeşti, este mult mai mic decât acela care formează scopul lor principal, şi anume de a ajuta pe cei nevoiaşi, pe săraci, pe infirmi, pe suferinzi, pe văduve şi pe orfani. Pentru aceasta ei întăresc privilegiile de care s-au bucurat bisericile şi bunurile lor, oprind micşorarea lor pentru viitor.
Un alt privilegiu recunoscut bunurilor bisericeşti, îndeosebi locaşurilor de cult, era aşă numitul drept de azil (jus asyli, imunitas localis ecclesiarum), potrivit căruia nu puteau fi ridicaţi cu forţa cei care se refugiau aici, când erau urmăriţi pentru fapte care puteau fi sancţionate chiar prin pedeapsa capitală.
6. Organele competente de administrare a averii bisericeşti
Patrimoniul Bisericii, atât cât s-a putut agonisi la început, era administrat fără prea multe reguli de contabilitate, şi numai cu multă cinste, de către episcop, cu ajutorul clerului de care era nevoie pentru păstorirea comunităţilor creştine. Constituţiile apostolice nu îngăduiau să se ceară socoteală episcopului pentru felul cum se administrează şi se întrebuinţează averea bisericii, căci el va da seamă înaintea lui Dumnezeu.
După ce numărul credincioşilor a crescut şi patrimoniul Bisericii s-a mărit cu clădiri şi cu terenuri întinse, episcopul a fost nevoit să-şi ia ajutoare pentru administrarea acestor bunuri. Uşurarea episcopului în administrarea averii eparhiei s-a realizat sub două forme: pe de o parte prin funcţionarea ajutătorilor (diaconii), pe de altă parte prin descentralizare (crearea de parohii de sine stătătoare).
Nevoia unei cât mai bine administrări a bunurilor bisericeşti a determinat crearea unei funcţii noi, aceea a economului. El chiverniseşte atât averea mobilă cât si cea imobilă. Unii economi au fost clerici, alţii laici (îndeosebi avocaţi). N-a fost îngăduit ca episcopul să pună econom dintre casnicii sau rudele sale. Economul care prin neglijenţă sau prin însuşirea veniturilor ar produce pagube averilor bisericeşti, răspunde cu averea personală.
Rolul economului de pe lângă episcop l-a jucat epitropul în parohie, ales din rândul laicilor.
7. Dreptul de control al Statului
O bună vreme Biserica a respins încercările Statului de a cere socoteală în privinţa administrării averii bisericeşti.
Ulterior, s-au produs apropieri între Biserică şi Stat, iar Biserica nu numai că a primit ajutorul Statului, prin control, ba chiar l-a solicitat. Sistemul prin care economii dădeau socoteală atât episcopului cât şi funcţionarilor Statului, însărcinaţi special cu această atribuţie, a căpătat caracter canonic.
8. Întrebuinţarea averii bisericeşti
La începutul sec. III s-au stabilit câteva reguli, după care pârga sau ofrandele erau destinate întreţinerii episcopului, preoţilor şi diaconilor, iar zeciuiala era folosită pentru întreţinerea săracilor şi a celorlalţi slujitori bisericeşti, care primeau în fiecare lună o parte şi din celelalte venituri.
Mult timp, nici episcopii, nici preoţii şi nici diaconii nu aveau dreptul să ia din veniturile Bisericii mai mult decât le trebuia pentru întreţinere. Dacă vreun cleric, după hirotonire, şi-ar cumpăra ţarini sau orice fel de moşii pe numele lui, se considera că şi-ar fi însuşit bunurile Domnului (numai dacă dovedea prin donaţie sau testament că dobândirea s-a făcut sub fo rmă legală era scos de sub bănuială).
Venitul epitrahilului, adică plata pentru slujbele făcute de păstorul sufletesc, n-a existat la început, orice plată pentru serviciile bisericeşti fiind socotită simonie.
9. Înstrăinarea bunurilor bisericeşti
S-a consacrat principiul inalienabilităţii acestei averi. Odată cu primele canoane au apărut dispoziţii foarte aspre pentru a asigura păstrarea destinaţiei bunurilor bisericeşti.
În principiu este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericeşti, atât a celor imobile:
a) clădiri;
b) ogoare;
c) grădini;
în orice stare s-ar găsi, cât şi a celor mobile:
a) vase;
b) veşminte;
c) cărţi.
Totuşi, s-a îngăduit înstrăinarea unor bunuri, pentru anumite motive:
a) pentru procurarea de vase absolut necesare săvârşirii cultului;
b) pentru plata datoriilor bisericeşti şi aimpozitelor către fisc;
c) pentru construirea de noi imobile şi pentru repararea şi întreţinerea celor existente dar deteriorate;
d) pentru înlăturarea pagubelor pe care le-ar avea de suferit Biserica, prin păstrarea imobilelor care nu aduc nici un venit, dar reclamă cheltuieli pentru întreţinere, imobile situate departe, care nu pot fi administrate;
e) mai ales pentru răscumpărarea captivilor, pentru care se îngăduie vânzarea chiar a vaselor sfinte;
f) pentru ajutorarea săracilor şi a bisericilor ajunse în mare lipsă;
g) pentru ajutorarea Statului când s-ar afla în vădită strâmtoare.
Preoţii nu pot să înstrăineze nimic din averea parohiei fără avizul episcopului. Acesta din urmă nu poate înstrăina nimic din averea eparhiei, fără avizul sinodului.
10. Dreptul ctitoricesc
Creştinii pioşi clădeau biserici pe locurile lor sua pe alte locuri, care corespundeau mai bine ca poziţie, cu mijloace proprii, înzestrându-le cu tot ce era necesar pentru cult şi asigurând totodată întreţinerea clericilor slujitori. Biserica, apreciind sentimentele care determinau pe creştini la asemenea acte, iar pe de altă parte socotind că nimeni altul n-ar putea depune mai mult interes decât aceştia la buna administrare a bunurilor cu care au înzestrat Biserica, pentru asigurarea cultului şi clerului, a recunoscut unor asemenea persoane anumite drepturi cu privire la administrarea averii bisericeşti şi cu privire la numirea clericilor la bisericile respective.
Ctitor este creştinul care, cu învoirea episcopului eparhiei, a zidit cu mijloace proprii o biserică, pe proprietatea sa sau pe a altora, înzestrând-o cu cele necesare pentru săvârşirea cultului divin şi pentru întreţinerea preoţilor şi celorlalţi slujitori bisericeşti.
Ulterior s-a recunoscut statutul de ctitor şi celor care au renovat lăcaşe de cult.
Trimiteți un comentariu