Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 12)
CAPITOLUL XII
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice
Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să fie aplicate unor cazuri concrete în raport cu specificul acestora.
Realizarea prevederilor normelor juridice se face fie pe calea respectării şi executării lor de către cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de către organele de stat competente.
Organul de aplicare al normei juridice [1] trebuie să selecţioneze acea normă de drept din întregul sistem care se aplică unui caz particular şi individual.
Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului pentru care au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor. Acest fapt necesită interpretarea normelor juridice, este o operaţiune anterioară şi concomitentă cu aplicarea lor, deoarece, ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare.
Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în dreptul roman de către juriştii Romei antice, la început folosind tehnica gramaticală susţinută de Celsus care afirma în acest sens, că, „a şti legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.
În epoca republicană jurisconsulţii romani au scos în evidenţă importanţa şi necesitatea cunoaşterii corecte a sensului termenilor folosiţi în diferite legi folosind raţionamentul juridic deductiv.
În epoca imperială, împăratul Iustinian a interzis comentarea sau interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi la excluderea interpretării private, conform principiului după care „interpretarea legii o poate face doar cel ce a creat-o”.
În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi critici din partea doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii şi care au considerat că judecătorii sunt obligaţi să respecte “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, aceştia reprezentând doar “gura care rosteşte cuvintele legii” [2]. Savigny considera că “legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”.
Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, ci şi interpretului; judecătorul dobândeşte treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii.
Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii: concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru totdeauna din momentul creării ei şi concepţia evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind deci posibilă [3].
Ulterior, interpretarea normei juridice a fost considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru stabilirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului [4].
Înţelegerea corectă a dispoziţiei normei juridice presupune luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul normării.
Necesitatea unei redactări cât mai clare şi mai concise a normelor juridice nu exclude posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. Complexitatea vieţii sociale şi nevoile tot mai extinse ale societăţii [5], fac imposibile uneori pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale ce necesită a fi reglementate, însoţite de faptul că normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri particulare.
Pentru astfel de considerente, interpretarea legii este nu numai necesară [6], dar şi obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente:
- normele juridice nu pot să prevadă la un moment dat varietatea conduitelor viitoare [7];
- în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), se pot ivi fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial;
- legiuitorul foloseşte termeni sintetici, ce concentrează ideile pe care vrea să le exprime, lucru ce impune identificarea situaţiilor care nu au fost enumerate expres în ipoteza normei;
- limbajul juridic are o anumită specificitate atât pentru diferitele ramuri de drept, cât şi faţă de limbajul uzual;
- posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma;
- posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc.
Considerând aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea conţinutului său, pentru cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează.
Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz concret.
Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului.
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea de stabilire a sensului real al ipotezei dispoziţiei şi sancţiunii acestora. Interpretarea juridică este guvernată de principii şi reguli generale care au aplicabilitate în toate ramurile dreptului.
2. Felurile interpretării normelor juridice
În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună, unitară, deci pentru întregul sistem de drept.
Caracterul unitar al interpretării dreptului nu exclude posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care sunt determinate de gradul de codificare al acestora.
Astfel, în dreptul civil se admite instituţia analogiei [8], pe când, în dreptul penal nu se admite interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita interpretării fiind până unde este legea penală.
Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; situaţie în care, interpretarea este autentică, iar atunci când este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară.
După subiectul care face interpretarea dar şi după forţa sa obligatorie, interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială şi neoficială.
Tot în conformitate cu acest criteriu, se pot stabili şi alte tipuri de interpretare, respectiv: interpretarea legislativă, executivă şi judecătorească.
2.1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor juridice.
Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii, interpretarea oficială poate fi de două feluri: generală şi cazuală [9].
a. Interpretarea generală – aceasta este denumită şi interpretare autentică şi este interpretarea făcută de organele cu atribuţii în elaborarea de acte normative, respectiv, de către organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative.
Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat care a emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, cu caracter general obligatoriu şi cu aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman [10], potrivit căruia subiecte ale interpretării autentice pot fi toate organele normative (“cine edictează legea o şi interpretează”).
Actul normativ interpretativ dat posterior celui interpretat, face corp comun cu acesta şi are caracter retroactiv (ex tunc) având aceeaşi forţă juridică, fapt ce se bazează pe prezumţia identităţii de voinţă a organului de interpretare şi de elaborare anterioară a actului normativ.
Obiect al interpretării oficiale autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi toate organele cu drept în elaborarea de acte normative.
Interpretarea legii se poate face exclusiv de către Parlament, sau de către organele de stat care execută legea, prin acte normative inferioare acestuia (hotărâri, ordonanţe, ordine şi instrucţiuni). Aşadar, interpretarea făcută de către organul care a elaborat legea se poate numi şi interpretare legislativă, iar interpretarea ce revine organelor care execută legea se numeşte interpretare executivă.
Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice.
b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti, organe administrative, fiscale, de urmărire etc. cu ocazia soluţionării unor cauze concrete.
Această interpretare se numeşte interpretare oficială concretă.
Când subiectul interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, interpretarea se numeşte interpretare judiciară sau jurisdicţională şi aceasta constituie substanţa jurisprudenţei.
Interpretarea cazuală este o interpretare a unui caz concret ce priveşte direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, în vederea emiterii unui act de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selectate pentru cauza respectivă. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, iar rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul actului de aplicare.
Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o situaţie determinată, aceasta nu exclude posibilitatea ca organele care fac interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date în cauze similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve [11].
În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se acordă forţă obligatorie şi pentru cauze similare ulterioare, aceste hotărâri sunt denumite precedente judiciare şi au caracter de izvor de drept [12]. În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc, deoarece ea nu creează norme juridice ci doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora. [13]
Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări corespunzătoare.
Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra.
În concluzie, putem afirma că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii, iar actul prin care se face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz concret.
2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare teoretică doctrinară [14] sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiinţifice, conferinţe etc.) în scris în operele lor sau oral.
Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică [15]), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice.
În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de exemplu, glosele).
În dreptul contemporan, Codul civil elveţian [16] prevede în art.1 că: ”În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă”.
În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu exercită o influenţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician. Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influenţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.
În literatura juridică de specialitate [17] se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului. Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.
2.3. Principii ale interpretării juridice [18]
Atât doctrina cât şi practica judiciară au relevat o serie de principii metodologice ce au un rol deosebit de important în interpretarea juridică. Aceste principii se presupun şi se condiţionează reciproc, fiind fixate ca şi reguli în codurile de legi, ori sub formă de adagii deduse prin raţionament.
Amintim în acest sens:
- principiul respectării unităţii dintre litera şi spiritul legii, a echilibrului dintre acestea, în scopul evitării abuzului de drept, a încălcării echităţii, a arbitrariului;
- principiul supremaţiei voinţei legiuitorului faţă de voinţa judecătorului care este obligat să-şi întemeieze actele de lege;
- principiul interpretării în limitele legii, conform căruia interpretul nu trebuie să distingă acolo unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus);
- principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară (lex posterior derogat priori), deoarece aceasta este considerată ca fiind actuală şi mai bună decât legea de la care derogă;
- principiul conform căruia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) sau altfel formulat, generalia specialibus non derogant et specialia generalibus derogant.
3. Metodele de interpretare a normelor juridice
3.1. Noţiune şi clasificare
În procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de metode şi procedee în scopul stabilirii sensului exact al normei juridice, domeniului său de aplicare, efectele, finalitatea urmărită şi valorile pe care le ocroteşte.
Cuvântul metodă provine din grecescul methodos care înseamnă „conform cu calea” şi care reprezintă un ansamblu de operaţii raţionale pentru efectuarea unui lucru.
Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete.
Metodele utilizate pentru abordarea şi interpretarea izvoarelor formale ale dreptului pot fi tradiţionale, proprii sau combinate cu tehnici din alte domenii, completate sau modernizate, ori pot fi elaborate tehnici noi în acest scop.
Deşi există o diversitate de procedee de interpretare a normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.
Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză necesară rezultatului interpretării [19].
Indiferent de subiectul care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate face din perspectiva teoriei generale a dreptului după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică.
a. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală presupune examinarea structurii şi formelor gramaticale ale textului normei supuse interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul şi ordinea cuvintelor, legătura dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară.
Direcţiile în care este orientată interpretarea gramaticală sunt: etimologică, sintactică şi stilistică.
Metoda gramaticală denumită şi literală (ad literam), vizează descifrarea textului dispoziţiilor legii prin aplicarea regulilor gramaticale; astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza gramaticală a acestui text ne ajută să înţelegem (cu ajutorul conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului atât în caz de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat. Analiza gramaticală a acestei norme juridice, ne ajută să înţelegem conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.
De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în stabilirea sancţiunilor, îl fac pe judecător să tragă concluzii diferite. Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de la……până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă, se prevede pedeapsa închisorii de la…..până la….sau amenda penală, pedeapsa este în acest caz, alternativă.
Metoda gramaticală se poate folosi de către legiuitor pentru explicarea sensului literal al unor termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, se apreciază că organele de aplicare a dreptului pot apela la interpretarea dată de doctrina sau practica juridiară [20].
b. Metoda sistematică
Metoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în actul normativ sau în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea şi confruntarea cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite.
Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Există norme juridice din partea specială a codurilor care se completează şi se condiţionează prin norme şi principii din partea generală a acestora [21], iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) se completează prin diferite adăugiri realizate cu ajutorul interpretării. De asemenea, dispoziţiile din unele acte normative se interpretează prin stabilirea legăturii cu dispoziţii din alte sisteme normative. De exemplu, art.20 din Constituţie care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului prevede că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România a aderat.”
Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura logică şi indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce reprezintă o unitate formată din părţi interdependente, o construcţie de sistem care îi conferă unicitate. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc.
Interpretarea sistematică se bazează pe o analiză simultană, cumulativă a dispoziţiilor juridice.
c. Metoda istorică
Metoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite şi raţiunea adoptării ei (ratio legis).
Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi.
d. Metoda logică
Metoda logică sau raţională de interpretare a normei juridice este cea mai des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei juridice.
În doctrină [22] se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.
Raţionamentele, argumentele logicii formale, pot fi deductive, inductive, de analogie sunt reguli analogic logice utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine, astfel:
- Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea prin reducerea la absurd a tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este posibilă.
De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de preemţiune este absolut şi exclusiv, fiind un drept real.
- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul dispoziţiilor contradictorii, doar una este adevărată, celelalte fiind excluse.
Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”).
În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în cazul normelor juridice de excepţie, de derogare de la principiu, şi în cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest argument pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a exclus ideea contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod civil, conform căruia “vânzarea nu se poate face între soţi…”, se deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între concubini. Codul civil stipulează, de asemenea, că nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri, per ca contrario, rezultă că toate condiţiile particulare derogă de la legile ce nu diminuează ordinea publică sau bunele moravuri. Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie este posibilă după încetarea tutelei sau după ce persoana minoră a devenit majoră.
- Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o ipoteză neprevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica judiciară [22] se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. De asemenea, dacă actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică. Dacă, de exemplu, există stipulată pentru incapabili interdicţia de vânzare a bunurilor, a fortiori rezultă că acesta nu poate dispune de ele nici prin donaţie.
Raţionamentul acestui argument constă în a admite că, dacă ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară [23].
Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest minus”).
- Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar. [24]
e. Analogia
Analogia este un procedeu frecvent folosit în procesul interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative [25] şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre soluţionare.
Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).
Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există identitate de raţiune trebuie să se aplice un procedeu asemănător. În practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea soluţia potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea formulă: „afacerea nu este încheiată” şi se retrăgea.
În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.
Astfel, art.3 din Codul civil prevede că: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia analogiei. [26]
Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate.
Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei. Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în dreptul penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor. De exemplu, art.147 din Codul penal prevede care anume persoane sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151 precizează care obiecte pot fi asimilate armelor.
În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme:
- analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare
- analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului.
Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale.
Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept.
4. Rezultatele interpretării normelor juridice
După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă.
a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către interpret că, textul normei juridice este clar şi corespunzător conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare, precis şi corect formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.
În cazul interpretăii declarative [27] se constată că între intuiţia legiuitorului şi modul de exprimare al dispoziţiei juridice există un acord, o concordanţă, în sensul că „lex dixit quam volerit”.
De exemplu28, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei.
b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. În această situaţie există discordanţă între textul legii şi voinţa legiuitorului, în sensul că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, urmând ca acesta să se extindă şi la alte situaţii.
De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.
c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii litera legii este mai largă decât conţinutul său real. În aceste situaţii, voinţa legiuitorului este mai largă decât litera legii. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.
În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează.
Interpretarea juridică nu înseamnă că interpretul se poate substitui organului de normare pentru a schimba conţinutul, substanţa unei norme juridice. Acesta poate completa anumite lacune, poate elimina contradicţiile din actul sau actele normative, poate îndrepta dispoziţiile care cuprind erori materiale vădite sau inadvertenţe privind forma unei dispoziţii de drept, cu stricta respectare a regulilor de interpretare. Aşadar, interpretarea actului juridic trebuie făcută în anumite limite, date de elementele formale şi materiale ale acestuia.
BIBLIOGRAFIE
1. Organul de aplicare al normelor juridice este considera şi interpretul acestora; a se vedea în acest sens, Nicolae Popa, op.cit., pag.259. În acest, sens invocăm adagiul latin optima est legum interpres consuetudo, adică practica este cel mai bun interpret al legilor.
2. Ch.Montesquieu, op.cit, vol.1., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag.203.
3. A se vedea în acest sens, Imre Szabó, Interpretarea normelor juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag.22-23.
4. Mircea Djuvara, Drept raţional. Izvoare şi Drept pozitiv, Biblioteca Universitară de Drept, Bucureşti, 1935, pag.33, afirma că: “Oamenii de lege şi după ei legislatorii au tocmai drept sarcină, după împrejurări, de a arăta greşelile şi a completa lacunele, acolo unde ele există, de a preciza concepţiunile şi de a face posibilă şi eficace, prin mijloace potrivite, aplicarea ideilor raţionale astfel degajate”.
5. Nicolae Titulescu, op.cit., pag.75, considera interpretarea legilor ca fiind opera de adaptare a acestora la nevoile sociale.
6. Pentru detalii privind necesitatea interpretării normelor juridice, a se vedea, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.311 şi urm.
7. La lucrările premergătoare Codului Civil francez, Portalis avertiza că este periculos să reglementezi şi să prevezi totul: “A prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atât de extinse, încât este imposibil pentru legislator să prevadă totul”.
8. Conform art.3. din Codul civil, “Judecătorul care va refuza judecarea unei cauze sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”; în lipsa unor reglementări exprese, judecătorul va aplica prin analogie, o normă juridică referitoare la o cauză similară. Interpretarea prin intermediul analogiei exclude şi interzice posibilitatea ca judecătorul să elaboreze norme juridice noi pentru rezolvarea unor situaţii.
9. Termenul de “interpretare generală” şi “interpretare cazuală” este utilizat în literatura juridică de specialitate pentru a sublinia că cea dintâi este obligatorie în toate cazurile de aplicare a normei juridice interpretate, iar cea de-a doua este obligatorie doar în cazul (speţa, litigiul) în care s-a pronunţat instanţa de judecată.
10. Organele emitente îşi pot interpreta actele normative emise şi conform principiului a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin).
11. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Dumitru Mazilu, op.cit., pag.269, care consideră că interpretarea judiciară are forţă obligatorie nu numai pentru cazul concret cu privire la care se face, ci şi pentru alte cazuri similare, deci ea are un caracter general; În privinţa interpretării legilor prevede, opiniile sunt diferite C. Beccaria, în lucrarea sa, Despre infracţiuni şi pedepse, 1916, pag.75 susţine că “Judecătorul tocmai fiindcă este legiuitor, nu poate fi îndrituit să interpreteze legile penale”, în timp ce, W. Friedmann în Legal Theory, Ed.III, London, 1953, pag.304, este de părere că “interpretarea legii penale este posibilă şi necesară pentru aplicarea ei în cel mai autentic sens”.
12. Precendentul judiciar constituie un important izvor de drept în sistemul dreptului comun englez (common law); G. Marty şi S. Raynoud, în Droit civil, vol.I., Sirey, 1956, pag.202 considerau că: “Într-un stat care are o constituţie şi o legislaţie, jurisprudenţa nu este altceva decât lege”.
13. Cu toate acestea, Deciziile Curţii Constituţionale sunt constitutive de dispoziţii juridice. I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, în Interpretarea legilor , din op.cit., pag.28, consideră că interpretarea doctrinară este creată de părerile autorilor care comentează legile, având caracter teoretic şi neobligatoriu, se bazează doar pe raţiune şi se bucură de o libertate absolută; Filozoful german Kelsen aprecia interpretarea doctrinară ca fiind un act de cunoaştere, iar interpretarea oficială (autentică şi legală) reprezenta în concepţia sa un act de voinţă.
14. Conform Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, art.38, alin.1 (d), sunt luate în considerare numai învăţămintele celor mai calificaţi publicişti, forţa interpretării doctrinare constând în autoritatea ştiinţifică a personalităţilor care emit opiniile respective.
15. Aceasta reprezintă o excepţie de la regula generală, potrivit căreia doctrina nu are caracter obligatoriu, fiind considerată o sursă de inspiraţie pentru instanţa de judecată.
16. A se vedea în acest sens, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.322 şi urm.
17. Pentru detalii a se vedea, Gh. Mihai, op.cit., 2003, pag.486-492.
18. Pentru alte moduri de tratare a acestei problematici, a se vedea: Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, op.cit., pag.140-144; Nicolae Popa, op.cit., pag.175-179; S. Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, vol.I., 1991, pag.161-164.
19. Dan Ciobanu, op.cit., pag.28, susţine că un loc important în interpretarea gramaticală a normelor juridice, îl ocupă deciziile Curţii Supreme de Justiţie, care ajută instanţele să dea o interpretare unitară normelor juridice pe tot cuprinsul ţării.
20. De exemplu, Codul penal prevede în partea specială infracţiunile de tâlhărie şi de ucidere, fără a preciza ce sunt aceste infracţiuni, fapt ce necesită interpretarea prin colerarea lor cu alte articole din partea generală a Codului penal care le definesc.
21. Pentru o analiză – în acest sens a se vedea Gheorghe Mihai, op.cit., 2003, pag.497-498, consideră că nu există metodă logică de sine-stătătoare care să utilizeze raţionamentul, deoarece toate metodele de interpretare juridică sunt raţionale sau logice, logica fiind implicată în orice procedură de interpretare.
22. Decizia nr.658/1962 a Tribunalului Suprem a soluţionat în sens afirmativ problema admisibilităţii anulării pe motiv de eroare a unui act administrativ.
23. Alte exemple în acest sens, sunt oferite de: dispoziţiile art.33 Codul familiei, potrivit cărora “bunurile comune ale soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre ei”, deci, cu atât mai mult (a fortiori), aceste bunuri nu vor putea fi urmărite de creditorii personali ai copiilor sau ai rudelor soţilor. Sau, dacă legea civilă reglementează posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui drept real de proprietate, cu atât mai mult, admite că pe această cale se pot dobândi şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Sau, de exemplu, dacă se admite că, procurorul poate priva pe cineva de libertate o lună, prin măsura arestării preventive, cu atât mai mult se poate admite că el va putea dispune reţinerea preventivă şi pentru 24 de ore.
24. Este vorba de deducerea unei reguli prin analogie, deducere admisă, numai în cazul în care textul legal extins conţine o dispoziţie cu caracter general, şi interzisă în cazul în care textul respectiv conţine o normă juridică cu caracter excepţional, care este de strictă interpretare. De exemplu, din art.20 Codul familiei care prevede că, “căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală, nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută a împlinit-o…”, se deduce că şi în alte situaţii în care cauza nulităţii unui act juridic dispare pe parcurs, trebuie adoptată aceeaşi soluţie.
25. Aceste lacune vădesc “lipsa de previziune a legiuitorului”; a se vedea în acest sens, Dan Ciobanu, op.cit., pag.89.
26. Codul civil francez şi Codul civil german cuprind dispoziţii asemănătoare în sensul că, judecătorul este obligat să soluţioneze cauza prin analogie, atunci când legea este neclară sau tace.
27. Interpretarea poate fi declarativ largă sau strictă, după cum termenii legii deşi au fost corect folosiţi, totuşi pot să aibă mai multe semnificaţii.
28. Art.1. din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, prevede că: “Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căreia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”. Prin interpretare se ajunge la concluzia că dispoziţiile acestui text se aplică tuturor terenurilor situate în România, fără nici o excepţie.
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice
Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să fie aplicate unor cazuri concrete în raport cu specificul acestora.
Realizarea prevederilor normelor juridice se face fie pe calea respectării şi executării lor de către cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de către organele de stat competente.
Organul de aplicare al normei juridice [1] trebuie să selecţioneze acea normă de drept din întregul sistem care se aplică unui caz particular şi individual.
Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului pentru care au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor. Acest fapt necesită interpretarea normelor juridice, este o operaţiune anterioară şi concomitentă cu aplicarea lor, deoarece, ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare.
Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în dreptul roman de către juriştii Romei antice, la început folosind tehnica gramaticală susţinută de Celsus care afirma în acest sens, că, „a şti legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.
În epoca republicană jurisconsulţii romani au scos în evidenţă importanţa şi necesitatea cunoaşterii corecte a sensului termenilor folosiţi în diferite legi folosind raţionamentul juridic deductiv.
În epoca imperială, împăratul Iustinian a interzis comentarea sau interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi la excluderea interpretării private, conform principiului după care „interpretarea legii o poate face doar cel ce a creat-o”.
În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi critici din partea doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii şi care au considerat că judecătorii sunt obligaţi să respecte “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, aceştia reprezentând doar “gura care rosteşte cuvintele legii” [2]. Savigny considera că “legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”.
Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, ci şi interpretului; judecătorul dobândeşte treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii.
Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii: concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru totdeauna din momentul creării ei şi concepţia evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind deci posibilă [3].
Ulterior, interpretarea normei juridice a fost considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru stabilirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului [4].
Înţelegerea corectă a dispoziţiei normei juridice presupune luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul normării.
Necesitatea unei redactări cât mai clare şi mai concise a normelor juridice nu exclude posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. Complexitatea vieţii sociale şi nevoile tot mai extinse ale societăţii [5], fac imposibile uneori pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale ce necesită a fi reglementate, însoţite de faptul că normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri particulare.
Pentru astfel de considerente, interpretarea legii este nu numai necesară [6], dar şi obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente:
- normele juridice nu pot să prevadă la un moment dat varietatea conduitelor viitoare [7];
- în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), se pot ivi fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial;
- legiuitorul foloseşte termeni sintetici, ce concentrează ideile pe care vrea să le exprime, lucru ce impune identificarea situaţiilor care nu au fost enumerate expres în ipoteza normei;
- limbajul juridic are o anumită specificitate atât pentru diferitele ramuri de drept, cât şi faţă de limbajul uzual;
- posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma;
- posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc.
Considerând aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea conţinutului său, pentru cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează.
Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz concret.
Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului.
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea de stabilire a sensului real al ipotezei dispoziţiei şi sancţiunii acestora. Interpretarea juridică este guvernată de principii şi reguli generale care au aplicabilitate în toate ramurile dreptului.
2. Felurile interpretării normelor juridice
În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună, unitară, deci pentru întregul sistem de drept.
Caracterul unitar al interpretării dreptului nu exclude posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care sunt determinate de gradul de codificare al acestora.
Astfel, în dreptul civil se admite instituţia analogiei [8], pe când, în dreptul penal nu se admite interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita interpretării fiind până unde este legea penală.
Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; situaţie în care, interpretarea este autentică, iar atunci când este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară.
După subiectul care face interpretarea dar şi după forţa sa obligatorie, interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială şi neoficială.
Tot în conformitate cu acest criteriu, se pot stabili şi alte tipuri de interpretare, respectiv: interpretarea legislativă, executivă şi judecătorească.
2.1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor juridice.
Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii, interpretarea oficială poate fi de două feluri: generală şi cazuală [9].
a. Interpretarea generală – aceasta este denumită şi interpretare autentică şi este interpretarea făcută de organele cu atribuţii în elaborarea de acte normative, respectiv, de către organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative.
Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat care a emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, cu caracter general obligatoriu şi cu aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman [10], potrivit căruia subiecte ale interpretării autentice pot fi toate organele normative (“cine edictează legea o şi interpretează”).
Actul normativ interpretativ dat posterior celui interpretat, face corp comun cu acesta şi are caracter retroactiv (ex tunc) având aceeaşi forţă juridică, fapt ce se bazează pe prezumţia identităţii de voinţă a organului de interpretare şi de elaborare anterioară a actului normativ.
Obiect al interpretării oficiale autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi toate organele cu drept în elaborarea de acte normative.
Interpretarea legii se poate face exclusiv de către Parlament, sau de către organele de stat care execută legea, prin acte normative inferioare acestuia (hotărâri, ordonanţe, ordine şi instrucţiuni). Aşadar, interpretarea făcută de către organul care a elaborat legea se poate numi şi interpretare legislativă, iar interpretarea ce revine organelor care execută legea se numeşte interpretare executivă.
Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice.
b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti, organe administrative, fiscale, de urmărire etc. cu ocazia soluţionării unor cauze concrete.
Această interpretare se numeşte interpretare oficială concretă.
Când subiectul interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, interpretarea se numeşte interpretare judiciară sau jurisdicţională şi aceasta constituie substanţa jurisprudenţei.
Interpretarea cazuală este o interpretare a unui caz concret ce priveşte direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, în vederea emiterii unui act de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selectate pentru cauza respectivă. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, iar rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul actului de aplicare.
Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o situaţie determinată, aceasta nu exclude posibilitatea ca organele care fac interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date în cauze similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve [11].
În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se acordă forţă obligatorie şi pentru cauze similare ulterioare, aceste hotărâri sunt denumite precedente judiciare şi au caracter de izvor de drept [12]. În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc, deoarece ea nu creează norme juridice ci doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora. [13]
Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări corespunzătoare.
Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra.
În concluzie, putem afirma că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii, iar actul prin care se face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz concret.
2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare teoretică doctrinară [14] sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiinţifice, conferinţe etc.) în scris în operele lor sau oral.
Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică [15]), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice.
În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de exemplu, glosele).
În dreptul contemporan, Codul civil elveţian [16] prevede în art.1 că: ”În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă”.
În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu exercită o influenţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician. Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influenţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.
În literatura juridică de specialitate [17] se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului. Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.
2.3. Principii ale interpretării juridice [18]
Atât doctrina cât şi practica judiciară au relevat o serie de principii metodologice ce au un rol deosebit de important în interpretarea juridică. Aceste principii se presupun şi se condiţionează reciproc, fiind fixate ca şi reguli în codurile de legi, ori sub formă de adagii deduse prin raţionament.
Amintim în acest sens:
- principiul respectării unităţii dintre litera şi spiritul legii, a echilibrului dintre acestea, în scopul evitării abuzului de drept, a încălcării echităţii, a arbitrariului;
- principiul supremaţiei voinţei legiuitorului faţă de voinţa judecătorului care este obligat să-şi întemeieze actele de lege;
- principiul interpretării în limitele legii, conform căruia interpretul nu trebuie să distingă acolo unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus);
- principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară (lex posterior derogat priori), deoarece aceasta este considerată ca fiind actuală şi mai bună decât legea de la care derogă;
- principiul conform căruia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) sau altfel formulat, generalia specialibus non derogant et specialia generalibus derogant.
3. Metodele de interpretare a normelor juridice
3.1. Noţiune şi clasificare
În procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de metode şi procedee în scopul stabilirii sensului exact al normei juridice, domeniului său de aplicare, efectele, finalitatea urmărită şi valorile pe care le ocroteşte.
Cuvântul metodă provine din grecescul methodos care înseamnă „conform cu calea” şi care reprezintă un ansamblu de operaţii raţionale pentru efectuarea unui lucru.
Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete.
Metodele utilizate pentru abordarea şi interpretarea izvoarelor formale ale dreptului pot fi tradiţionale, proprii sau combinate cu tehnici din alte domenii, completate sau modernizate, ori pot fi elaborate tehnici noi în acest scop.
Deşi există o diversitate de procedee de interpretare a normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.
Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză necesară rezultatului interpretării [19].
Indiferent de subiectul care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate face din perspectiva teoriei generale a dreptului după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică.
a. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală presupune examinarea structurii şi formelor gramaticale ale textului normei supuse interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul şi ordinea cuvintelor, legătura dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară.
Direcţiile în care este orientată interpretarea gramaticală sunt: etimologică, sintactică şi stilistică.
Metoda gramaticală denumită şi literală (ad literam), vizează descifrarea textului dispoziţiilor legii prin aplicarea regulilor gramaticale; astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza gramaticală a acestui text ne ajută să înţelegem (cu ajutorul conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului atât în caz de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat. Analiza gramaticală a acestei norme juridice, ne ajută să înţelegem conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.
De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în stabilirea sancţiunilor, îl fac pe judecător să tragă concluzii diferite. Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de la……până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă, se prevede pedeapsa închisorii de la…..până la….sau amenda penală, pedeapsa este în acest caz, alternativă.
Metoda gramaticală se poate folosi de către legiuitor pentru explicarea sensului literal al unor termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, se apreciază că organele de aplicare a dreptului pot apela la interpretarea dată de doctrina sau practica juridiară [20].
b. Metoda sistematică
Metoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în actul normativ sau în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea şi confruntarea cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite.
Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Există norme juridice din partea specială a codurilor care se completează şi se condiţionează prin norme şi principii din partea generală a acestora [21], iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) se completează prin diferite adăugiri realizate cu ajutorul interpretării. De asemenea, dispoziţiile din unele acte normative se interpretează prin stabilirea legăturii cu dispoziţii din alte sisteme normative. De exemplu, art.20 din Constituţie care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului prevede că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România a aderat.”
Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura logică şi indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce reprezintă o unitate formată din părţi interdependente, o construcţie de sistem care îi conferă unicitate. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc.
Interpretarea sistematică se bazează pe o analiză simultană, cumulativă a dispoziţiilor juridice.
c. Metoda istorică
Metoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite şi raţiunea adoptării ei (ratio legis).
Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi.
d. Metoda logică
Metoda logică sau raţională de interpretare a normei juridice este cea mai des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei juridice.
În doctrină [22] se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.
Raţionamentele, argumentele logicii formale, pot fi deductive, inductive, de analogie sunt reguli analogic logice utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine, astfel:
- Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea prin reducerea la absurd a tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este posibilă.
De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de preemţiune este absolut şi exclusiv, fiind un drept real.
- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul dispoziţiilor contradictorii, doar una este adevărată, celelalte fiind excluse.
Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”).
În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în cazul normelor juridice de excepţie, de derogare de la principiu, şi în cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest argument pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a exclus ideea contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod civil, conform căruia “vânzarea nu se poate face între soţi…”, se deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între concubini. Codul civil stipulează, de asemenea, că nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri, per ca contrario, rezultă că toate condiţiile particulare derogă de la legile ce nu diminuează ordinea publică sau bunele moravuri. Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie este posibilă după încetarea tutelei sau după ce persoana minoră a devenit majoră.
- Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o ipoteză neprevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica judiciară [22] se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. De asemenea, dacă actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică. Dacă, de exemplu, există stipulată pentru incapabili interdicţia de vânzare a bunurilor, a fortiori rezultă că acesta nu poate dispune de ele nici prin donaţie.
Raţionamentul acestui argument constă în a admite că, dacă ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară [23].
Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest minus”).
- Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar. [24]
e. Analogia
Analogia este un procedeu frecvent folosit în procesul interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative [25] şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre soluţionare.
Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).
Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există identitate de raţiune trebuie să se aplice un procedeu asemănător. În practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea soluţia potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea formulă: „afacerea nu este încheiată” şi se retrăgea.
În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.
Astfel, art.3 din Codul civil prevede că: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia analogiei. [26]
Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate.
Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei. Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în dreptul penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor. De exemplu, art.147 din Codul penal prevede care anume persoane sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151 precizează care obiecte pot fi asimilate armelor.
În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme:
- analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare
- analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului.
Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale.
Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept.
4. Rezultatele interpretării normelor juridice
După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă.
a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către interpret că, textul normei juridice este clar şi corespunzător conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare, precis şi corect formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.
În cazul interpretăii declarative [27] se constată că între intuiţia legiuitorului şi modul de exprimare al dispoziţiei juridice există un acord, o concordanţă, în sensul că „lex dixit quam volerit”.
De exemplu28, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei.
b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. În această situaţie există discordanţă între textul legii şi voinţa legiuitorului, în sensul că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, urmând ca acesta să se extindă şi la alte situaţii.
De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.
c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii litera legii este mai largă decât conţinutul său real. În aceste situaţii, voinţa legiuitorului este mai largă decât litera legii. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.
În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează.
Interpretarea juridică nu înseamnă că interpretul se poate substitui organului de normare pentru a schimba conţinutul, substanţa unei norme juridice. Acesta poate completa anumite lacune, poate elimina contradicţiile din actul sau actele normative, poate îndrepta dispoziţiile care cuprind erori materiale vădite sau inadvertenţe privind forma unei dispoziţii de drept, cu stricta respectare a regulilor de interpretare. Aşadar, interpretarea actului juridic trebuie făcută în anumite limite, date de elementele formale şi materiale ale acestuia.
BIBLIOGRAFIE
1. Organul de aplicare al normelor juridice este considera şi interpretul acestora; a se vedea în acest sens, Nicolae Popa, op.cit., pag.259. În acest, sens invocăm adagiul latin optima est legum interpres consuetudo, adică practica este cel mai bun interpret al legilor.
2. Ch.Montesquieu, op.cit, vol.1., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag.203.
3. A se vedea în acest sens, Imre Szabó, Interpretarea normelor juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag.22-23.
4. Mircea Djuvara, Drept raţional. Izvoare şi Drept pozitiv, Biblioteca Universitară de Drept, Bucureşti, 1935, pag.33, afirma că: “Oamenii de lege şi după ei legislatorii au tocmai drept sarcină, după împrejurări, de a arăta greşelile şi a completa lacunele, acolo unde ele există, de a preciza concepţiunile şi de a face posibilă şi eficace, prin mijloace potrivite, aplicarea ideilor raţionale astfel degajate”.
5. Nicolae Titulescu, op.cit., pag.75, considera interpretarea legilor ca fiind opera de adaptare a acestora la nevoile sociale.
6. Pentru detalii privind necesitatea interpretării normelor juridice, a se vedea, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.311 şi urm.
7. La lucrările premergătoare Codului Civil francez, Portalis avertiza că este periculos să reglementezi şi să prevezi totul: “A prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atât de extinse, încât este imposibil pentru legislator să prevadă totul”.
8. Conform art.3. din Codul civil, “Judecătorul care va refuza judecarea unei cauze sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”; în lipsa unor reglementări exprese, judecătorul va aplica prin analogie, o normă juridică referitoare la o cauză similară. Interpretarea prin intermediul analogiei exclude şi interzice posibilitatea ca judecătorul să elaboreze norme juridice noi pentru rezolvarea unor situaţii.
9. Termenul de “interpretare generală” şi “interpretare cazuală” este utilizat în literatura juridică de specialitate pentru a sublinia că cea dintâi este obligatorie în toate cazurile de aplicare a normei juridice interpretate, iar cea de-a doua este obligatorie doar în cazul (speţa, litigiul) în care s-a pronunţat instanţa de judecată.
10. Organele emitente îşi pot interpreta actele normative emise şi conform principiului a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin).
11. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Dumitru Mazilu, op.cit., pag.269, care consideră că interpretarea judiciară are forţă obligatorie nu numai pentru cazul concret cu privire la care se face, ci şi pentru alte cazuri similare, deci ea are un caracter general; În privinţa interpretării legilor prevede, opiniile sunt diferite C. Beccaria, în lucrarea sa, Despre infracţiuni şi pedepse, 1916, pag.75 susţine că “Judecătorul tocmai fiindcă este legiuitor, nu poate fi îndrituit să interpreteze legile penale”, în timp ce, W. Friedmann în Legal Theory, Ed.III, London, 1953, pag.304, este de părere că “interpretarea legii penale este posibilă şi necesară pentru aplicarea ei în cel mai autentic sens”.
12. Precendentul judiciar constituie un important izvor de drept în sistemul dreptului comun englez (common law); G. Marty şi S. Raynoud, în Droit civil, vol.I., Sirey, 1956, pag.202 considerau că: “Într-un stat care are o constituţie şi o legislaţie, jurisprudenţa nu este altceva decât lege”.
13. Cu toate acestea, Deciziile Curţii Constituţionale sunt constitutive de dispoziţii juridice. I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, în Interpretarea legilor , din op.cit., pag.28, consideră că interpretarea doctrinară este creată de părerile autorilor care comentează legile, având caracter teoretic şi neobligatoriu, se bazează doar pe raţiune şi se bucură de o libertate absolută; Filozoful german Kelsen aprecia interpretarea doctrinară ca fiind un act de cunoaştere, iar interpretarea oficială (autentică şi legală) reprezenta în concepţia sa un act de voinţă.
14. Conform Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, art.38, alin.1 (d), sunt luate în considerare numai învăţămintele celor mai calificaţi publicişti, forţa interpretării doctrinare constând în autoritatea ştiinţifică a personalităţilor care emit opiniile respective.
15. Aceasta reprezintă o excepţie de la regula generală, potrivit căreia doctrina nu are caracter obligatoriu, fiind considerată o sursă de inspiraţie pentru instanţa de judecată.
16. A se vedea în acest sens, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.322 şi urm.
17. Pentru detalii a se vedea, Gh. Mihai, op.cit., 2003, pag.486-492.
18. Pentru alte moduri de tratare a acestei problematici, a se vedea: Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, op.cit., pag.140-144; Nicolae Popa, op.cit., pag.175-179; S. Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, vol.I., 1991, pag.161-164.
19. Dan Ciobanu, op.cit., pag.28, susţine că un loc important în interpretarea gramaticală a normelor juridice, îl ocupă deciziile Curţii Supreme de Justiţie, care ajută instanţele să dea o interpretare unitară normelor juridice pe tot cuprinsul ţării.
20. De exemplu, Codul penal prevede în partea specială infracţiunile de tâlhărie şi de ucidere, fără a preciza ce sunt aceste infracţiuni, fapt ce necesită interpretarea prin colerarea lor cu alte articole din partea generală a Codului penal care le definesc.
21. Pentru o analiză – în acest sens a se vedea Gheorghe Mihai, op.cit., 2003, pag.497-498, consideră că nu există metodă logică de sine-stătătoare care să utilizeze raţionamentul, deoarece toate metodele de interpretare juridică sunt raţionale sau logice, logica fiind implicată în orice procedură de interpretare.
22. Decizia nr.658/1962 a Tribunalului Suprem a soluţionat în sens afirmativ problema admisibilităţii anulării pe motiv de eroare a unui act administrativ.
23. Alte exemple în acest sens, sunt oferite de: dispoziţiile art.33 Codul familiei, potrivit cărora “bunurile comune ale soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre ei”, deci, cu atât mai mult (a fortiori), aceste bunuri nu vor putea fi urmărite de creditorii personali ai copiilor sau ai rudelor soţilor. Sau, dacă legea civilă reglementează posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui drept real de proprietate, cu atât mai mult, admite că pe această cale se pot dobândi şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Sau, de exemplu, dacă se admite că, procurorul poate priva pe cineva de libertate o lună, prin măsura arestării preventive, cu atât mai mult se poate admite că el va putea dispune reţinerea preventivă şi pentru 24 de ore.
24. Este vorba de deducerea unei reguli prin analogie, deducere admisă, numai în cazul în care textul legal extins conţine o dispoziţie cu caracter general, şi interzisă în cazul în care textul respectiv conţine o normă juridică cu caracter excepţional, care este de strictă interpretare. De exemplu, din art.20 Codul familiei care prevede că, “căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală, nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută a împlinit-o…”, se deduce că şi în alte situaţii în care cauza nulităţii unui act juridic dispare pe parcurs, trebuie adoptată aceeaşi soluţie.
25. Aceste lacune vădesc “lipsa de previziune a legiuitorului”; a se vedea în acest sens, Dan Ciobanu, op.cit., pag.89.
26. Codul civil francez şi Codul civil german cuprind dispoziţii asemănătoare în sensul că, judecătorul este obligat să soluţioneze cauza prin analogie, atunci când legea este neclară sau tace.
27. Interpretarea poate fi declarativ largă sau strictă, după cum termenii legii deşi au fost corect folosiţi, totuşi pot să aibă mai multe semnificaţii.
28. Art.1. din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, prevede că: “Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căreia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”. Prin interpretare se ajunge la concluzia că dispoziţiile acestui text se aplică tuturor terenurilor situate în România, fără nici o excepţie.
Trimiteți un comentariu