Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 8)
CAPITOLUL VIII
NORMA JURIDICĂ
1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale
Termenul „normă”, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc „nomos” care înseamnă ordine.
Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli de conduită, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, iar complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, precum şi diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor, fiind factori de determinare a varietăţii acestora.
Deşi normele sociale sunt diverse şi variate, acestea prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi:
- normele sociale (morale, etice, religioase) au ca trăsătură principală generalitatea;
- normele sociale reglementează existenţa în comun a indivizilor;
- normele sociale au rol în organizarea vieţii sociale pe baze raţionale;
- normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite modele de conduită, le impun conduite-tip;
- normele sociale au rol în orientarea acţiunii şi conduitei indivizilor;
- normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ordinea socială;
- normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse;
- normele sociale reflectă realităţile social-economice ale epocii căreia îi aparţin;
- normele sociale au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de evoluţia societăţii.
Normele sociale [1] pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă.
Datorită diversităţii acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, exista o varietate de norme sociale.
Normele sociale se pot clasifica [2] în următoarele categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel:
- norme acţionale – ce vizează activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. În această categorie de norme sociale sunt incluse: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc.
- norme comportamentale – ce vizează comportamentul indivizilor în societate, în cadrul raporturilor dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale. Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, etc.
- norme organizaţionale – care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc.
Normele sociale au rol în menţinerea ordinii sociale, a capacităţii societăţii de a controla conduita indivizilor, de a asigura continuitatea activităţii şi vieţii sociale, în scopul stabilirii şi menţinerii unei stări de echilibru. [3] Normele sociale prescriu modelul de comportament al indivizilor în condiţii sociale determinate, cu scopul de a obţine un rezultat eficient şi dezirabil.
2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice
2.1. Noţiunea normei juridice
Norma juridică este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. [4] Norma juridică este elementul primar al dreptului, elementul său constitutiv.
Norma juridică ordonează şi reglementează comportamentul uman, relaţiile interumane, conform cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul conduitei umane impusă de puterea publică, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, garant al afirmării, menţinerii şi al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social.
Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce.
Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul.
Norma de drept nu se prezintă ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică se adresează unor subiecte generice, cărora le controlează, dirijează sau le limitează libertatea, prin stabilirea de obligaţii, prohibiţii sau permisiuni. Norma juridică conţine ceea ce trebuie să facă un subiect de drept, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă.
În această privinţă, este reprezentativă precizarea jurisconsultului roman Modestin după care: “Legiis virtus haec: est imperare, vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.”
Pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice se impune, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa.
2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice [5]
2.2.1. Norma juridică are caracter general
Încă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri.
Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.
Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”.
Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a asigura siguranţa şi certitudinea desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Există norme juridice care stabilesc conduite tip pentru toţi locuitorii unui stat şi care au cel mai înalt grad de generalitate, precum şi norme ce se adresează unor clase de persoane (militari, funcţionari publici, pensionari), unipersonale (preşedintelui ţării, primului ministru etc.). Există şi situaţii când se creează norme juridice pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală cum ar fi, de exemplu, normele juridice dintr-un decret prezidenţial prin care sunt decorate sau avansate în funcţie anumite persoane strict determinate. Pentru aceste considerente, putem afirma că este generală noţiunea de „normă judiciară”, şi nu fiecare normă juridică din clasa normelor juridice are această trăsătură.
Se apreciază că, atât caracterul general cât şi cel impersonal al normei juridice rezultă din repetabilitatea lor.
Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu.
Caracterul, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal.
2.2.2. Norma juridică are caracter impersonal
Caracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că ea nu se adresează unei persoane anume, ci este incidentă unui subiect generic, unor categorii de persoane.
Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.
Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica exclusiv pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept.
Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii:
- norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.);
- norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.);
- norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);
- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.).
Prin caracterul impersonal, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal.
2.2.3. Norma juridică are caracter tipic
Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că ea stabileşte modelul comportamental, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-l urmeze.
Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor de drept, în mod generic. Norma juridică, constituie astfel, criteriul de orientare şi apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică conformă sau nu normei care a prescris-o.
Norma juridică prescrie o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei subiectului de drept cu dispoziţiile normative.
2.2.4. Norma juridică este obligatorie
Obligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie a cărei eludare este interzisă, un comandament impus de autoritatea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie. Caracterul obligatoriu al normelor juridice este impus de instanţe exterioare subiecţilor destinatari.
Fără caracterul obligatoriu, normele de drept, şi-ar pierde scopul lor de norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor [6].
Pentru ca obligativitatea normei juridice să fie eficientă, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate a respectării lor, încă din cele mai vechi timpuri.
În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”.
W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice este deosebit de însemnată, pentru că, “acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.
Alţi autori [7] consideră că mijlocul de asigurare a respectului şi desăvârşirii realizarea dreptului este o obligaţie.
Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea produce efecte juridice din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) în mod necondiţionat.
Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde, sau de conduita imperativă ori permisivă a acestora.
Ea constituie o garanţie fundamentală a exercitării drepturilor subiective către titularii acestora, precum şi a tragerii la răspundere juridică a celor ce le nesocotesc.
În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări:
- normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive;
- nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept;
- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar.
Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa sancţiunilor eficiente. Deşi războiul a fost considerat multă vreme ca fiind cea mai severă sancţiune pentru încălcarea normelor internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate le determină de fapt să respecte obligaţiile impuse prin normele internaţionale.
2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv
Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”.
Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase).
Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei.
2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv
Caracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop.
Norma juridică prescrie o conduită obligatorie, imperativă, fiind o normă prescriptivă şi nu declarativă. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.
2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateral
Norma juridică nu implică doar o conduită unipersonală, ci un raport intersubiectiv, un raport între două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi impersonală, ea se adresează omului în raport cu semenii săi.
Norma juridică are un caracter bilateral atunci când reglementază un raport în care unui subiect i se impune o obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv8. Normele publice pot avea un astfel de caracter şi când nasc acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate. Aşadar, norma juridică are un caracter bilateral indiferent dacă actul juridic este unilateral sau bilateral.
2.2.8. Norma juridică are un caracter volitiv
Potrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea depind de voinţa oamenilor, ele sunt creaţia şi produsul voinţei şi conştiinţei lor.
Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă că aceasta reprezintă voinţa legiuitorului, impusă tuturor destinatarilor. Legiuitorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac, el este obligat în reglementarea relaţiilor sociale să ţină seama de cerinţele realităţii obiective, de voinţa destinatarilor acestora. Spre deosebire de normele juridice interne care sunt produsul voinţei generale, normele juridice externe sunt rezultatul voinţei comune a statelor.
2.2.9. Norma juridică generează efecte juridice
Norma de drept generează efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind de fapt rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept.
2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică
Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat, fiind singura normă însoţită de sancţiune juridică.
În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate.
2.2.11. Norma juridică are caracter repetabil
Spre deosebire de actul juridic individual al cărui efect încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se aplică în mod repetat, continuu. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât norma juridică există, respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le reglementează.
Menţionăm că, norma juridică este repetabilă, adică se repetă în aplicare ori de câte ori o persoană îndeplineşte condiţiile de subiect de drept prevăzute impersonal de o normă juridică generală.
Norma juridică este repetabilă, deoarece exclude orice condiţionare ipotetică.
3. Structura normei juridice
Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi o structură logico-juridică (internă) [9].
Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri.
Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia.
Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare 10 sau prin coroborarea mai multor norme.
Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora.
3.1. Elementele normei juridice
A. Ipoteza
Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care se referă conţinutul dispoziţiei.
Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel:
a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ determinată (subînţeleasă).
Ipoteza strict determinată, stabileşte expres condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice.
De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie aşadar, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.
În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată.
Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, precis, ele se subînţeleg, rezultă din contextul reglementării.
De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi subiectul care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.
b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea există: ipoteză simplă şi ipoteză complexă.
Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice.
Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”.
Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă.
Un alt exemplu folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.
Subiectele la care se referă ipoteza normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc.
Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 alin.2 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Ipoteza normei juridice este un element structural important şi necesar, deoarece conferă dispoziţiei efectivitate, califică fapta şi făptuitorul stabilind atât calitatea cât şi cantitatea sancţiunii juridice.
B. Dispoziţia
Dispoziţia este considerată ca fiind elementul esenţial, de bază al normei juridice. [11]
Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care prescrie conduita tip pe care trebuie să o urmeze destinatarii săi în anumite împrejurări. Aşadar, dispoziţia normei juridice prescrie tipul de conduită ce trebuie urmat către destinatari atunci când sunt întrunite condiţiile descrise de ipoteză. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite.
În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi:
Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă de la care nu se poate deroga;
Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită care prevăd alternative de conduită pentru subiectul generic.
Dispoziţiile normelor penale sunt, de regulă, subînţelese, drepturile şi obligaţiile corelative ale destinatarilor genere fiind stabilite.
b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în:
Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt dispoziţii imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga.
Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Art.27 alin.4 din Constituţia României prevede că: „Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic [12].
Dispoziţiile prohibitive şi dispoziţiile onerative sunt dispoziţii imperative, fiind comandamente a căror nerespectare atrage sancţiunea juridică.
Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care să o urmeze; ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu, art.54 prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”; art.57 Codul familiei prevede, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”; art.1170 din Codul civil român, prin dispoziţia sa permisivă stabileşte: „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi şi prin jurământ.”
Codul muncii (Legea nr.53/2003) prevede la art.146 alin.1 astfel: „Concediul de odihnă poate fi întrerupt la cererea salariatului, pentru motive obiective.”
În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc.
Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor. Aceste norme juridice sunt lipsite de un element structural, respectiv, sancţiunea, astfel încât, atunci când subiecţii cărora li se adresează nu vor adopta conduita precizată, aceştia nu sunt sancţionaţi.
Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, instanţa de judecată va interveni şi va suplini voinţa lor.
În acest sens, Codul familiei prevede în art.40. că în situaţia desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită de norma juridică), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. De asemenea, art.36. din Codul familiei cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ dispune că: soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea.
Caracteristica importantă a normelor supletive o constituie aşadar, faptul că, atunci când subiectele de drept nu folosesc libertatea, permisivitatea acordată de legiuitor, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ.
Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Dispoziţiile permisive, de stimulare şi de recomandare nu au sancţiune juridică ca şi element structural.
c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în:
Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează, de regulă, o anumită ramură de drept
Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează, de regulă, o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept.
Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că, de aceasta se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special” [13].
Dispoziţiile de excepţie - reprezintă o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.
Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe intenţia legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele cuprind o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau specială.
Dispoziţia normei juridice este un element esenţial, lipsa acestuia putând lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin stabilirea conduitei acestora într-o direcţie utilă socialmente.
C. Sancţiunea [14]
Persoanele care violează norma juridică sunt reprimate, sancţionate. Sub incidenţa sancţiunii juridice cad acei destinatari ai dispoziţiilor din normele de drept care se abat, se împotrivesc.
Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei normei de drept; ea constituie reacţia autorităţii normative faţă de destinatarii dispoziţiilor sale. Ea constituie un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită, acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic.
Sancţiunea, este consecinţa actelor de violare a legii de încălcare şi destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia, prevenirea încălcării ei în viitor.
Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase.
Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate. [15]
De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept.
Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), globalitatea (se aplică pentru toate faptele ilicite prevăzute de lege) efectivitatea, fidelitatea, echitatea etc.
Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi preventiv determină abţinerea de la săvârşirea de fapte antisociale şi un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul.
Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii:
a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în:
- sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare;
- sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii asupra persoanei vinovate;
- sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite.
b) După natura şi după gravitatea lor, distingem:
- sancţiuni penale – sunt măsuri de constrângere prevăzute de legea penală (pedepse - măsuri de siguranţă şi măsuri educative), aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de aceasta;
- sancţiuni civile - care au un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc.
În literatura juridică [16] de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei sancţionate (amenzi civile, prestaţii către stat).
- sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, munca în folosul comunităţii,.
- sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Codul muncii din 2003 stabileşte la art.264 următoarele sancţiuni disciplinare: avertismentul scris, suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare, retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător pentru o durată de cel mult 60 de zile, reducerea salariului de bază cu 5-10% şi după caz şi a îndemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. În situaţia în care, prin Statutele profesionale aprobate prin lege specială va fi stabilit un alt regim sancţionator, se va aplica acesta.
c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel:
- sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate univoce precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”.
- sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili cuantumul sancţiunii. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”
- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul.
- sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
Aplicarea sancţiunilor juridice este un act de putere a statului, realizat de organele competente, cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru alte detalii privind normele sociale a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.248-249.; Ion Craiovean, op.cit., 1998, pag.111-112.
2. Pentru o altă clasificare, a se vedea Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag.47-48.
3. Normele juridice sunt considerate ca fiind reguli sociale de ordonare a convieţuirii şi colaborării dintre oameni liberi, deoarece ele au sens şi înţeles numai dacă sunt destinate indivizilor liberi, a se vedea B. Russel, Idealurile politice. Puterea, Bucureşti, 2002, pag.61-62.
4. Pentru alte definiţii date normei juridice, a se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, op.cit., pag.15; Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Nicolae Popa, op.cit., pag.159; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183., Sofia Popescu, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1996, pag.119.; D. Claudiu Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1999, pag.239.
5. Gh. Mihai, în op.cit., pag.318-322, face o analiză amplă a acestei trăsături.
6. Marii cărturari ai omenirii, Platon, Sofocle, W. Shakespeare, au acordat o atenţie deosebită caracterului obligatoriu al normelor juridice, pe baza unor astfel de considerente.
7. I. Mircescu, Curs de drept civil, Bucureşti, 2000, pag.114.
8. De exemplu, norma de drept care stabileşte obligaţia părintelui de a-şi întreţine copilul, generează un raport în care obligaţiei părintelui îi corespunde dreptul copilului de a pretinde întreţinere.
9. A se vedea în acest sens, Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183 şi urm.; Gheorghe C. Mihai, Radu Motica, op.cit., pag.25 şi urm.
10. În art.949 Cod civil care prevede că: “poate contracta orice persoană care nu este declarată necapabilă de lege”, sancţiunea nu este prevăzută expres, ea se deduce prin interpretare logică, în sensul că, o persoană declarată necapabilă de lege nu poate contracta.
11. În literatura de specialitate, dispoziţia normei juridice este considerată: “miezul normei juridice”, “partea cea mai importantă”, “esenţa normei juridice”.
12. De exemplu, în dreptul penal se descriu în norma juridică, faptele şi pedepsele, dispoziţia prohibitivă rezultând logic, în sensul că cei ce nu doresc să fie pedepsiţi, trebuie să se abţină de la comiterea faptelor respective.
13. Vezi, V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în rev. Dreptul nr.1/1991, pag.8-18.
14. Nicolae Ghimpa, Responsabilitatea civilă, delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946, pag.17.
15. A se vedea, Gh. Mihai, op.cit., pag.374-375.
16. A se vedea pentru aprofundare, Gheorghe Boboş, Gheorghe Vlădica Raţiu, Răspunderea, Reponsabilitatea şi Constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996 şi Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
NORMA JURIDICĂ
1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale
Termenul „normă”, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc „nomos” care înseamnă ordine.
Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli de conduită, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, iar complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, precum şi diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor, fiind factori de determinare a varietăţii acestora.
Deşi normele sociale sunt diverse şi variate, acestea prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi:
- normele sociale (morale, etice, religioase) au ca trăsătură principală generalitatea;
- normele sociale reglementează existenţa în comun a indivizilor;
- normele sociale au rol în organizarea vieţii sociale pe baze raţionale;
- normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite modele de conduită, le impun conduite-tip;
- normele sociale au rol în orientarea acţiunii şi conduitei indivizilor;
- normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ordinea socială;
- normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse;
- normele sociale reflectă realităţile social-economice ale epocii căreia îi aparţin;
- normele sociale au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de evoluţia societăţii.
Normele sociale [1] pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă.
Datorită diversităţii acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, exista o varietate de norme sociale.
Normele sociale se pot clasifica [2] în următoarele categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel:
- norme acţionale – ce vizează activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. În această categorie de norme sociale sunt incluse: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc.
- norme comportamentale – ce vizează comportamentul indivizilor în societate, în cadrul raporturilor dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale. Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, etc.
- norme organizaţionale – care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc.
Normele sociale au rol în menţinerea ordinii sociale, a capacităţii societăţii de a controla conduita indivizilor, de a asigura continuitatea activităţii şi vieţii sociale, în scopul stabilirii şi menţinerii unei stări de echilibru. [3] Normele sociale prescriu modelul de comportament al indivizilor în condiţii sociale determinate, cu scopul de a obţine un rezultat eficient şi dezirabil.
2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice
2.1. Noţiunea normei juridice
Norma juridică este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. [4] Norma juridică este elementul primar al dreptului, elementul său constitutiv.
Norma juridică ordonează şi reglementează comportamentul uman, relaţiile interumane, conform cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul conduitei umane impusă de puterea publică, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, garant al afirmării, menţinerii şi al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social.
Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce.
Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul.
Norma de drept nu se prezintă ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică se adresează unor subiecte generice, cărora le controlează, dirijează sau le limitează libertatea, prin stabilirea de obligaţii, prohibiţii sau permisiuni. Norma juridică conţine ceea ce trebuie să facă un subiect de drept, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă.
În această privinţă, este reprezentativă precizarea jurisconsultului roman Modestin după care: “Legiis virtus haec: est imperare, vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.”
Pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice se impune, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa.
2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice [5]
2.2.1. Norma juridică are caracter general
Încă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri.
Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.
Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”.
Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a asigura siguranţa şi certitudinea desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Există norme juridice care stabilesc conduite tip pentru toţi locuitorii unui stat şi care au cel mai înalt grad de generalitate, precum şi norme ce se adresează unor clase de persoane (militari, funcţionari publici, pensionari), unipersonale (preşedintelui ţării, primului ministru etc.). Există şi situaţii când se creează norme juridice pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală cum ar fi, de exemplu, normele juridice dintr-un decret prezidenţial prin care sunt decorate sau avansate în funcţie anumite persoane strict determinate. Pentru aceste considerente, putem afirma că este generală noţiunea de „normă judiciară”, şi nu fiecare normă juridică din clasa normelor juridice are această trăsătură.
Se apreciază că, atât caracterul general cât şi cel impersonal al normei juridice rezultă din repetabilitatea lor.
Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu.
Caracterul, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal.
2.2.2. Norma juridică are caracter impersonal
Caracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că ea nu se adresează unei persoane anume, ci este incidentă unui subiect generic, unor categorii de persoane.
Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.
Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica exclusiv pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept.
Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii:
- norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.);
- norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.);
- norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);
- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.).
Prin caracterul impersonal, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal.
2.2.3. Norma juridică are caracter tipic
Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că ea stabileşte modelul comportamental, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-l urmeze.
Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor de drept, în mod generic. Norma juridică, constituie astfel, criteriul de orientare şi apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică conformă sau nu normei care a prescris-o.
Norma juridică prescrie o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei subiectului de drept cu dispoziţiile normative.
2.2.4. Norma juridică este obligatorie
Obligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie a cărei eludare este interzisă, un comandament impus de autoritatea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie. Caracterul obligatoriu al normelor juridice este impus de instanţe exterioare subiecţilor destinatari.
Fără caracterul obligatoriu, normele de drept, şi-ar pierde scopul lor de norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor [6].
Pentru ca obligativitatea normei juridice să fie eficientă, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate a respectării lor, încă din cele mai vechi timpuri.
În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”.
W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice este deosebit de însemnată, pentru că, “acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.
Alţi autori [7] consideră că mijlocul de asigurare a respectului şi desăvârşirii realizarea dreptului este o obligaţie.
Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea produce efecte juridice din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) în mod necondiţionat.
Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde, sau de conduita imperativă ori permisivă a acestora.
Ea constituie o garanţie fundamentală a exercitării drepturilor subiective către titularii acestora, precum şi a tragerii la răspundere juridică a celor ce le nesocotesc.
În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări:
- normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive;
- nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept;
- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar.
Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa sancţiunilor eficiente. Deşi războiul a fost considerat multă vreme ca fiind cea mai severă sancţiune pentru încălcarea normelor internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate le determină de fapt să respecte obligaţiile impuse prin normele internaţionale.
2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv
Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”.
Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase).
Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei.
2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv
Caracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop.
Norma juridică prescrie o conduită obligatorie, imperativă, fiind o normă prescriptivă şi nu declarativă. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.
2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateral
Norma juridică nu implică doar o conduită unipersonală, ci un raport intersubiectiv, un raport între două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi impersonală, ea se adresează omului în raport cu semenii săi.
Norma juridică are un caracter bilateral atunci când reglementază un raport în care unui subiect i se impune o obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv8. Normele publice pot avea un astfel de caracter şi când nasc acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate. Aşadar, norma juridică are un caracter bilateral indiferent dacă actul juridic este unilateral sau bilateral.
2.2.8. Norma juridică are un caracter volitiv
Potrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea depind de voinţa oamenilor, ele sunt creaţia şi produsul voinţei şi conştiinţei lor.
Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă că aceasta reprezintă voinţa legiuitorului, impusă tuturor destinatarilor. Legiuitorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac, el este obligat în reglementarea relaţiilor sociale să ţină seama de cerinţele realităţii obiective, de voinţa destinatarilor acestora. Spre deosebire de normele juridice interne care sunt produsul voinţei generale, normele juridice externe sunt rezultatul voinţei comune a statelor.
2.2.9. Norma juridică generează efecte juridice
Norma de drept generează efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind de fapt rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept.
2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică
Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat, fiind singura normă însoţită de sancţiune juridică.
În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate.
2.2.11. Norma juridică are caracter repetabil
Spre deosebire de actul juridic individual al cărui efect încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se aplică în mod repetat, continuu. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât norma juridică există, respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le reglementează.
Menţionăm că, norma juridică este repetabilă, adică se repetă în aplicare ori de câte ori o persoană îndeplineşte condiţiile de subiect de drept prevăzute impersonal de o normă juridică generală.
Norma juridică este repetabilă, deoarece exclude orice condiţionare ipotetică.
3. Structura normei juridice
Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi o structură logico-juridică (internă) [9].
Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri.
Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia.
Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare 10 sau prin coroborarea mai multor norme.
Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora.
3.1. Elementele normei juridice
A. Ipoteza
Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care se referă conţinutul dispoziţiei.
Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel:
a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ determinată (subînţeleasă).
Ipoteza strict determinată, stabileşte expres condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice.
De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie aşadar, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.
În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată.
Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, precis, ele se subînţeleg, rezultă din contextul reglementării.
De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi subiectul care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.
b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea există: ipoteză simplă şi ipoteză complexă.
Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice.
Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”.
Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă.
Un alt exemplu folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.
Subiectele la care se referă ipoteza normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc.
Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 alin.2 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Ipoteza normei juridice este un element structural important şi necesar, deoarece conferă dispoziţiei efectivitate, califică fapta şi făptuitorul stabilind atât calitatea cât şi cantitatea sancţiunii juridice.
B. Dispoziţia
Dispoziţia este considerată ca fiind elementul esenţial, de bază al normei juridice. [11]
Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care prescrie conduita tip pe care trebuie să o urmeze destinatarii săi în anumite împrejurări. Aşadar, dispoziţia normei juridice prescrie tipul de conduită ce trebuie urmat către destinatari atunci când sunt întrunite condiţiile descrise de ipoteză. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite.
În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi:
Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă de la care nu se poate deroga;
Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită care prevăd alternative de conduită pentru subiectul generic.
Dispoziţiile normelor penale sunt, de regulă, subînţelese, drepturile şi obligaţiile corelative ale destinatarilor genere fiind stabilite.
b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în:
Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt dispoziţii imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga.
Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Art.27 alin.4 din Constituţia României prevede că: „Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic [12].
Dispoziţiile prohibitive şi dispoziţiile onerative sunt dispoziţii imperative, fiind comandamente a căror nerespectare atrage sancţiunea juridică.
Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care să o urmeze; ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu, art.54 prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”; art.57 Codul familiei prevede, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”; art.1170 din Codul civil român, prin dispoziţia sa permisivă stabileşte: „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi şi prin jurământ.”
Codul muncii (Legea nr.53/2003) prevede la art.146 alin.1 astfel: „Concediul de odihnă poate fi întrerupt la cererea salariatului, pentru motive obiective.”
În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc.
Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor. Aceste norme juridice sunt lipsite de un element structural, respectiv, sancţiunea, astfel încât, atunci când subiecţii cărora li se adresează nu vor adopta conduita precizată, aceştia nu sunt sancţionaţi.
Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, instanţa de judecată va interveni şi va suplini voinţa lor.
În acest sens, Codul familiei prevede în art.40. că în situaţia desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită de norma juridică), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. De asemenea, art.36. din Codul familiei cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ dispune că: soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea.
Caracteristica importantă a normelor supletive o constituie aşadar, faptul că, atunci când subiectele de drept nu folosesc libertatea, permisivitatea acordată de legiuitor, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ.
Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Dispoziţiile permisive, de stimulare şi de recomandare nu au sancţiune juridică ca şi element structural.
c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în:
Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează, de regulă, o anumită ramură de drept
Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează, de regulă, o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept.
Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că, de aceasta se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special” [13].
Dispoziţiile de excepţie - reprezintă o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.
Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe intenţia legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele cuprind o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau specială.
Dispoziţia normei juridice este un element esenţial, lipsa acestuia putând lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin stabilirea conduitei acestora într-o direcţie utilă socialmente.
C. Sancţiunea [14]
Persoanele care violează norma juridică sunt reprimate, sancţionate. Sub incidenţa sancţiunii juridice cad acei destinatari ai dispoziţiilor din normele de drept care se abat, se împotrivesc.
Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei normei de drept; ea constituie reacţia autorităţii normative faţă de destinatarii dispoziţiilor sale. Ea constituie un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită, acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic.
Sancţiunea, este consecinţa actelor de violare a legii de încălcare şi destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia, prevenirea încălcării ei în viitor.
Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase.
Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate. [15]
De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept.
Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), globalitatea (se aplică pentru toate faptele ilicite prevăzute de lege) efectivitatea, fidelitatea, echitatea etc.
Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi preventiv determină abţinerea de la săvârşirea de fapte antisociale şi un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul.
Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii:
a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în:
- sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare;
- sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii asupra persoanei vinovate;
- sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite.
b) După natura şi după gravitatea lor, distingem:
- sancţiuni penale – sunt măsuri de constrângere prevăzute de legea penală (pedepse - măsuri de siguranţă şi măsuri educative), aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de aceasta;
- sancţiuni civile - care au un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc.
În literatura juridică [16] de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei sancţionate (amenzi civile, prestaţii către stat).
- sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, munca în folosul comunităţii,.
- sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Codul muncii din 2003 stabileşte la art.264 următoarele sancţiuni disciplinare: avertismentul scris, suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare, retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător pentru o durată de cel mult 60 de zile, reducerea salariului de bază cu 5-10% şi după caz şi a îndemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. În situaţia în care, prin Statutele profesionale aprobate prin lege specială va fi stabilit un alt regim sancţionator, se va aplica acesta.
c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel:
- sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate univoce precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”.
- sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili cuantumul sancţiunii. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”
- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul.
- sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
Aplicarea sancţiunilor juridice este un act de putere a statului, realizat de organele competente, cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru alte detalii privind normele sociale a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.248-249.; Ion Craiovean, op.cit., 1998, pag.111-112.
2. Pentru o altă clasificare, a se vedea Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag.47-48.
3. Normele juridice sunt considerate ca fiind reguli sociale de ordonare a convieţuirii şi colaborării dintre oameni liberi, deoarece ele au sens şi înţeles numai dacă sunt destinate indivizilor liberi, a se vedea B. Russel, Idealurile politice. Puterea, Bucureşti, 2002, pag.61-62.
4. Pentru alte definiţii date normei juridice, a se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, op.cit., pag.15; Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Nicolae Popa, op.cit., pag.159; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183., Sofia Popescu, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1996, pag.119.; D. Claudiu Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1999, pag.239.
5. Gh. Mihai, în op.cit., pag.318-322, face o analiză amplă a acestei trăsături.
6. Marii cărturari ai omenirii, Platon, Sofocle, W. Shakespeare, au acordat o atenţie deosebită caracterului obligatoriu al normelor juridice, pe baza unor astfel de considerente.
7. I. Mircescu, Curs de drept civil, Bucureşti, 2000, pag.114.
8. De exemplu, norma de drept care stabileşte obligaţia părintelui de a-şi întreţine copilul, generează un raport în care obligaţiei părintelui îi corespunde dreptul copilului de a pretinde întreţinere.
9. A se vedea în acest sens, Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183 şi urm.; Gheorghe C. Mihai, Radu Motica, op.cit., pag.25 şi urm.
10. În art.949 Cod civil care prevede că: “poate contracta orice persoană care nu este declarată necapabilă de lege”, sancţiunea nu este prevăzută expres, ea se deduce prin interpretare logică, în sensul că, o persoană declarată necapabilă de lege nu poate contracta.
11. În literatura de specialitate, dispoziţia normei juridice este considerată: “miezul normei juridice”, “partea cea mai importantă”, “esenţa normei juridice”.
12. De exemplu, în dreptul penal se descriu în norma juridică, faptele şi pedepsele, dispoziţia prohibitivă rezultând logic, în sensul că cei ce nu doresc să fie pedepsiţi, trebuie să se abţină de la comiterea faptelor respective.
13. Vezi, V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în rev. Dreptul nr.1/1991, pag.8-18.
14. Nicolae Ghimpa, Responsabilitatea civilă, delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946, pag.17.
15. A se vedea, Gh. Mihai, op.cit., pag.374-375.
16. A se vedea pentru aprofundare, Gheorghe Boboş, Gheorghe Vlădica Raţiu, Răspunderea, Reponsabilitatea şi Constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996 şi Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
Trimiteți un comentariu