Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 11 (note de lectură)
3. Patriarhii, Papii şi Catolicoşii
Cuvântul patriarh are înţelesul de începător al neamului, adică de protopărinte, dar şi pe acela de căpetenie a unui popor. Cuvântul începe să fie folosit de creştini cu un sens simbolic, indicând unele persoane laice şi unii slujitori bisericeşti care meritau o cinstire deosebită. Cu înţelesul de cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti începe să fie folosit după Sinodul IV ecumenic, adică din 451 a.D.
Primele patru patriarhate au fost:
a) Roma (numită şi Roma Veche) ;
b) Constantinopol (numit şi Roma Nouă) ;
c) Alexandria;
d) Antiohia.
Importanţa şi întâietatea acestor scaune s-a impus pe cale de obicei, iar nu prin vreo lege bisericească. Demnitatea de patriarh încheie procesul de dezvoltar al demnităţilor bisericeşti, situându-se în vârful ierarhiei.
Drepturile şi îndatoririle patriarhului:
a) drepturi onorifice şi liturgice (dreptul de a purta un titlu deosebit, dreptul de a fi pomenit la sfintele slujbede ierarhi şi de alţi clerici din cuprinsul patriarhiei);
b) dreptul de a convoca, de a prezida, de a închide sesiunile sinodului patriarhal;
c) dreptul de a îngriji prin luarea măsurilor necesare de alegerea mitropoliţilor din cuprinsul patriarhiei, precum şi a arhiepiscopilor sau exarhilor, şi dreptul de a-i hirotoni pe aceştia în cazul când nu sunt arhierei;
d) dreptul de a primi plângeri sau pâri împotriva ierarhilor din cuprinsul patriarhiei, precum şi recursuri de la sinoadele mitropolitane sau diecezane, şi de a le supune judecăţii sinodului patriarhal;
e) dreptul de a reprezenta în cadrul Bisericii şi în afara ei patriahia în fruntea căreia se găseşte;
f) dreptul de devoluţiune faţă de ierarhii din subordinea sa canonică.
Titulatura de patriarh ecumenic este acordată scaunului patriarhal de la Constantinopol şi celui de la Roma.
Drepturile patriarhului ecumenic sunt:
- dreptul de a convoca, de a prezida sinoadele endemice, ca sinoade reprezentative pentru întreaga Biserică;
- dreptul de a primi recursuri de la toate instanţele superioare de judecată ale Bisericilor din Răsărit, inclusiv din partea patriarhiilor şi din partea altor Biserici autocefale;
- dreptul de a canoniza sfinţi pentru întreaga Ortodoxie;
- dreptul de stavropighie în întreaga Biserică Răsăriteană;
- dreptul de jurisdicţie asupra întregii diaspore ortodoxe;
- dreptul de a săvârşi singur sfinţirea Marelui Mir;
- dreptul de a fi pomenit ca întâiul la sfintele slujbe de către toate căpeteniile Bisericilor autocefale.
“Din toate celelalte privilegii pe care le-am enumerat nu a mai rămas decât amintirea, după cum nici din condiţiile pe care le-au determinat n-a rămas decât tot amintirea.” (p. 334)
Cuvântul papă înseamnă părinte şi s-a dat fără vreo semnificaţie ca aceea care s-a atribuit mai târziu, multor episcopi şi chiar preoţi şi altor slujitori ai Bisericii, aceştia fiind cu toţii socotiţi părinţi ai familiei celei mari a credincioşilor.
Cuvântul papă este folosit în titulatura episcopului Romei (“papă al Romei”) şi a episcopului Alexandriei (“papă şi patriarh al Alexandriei”).
“Dar pe câtă vreme episcopul Alexandriei a păstrat acest titlu numai în înţeles onorific, aşa cum l-a păstrat şi l-a folosit multă vreme şi scaunul Romei, acesta din urmă a manifestat, de la un anumit moment, dorinţa de a-şi afirma faţă de alţi episcopi o poziţie şi o autoritate care să dea un conţinut deosebit şi superior titlului onorific de papă, şi anume să-i dea un astfel de conţinut care să-l transforme în expresia unui primat de jurisdicţie la început, iar mai târziu să i se adauge acestui primat şi aşa-zisa infailibilitate, ca al doilea atribut esenţial al papei sau ca al doilea element constitutiv care intră, alături de primatul de jurisdicţie, în conţinutul noţiunii de papă şi deci în conţinutul fostului titlu onorific al episcopilor Romei.” (p. 335)
Cuvântul catolicos nu are nimic comun cu înţelesul cuvântului catolic, adică nici cu înţelesul vechi al acestui cuvânt (universal sau sobornicesc, ori ecumenic sau dreptcredincios), şi nici cu înţelesul său cel nou (mmebru al Bisericii Romano-Catolice).
Sensul cuvântului catolicos este acela de căpetenie generală a Bisericii, spre deosebire de căpeteniile parţiale sau locale ale Bisericii respective (episcopii, mitropoliţii, arhiepiscopii, exarhii).
Titlul a fost adoptat de întâistătătorii Bisericii georgiene, a celei armene şi a celei siriene.
4. Organele ajutătoare ale Patriarhilor şi Papilor
Primii slujitori bisericeşti se numeau arhonţi:
a) economul – administrator general al bunurilor Bisericii;
b) sachelarul – inspector general al mănăstirilor de călugări şi administrator al acestor mănăstiri;
c) schevofilaxul – păstrător al sfintelor vase sau obiecte de cult, precum şi al altor lucruri confecţionate din metale preţioase, ca şi al odăjdiilor şi a tuturor obiectelor de valoare ale Bisericii;
d) hartofilaxul – păstrător al hârtiilor oficiale, precum şi a arhivei unui centru bisericesc;
e) sacheliul – inspector general al mănăstirilor de călugăriţe şi administrator al averii acestora.
Un al şaselea arhonte era protecdicul – avocat principal al unui centru ierarhic bisericesc (conducător al oficiului de avocaţi ai Bisericii, numiţi ecdici).
Deşi nominal s-au păstrat pe la unele centre ierarhice din Răsărit titulaturile arhonţilor din prima pentadă, în general în majoritatea Bisericilor ortodoxe nu s-a mai păstrat decât amintirea concretizată în numele unor distincţii onorifice care se dau clericilor din treapta presbiterilor.
Funcţia de nomofilax a fost iniţial una cărturărească, aceea de rector al Şcolii superioare juridice din Constantinopol.
Alte demnităţi:
a) protonotarul - purtătorul corespondenţei;
b) referendariul (numit şi apocrisiar) – reprezentantul patriarhului la curtea imperială, toţi apocrisiarii formând corpul diplomaţilor bisericeşti;
c) logotetul (logofătul) – păzitorul sigiliilor patriarhale, concomitent şi controlorul conturilor din Biserică.
Demnitarii bisericeşti de la centrul patriarhal din Roma au început a se numi de la o vreme cardinali, adică slujitori principali ai Bisericii.
În B.O.R., potrivit legiuirilor în vigoare, pe la centrele eparhiale, mitropolitane şi la centrul patriarhal, există următoarele organe ajutătoare ale chiriarhilor, derivate din vechile presbiterii şi urmaşe ale acestora:
- vicar;
- consilier;
- inspector;
- canonist-consilier juridic;
- consistoriabil;
- deputat în corporaţiile bisericeşti;
- contabil;
- inginer;
- tehnician,
- funcţionar etc.
5. Raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi ascultarea canonică
Scara treptelor sau a funcţiilor pe care se află şi pe care le îndeplinesc aceste persoane, precum şi scara poziţiilor deosebte pe care se află fiecare dintre ele, se numeşte ierarhie.
Cuvântul competenţă are însemnarea de lucru care îi revine sau la care este îndreptăţit cineva.
Oficiile au o caracteristică aparte, în sensul că există sau pot exista indiferent de persoanele care le ocupă sau cărora le sunt încredinţate. Oficiile reprezintă o formă permanentă în care se exprimă în limbaj juridic noţiunea de funcţie. În cadrul fiecărei societăţi organizate se stabileşte şi o ierarhie a oficiilor.
Raporturile ierarhice dintre treptele clerului sunt determinate după trei considerente:
a) criteriul stării harice;
b) poziţia onorifică ce s-a conferit sau se conferă unora dintre treptele preoţiei de instituire divină;
c) poziţia jurisdicţională pe care sunt situaţi sau pe care se află diferitele trepte.
“E destul să reamintim în această privinţă aici poziţia pe care au dobândit-o sub raport jurisdicţional mitropoliţii faţă de episcopi, mitropoliţii primaţi şi exarhii, ca şi arhiepiscopii faţă de ceilalţi episcopi şi mitropoliţi şi în cele din urmă patriarhii. Toţi aceştia, deşi egali în privinţa stării harice, având toţi treapta episcopatului ca treaptă a preoţiei şi drepturile de bază legate de această treaptă, au ajuns să se deosebească foarte mult sub raportul drepturilor şi îndatoririlor de natură strict juridică." (p. 351)
Îndatorirea de ascultare canonică (obedienţă) derivă din învăţătura dogmatică despre preoţie şi despre cele trei trepte ale ei de instituire divină. Fără de această ascultare nu este cu putinţă păstrarea bunei rânduieli în Biserică şi desfăşurarea lucrării mântuitoare pe care trebuie să o îndeplinească slujitorii Bisericii.
În Biserică mai există încă un fel de ascultare canonică: ascultarea monahală. Izvorâtă din votul ascultării, implică completa lepădare de sine sau renunţarea la orice fel de drepturi, supunerea necondiţionată a monahilor faţă de superiorii lor din cinul monahal.
Cine iese din ascultarea canonică iese din însăşi Biserica.
6. Întâietatea onorifică în raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi dintre scaunele principale ale Bisericii
Nu se poate susţine ipoteza unei întâietăţi onorifice între Sfinţii Apostoli, şi nu se poate atribui nici unui act al Mântuitorului instituirea unei întâietăţi de conducere ori jurisdicţionale între Sfinţii Apostoli.
Între Sfinţii Apostoli nu exista deosebire de stare harică. Toţi erau egali. Singura deosebire era cea de vârstă.
În timp, sinoadele au consfinţit o ierarhizare onorifică: episcopii din Roma (la egalitate cu cei din Constantinopol), Alexandria, Antiohia. Sinodul IV ecumenic le-a adăugat scaunul din Ierusalim, lipsit de însemnătate politică, economică sau culturală, dar a cărui însemnătate religioasă era mai mare decât a tuturor celorlalte.
Trei sinoade ecumenice au atestat că în Biserica veche nu exista decât un primat de onoare în raporturile dintre principalele scaune de atunci şi că nu exista, nu se cunoştea şi nu se pomenea vreun primat jurisdicţional asupra întregii Biserici.
“Din cele ce se ştiu, din istoria Bisericii, şi din istoria dezvoltării organizaţiei bisericeşti, rezultă că însemnătatea religioasă a localităţilor în care au rezidat sau rezidează unii ierarhi ai Bisericii, nu a constituit şi nu constituie nici astăzi decât cel din urmă criteriu care se foloseşte pentru conferirea unei trepte onorifice pe seama ierarhilor respectivi sau pentru stabilirea unei ierarhii onorifice între ei. Acest lucru este cât se poate de evident şi s-a relevat îndeajuns de limpede în legătură cu poziţia scaunului din Ierusalim în ierarhia onorifică a principalelor scaune din Biserica veche.” (p. 366)
7. Chestiunea întâietăţii sau a primatului ierarhic jurisdicţional
S-a ajuns ca întâietăţile jurisdicţionale să dubleze cu timpul întâietăţile onorifice, adică să se dea întâietăţilor onorifice câte un conţinut jurisdicţional.
Nefiind cunoscute în Biserica din epoca clasică a sinoadelor sale ecumenice şi locale nici un fel de inegalităţi jurisdicţionale între ierarhii din aceeaşi treaptă, nu se poate vorbi nici de existenţa unui primat general de jurisdicţie a vreunui ierarh, adică despre vreun primat de jurisdicţie universală.
Cuvântul patriarh are înţelesul de începător al neamului, adică de protopărinte, dar şi pe acela de căpetenie a unui popor. Cuvântul începe să fie folosit de creştini cu un sens simbolic, indicând unele persoane laice şi unii slujitori bisericeşti care meritau o cinstire deosebită. Cu înţelesul de cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti începe să fie folosit după Sinodul IV ecumenic, adică din 451 a.D.
Primele patru patriarhate au fost:
a) Roma (numită şi Roma Veche) ;
b) Constantinopol (numit şi Roma Nouă) ;
c) Alexandria;
d) Antiohia.
Importanţa şi întâietatea acestor scaune s-a impus pe cale de obicei, iar nu prin vreo lege bisericească. Demnitatea de patriarh încheie procesul de dezvoltar al demnităţilor bisericeşti, situându-se în vârful ierarhiei.
Drepturile şi îndatoririle patriarhului:
a) drepturi onorifice şi liturgice (dreptul de a purta un titlu deosebit, dreptul de a fi pomenit la sfintele slujbede ierarhi şi de alţi clerici din cuprinsul patriarhiei);
b) dreptul de a convoca, de a prezida, de a închide sesiunile sinodului patriarhal;
c) dreptul de a îngriji prin luarea măsurilor necesare de alegerea mitropoliţilor din cuprinsul patriarhiei, precum şi a arhiepiscopilor sau exarhilor, şi dreptul de a-i hirotoni pe aceştia în cazul când nu sunt arhierei;
d) dreptul de a primi plângeri sau pâri împotriva ierarhilor din cuprinsul patriarhiei, precum şi recursuri de la sinoadele mitropolitane sau diecezane, şi de a le supune judecăţii sinodului patriarhal;
e) dreptul de a reprezenta în cadrul Bisericii şi în afara ei patriahia în fruntea căreia se găseşte;
f) dreptul de devoluţiune faţă de ierarhii din subordinea sa canonică.
Titulatura de patriarh ecumenic este acordată scaunului patriarhal de la Constantinopol şi celui de la Roma.
Drepturile patriarhului ecumenic sunt:
- dreptul de a convoca, de a prezida sinoadele endemice, ca sinoade reprezentative pentru întreaga Biserică;
- dreptul de a primi recursuri de la toate instanţele superioare de judecată ale Bisericilor din Răsărit, inclusiv din partea patriarhiilor şi din partea altor Biserici autocefale;
- dreptul de a canoniza sfinţi pentru întreaga Ortodoxie;
- dreptul de stavropighie în întreaga Biserică Răsăriteană;
- dreptul de jurisdicţie asupra întregii diaspore ortodoxe;
- dreptul de a săvârşi singur sfinţirea Marelui Mir;
- dreptul de a fi pomenit ca întâiul la sfintele slujbe de către toate căpeteniile Bisericilor autocefale.
“Din toate celelalte privilegii pe care le-am enumerat nu a mai rămas decât amintirea, după cum nici din condiţiile pe care le-au determinat n-a rămas decât tot amintirea.” (p. 334)
Cuvântul papă înseamnă părinte şi s-a dat fără vreo semnificaţie ca aceea care s-a atribuit mai târziu, multor episcopi şi chiar preoţi şi altor slujitori ai Bisericii, aceştia fiind cu toţii socotiţi părinţi ai familiei celei mari a credincioşilor.
Cuvântul papă este folosit în titulatura episcopului Romei (“papă al Romei”) şi a episcopului Alexandriei (“papă şi patriarh al Alexandriei”).
“Dar pe câtă vreme episcopul Alexandriei a păstrat acest titlu numai în înţeles onorific, aşa cum l-a păstrat şi l-a folosit multă vreme şi scaunul Romei, acesta din urmă a manifestat, de la un anumit moment, dorinţa de a-şi afirma faţă de alţi episcopi o poziţie şi o autoritate care să dea un conţinut deosebit şi superior titlului onorific de papă, şi anume să-i dea un astfel de conţinut care să-l transforme în expresia unui primat de jurisdicţie la început, iar mai târziu să i se adauge acestui primat şi aşa-zisa infailibilitate, ca al doilea atribut esenţial al papei sau ca al doilea element constitutiv care intră, alături de primatul de jurisdicţie, în conţinutul noţiunii de papă şi deci în conţinutul fostului titlu onorific al episcopilor Romei.” (p. 335)
Cuvântul catolicos nu are nimic comun cu înţelesul cuvântului catolic, adică nici cu înţelesul vechi al acestui cuvânt (universal sau sobornicesc, ori ecumenic sau dreptcredincios), şi nici cu înţelesul său cel nou (mmebru al Bisericii Romano-Catolice).
Sensul cuvântului catolicos este acela de căpetenie generală a Bisericii, spre deosebire de căpeteniile parţiale sau locale ale Bisericii respective (episcopii, mitropoliţii, arhiepiscopii, exarhii).
Titlul a fost adoptat de întâistătătorii Bisericii georgiene, a celei armene şi a celei siriene.
4. Organele ajutătoare ale Patriarhilor şi Papilor
Primii slujitori bisericeşti se numeau arhonţi:
a) economul – administrator general al bunurilor Bisericii;
b) sachelarul – inspector general al mănăstirilor de călugări şi administrator al acestor mănăstiri;
c) schevofilaxul – păstrător al sfintelor vase sau obiecte de cult, precum şi al altor lucruri confecţionate din metale preţioase, ca şi al odăjdiilor şi a tuturor obiectelor de valoare ale Bisericii;
d) hartofilaxul – păstrător al hârtiilor oficiale, precum şi a arhivei unui centru bisericesc;
e) sacheliul – inspector general al mănăstirilor de călugăriţe şi administrator al averii acestora.
Un al şaselea arhonte era protecdicul – avocat principal al unui centru ierarhic bisericesc (conducător al oficiului de avocaţi ai Bisericii, numiţi ecdici).
Deşi nominal s-au păstrat pe la unele centre ierarhice din Răsărit titulaturile arhonţilor din prima pentadă, în general în majoritatea Bisericilor ortodoxe nu s-a mai păstrat decât amintirea concretizată în numele unor distincţii onorifice care se dau clericilor din treapta presbiterilor.
Funcţia de nomofilax a fost iniţial una cărturărească, aceea de rector al Şcolii superioare juridice din Constantinopol.
Alte demnităţi:
a) protonotarul - purtătorul corespondenţei;
b) referendariul (numit şi apocrisiar) – reprezentantul patriarhului la curtea imperială, toţi apocrisiarii formând corpul diplomaţilor bisericeşti;
c) logotetul (logofătul) – păzitorul sigiliilor patriarhale, concomitent şi controlorul conturilor din Biserică.
Demnitarii bisericeşti de la centrul patriarhal din Roma au început a se numi de la o vreme cardinali, adică slujitori principali ai Bisericii.
În B.O.R., potrivit legiuirilor în vigoare, pe la centrele eparhiale, mitropolitane şi la centrul patriarhal, există următoarele organe ajutătoare ale chiriarhilor, derivate din vechile presbiterii şi urmaşe ale acestora:
- vicar;
- consilier;
- inspector;
- canonist-consilier juridic;
- consistoriabil;
- deputat în corporaţiile bisericeşti;
- contabil;
- inginer;
- tehnician,
- funcţionar etc.
5. Raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi ascultarea canonică
Scara treptelor sau a funcţiilor pe care se află şi pe care le îndeplinesc aceste persoane, precum şi scara poziţiilor deosebte pe care se află fiecare dintre ele, se numeşte ierarhie.
Cuvântul competenţă are însemnarea de lucru care îi revine sau la care este îndreptăţit cineva.
Oficiile au o caracteristică aparte, în sensul că există sau pot exista indiferent de persoanele care le ocupă sau cărora le sunt încredinţate. Oficiile reprezintă o formă permanentă în care se exprimă în limbaj juridic noţiunea de funcţie. În cadrul fiecărei societăţi organizate se stabileşte şi o ierarhie a oficiilor.
Raporturile ierarhice dintre treptele clerului sunt determinate după trei considerente:
a) criteriul stării harice;
b) poziţia onorifică ce s-a conferit sau se conferă unora dintre treptele preoţiei de instituire divină;
c) poziţia jurisdicţională pe care sunt situaţi sau pe care se află diferitele trepte.
“E destul să reamintim în această privinţă aici poziţia pe care au dobândit-o sub raport jurisdicţional mitropoliţii faţă de episcopi, mitropoliţii primaţi şi exarhii, ca şi arhiepiscopii faţă de ceilalţi episcopi şi mitropoliţi şi în cele din urmă patriarhii. Toţi aceştia, deşi egali în privinţa stării harice, având toţi treapta episcopatului ca treaptă a preoţiei şi drepturile de bază legate de această treaptă, au ajuns să se deosebească foarte mult sub raportul drepturilor şi îndatoririlor de natură strict juridică." (p. 351)
Îndatorirea de ascultare canonică (obedienţă) derivă din învăţătura dogmatică despre preoţie şi despre cele trei trepte ale ei de instituire divină. Fără de această ascultare nu este cu putinţă păstrarea bunei rânduieli în Biserică şi desfăşurarea lucrării mântuitoare pe care trebuie să o îndeplinească slujitorii Bisericii.
În Biserică mai există încă un fel de ascultare canonică: ascultarea monahală. Izvorâtă din votul ascultării, implică completa lepădare de sine sau renunţarea la orice fel de drepturi, supunerea necondiţionată a monahilor faţă de superiorii lor din cinul monahal.
Cine iese din ascultarea canonică iese din însăşi Biserica.
6. Întâietatea onorifică în raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi dintre scaunele principale ale Bisericii
Nu se poate susţine ipoteza unei întâietăţi onorifice între Sfinţii Apostoli, şi nu se poate atribui nici unui act al Mântuitorului instituirea unei întâietăţi de conducere ori jurisdicţionale între Sfinţii Apostoli.
Între Sfinţii Apostoli nu exista deosebire de stare harică. Toţi erau egali. Singura deosebire era cea de vârstă.
În timp, sinoadele au consfinţit o ierarhizare onorifică: episcopii din Roma (la egalitate cu cei din Constantinopol), Alexandria, Antiohia. Sinodul IV ecumenic le-a adăugat scaunul din Ierusalim, lipsit de însemnătate politică, economică sau culturală, dar a cărui însemnătate religioasă era mai mare decât a tuturor celorlalte.
Trei sinoade ecumenice au atestat că în Biserica veche nu exista decât un primat de onoare în raporturile dintre principalele scaune de atunci şi că nu exista, nu se cunoştea şi nu se pomenea vreun primat jurisdicţional asupra întregii Biserici.
“Din cele ce se ştiu, din istoria Bisericii, şi din istoria dezvoltării organizaţiei bisericeşti, rezultă că însemnătatea religioasă a localităţilor în care au rezidat sau rezidează unii ierarhi ai Bisericii, nu a constituit şi nu constituie nici astăzi decât cel din urmă criteriu care se foloseşte pentru conferirea unei trepte onorifice pe seama ierarhilor respectivi sau pentru stabilirea unei ierarhii onorifice între ei. Acest lucru este cât se poate de evident şi s-a relevat îndeajuns de limpede în legătură cu poziţia scaunului din Ierusalim în ierarhia onorifică a principalelor scaune din Biserica veche.” (p. 366)
7. Chestiunea întâietăţii sau a primatului ierarhic jurisdicţional
S-a ajuns ca întâietăţile jurisdicţionale să dubleze cu timpul întâietăţile onorifice, adică să se dea întâietăţilor onorifice câte un conţinut jurisdicţional.
Nefiind cunoscute în Biserica din epoca clasică a sinoadelor sale ecumenice şi locale nici un fel de inegalităţi jurisdicţionale între ierarhii din aceeaşi treaptă, nu se poate vorbi nici de existenţa unui primat general de jurisdicţie a vreunui ierarh, adică despre vreun primat de jurisdicţie universală.
Trimiteți un comentariu