Tipul infractorului caracterial (referat)

Este uşor de admis că o tipologie a infractorilor, de inspiraţie biologică, nu-i aşa?, adică grupându-i în “încrengături”, “specii” şi “subspecii”, ar fi pe cât de greu de întocmit pe atât de utilă. Dacă admitem că există un infractor agresiv sau violent, un infractor achizitiv, un infractor sexual, un infractor ocazional, un infractor profesional, un infractor recidivist şi un infractor ideologic, toate acestea mai mult sau mai puţin bine delimitate – figura infractorului caracterial. Suntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea: există oare această categorie? Putem enumera argumente şi pro şi contra. Să începem cu argumentele care pledează împotriva acestui tip de infractor.

O observaţie ar fi aceea că toţi infractorii, fără excepţie, au probleme de caracter. Astfel, infractorul violent are probleme legate de agresivitate, infractorul achizitiv are tendinţa aproprierii bunurilor care nu-i aparţin, infractorul sexual suferă de indiferenţă afectivă şi de impuls sexual puternic, pe fond de devieri ale instinctului sexual, infractorul ocazional este intens sugestibil, infractorul profesional refuză munca cinstită. Există şi probleme de caracter comune, adevărate trăsături care unesc “speciile” de infractori în “familii” şi “genuri”:

Astfel, infractorul violent şi infractorul sexual au în comun impulsivitatea, brutalitatea, violenţa şi indiferenţa afectivă. Adesea, aceste trăsături sunt împrumutate şi de infractorul ideologic, iar dacă recidivistul nu porneşte obligatoriu cu aceste trăsături, le poate cultiva şi fixa în timp. Infractorul profesional pasiv şi infractorul debil mintal au în comun labilitatea caracterială, capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice şi motivaţia scăzută. Pe de altă parte, aproape toate tipurile de infractori care implică violenţa sunt lipsiţi de capacităţi empatice şi au un autocontrol comportamental redus spre inexistent.

Însă există argumente şi în favoarea unei specificităţi a infractorului caracterial. Nu este în mod obligatoriu violent, dar poate fi. Nu e un achizitiv şi cu certitudine nu e un sexual. Însă îşi poate adăuga, ocazional, aceste caracteristici. Pare să semene cel mai mult cu infractorul ocazional, dat fiind că faptele penale par să fie prilejuite de unele incitaţii exterioare, unele ocazii speciale. Oricât de paradoxal va suna, infractorul caracterial este un... caracter. Însă unul negativ. E o colecţie aproape teologică de defecte: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţii, individualism, tendinţe de dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune. De aici până la instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi şi lipsa emoţiilor nu mai e decât un ceas.

Buchetul acesta de defecte poate conduce virtual oriunde: infracţiunea de furt, de înşelăciune, de abuz de încredere, de distrugere prin incendiere, de omor sau de viol. Totuşi, nu e fundamental nici hoţ, nici escroc, nici distrugător, nici criminal, nici violator. E un inadaptat. Însă, spre deosebire de inadaptatul frumos şi nobil al romanticilor, prea sus pentru lumea noastră, criminalul caracterial e mic şi ranchiunos, mult sub standardele înguste ale societăţii. Este versatil, fiind deschis aproape tuturor infracţiunilor, însă e prizonierul lipsei sale de educaţie, în forma cunoscută sub numele de “cei 7 ani de acasă”. Această lacună pedagogică este, credem, aproape imposibil de complinit după depăşirea termenului firesc.

Încercând să răspundem la întrebarea dacă există sau nu un infractor caracterial, optăm pentru răspunsul pozitiv. Şi credem că avem un criteriu suficient de fiabil pentru izolarea acestuia de restul infractorilor. Astfel, dacă cei mai mulţi îşi premeditează faptele, având imaginea mai mult sau mai puţin exactă a consecinţelor acţiunilor lor, tipul caracterial este prizonierul propriilor tare morale, şi are tot timpul senzaţia că a răspuns unei provocări venite din afară, rămânând în ciuda rezultatului produs complet inocent. Practic, trăsătura cea mai importantă, care face diferenţa dintre un om prost crescut şi un infractor caracterial este absenţa rezistenţei la frustrare. Nefiind capabil să-şi digere eşecurile, lanţul celorlalte defecte de caracter iese la iveală şi explodează necontrolat, relevând o faţă greu de bănuit a celui care poate trece altfel drept un om împlinit, cu succese profesionale, sociale şi familial

Drept penal, speţa 6

Inculpatul X care bănuia că soţia sa Y îi este infidelă, a stropit-o pe aceasta cu petrol lampant, apoi i-a dat foc. Imediat, realizând ce a făcut şi cuprins de remuşcări, X a stins focul cu o pătură, salvându-şi consoarta, care, totuşi, a suferit arsuri de gradul II pe 35% din suprafaţa corpului. Deşi Y se simţea mai bine, X a ales să o ducă cu maşina la spital pentru a-i fi tratate arsurile. Pe drum se produce, însă, din vina lui X un accident de circulaţie soldat cu moartea lui Y. Prima instanţă l-a condamnat pe X pentru omor calificat săvârşit cu intenţie indirectă. Comentaţi soluţia instanţei.

Soluţie propusă:

Soluţia primei instanţe este eronată. Atunci când inculpatul şi-a stropit soţia cu petrol lampant şi i-a dat foc, urmată apoi de întrerupere, se reţine infracţiunea de tentativă de omor, în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală. Când o ia şi o duce la spital, ne află în prezenţa unei cauze de nepedepsire – împiedicarea producerii rezultatului. Accidentul de circulaţie are ca efect uciderea din culpă a lui Y.

Drept penal, speţa 5

În fapt s-a reţinut că în urma unui conflict cu Y, X a luat hotărârea de a-l ucide. În acest scop, X şi-a procurat o armă şi l-a aşteptat pe Y într-o seară, în apropierea casei acestuia. La un moment dat, în locul respectiv au apărut 2 persoane, Z şi T, prima dintre ele fiind confundată de către X cu Y. Astfel, X a tras un foc de armă asupra lui Z, crezând că e Y, dar l-a nimerit pe T, care a decedat pe loc. Cum trebuie încadrată acţiunea lui X?

Soluţie propusă:

X se face vinovat de două infracţiuni : tentativă de ucidere (împotriva lui Y) şi ucidere din culpă (căreia îi cade victimă T). Atunci când a făcut o confuzie între Z şi Y, X s-a aflat în eroarea de fapt (error in persona). Fireşte, această eroare este irelevantă, întrucât legea protejează obiectele juridice de aceeaşi natură. În momentul în care X îl vizează pe Z, dar l-a nimerit pe T, se produce eroarea desemnată sub numele de aberratio ictus. Se va reţine concursul de infracţiuni.

Drept penal, speţa 4

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 79 din OUG nr. 195/2002, constând în conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care are în sânge o concentraţie de alcool peste limita legală. Astfel, s-a reţinut că, în seara zilei de 22 iulie 2004, inculpatul AM, aflat la o cabană izolată la munte, după ce consumase băuturi alcoolice cu GN a condus autoturismul proprietate personală pentru a-l duce pe la spital, care suferise un atac de cord. În faţa instanţei inculpatul a solicitat să i se aplice prevederile art. 181 C. pen., referitor la faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. În susţinerea cererii sale, inculpatul a arătat că nici o altă persoană din grup, cu excepţia lui AM şi GN nu aveau permis de conducere, iar spitalul din localitatea cea mai apropiată nu putea fi contactat telefonic, reţelele de telefonie mobilă nefuncţionând în acea zonă. Ce trebuia să decidă instanţa?

Soluţie propusă:

Împrejurările în care inculpatul se urcă la volan cu o concentraţie de alcool în sânge peste limita legală constituie cauza justificativă a stării de necesitate. Inculpatul va fi exonerat de responsabilitatea penală, fapta nefiind infracţiune.

Drept penal, speţa 3

În seara zilei de 17 iulie 2002, inculpaţii S.V. şi J.H. au plecat la pescuit păstrăvi într-un pârâu de munte, aflat într-o zonă turistică. Din cauza faptului că peştii „nu muşcau”, cei doi au desprins un conductor metalic din reţeaua de distribuţie a energiei electrice, în scopul de a prinde peştii prin „electrocutare”. Înainte de a arunca firul în apă, cei doi au strigat „ieşiti din apă!”, deşi nimeni nu părea să se găsească în zonă. Imediat după, au montat dispozitivul, care a condus la electrocutarea victimei A.S, şi a doi copii, care se afla în josul pârâului şi se spălau. Ca urmare a şocului electric, A.S., persoană cardiacă, a suferit un atac de cord şi a decedat, iar cei doi copii au necesitat îngrijiri medicale de aproximativ 80 de zile. Arătaţi care este forma de vinovăţie a inculpaţilor în relaţie cu urmările produse şi care sunt faptele pentru care vor urma să răspundă penal.

Soluţie propusă :

Inculpaţii S.V. şi J.H. sunt autorii unui concurs de infracţiuni. Astfel, căutând să prindă peştii prin electrocutare, se fac vinovaţi de infracţiunea de braconaj, în temeiul Legii nr. 103/1996 a fondului cinegetic, art. 34, alin. (1), lit. d).

Concomitent, se fac vinovaţi de uciderea din culpă a lui A.S. şi de vătămarea corporală din culpă a doi copii. Utilizând un conductor metalic din reţeaua de distribuţie a energiei electrice, infractorii ştiu foarte bine că există pericolul electrocutării unor persoane care se află la acel moment în râu. Informaţia potrivit căreia apa este bun conducător de electricitate este accesibilă, nefiind nevoie de o pregătire profesională de specialitate pentru a avea acces la ea.

Mai mult, dat fiind faptul că este o zonă turistică, ei sunt conştienţi că posibilitatea ca cineva să fie în apă nu poate fi ignorată. Totuşi, admit să comită fapta, considerând că nu se va produce. Culpa în care se află este cu prevedere.

Drept penal, speţa 2

În fapt, inculpatul a comis o infracţiune din legislaţia specială, sancţionată de lege cu închisoarea între 2 şi 4 ani. În cursul procesului apare o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului care prevede în plus doar că fapta respectivă este sancţionată la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Ulterior, înainte de condamnarea definitivă această OUG este respinsă pe cale de lege de către Parlament. Prin aceeaşi lege de respingere, Parlamentul prevede că infracţiunea este urmărită din oficiu, iar sancţiunea legală este închisoarea între 2 şi 5 ani, alternativ cu amenda. Arătaţi şi argumentaţi care este legea penală mai favorabilă, luând în considerare faptul că, sub imperiul ordonanţei, persoana vătămată a făcut plângere.

Soluţie propusă:

Numim cele trei situaţii legislative în felul următor:
Legislaţia iniţială – L1
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului – L2
Legea de respingere – L3

In abstracto, L2 este mai favorabilă decât L1, pentru că impunând obligaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate modifică regimul de tragere la răspundere. Din acest punct de vedere, L2 este la favorabilă şi decât L3.

L3 este mai favorabilă decât L1, pentru că modifică regimul sancţionator, în sensul introducerii unei alternative dintr-o specie diferită de pedeapsa închisorii, adică amenda.

In concreto, atunci când a apărut L2, situaţia inculpatului a devenit mai uşoară, pentru că incriminarea nu putea avea loc fără formularea plângerii prealabile a persoanei vătămate. În momentul când această condiţie a fost îndeplinită, L2 a fost identifică cu L1.

Atunci când Parlamentul a votat legea de respingere, situaţia inculpatului s-a schimbat semnificativ. Astfel, dacă instanţa consideră că trebuie să-i dea pedeapsa minimă, atunci va alege amenda, L3 devenind mai favorabilă decât L2. Dacă însă se consideră că pedeapsa trebuie să fie maximă, atunci ea nu poate depăşi 4 ani, L2 fiind în acest caz mai favorabilă decât L3.