Tipul infractorului caracterial (referat)
Este uşor de admis că o tipologie a infractorilor, de inspiraţie biologică, nu-i aşa?, adică grupându-i în “încrengături”, “specii” şi “subspecii”, ar fi pe cât de greu de întocmit pe atât de utilă. Dacă admitem că există un infractor agresiv sau violent, un infractor achizitiv, un infractor sexual, un infractor ocazional, un infractor profesional, un infractor recidivist şi un infractor ideologic, toate acestea mai mult sau mai puţin bine delimitate – figura infractorului caracterial. Suntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea: există oare această categorie? Putem enumera argumente şi pro şi contra. Să începem cu argumentele care pledează împotriva acestui tip de infractor.
O observaţie ar fi aceea că toţi infractorii, fără excepţie, au probleme de caracter. Astfel, infractorul violent are probleme legate de agresivitate, infractorul achizitiv are tendinţa aproprierii bunurilor care nu-i aparţin, infractorul sexual suferă de indiferenţă afectivă şi de impuls sexual puternic, pe fond de devieri ale instinctului sexual, infractorul ocazional este intens sugestibil, infractorul profesional refuză munca cinstită. Există şi probleme de caracter comune, adevărate trăsături care unesc “speciile” de infractori în “familii” şi “genuri”:
Astfel, infractorul violent şi infractorul sexual au în comun impulsivitatea, brutalitatea, violenţa şi indiferenţa afectivă. Adesea, aceste trăsături sunt împrumutate şi de infractorul ideologic, iar dacă recidivistul nu porneşte obligatoriu cu aceste trăsături, le poate cultiva şi fixa în timp. Infractorul profesional pasiv şi infractorul debil mintal au în comun labilitatea caracterială, capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice şi motivaţia scăzută. Pe de altă parte, aproape toate tipurile de infractori care implică violenţa sunt lipsiţi de capacităţi empatice şi au un autocontrol comportamental redus spre inexistent.
Însă există argumente şi în favoarea unei specificităţi a infractorului caracterial. Nu este în mod obligatoriu violent, dar poate fi. Nu e un achizitiv şi cu certitudine nu e un sexual. Însă îşi poate adăuga, ocazional, aceste caracteristici. Pare să semene cel mai mult cu infractorul ocazional, dat fiind că faptele penale par să fie prilejuite de unele incitaţii exterioare, unele ocazii speciale. Oricât de paradoxal va suna, infractorul caracterial este un... caracter. Însă unul negativ. E o colecţie aproape teologică de defecte: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţii, individualism, tendinţe de dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune. De aici până la instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi şi lipsa emoţiilor nu mai e decât un ceas.
Buchetul acesta de defecte poate conduce virtual oriunde: infracţiunea de furt, de înşelăciune, de abuz de încredere, de distrugere prin incendiere, de omor sau de viol. Totuşi, nu e fundamental nici hoţ, nici escroc, nici distrugător, nici criminal, nici violator. E un inadaptat. Însă, spre deosebire de inadaptatul frumos şi nobil al romanticilor, prea sus pentru lumea noastră, criminalul caracterial e mic şi ranchiunos, mult sub standardele înguste ale societăţii. Este versatil, fiind deschis aproape tuturor infracţiunilor, însă e prizonierul lipsei sale de educaţie, în forma cunoscută sub numele de “cei 7 ani de acasă”. Această lacună pedagogică este, credem, aproape imposibil de complinit după depăşirea termenului firesc.
Încercând să răspundem la întrebarea dacă există sau nu un infractor caracterial, optăm pentru răspunsul pozitiv. Şi credem că avem un criteriu suficient de fiabil pentru izolarea acestuia de restul infractorilor. Astfel, dacă cei mai mulţi îşi premeditează faptele, având imaginea mai mult sau mai puţin exactă a consecinţelor acţiunilor lor, tipul caracterial este prizonierul propriilor tare morale, şi are tot timpul senzaţia că a răspuns unei provocări venite din afară, rămânând în ciuda rezultatului produs complet inocent. Practic, trăsătura cea mai importantă, care face diferenţa dintre un om prost crescut şi un infractor caracterial este absenţa rezistenţei la frustrare. Nefiind capabil să-şi digere eşecurile, lanţul celorlalte defecte de caracter iese la iveală şi explodează necontrolat, relevând o faţă greu de bănuit a celui care poate trece altfel drept un om împlinit, cu succese profesionale, sociale şi familial
O observaţie ar fi aceea că toţi infractorii, fără excepţie, au probleme de caracter. Astfel, infractorul violent are probleme legate de agresivitate, infractorul achizitiv are tendinţa aproprierii bunurilor care nu-i aparţin, infractorul sexual suferă de indiferenţă afectivă şi de impuls sexual puternic, pe fond de devieri ale instinctului sexual, infractorul ocazional este intens sugestibil, infractorul profesional refuză munca cinstită. Există şi probleme de caracter comune, adevărate trăsături care unesc “speciile” de infractori în “familii” şi “genuri”:
Astfel, infractorul violent şi infractorul sexual au în comun impulsivitatea, brutalitatea, violenţa şi indiferenţa afectivă. Adesea, aceste trăsături sunt împrumutate şi de infractorul ideologic, iar dacă recidivistul nu porneşte obligatoriu cu aceste trăsături, le poate cultiva şi fixa în timp. Infractorul profesional pasiv şi infractorul debil mintal au în comun labilitatea caracterială, capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice şi motivaţia scăzută. Pe de altă parte, aproape toate tipurile de infractori care implică violenţa sunt lipsiţi de capacităţi empatice şi au un autocontrol comportamental redus spre inexistent.
Însă există argumente şi în favoarea unei specificităţi a infractorului caracterial. Nu este în mod obligatoriu violent, dar poate fi. Nu e un achizitiv şi cu certitudine nu e un sexual. Însă îşi poate adăuga, ocazional, aceste caracteristici. Pare să semene cel mai mult cu infractorul ocazional, dat fiind că faptele penale par să fie prilejuite de unele incitaţii exterioare, unele ocazii speciale. Oricât de paradoxal va suna, infractorul caracterial este un... caracter. Însă unul negativ. E o colecţie aproape teologică de defecte: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţii, individualism, tendinţe de dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune. De aici până la instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi şi lipsa emoţiilor nu mai e decât un ceas.
Buchetul acesta de defecte poate conduce virtual oriunde: infracţiunea de furt, de înşelăciune, de abuz de încredere, de distrugere prin incendiere, de omor sau de viol. Totuşi, nu e fundamental nici hoţ, nici escroc, nici distrugător, nici criminal, nici violator. E un inadaptat. Însă, spre deosebire de inadaptatul frumos şi nobil al romanticilor, prea sus pentru lumea noastră, criminalul caracterial e mic şi ranchiunos, mult sub standardele înguste ale societăţii. Este versatil, fiind deschis aproape tuturor infracţiunilor, însă e prizonierul lipsei sale de educaţie, în forma cunoscută sub numele de “cei 7 ani de acasă”. Această lacună pedagogică este, credem, aproape imposibil de complinit după depăşirea termenului firesc.
Încercând să răspundem la întrebarea dacă există sau nu un infractor caracterial, optăm pentru răspunsul pozitiv. Şi credem că avem un criteriu suficient de fiabil pentru izolarea acestuia de restul infractorilor. Astfel, dacă cei mai mulţi îşi premeditează faptele, având imaginea mai mult sau mai puţin exactă a consecinţelor acţiunilor lor, tipul caracterial este prizonierul propriilor tare morale, şi are tot timpul senzaţia că a răspuns unei provocări venite din afară, rămânând în ciuda rezultatului produs complet inocent. Practic, trăsătura cea mai importantă, care face diferenţa dintre un om prost crescut şi un infractor caracterial este absenţa rezistenţei la frustrare. Nefiind capabil să-şi digere eşecurile, lanţul celorlalte defecte de caracter iese la iveală şi explodează necontrolat, relevând o faţă greu de bănuit a celui care poate trece altfel drept un om împlinit, cu succese profesionale, sociale şi familial
Trimiteți un comentariu