Pagini alese din La Medeleni, romanul avocatului Ionel Teodoreanu
Pe mîni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat. Dar buzele ― buzele mîrşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crîşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci ― cu ce le speli, cu ce le arzi?...
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac. La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi". Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvînt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de
latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curînd îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.
Un sergent stă, stă pur şi simplu ca lîngă un cadavru, alături de o bancă dată lîngă părete înaintea celorlalte bănci, ca atunci cînd sînt elevi supra-numerari. Păreţii sînt decoraţi cu planşe anatomice şi cu diverse portrete animale. Vezi o vacă grasă, cromolitografic albă, cu ugerul ca o lună plină împănată cu sparanghel roz în sfîrc, suptă de un viţel cafeniu, ceea ce dă o grandioasă icoană a cafelii cu lapte şviţeriene şi a maternităţii. Vezi un cal zdravăn, dar cuviincios ― de lemn ai zice, ― care nici nu baligă, nici nu nechează. Un elefant îşi înalţă palatul animal, cerşind cu trompa o portocală sau o notă bună pentru copiii palizi. Locul justiţiei e marcat de o alăturare de mese lungi, foarte asemănătoare cu acele mese insolit plantate la poarta gradinelor publice, cînd se dau serbări de binefacere patronate de cucoane din înalta societate. Cel dintîi răstignit în încăperile justiţiei este
Hristos. Îl vezi pe crucea lui, pătat de muşte, prezidînd monumentalele călimări judiciare, condeiele cu peniţe crăpate şi tenul sanghin al codurilor Hamangiu.
Grefierul în robă e premergătorul celorlalte robe cu mai multă solicitudine pentru digestie, decît cea subalternă. E negru ca un pian închis într-o sală de concert goală. Îţi cere o ţigară şi te încurajează, indicîndu-ţi "juraţii lui". Căci fiecare
grefier de curte cu juri, are juraţii lui, ca un pachet de cărţi cu care vei cîştiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufăr cu molii al grefierilor! ― asupra listei juraţilor, ca pe o listă de mîncare, alături de chelnerul competent şi serviabil. Asculţi un lung monolog. Dacă acuzatul şi-a ucis nevasta infidelă, grefierul taie pe toţi juraţii înşelaţi care erau să-şi ucidă nevasta, dar au revenit. Cum majoritatea juraţilor ignorează drama lor conjugală, juraţii disponibili sînt numeroşi, recuzările anticipative, reduse. Dacă acuzatul şi-a dat foc casei, grefierul alege buchetul celor despăgubiţi de casele de asigurare împotriva incendiului. Pentru omucideri rurale, sînt buni juraţii evrei. Pentru tîlhării sînt
contraindicaţi. Pentru avorturi, mamoşii oferă antidotul achitării.
Cînd ţi-ai ridicat faţa de pe lista comentată de buzele grefierului, oraşul cu toţi cetăţenii săi majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul îţi mai cere o ţigară. Îi dai trei ― grefierii în contact cu ştiinţa avocaţilor- cunosc dictonul:"Alle gute Dinge sind drei15" ― şi pleci pe sală unde te aşteaptă acuzatul între sentinele. Pentru a zecea oară te întreabă: ― Ce să spun, domnule avocat? Căci avocatul, universal ca Dumnezeu, ştie mai bine decît clientul faptele acestuia, solitar săvîrşite. Între timp lumea se adună în sală, ca la foc, ca la bătaie, ca la luptele cu tauri. Publicul curţilor cu juri vrea emoţii tari. Sentimental şi lacrimogen la început, cînd acuzatul plînge, şi cînd din sală îi răspunde bocetul nevestei şi al copiilor adevăraţi sau tocmiţi ad-hoc, publicul îşi şterge ochii. Dar cînd reprezentantul familiei victimei zugrăveşte cu badanaua gesturilor oratorice şi cu mugetul vitelor în incendiu, ticăloşia criminalului, publicul îl urăşte pe cel compătimit la începutul şedinţei. Şi ura publicului creşte cu fîlfîirea neagră a oratoriei în robă a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizitorului, cu silueta braţelor avîntate în lături, e ca o cruce neagră de corbi pe un mormînt. Dar se ridică suav şi insidios apărătorul. Inimile publicului sînt suspendate ca legumele în coşurile olteanului.
Preludiul apărării moaie ochii, îndulceşte inimile, ca orchestrele care te fac să oftezi sentimental în restaurante, pe cînd îţi tai bucata de friptură în sînge şi-ţi aduni cartofii rumeori.
Pe rînd, apărătorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice că vorbesc cu ritm şi dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulţi.
Cîte nu învaţă publicul de la un avocat în vervă! Dar e teribil apărătorul! Întrerupt de procuror, îl sfarmă ca un automobil în plină viteză pe o biată zburătoare. Dar e şi şmecher apărătorul! Întrerupt de preşedinte, se-ndulceşte, se transformă, ca un cazan cu smoală fierbinte devenit revărsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea să-l aibă ginere; fetele ― logodnic; femeile măritate ― amant; bătrînii ― fiu; copiii ― tată.
Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rîvneşte ― ideal ― această onoare. Dar bietul acuzat! Ce om de treabă! Ce om necăjit! Publicul află ororile jandarmeriei, care smulge mărturisiri, inchizitorial... ― ...E ca pe vremea lui Ignaţiu de Loyola... Tunată, comparaţia frapează ca un vers minulescian. Publicul ar vrea să strige ca la întrunirile politice: ― Jos cu el! Dar clopotul preşedintelui protejează memoria lui Ignaţiu de Loyola, şi apărătorul, profitînd, ridică un ditiramb vibrant, magistraturii imparţiale şi civilizate. E ca un început de migrenă în sală. Dar mesajul oratoric continuă pînă cînd întregul public ― cu mica fracţiune de public privilegiat a juraţilor ― va fi omogen în mînile febrile ale oratorului.
Şi deodată fenomenul se întîmplă. Avocatul e suprem. Ridică braţele spre cer ― cu kilogramele palpitatorii ― şi cere achitarea cu un gest care trînteşte fleşcăit şi inert întregul aluat al publicului şi al juraţilor. Aştepţi să-şi şteargă sudoarea cu dosul palmei ― ca rîndaşii după ce-au frămîntat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfîntă a muncii. O lasă să curgă, beat.
Publicul achită. Justiţia populară, la fel. Aplauze. Clopoţel. Tumult teatral. Mulţimea vine spre apărător, ca moaşa cu fătul în braţe spre patul lehuzei palid zîmbitoare. Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale. Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în "ici", "feld" şi "sohn"',
care întovărăşesc domnescul bulevard pînă în faţa Mitropoliei, se opresc lăsînd spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar pînă la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, avînd în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în "ici", "feld" şi "sohn".
Cînd minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat în melancolia epilogului boierimii ― e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e
douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvîntul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începînd la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă ― căci au făcut drum lung ― scot merindele din desagi, mănîncă şi rabdă cu dinţi strînşi sau gura căscată.
La abator, în clipa cînd vita-i înjunghiată, muştele verzi rîd mai aproape, şi javrele flămînde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrînilor. Sînt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ― sau cvarţ ― focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mînerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stîng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pînea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor ― fost
subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă ― şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc cîte doi sau trei deodată ― fiindcă toată dimineaţa au pîndit şi s-au pîndit pe străzi ― dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani ― clienţi în perioada de incubaţie ― e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei ― n-au aflat că ei, ţăranii, sînt coliva ― şi, ridicîndu-se în grupuri, îi salută adînc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat. Au dispărut. Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută. Unde-s? La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic allui
Ulysse nu era mai profund decît al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sînt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgînd un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bîrlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrîsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine
se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă ― sau se zice că-ţi dă ― ştiinţă. Ochiul profesional, însă îţi dă clienţi. Şi avocatura, cînd se mărgineşte la ştiinţă, e
"natură moartă", ca şi Facultatea de Drept. Aşadar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, domnul Matache şi emulul lor, juniorul Mitriţă, după ce şi-au deschis
ochiul profesional îndărătul ferestrelor, intră în acţiune profesională. Căci descoperirea vocaţiunii de client în masa împricinaţilor e abia un preludiu al vînătorii care curînd va începe. O deschide cuconul Ştefanache, decanul de vîrstă al
celorlalţi, iesă din palat aşa cum a intrat, cu acelaşi pas de statuie, dar priveşte, măsoară, cîntăreşte, prubuluieşte, ţinteşte, în dreapta şi în stînga. Şi deodată se opreşte.
― Ce-i cu tine? Inima ţăranului interpelat e ca o măslină în scobitoarea privirii lui cuconu Ştefanache.
― ...Ce să fie, boierule!... Ia, năcazuri, oftează omul, cu căciula în mînă, trecîndu-şi dosul palmei peste musteaţă.
― La cît eşti condamnat?
― Pentru nica toată, boierule! Mi-o suduit muierea, mi-o cotonogit scroafa! Rabdă el, omu, da...
― I-ai dat cuparu?
― Cuparu, sărut mîna, da la chicioare...
― Greu! meditează cuconu Ştefanache, holbînd ochii bulbucaţi şi lăţindu-şi gura cleioasă de broască în rut.
― Greu, nu zîc! oftează omul.
― Cîte pogoane ai?
― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţica boleşte, muierea o căzut gre...
― Şi te ţii de ticăloşii, mişelule! tună cuconu Ştefanache. Omori oamenii!
― Da n-o murit 'răcan di mini! Ne-am împăcat. Vini amuşi cu căruţa la tîrg.
― Legea nu iartă! ripostează subt bolţile veşniciei crunte cuconu Ştefanache, care ştie că în materie de loviri simple împăcarea părţilor stinge acţiunea publică.
Ţăranul şi-a înfipt privirea în pămînt, ca o roata de car pe care nu-l mai poţi urni.
― Dă citaţia!
Se supune. Îşi desface brîul, scoate o batistă eu floricele, se dă puţin în lături, pieziş ― dar cuconul Ştefanache a şi văzut sutarii coşcoviţi în sul uleios deasupra citaţiei păturită cu sfinţenie. Ia citaţia, scoate ochelarii cu ramă de aur, îi
aşează pe vîrful nasului, dă capul pe spate ― cu aerul statuilor de bărbaţi politici, care citesc un discurs ― descifrează conţinutul şapirografiat al citaţiei, stă, priveşte cerul, se eţăreşte în pămînt, scoate agenda, o deschide, notează ceva mărunt, pătureşte citaţia, o închide în agendă, agenda intră în buzunar. Ţăranul simte că a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nări, în mîna ursarului care ţine lanţul, şi greoi, urmează paşii mărunţi ai lui conu Ştefanache.
[...] Dar ţăranul, devenit client, nu se miră. El a văzut pe dregătorii din grefă înclinîndu-se cu respect în faţa avocatului său; el a văzut degetele cu strălucirea briliantului umblînd, aşa cum ai încerca o varză, cu dosarul în care e luna de puşcărie ― şi simte că şi-ar vinde şi giţelul numai să-l scape cuconu Ştefanache de cei trei ani de temniţă pe care domnul procuror, în tălmăcirea lui cuconu Ştefanache, îi cere judecăţii împotriva lui. Încetul cu-ncetul, pînă la unu, tot ce era susceptibil să devină client a devenit. Gloata clienţilor, împărţită în loturi, aparţine avocaţilor premergători, ale căror agende, la ziua respectivă, albe dis-de-dimineaţă, ş-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de ploşniţe. [...]
Se apropie ora legală. Sosesc trăsurile cu avocaţi şi avocaţii pedeştri, urgenţi, cu servieta subţioară, ca pasagerul ajuns la gară o dată cu soneria clopoţelului.
Intră. Intră. Intră. Cum trec, trec, trec, trec, stîlpii de telegraf, oblici, pe lîngă ferestrele expresului. Unu. Împricinaţii evrei, care îşi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justiţiei înainte de ridicarea cortinei, sosesc în grupuri. Discută, gesticulează şi se opresc în răstimpuri, gata să se ia la bătaie, dar nu se iau; pornesc iar şi discută. Deşi n-au servietă subţioară, toţi par avocaţi prin
febrilitate, gesticulare, şi tonul peremptoriu. Înlăuntrul palatului ei sînt în mediul şi în largul lor. Zîmbesc avocaţilor, clipesc grefierilor, dezmiardă umărul aprozilor, interpelează pe copişti cu porecle, şi salută cu mătănii musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţilor de la curte.
Unu şi cinci. Dosarele din grefă au trecut pe mesele de şedinţă. La uşa secţiilor, grupuri-grupuri se îngrămădesc în jurul listelor de procese, ca în faţa afişelor de mobilizare. Sălile de şedinţă absorb mereu. Băncile împricinaţilor au aspectul galeriilor de cinematograf, în timp ce filmul rulează. Primul film îl rulează avocaţii din incintă, înainte de intrarea magistraţilor.
Fumatul e interzis pentru public. Avocaţii fumează, scuipă şi leapădă scobitorile uitate între dinţi de la prînz, căci numai în tren aceste gesturi sînt penalizate cu amenzi instantanee. Unii îşi citesc dosarele, cum învaţă lecţia şcolarii înainte de
intrarea profesorului în clasă. Căci avocatul e isteţ prin definiţie, şi ca să ştie un proces n-are nevoie să citească dosarul. Îl ştie prin intuiţie, punîndu-şi degetele în contact cu dosarul. Aşadar, deocamdată avocaţii discută: un fel de passe
de arme, preliminare. Aceste discuţii tind neglijent către spirit, ironie şi humor. Nici unul nu tace: tăcerea, în această profesie, e viciul suprem. Dacă vorbele ar putea fi materializate în mucuri de ţigară, de pildă, discuţia premergătoare intrării magistraţilor ar reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţiei ar fi scrumelniţă neîncăpătoare.
Clienţii de pe bănci sînt în extaz. Ei simt într-un singur avocat mai mult zgomot decît într-un oraş industrial. Cum să n-aibă încredere în avocaţi? Această potenţă sonoră creează un prestigiu special avocatului în Palatul Justiţiei. Femeile
cunosc astfel un aspect sonor al virilităţii, altul decît cel al pintenilor militari. Cele care au divorţuri, simt lămurit că ar divorţa numai de dragul avocaţilor. Tot publicul trăieşte mai intens în acest mediu locvace. Fiecare simte că prinde viaţă,
ca în faţa mării sau a şpriţului. Se stabileşte încet cu-ncetul, un ritm epileptic. Împricinaţii capătă ticuri nervoase, au nostalgii săltăreţe de sîrbă şi bătută. Părţile adverse simt că devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc şi
renunţă la această laşitate, inculpaţii pentru schimb reciproc de palme se miră şi regretă că n-a fost de pumni şi de picioare; cei care s-au instalat zvîcnesc în aripele captive ale sudălmilor; în sfîrşit, surdina conflictelor umane, scoasă
treptat, sloboade şi dezlănţuie aprig instinctele în incinta justiţiei, ea în codrul primitiv. Cu singura deosebire că în acest cadru al civilizaţiei supreme, instinctele apar la ghişeuri separate. Aceste ghişeuri de instincte verbalizate sînt avocaţii. Onoare acestor vestale. Şedinţele au fost deschise, procesele au început. Avocaţii nu mai merg: aleargă. Ferească-se din calea lor clientul staţionar!
O dîră: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită-le. Traiectoria acestor stele are ghionţi şi lasă vînătaie. Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tremură şi palpită. Din pragul secţiilor aprozii urlă şi se tînguie, ca geamandurile şi ca sirenile în ceaţă. O mînă, o batistă pe frunte, o servietă care spînzură în goană, e un avocat care-a pledat la o secţie şi-a izbucnit la alta.
― Idiotule!
E clientul care-a răspuns lung şi prost la interogator.
― Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni!
E clienta cu divorţul.
― Pitacii!
E procesul cîştigat în stare agresivă de onorar. Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi automate?
În rumoarea generală, glasul pare că strănută, sughiţă şi nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O hîrtie încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane.
Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, sună, sună.
Există tăcerea? Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţiei vulcanice. Closetele îşi trîmbiţează fetidul amoniac acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj. Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor?
***
În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atît de ostenit ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sînt unanim istoviţi.
Pornesc în grupuri, profesional vociferante, profesional familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sînt clienţi. Pavajul pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul căreia
sînt, de ei a fost evacuată, închiriată, vîndută, donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zîmbet special ― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n-ai nici o grijă! ― e o dată în agendă, un termen, un acont şi-un onorar. Birjarul care-i solicită reverenţios, i-o contravenţie. Femeia care le zîmbeşte lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divorţ. Vatmanul tramvaiului, cu mîna ostăşeşte
la chipiu în faţă-le, e un omor prin imprudenţă. Băcanul cu faţă de şuncă şi zîmbet tos ― ca şi zahărul dat lipsă la cîntar ― care-i invită la aperitive gratuite, e un proces de speculă, sau o contravenţie la legea repausului duminical.
Ei nu calcă pe uliţi, ei nu respiră floarea liliecilor, ei nu trăiesc în Iaşul dealurilor şi-al tăcerii, ci-ntr-un spectral oraş profesional, clădit din procese şi afaceri, capital învestit, poliţi protestate, falimente născînde. Fereastra sufletului le e agenda, în care viaţa e repartizată pe secţii de Tribunale, pe
cabinete de instrucţie, pe secţii de curţi de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naşterea e un act de stare civilă; căsătoria un contract bilateral; viaţa, e o minoritate, o succesiune de procese şi tranzacţii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiuneab-intestat.
Răsăritul soarelui e pavilionul ridicat de judecătoriile de ocol, care încep la nouă dimineaţa; amiaza e storul tras la tribunal sau curte în timpul pledoariei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clientelei din biroul de acasă. Noaptea lor îmbracă tot un caracter profesional, căci impregnaţi de pledoariile, replicele şi ripostele zilei trecute, şi obsedaţi de combinaţiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod şi izuri
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tînăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspîntie de nehotărîri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac. La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi". Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvînt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de
latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curînd îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.
Un sergent stă, stă pur şi simplu ca lîngă un cadavru, alături de o bancă dată lîngă părete înaintea celorlalte bănci, ca atunci cînd sînt elevi supra-numerari. Păreţii sînt decoraţi cu planşe anatomice şi cu diverse portrete animale. Vezi o vacă grasă, cromolitografic albă, cu ugerul ca o lună plină împănată cu sparanghel roz în sfîrc, suptă de un viţel cafeniu, ceea ce dă o grandioasă icoană a cafelii cu lapte şviţeriene şi a maternităţii. Vezi un cal zdravăn, dar cuviincios ― de lemn ai zice, ― care nici nu baligă, nici nu nechează. Un elefant îşi înalţă palatul animal, cerşind cu trompa o portocală sau o notă bună pentru copiii palizi. Locul justiţiei e marcat de o alăturare de mese lungi, foarte asemănătoare cu acele mese insolit plantate la poarta gradinelor publice, cînd se dau serbări de binefacere patronate de cucoane din înalta societate. Cel dintîi răstignit în încăperile justiţiei este
Hristos. Îl vezi pe crucea lui, pătat de muşte, prezidînd monumentalele călimări judiciare, condeiele cu peniţe crăpate şi tenul sanghin al codurilor Hamangiu.
Grefierul în robă e premergătorul celorlalte robe cu mai multă solicitudine pentru digestie, decît cea subalternă. E negru ca un pian închis într-o sală de concert goală. Îţi cere o ţigară şi te încurajează, indicîndu-ţi "juraţii lui". Căci fiecare
grefier de curte cu juri, are juraţii lui, ca un pachet de cărţi cu care vei cîştiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufăr cu molii al grefierilor! ― asupra listei juraţilor, ca pe o listă de mîncare, alături de chelnerul competent şi serviabil. Asculţi un lung monolog. Dacă acuzatul şi-a ucis nevasta infidelă, grefierul taie pe toţi juraţii înşelaţi care erau să-şi ucidă nevasta, dar au revenit. Cum majoritatea juraţilor ignorează drama lor conjugală, juraţii disponibili sînt numeroşi, recuzările anticipative, reduse. Dacă acuzatul şi-a dat foc casei, grefierul alege buchetul celor despăgubiţi de casele de asigurare împotriva incendiului. Pentru omucideri rurale, sînt buni juraţii evrei. Pentru tîlhării sînt
contraindicaţi. Pentru avorturi, mamoşii oferă antidotul achitării.
Cînd ţi-ai ridicat faţa de pe lista comentată de buzele grefierului, oraşul cu toţi cetăţenii săi majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul îţi mai cere o ţigară. Îi dai trei ― grefierii în contact cu ştiinţa avocaţilor- cunosc dictonul:"Alle gute Dinge sind drei15" ― şi pleci pe sală unde te aşteaptă acuzatul între sentinele. Pentru a zecea oară te întreabă: ― Ce să spun, domnule avocat? Căci avocatul, universal ca Dumnezeu, ştie mai bine decît clientul faptele acestuia, solitar săvîrşite. Între timp lumea se adună în sală, ca la foc, ca la bătaie, ca la luptele cu tauri. Publicul curţilor cu juri vrea emoţii tari. Sentimental şi lacrimogen la început, cînd acuzatul plînge, şi cînd din sală îi răspunde bocetul nevestei şi al copiilor adevăraţi sau tocmiţi ad-hoc, publicul îşi şterge ochii. Dar cînd reprezentantul familiei victimei zugrăveşte cu badanaua gesturilor oratorice şi cu mugetul vitelor în incendiu, ticăloşia criminalului, publicul îl urăşte pe cel compătimit la începutul şedinţei. Şi ura publicului creşte cu fîlfîirea neagră a oratoriei în robă a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizitorului, cu silueta braţelor avîntate în lături, e ca o cruce neagră de corbi pe un mormînt. Dar se ridică suav şi insidios apărătorul. Inimile publicului sînt suspendate ca legumele în coşurile olteanului.
Preludiul apărării moaie ochii, îndulceşte inimile, ca orchestrele care te fac să oftezi sentimental în restaurante, pe cînd îţi tai bucata de friptură în sînge şi-ţi aduni cartofii rumeori.
Pe rînd, apărătorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice că vorbesc cu ritm şi dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulţi.
Cîte nu învaţă publicul de la un avocat în vervă! Dar e teribil apărătorul! Întrerupt de procuror, îl sfarmă ca un automobil în plină viteză pe o biată zburătoare. Dar e şi şmecher apărătorul! Întrerupt de preşedinte, se-ndulceşte, se transformă, ca un cazan cu smoală fierbinte devenit revărsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea să-l aibă ginere; fetele ― logodnic; femeile măritate ― amant; bătrînii ― fiu; copiii ― tată.
Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rîvneşte ― ideal ― această onoare. Dar bietul acuzat! Ce om de treabă! Ce om necăjit! Publicul află ororile jandarmeriei, care smulge mărturisiri, inchizitorial... ― ...E ca pe vremea lui Ignaţiu de Loyola... Tunată, comparaţia frapează ca un vers minulescian. Publicul ar vrea să strige ca la întrunirile politice: ― Jos cu el! Dar clopotul preşedintelui protejează memoria lui Ignaţiu de Loyola, şi apărătorul, profitînd, ridică un ditiramb vibrant, magistraturii imparţiale şi civilizate. E ca un început de migrenă în sală. Dar mesajul oratoric continuă pînă cînd întregul public ― cu mica fracţiune de public privilegiat a juraţilor ― va fi omogen în mînile febrile ale oratorului.
Şi deodată fenomenul se întîmplă. Avocatul e suprem. Ridică braţele spre cer ― cu kilogramele palpitatorii ― şi cere achitarea cu un gest care trînteşte fleşcăit şi inert întregul aluat al publicului şi al juraţilor. Aştepţi să-şi şteargă sudoarea cu dosul palmei ― ca rîndaşii după ce-au frămîntat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfîntă a muncii. O lasă să curgă, beat.
Publicul achită. Justiţia populară, la fel. Aplauze. Clopoţel. Tumult teatral. Mulţimea vine spre apărător, ca moaşa cu fătul în braţe spre patul lehuzei palid zîmbitoare. Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale. Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în "ici", "feld" şi "sohn"',
care întovărăşesc domnescul bulevard pînă în faţa Mitropoliei, se opresc lăsînd spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar pînă la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, avînd în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în "ici", "feld" şi "sohn".
Cînd minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat în melancolia epilogului boierimii ― e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e
douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvîntul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începînd la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă ― căci au făcut drum lung ― scot merindele din desagi, mănîncă şi rabdă cu dinţi strînşi sau gura căscată.
La abator, în clipa cînd vita-i înjunghiată, muştele verzi rîd mai aproape, şi javrele flămînde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrînilor. Sînt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ― sau cvarţ ― focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mînerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stîng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pînea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor ― fost
subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă ― şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc cîte doi sau trei deodată ― fiindcă toată dimineaţa au pîndit şi s-au pîndit pe străzi ― dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani ― clienţi în perioada de incubaţie ― e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei ― n-au aflat că ei, ţăranii, sînt coliva ― şi, ridicîndu-se în grupuri, îi salută adînc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat. Au dispărut. Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută. Unde-s? La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic allui
Ulysse nu era mai profund decît al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sînt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgînd un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bîrlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrîsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine
se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă ― sau se zice că-ţi dă ― ştiinţă. Ochiul profesional, însă îţi dă clienţi. Şi avocatura, cînd se mărgineşte la ştiinţă, e
"natură moartă", ca şi Facultatea de Drept. Aşadar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, domnul Matache şi emulul lor, juniorul Mitriţă, după ce şi-au deschis
ochiul profesional îndărătul ferestrelor, intră în acţiune profesională. Căci descoperirea vocaţiunii de client în masa împricinaţilor e abia un preludiu al vînătorii care curînd va începe. O deschide cuconul Ştefanache, decanul de vîrstă al
celorlalţi, iesă din palat aşa cum a intrat, cu acelaşi pas de statuie, dar priveşte, măsoară, cîntăreşte, prubuluieşte, ţinteşte, în dreapta şi în stînga. Şi deodată se opreşte.
― Ce-i cu tine? Inima ţăranului interpelat e ca o măslină în scobitoarea privirii lui cuconu Ştefanache.
― ...Ce să fie, boierule!... Ia, năcazuri, oftează omul, cu căciula în mînă, trecîndu-şi dosul palmei peste musteaţă.
― La cît eşti condamnat?
― Pentru nica toată, boierule! Mi-o suduit muierea, mi-o cotonogit scroafa! Rabdă el, omu, da...
― I-ai dat cuparu?
― Cuparu, sărut mîna, da la chicioare...
― Greu! meditează cuconu Ştefanache, holbînd ochii bulbucaţi şi lăţindu-şi gura cleioasă de broască în rut.
― Greu, nu zîc! oftează omul.
― Cîte pogoane ai?
― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţica boleşte, muierea o căzut gre...
― Şi te ţii de ticăloşii, mişelule! tună cuconu Ştefanache. Omori oamenii!
― Da n-o murit 'răcan di mini! Ne-am împăcat. Vini amuşi cu căruţa la tîrg.
― Legea nu iartă! ripostează subt bolţile veşniciei crunte cuconu Ştefanache, care ştie că în materie de loviri simple împăcarea părţilor stinge acţiunea publică.
Ţăranul şi-a înfipt privirea în pămînt, ca o roata de car pe care nu-l mai poţi urni.
― Dă citaţia!
Se supune. Îşi desface brîul, scoate o batistă eu floricele, se dă puţin în lături, pieziş ― dar cuconul Ştefanache a şi văzut sutarii coşcoviţi în sul uleios deasupra citaţiei păturită cu sfinţenie. Ia citaţia, scoate ochelarii cu ramă de aur, îi
aşează pe vîrful nasului, dă capul pe spate ― cu aerul statuilor de bărbaţi politici, care citesc un discurs ― descifrează conţinutul şapirografiat al citaţiei, stă, priveşte cerul, se eţăreşte în pămînt, scoate agenda, o deschide, notează ceva mărunt, pătureşte citaţia, o închide în agendă, agenda intră în buzunar. Ţăranul simte că a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nări, în mîna ursarului care ţine lanţul, şi greoi, urmează paşii mărunţi ai lui conu Ştefanache.
[...] Dar ţăranul, devenit client, nu se miră. El a văzut pe dregătorii din grefă înclinîndu-se cu respect în faţa avocatului său; el a văzut degetele cu strălucirea briliantului umblînd, aşa cum ai încerca o varză, cu dosarul în care e luna de puşcărie ― şi simte că şi-ar vinde şi giţelul numai să-l scape cuconu Ştefanache de cei trei ani de temniţă pe care domnul procuror, în tălmăcirea lui cuconu Ştefanache, îi cere judecăţii împotriva lui. Încetul cu-ncetul, pînă la unu, tot ce era susceptibil să devină client a devenit. Gloata clienţilor, împărţită în loturi, aparţine avocaţilor premergători, ale căror agende, la ziua respectivă, albe dis-de-dimineaţă, ş-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de ploşniţe. [...]
Se apropie ora legală. Sosesc trăsurile cu avocaţi şi avocaţii pedeştri, urgenţi, cu servieta subţioară, ca pasagerul ajuns la gară o dată cu soneria clopoţelului.
Intră. Intră. Intră. Cum trec, trec, trec, trec, stîlpii de telegraf, oblici, pe lîngă ferestrele expresului. Unu. Împricinaţii evrei, care îşi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justiţiei înainte de ridicarea cortinei, sosesc în grupuri. Discută, gesticulează şi se opresc în răstimpuri, gata să se ia la bătaie, dar nu se iau; pornesc iar şi discută. Deşi n-au servietă subţioară, toţi par avocaţi prin
febrilitate, gesticulare, şi tonul peremptoriu. Înlăuntrul palatului ei sînt în mediul şi în largul lor. Zîmbesc avocaţilor, clipesc grefierilor, dezmiardă umărul aprozilor, interpelează pe copişti cu porecle, şi salută cu mătănii musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţilor de la curte.
Unu şi cinci. Dosarele din grefă au trecut pe mesele de şedinţă. La uşa secţiilor, grupuri-grupuri se îngrămădesc în jurul listelor de procese, ca în faţa afişelor de mobilizare. Sălile de şedinţă absorb mereu. Băncile împricinaţilor au aspectul galeriilor de cinematograf, în timp ce filmul rulează. Primul film îl rulează avocaţii din incintă, înainte de intrarea magistraţilor.
Fumatul e interzis pentru public. Avocaţii fumează, scuipă şi leapădă scobitorile uitate între dinţi de la prînz, căci numai în tren aceste gesturi sînt penalizate cu amenzi instantanee. Unii îşi citesc dosarele, cum învaţă lecţia şcolarii înainte de
intrarea profesorului în clasă. Căci avocatul e isteţ prin definiţie, şi ca să ştie un proces n-are nevoie să citească dosarul. Îl ştie prin intuiţie, punîndu-şi degetele în contact cu dosarul. Aşadar, deocamdată avocaţii discută: un fel de passe
de arme, preliminare. Aceste discuţii tind neglijent către spirit, ironie şi humor. Nici unul nu tace: tăcerea, în această profesie, e viciul suprem. Dacă vorbele ar putea fi materializate în mucuri de ţigară, de pildă, discuţia premergătoare intrării magistraţilor ar reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţiei ar fi scrumelniţă neîncăpătoare.
Clienţii de pe bănci sînt în extaz. Ei simt într-un singur avocat mai mult zgomot decît într-un oraş industrial. Cum să n-aibă încredere în avocaţi? Această potenţă sonoră creează un prestigiu special avocatului în Palatul Justiţiei. Femeile
cunosc astfel un aspect sonor al virilităţii, altul decît cel al pintenilor militari. Cele care au divorţuri, simt lămurit că ar divorţa numai de dragul avocaţilor. Tot publicul trăieşte mai intens în acest mediu locvace. Fiecare simte că prinde viaţă,
ca în faţa mării sau a şpriţului. Se stabileşte încet cu-ncetul, un ritm epileptic. Împricinaţii capătă ticuri nervoase, au nostalgii săltăreţe de sîrbă şi bătută. Părţile adverse simt că devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc şi
renunţă la această laşitate, inculpaţii pentru schimb reciproc de palme se miră şi regretă că n-a fost de pumni şi de picioare; cei care s-au instalat zvîcnesc în aripele captive ale sudălmilor; în sfîrşit, surdina conflictelor umane, scoasă
treptat, sloboade şi dezlănţuie aprig instinctele în incinta justiţiei, ea în codrul primitiv. Cu singura deosebire că în acest cadru al civilizaţiei supreme, instinctele apar la ghişeuri separate. Aceste ghişeuri de instincte verbalizate sînt avocaţii. Onoare acestor vestale. Şedinţele au fost deschise, procesele au început. Avocaţii nu mai merg: aleargă. Ferească-se din calea lor clientul staţionar!
O dîră: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită-le. Traiectoria acestor stele are ghionţi şi lasă vînătaie. Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tremură şi palpită. Din pragul secţiilor aprozii urlă şi se tînguie, ca geamandurile şi ca sirenile în ceaţă. O mînă, o batistă pe frunte, o servietă care spînzură în goană, e un avocat care-a pledat la o secţie şi-a izbucnit la alta.
― Idiotule!
E clientul care-a răspuns lung şi prost la interogator.
― Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni!
E clienta cu divorţul.
― Pitacii!
E procesul cîştigat în stare agresivă de onorar. Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi automate?
În rumoarea generală, glasul pare că strănută, sughiţă şi nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O hîrtie încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane.
Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, sună, sună.
Există tăcerea? Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţiei vulcanice. Closetele îşi trîmbiţează fetidul amoniac acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj. Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor?
***
În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atît de ostenit ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sînt unanim istoviţi.
Pornesc în grupuri, profesional vociferante, profesional familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sînt clienţi. Pavajul pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul căreia
sînt, de ei a fost evacuată, închiriată, vîndută, donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zîmbet special ― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n-ai nici o grijă! ― e o dată în agendă, un termen, un acont şi-un onorar. Birjarul care-i solicită reverenţios, i-o contravenţie. Femeia care le zîmbeşte lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divorţ. Vatmanul tramvaiului, cu mîna ostăşeşte
la chipiu în faţă-le, e un omor prin imprudenţă. Băcanul cu faţă de şuncă şi zîmbet tos ― ca şi zahărul dat lipsă la cîntar ― care-i invită la aperitive gratuite, e un proces de speculă, sau o contravenţie la legea repausului duminical.
Ei nu calcă pe uliţi, ei nu respiră floarea liliecilor, ei nu trăiesc în Iaşul dealurilor şi-al tăcerii, ci-ntr-un spectral oraş profesional, clădit din procese şi afaceri, capital învestit, poliţi protestate, falimente născînde. Fereastra sufletului le e agenda, în care viaţa e repartizată pe secţii de Tribunale, pe
cabinete de instrucţie, pe secţii de curţi de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naşterea e un act de stare civilă; căsătoria un contract bilateral; viaţa, e o minoritate, o succesiune de procese şi tranzacţii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiuneab-intestat.
Răsăritul soarelui e pavilionul ridicat de judecătoriile de ocol, care încep la nouă dimineaţa; amiaza e storul tras la tribunal sau curte în timpul pledoariei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clientelei din biroul de acasă. Noaptea lor îmbracă tot un caracter profesional, căci impregnaţi de pledoariile, replicele şi ripostele zilei trecute, şi obsedaţi de combinaţiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod şi izuri
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tînăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspîntie de nehotărîri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
Trimiteți un comentariu