Suveranitatea
Statul este reuniunea a trei elemente: naţiunea, teritoriul, şi puterea de stat .În cazul celui de-al treilea element, puterea de stat, principala trăsătură a acesteia este suveranitatea.
Suveranitatea poate fi definită ca dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judiciară sau/şi executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înşişi.
O alta posibila definitie ar fi aceea ca fiind situaţia în care nici o autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat.
Jean Bodin si Thomas Hobbes in secolul 16, respectiv 17 au elaborat primul definitie al termenului de “suveranitate nationala”, imaginand-o ca pe-o umbrela sub care sunt stranse si controlate strict Constitutia, guvernarea si legislatia.
Jean Bodin consideră că suveranitatea în doctrina constituţională modernă se confundă cu “puterea politică” şi prezintă următoarele trăsături.
a) unicitate,
b) idivizibilitate,
c) inalienabilitate,
d) imprescriptibilitate
Unicitatea ca şi caracter al suveranităţii se manifestă prin faptul că : existenţa unei puteri politice asupra unei naţiuni deci asupra unui popor care formează un stat impune şi existenţa unei singure puteri de stat.
Indivizibilitatea puterii politice este sugerată prin imposibilitate segmentării acesteia în alte fracţiuni care să aparţină unor titulari diferiţi. Acest fenomen este justificat prin deţinerea şi exercitarea dreptului de vot care este considerat un drept natural, subiectiv al fiecărui individ şi nu în cadrul de reprezentare de tip naţiune – individ. Dreptul de vot aparţine individului şi nu naţiunii.
Caracterul inalienabil pune în evidenţă faptul că naţiunea nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea, fie unor persoane, fie unor organizaţii internaţionale.
Statul însă are dreptul în anumite condiţii să renunţe la anumite prerogative ale puterii sale suverane.
Imprescriptibilitatea – puterea politică există atât timp cât există şi titularul său poporul , naţiunea sau monarhul.
Suveranitatea este de 2 tipuri : interna si externa.
Suveranitatea interna este relatia dintre o putere suverana si subiecte proprii.In acest caz,o preocupare centrala o ocupa legitimitatea,adica ce drept are un organism politic autoritate pe care si-o exercita asupra subiectilor sai.
Suveranitatea externa se referă la relaţia dintre o putere suverană şi alte state.
Suveranitatea externă se ocupa cu problemele de drept international cum ar fi: atunci când, dacă vreodată, este admisa interventia pe teritoriul altei tari ?
În dreptul internaţional, suveranitatea înseamnă că un guvern deţine controlul integral asupra afacerilor sale teritoriale sau într-o zonă geografică sau de limită.
Suveranitatea poate fi recunoscut chiar şi atunci când organismul nu dispune de suveran pe teritoriul sau pe teritoriul său este de sub ocupaţia parţială sau totală, de către o altă putere,ca exemplu mentionam cazul Vaticanului, a fost în această poziţie în 1870 prin anexarea statelor papale de Italia.
În sistemele federale de guvernare,suveranitatea, de asemenea, se referă la competenţele pe care un guvern de stat posedă în mod independent a guvernului naţional.
Fie că suveranitatea de stat este superioară faţă de suveranitatea guvernului naţional sau invers determină dacă ţara este considerată o federatie(cum ar fi Statele Unite) sau o confederatie.
Suveranitatea poate fi definită ca dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judiciară sau/şi executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înşişi.
O alta posibila definitie ar fi aceea ca fiind situaţia în care nici o autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat.
Jean Bodin si Thomas Hobbes in secolul 16, respectiv 17 au elaborat primul definitie al termenului de “suveranitate nationala”, imaginand-o ca pe-o umbrela sub care sunt stranse si controlate strict Constitutia, guvernarea si legislatia.
Jean Bodin consideră că suveranitatea în doctrina constituţională modernă se confundă cu “puterea politică” şi prezintă următoarele trăsături.
a) unicitate,
b) idivizibilitate,
c) inalienabilitate,
d) imprescriptibilitate
Unicitatea ca şi caracter al suveranităţii se manifestă prin faptul că : existenţa unei puteri politice asupra unei naţiuni deci asupra unui popor care formează un stat impune şi existenţa unei singure puteri de stat.
Indivizibilitatea puterii politice este sugerată prin imposibilitate segmentării acesteia în alte fracţiuni care să aparţină unor titulari diferiţi. Acest fenomen este justificat prin deţinerea şi exercitarea dreptului de vot care este considerat un drept natural, subiectiv al fiecărui individ şi nu în cadrul de reprezentare de tip naţiune – individ. Dreptul de vot aparţine individului şi nu naţiunii.
Caracterul inalienabil pune în evidenţă faptul că naţiunea nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea, fie unor persoane, fie unor organizaţii internaţionale.
Statul însă are dreptul în anumite condiţii să renunţe la anumite prerogative ale puterii sale suverane.
Imprescriptibilitatea – puterea politică există atât timp cât există şi titularul său poporul , naţiunea sau monarhul.
Suveranitatea este de 2 tipuri : interna si externa.
Suveranitatea interna este relatia dintre o putere suverana si subiecte proprii.In acest caz,o preocupare centrala o ocupa legitimitatea,adica ce drept are un organism politic autoritate pe care si-o exercita asupra subiectilor sai.
Suveranitatea externa se referă la relaţia dintre o putere suverană şi alte state.
Suveranitatea externă se ocupa cu problemele de drept international cum ar fi: atunci când, dacă vreodată, este admisa interventia pe teritoriul altei tari ?
În dreptul internaţional, suveranitatea înseamnă că un guvern deţine controlul integral asupra afacerilor sale teritoriale sau într-o zonă geografică sau de limită.
Suveranitatea poate fi recunoscut chiar şi atunci când organismul nu dispune de suveran pe teritoriul sau pe teritoriul său este de sub ocupaţia parţială sau totală, de către o altă putere,ca exemplu mentionam cazul Vaticanului, a fost în această poziţie în 1870 prin anexarea statelor papale de Italia.
În sistemele federale de guvernare,suveranitatea, de asemenea, se referă la competenţele pe care un guvern de stat posedă în mod independent a guvernului naţional.
Fie că suveranitatea de stat este superioară faţă de suveranitatea guvernului naţional sau invers determină dacă ţara este considerată o federatie(cum ar fi Statele Unite) sau o confederatie.
Trimiteți un comentariu