Subiecte Drept constitutional II – sesiunea de restanţe toamna 2009 (I)

1. Interimatul si vacanta functiei de Presedinte al Romaniei.

2. Atributiile constitutionale ale Guvernului.

3. Principiul independentei judecatorilor.

Chestionar pentru lucrările de control drept civil (II)

Tema: ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Arătaţi şi exemplificaţi care este deosebirea dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale; actele bilaterale şi contractele bilaterale.

Răspuns: Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează prin aceea că o parte a sa este dar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia).

Contractele sunt acte juridice biulaterale, adică presupune întotdeauna două părţi şi cel puţin două persoane. Contractul bilateral (contract sinalagmatic) este o convenţie prin care o parte îşi asumă o prestaţie în schimbul unei contraprestaţii a celeilalte părţi (art. 943 C.civ.). Acest tip de contract generează raporturi juridice sinalagmatice, în care fiecare parte a raportului e simultan creditor şi debitor (ex: contractul de vânzare-cumpărare).

2. Faceţi distincţie între capacitatea de a contracta şi discernământ.

Răspuns: Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Din prevederile art. 949 C. civ., rezultă că regula este capacitatea de a încheia acte juridice, iar excepţia, care întotdeauna trebuie să fie expres prevăzută de lege, este incapacitatea. Potrivit art. 950 C. civ. sunt incapabili de a contracta, adică de a încheia acte juridice, următorii: 1. Minorii; 2. Interzişii; …4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Rezultă din aceste dispoziţii că, practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu
şi, prin urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate.

Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu, care însă nu se poate confunda cu aceasta din urmă. Existenţa sau absenţa discernământului sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană fizică indiferent de vârsta acesteia, în timp ce capacitatea de exerciţiu este condiţionată de vârsta majoratului. În practică, poate avea consimţământ fără a avea capacitate de exerciţiu o persoane apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită de discernământ o persană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu (suferind de alienaţie sau debilitate mintală, fără să fi fost pusă sub interdicţie).

3. Un minor în vârstă de 17 ani închiriază, pentru un an, locuinţa proprietate personală. După două luni de la încheierea contractului, chiriaşul – o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu – cere anularea contractului, pe motiv că la încheierea acestuia a lipsit încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Care este soluţia ce se impune şi cu ce motivare?

Răspuns: Instanţa va respinge cererea chiriaşului, pentru că minorul în vârstă de peste 14 ani se bucură de capacitate restrânsă de exerciţiu, în virtutea căreia poate încheia fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare o serie de acte juridice. Printre acestea se numără actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului, în măsura în care nu sunt lezionare. În această categorie intră şi închirierea locuinţei proprietate personală, care poate fi considerată drept act de administrare, dat fiind că perioada cuprinsă în contract este mai mică de 3 ani.

4. Art. 1645 C. civ. prevede că este nul contractul de rentă-viageră, încheiat “în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului.” Este aplicabilă această dispoziţie şi contractului de întreţinere?

Răspuns: Dispoziţia nu este aplicabilă automat contractului de întreţinere, pentru că acesta din urmă este un contract nenumit, adică nereglementat de niciun act normativ. Pentru contractul de întreţinere, în calitate de act juridic nenumit, se aplică dreptul comun, şi nu analogia cu regulile juridice care formează genul proxim de act numit. Totuşi, dacă părţile care semnează un astfel de contract o doresc, nu există niciun impediment în vederea adoptării unei astfel de clauze.

5. Care este regimul juridic al nulităţii absolute?

Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul juridic diferit. Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât şi una şi cealaltă desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al nulităţii presupune a se da răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este sau nu este prescriptibilă acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi confirmat sau validat într-un alt mod actul sancţionat cu nulitate?

a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (care justifică un interes legitim legat de constatarea nulităţii actului) precum şi de către instanţa de judecată ,din oficiu, atunci când, de exemplu, pe parcursul procesului privind executarea actului juridic, instanţa constată că există o cauză de nulitate absolută a acestuia.

b. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică oricât timp ar fi trecut de la încheierea actului juridic, deoarece acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Totuşi, se pot semnala cazuri în care această acţiune este prescriptibilă. Nulitatea absolută poate fi invocată, de regulă, oricând şi pe cale de excepţie, în ipoteza în care una dintre părţi ar cere executarea actului, iar cealaltă parte s-ar opune invocând nulitatea acestuia.

c. Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Spre deosebire de actele sancţionate cu nulitate relativă, cele sancţionate cu nulitate absolută nu pot fi, de regulă, confirmate. Prin excepţie, este admisă şi confirmarea unor astfel de acte. Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot semnala cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei cerinţe legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce căsătoria a fost deja încheiată.

6. Ce este confirmarea unui act juridic nul şi care sunt caracterele sale?

Confirmarea actului anulabil este o modalitate de remaniere aplicabilă doar actelor afectate de nulitate relativă, fiind în principiu inadmisibilă pentru actele lovite de nulitate absolută. Este un act juridic de formaţie unilaterală, deoarece emană de la persoana celui îndrituit să invoce cauza de nulitate relativă, nefiind necesară acceptarea sa de către celălalt contractant.

Fiind o operaţiune juridică, va trebui să respecte condiţiile de fond ale oricărui act juridic (art. 948 C.civ.) şi condiţiile de formă impuse de actul principal anulabil, datorită caracterului accesoriu al confirmării.

7. Cum se sancţionează nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic? Daţi un exemplu de excepţie de la această sancţiune.

Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă. Nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic anulează însăşi existenţa acestuia. Există un singur exemplu, în care se admite echipolenţa formei, şi anume cel al donaţiilor, care pot să aibă loc respectând art. 813 C.civ. (donaţia de drept comun), dar şi fără o formă autentică (donaţia indirectă, donaţia simulată şi darul manual).

8. Producerea efectelor unui act cu executare succesivă este împiedicată de un caz de forţă majoră. Această împrejurare va determina nulitatea sau rezoluţiunea contractului?

Nici una, nici cealaltă. Despre nulitate nu poate fi vorba, dat fiind faptul că nulitatea este ataşată contractelor juridice invalide, iar forţa majoră nu invalidează actele juridice. Nici despre rezoluţiune nu este cazul, având în vedere că rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic ca urmare a neexecutării sale de către o parte. Această împrejurare poate determina o specie a rezoluţiunii, şi anume rezilierea, aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.

9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre eroare şi dol?

Atât eroarea, cât şi dolul, sunt specii ale viciului de consimţământ, exprimând situaţia în care voinţa internă antrenantă într-un act juridic nu e liberă şi conştientă. Ambele sunt caracterizate prin lipsa concordanţei dintre percepţia realităţii şi realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru şi starea reală a acestuia.

Totuşi, în ciuda asemănărilor, există între eroare şi dol o linie de demarcaţie netă. Astfel, eroarea-viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat. Pe de altă parte, dolul este o formă de vinovăţie intenţionată, o fraudă la adresa intereselor particulare, realizată prin mijloace necinstite şi cu rea-credinţă.

Mai trebuie notat faptul că art. 960 C.civ., referitor la dol, ne vorbeşte despre elementul obiectiv al acestui viciu de consimţământ (“mijloace viclene” şi “maşinaţiuni”), întrebuinţat de una dintre părţi în contra celeilalte. Ne întrebăm dacă nu cumva şi eroarea, vizând substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat, nu apelează la aceleaşi “mijloace viclene” şi “maşinaţiuni” pentru a denatura voinţa celeilalte părţi?

Autonomia locală (referat)

Conceptul de autonomie locală este consacrat în Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui acestui concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.

Pe fundalul conferit de Uniunea Europeană, art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” Este adevărat că, aşa cum menţionează Rodica Narcisa Petrescu, “legiuitorul român a dat un înţeles chiar mai larg acestui concept, în sensul că se precizează dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona treburile publice” , şi nu doar o parte a lor, însă nu trebuie uitat că autonomia locală nu este şi nu poate fi absolută, oricât de lărgit ar fi conţinutul ei.

Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pecare o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.

Dimensiunile pe care se axează autonomia locală sunt cele trei evidenţiate de doctrină: organizatorică, funcţională şi gestionară. La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate.

Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al deconcentrării, reprezentat de ultimele. Dacă autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean ar exercita controlul ierarhic asupra aleşilor locali, autonomia locală s-ar vedea serios îngrădită, deşi nu cu totul desfiinţată. Legiuitorul a găsit o soluţie subtilă, evitând acest conflict, prin menţionarea inexistenţei raporturilor de subordonare şi instituirea principiilor autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Pe de altă parte, dacă autorităţile deconcentrate nu ar fi putut exercita tutela administrativă asupra aleşilor locali, ideea de colaborare ar fi avut la rândul ei de suferit.

O altă aplicatie a autonomiei locale este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a coopera şi de a se asocia cu unităţi administrativ-teritoriale din străinatate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz. Avem în vedere în acest caz atât înţelegerile de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din ţările vecine, cât şi cooperarea cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate (înfrăţirea) şi aderarea la o asociaţie internaţională a unităţilor administrativ-teritoriale din străinătate. Practic, toate structurile de asociere, bazate pe logica proximităţii şi a coexistenţei intereselor comune, fie pe alte afinităţi, au în comun voinţa colectivităţilor locale de ameliorare a condiţiei lor şi sunt rodul unei cunoaşteri a circumstanţelor pe care puterea centrală nu o poate obţine deloc, sau cu greu.

În cele din urmă, un alt aspect care concretizează conceptul de autonomie locală este dreptul consiliilor locale de a implica unitatea administrativ-teritorială în iniţiative de prestare a serviciilor publice şi de utilitate publică, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.

Chestionar pentru lucrările de control drept civil (I)

Tema: STAREA CIVILĂ


1. Precizaţi şi exemplificaţi ce se înţelege prin acte juridice de stare civilă şi acte de stare civilă.

Răspuns: Actele juridice de stare civilă sunt sunt manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice care au ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Actele de stare civilă sunt înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă.

2. Cu ocazia încheierii unei căsătorii, ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie, deşi a luat consimţământul soţilor. La o lună după încheierea căsătoriei, soţia introduce o acţiune în nulitatea acesteia, pe motiv că nu a fost întocmit actul de căsătorie. Care trebuie să fie soluţia instanţei şi cu ce motivare? Cum se poate înlătura această neregularitate?

Răspuns: Trebuie ţinut cont de faptul că încheierea valabilă a unui act juridic de stare civilă nu este condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. În plus, acţiunea în nulitate ar trebui să sancţioneze nulitatea absolută, adică încălcarea unui interes genral sau public, prevăzut de norma juridică şi nesocotit prin încheierea operaţiunii juridice, lucru de care în mod evident nu poate fi vorba în speţă.

Aşadar, instanţa nu poate admite anularea căsătoriei pe motivul neîntocmirii actului de stare civilă corespunzător, pentru că art. 53 din Legea nr. 119/1996 admite întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Consimţământul soţilor fiind luat, se va proceda la întocmirea ulterioară a certificatului de căsătorie, după ce se depune o cerere la autoritatea administraţiei publice competente.

3. În certificatul de naştere al unui copil, numele tatălui este greşit consemnat. Tatăl se adresează instanţei cu o acţiune în rectificare. Care va fi soluţia instanţei?

Răspuns: Procedura judiciară nu-şi găseşte aplicarea atunci când este vorba despre certificate de stare civilă şi nu despre acte de stare civilă. Instanţa nu poate da curs unei asemenea acţiuni, competenţa în materia certificatelor de stare civilă revenind exclusiv autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în materie de stare civilă.

4. Care copii au statut de copii din afara căsătoriei?

Răspuns: Dat fiind faptul că situaţia copilului din căsătorie este aceea în care mama este căsătorită la data naşterii, sau cel puţin la data concepţiei lui, iar tatăl nu se împotriveşte prezumţiei de paternitate, deducem că sunt în afara căsătoriei toate persoanele aflate în alte ipostaze. Astfel, mama declară că este necăsătorită, ea va transmite copilului său statutul de copil aflat în afara căsătoriei. Dacă o hotărâre judecătorească admite acţiunea tatălui în tăgada paternităţii, copilul pierde statutul de copil din căsătorie, avut anterior, şi devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia nestabilită faţă de tată.

5. În actul de naştere al unui copil, rubrica privitoare la numele tatălui este completată prin consemnarea numelui concubinului mamei. Aceasta deoarece soţii erau despărţiţi în fapt de trei ani, iar soţia convieţuia notoriu în concubinaj. Precizaţi, motivat, dacă este valabilă această înregistrare şi dacă nu este atunci arătaţi pe ce cale se va înlătura.

Răspuns: Această înregistrare este deplin valabilă, în virtutea art. 57, al. 1, C. fam.: “Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său...” Astfel, chiar dacă soţul mamei se bucură de prezumţia de paternitate (exprimată în art. 53, al. 1, C. fam: “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”), concubinul poate face recunoaşterea paternităţii concomitent cu declararea naşterii, datele sale fiind înscrise în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte (art. 17, al. 2, din Legea nr. 119/1996).

6. Cum se va stabili numele unui copil, în cazul în care acesta este găsit şi apoi recunoscut – mai întâi de către mamă şi apoi de către tată?

Răspuns: Într-o primă etapă, copilul găsit (sau abandonat) se găseşte fie în situaţia de a avea numele trecut în certificatul medical constatator al naşterii, caz în care va fi înregistrat cu acest nume, fie nu poate fi cunoscut, caz în care numele său fiind atribuit, prin dispoziţie, de primarul localităţii în a cărei rază a fost găsit copilul şi unde se înregistrează naşterea (art. 24 din Legea nr. 119/1996, art. 34 din Metodologie şi art. 2, al. 3, din O.G. nr. 41/2003). Legea nu prevede limitări cu privire la alegerea numelui în această din urmă situaţie.

Ulterior, atunci când se stabileşte filiaţia maternă, copilul va purta numele mamei, conform dispoziţiei din art. 64 al. 1 C. fam.: “Copilul dinafara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.”

În cele din urmă, atunci când şi tatăl recunoaşte copilul, se aplică prevederea din art. 64, al. 2, C. fam.: atunci când “filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă.” Aici există mai multe posibilităţi: fie tatăl şi mama au acelaşi nume, caz în care nicio schimbare nu mai intervine în numele copilului; fie tatăl şi mama au nume diferite, caz în care numele copilului se stabileşte de către instanţa de judecată, care va decide în funcţie de interesele copilului.

7. Ce se înţelege prin modificarea actelor de stare civilă.

Răspuns: Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 195, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Aşadar, modificarea actelor de stare civilă este rezultatul unor acţiuni de stare civilă, care au ca obiect un element al stării civile, şi au loc numai atunci când se modifică starea civilă.

8. Care este efectul posesiei de stat?

Răspuns: Posesia de stat sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.

9. Din eroare, se constată fizic moartea unei persoane care se află, în realitate, în străinătate. La întoarcerea în ţară, această persoană doreşte să-şi clarifice situaţia. Care va fi mijlocul juridic de care va putea să se folosească?

Răspuns: Persoana aflată în această situaţie poate intenta o acţiune în anularea actului de deces.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XVI)

1. Care sunt căile extraordinare de atac ?

Căile de atac extraordinare sunt terţa opoziţie (sau constatarea în anulare a terţilor) şi revizuirea.

Terţa opoziţie este posibilitatea atacării hotărârilor CJE şi ale Tribunalului de către statele membre, instituţiile comunitare şi persoanele fizice sau juridice, în cazul când aceştia, deşi nu au luat parte la procesul respectiv, hotărârile le afectează drepturile.

Revizuirea este posibilitatea solicitării reluării unei proceduri contencioase în cazul în care devine cunoscută o împrejurare de o importanţă decisivă, împrejurare care înainte de căderea soluţiei, mai bine zis anterior pronunţării hotărârii nu a fost cunoscută nici de CJE şi nici de petent.

2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?

Procedura comunitară reglementează două căi de atac “sui generis”, denumite plângere şi opoziţie.

Opoziţia se face sub forma unei cereri de chemare în judecată care trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de codul de procedură pentru asemenea cereri şi prin care trebuie să se solicite anularea hotărârii şi pronunţarea asupra pretenţiilor proprii. Prin opoziţie se atacă hotărârile pronunţate în lipsă.

Prin plângere este atacată o hotărâre în care Curtea a omis să hotărască asupra unui capăt de cerere sau asupra cheltuielilor.

3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?

Procedura recursului poate avea următoarele finalităţi:
a) recurentul retrage recursul;
b) Curtea respinge recursul pentru inadmisibilitate clară sau netemeinicie vădită, printr-o încheiere;
c) Curtea respinge recursul prin decizie;
d) CJE casează sentinţa primei instanţe, după care poate să decidă singur dacă starea de fapt este suficient de bine conturată, sau trimite înapoi la Tribunal în vederea rejudecării.

4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?

În dreptul comunitar există derogări multiple de la principiul “partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile”. În general, partea care pierde suportă numai în acele cazuri cheltuielile când partea adversă a depus o cerere în acest sens, prin cererea de chemare în judecată. Altfel, dacă CJE trebuie să decidă din oficiu, va decide ca fiecare dintre părţi să suporte cheltuielile proprii.

Pe de altă parte, dacă cineva consideră că este îndreptăţit ca să pretindă unei alte persoane să facă, să nu facă sau să se abţină de la un anumit comportament, şi constată că acea persoană nu este dispusă să-i recunoască aceste prerogative, va trebui să o acţioneze în judecată pentru a obţine o hotărâre judecătorească care nu mai poate fi contestată.

5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?

Obţinerea unei hotărâri favorabile, în sine, nu înseamnă întotdeauna atingerea scopului, deoarece partea adversă care a căzut în pretenţiile sale poate să persiste în comportamentul său şi poate refuza respectarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârile CJE au forţă executorie, deci au calitatea de “titlu executoriu”, iar executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc.

Executarea silită comunitară care în principiu ar putea urma oricărei hotărâri, are însă anumite limite în funcţie de natura litigiului tranşat, de obligaţiile stabilite prin hotărâre, respectiv în funcţie de persoana celui care urmează să fie “executat”. Astfel sunt executorii acele hotărâri care stabilesc o obligaţie de plată sau o bligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii, dacă acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat. În principiu însă statele membre nu pot fi executate silit.

6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?

Procedura în faţa Curţii se termina de obicei cu adoptarea unei hotărâri judecătoreşti. În mod excepţional însă, într-o serie de litigii, mai ales în cazul acţiunilor directe, litigiile se pot termina chiar înainte de adoptarea unei hotărâri în privinţa fondului cauzei. Astfel de modalităţi de tranşare a litigiilor sunt: “soluţionarea extrajudiciară” (tranzacţia) şi “retragerea acţiunii” de către una din părţi.

Prin retragerea acţiunii sau retragerea cererii de chemare în judecată, litigiul este tranşat în mod unilateral de către reclamant. În cazul în care părţile aflate în litigiu se înţeleg în timpul procesului cu privire la punctele litigioase existente între ei, şi în faţa CJE declară că renunţă la pretenţiile lor, această tranzacţie (rezolvare extrajudiciară) are valoare de hotărâre judecătorească.

7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?

Adoptarea deciziei în cadrul CJE este strict opera judecătorilor, care deliberează fără beneficiul serviciilor translatorilor, tocmai pentru a prezerva cerinţa de păstrare a secretului deliberării.

8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?

Hotărârea este compusă din antetul, practicaua (motivarea hotărârii) şi dispoziţia. La sfârşit, urmează semnăturile membrilor completului şi data pronunţării.

Antetul cuprinde următoarele:
a) constatarea că hotărârea a fost adoptată de CJE sau de un anumit complet al CJE
b) ziua pronunţării
c) numele preşedintelui şi membrilor completului
d) numele avocatului general
e) numele grefierului-şef
f) numele sau denumirea părţilor
g) numele avocaţilor sau ale reprezentanţilor (mandatarilor).

Motivarea hotărârii cuprinde date privind derularea procesului, cum ar fi: data desfăşurării procedurii orale, administrării probelor, ziua citirii concluziilor finale. Acestea sunt introduse cu prezentarea succintă a stării de fapt şi se termină cu temeiurile în drept ale hotărârii.

Dispoziţia închide hotărârea, urmând după motive şi în cazul acţiunilor directe este introdusă prin dictonul “declară şi decide” iar în cazul acţiunilor preliminare “recunoaşte pentru drept” sau “recunoaşte ca îndreptăţită”.

9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?

Problematica reglementării limbilor oficiale a fost lăsată de dreptul comunitar originar în sarcina dreptului secundar. Potrivit prevederilor Statutului CJE, limbile procesuale sunt: daneza, germana, engleza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza, spaniola, finlandeza, suedeza, maghiara, letona, estona, lituaniana, ceha, slovena, slovaca, poloneza, malteza, româna şi bulgara. Aşadar, în mod teoretic toate limbile oficiale ale Comunităţilor (inclusiv irlandeza sau galeza) pot fi limbi oficiale. Însă, cu excepţia câtorva cauze, formate ca urmare a conexării mai multor dosare, când se admite folosirea tuturor limbilor procesuale, regula este că trebuie aleasă o singură limbă oficială.

În cazul persoanelor fizice sau juridice şi al statelor membre, pornind de la considerentul că aceştia necesită o protecţie faţă de limbi străine ca să nu li se îngreuneze situaţia în cazul proceselor contra organelor comunitare, s-a acceptat ca aceştia să se poată folosi de propria limbă pe cât este posibil. În contrapartidă, organele comunitare nu-şi pot revendica o limbă procesuală proprie.

În desemnarea limbii procedurale se respectă următoarele reguli:
a) la acţiunile directe, limba procesuală va deveni limba în care a fost redactată cererea de chemare în judecată;
b) în cazul unor acţiuni îndreptate împotriva unei persoane fizice sau juridice, cetăţean sau naţional al unui stat membru, se va folosi limba oficială a acestui stat;
c) în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, limba procesuală va fi limba statului membru chemat în judecată;
d) în cazul acţiunilor preliminare, limba procesuală va fi limba instanţei naţionale care a formulat întrebarea;
e) în cazul exercitării căilor de atac, limba procesuală va fi cea folosită de Tribunalul în primă instanţă;
f) în cazul acţiunii prin care se cere ajutor la suportarea cheltuielilor judiciare, limba procesuală va fi cea a acţiunii principale “cauzatoare de cheltuieli”.

10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

Cererea de chemare în judecată este modalitatea de introducere la CJE a oricărui fel de acţiune directă. Cererea este actul de investire a instanţei. Elementele constitutive ale cererii sunt:
a) numele şi domiciliul reclamantului;
b) poziţia locer care semnează;
c) arătarea pârâtului;
d) obiectul litigiului;
e) arătarea motivelor şi cererile.

Practic, cererea de chemare în judecată trebuie să aibă trei elemente principale: cererile, obiectul litigiului şi motivele acţiunii.

Cererile sau concluziile reclamantului limitează pretenţiile reclamantului şi puterea judecătorilor, care de regulă nu se pot întinde peste limitele fixate de cerere şi nu au voie să se pronunţe ultra petita. Cererile trebuie formulate neechivoc.

Obiectul cererii de chemare în judecată este scopul, ţelul acţiunii introduse. S-a remarcat că trebuie să fie suficient de precis pentru ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în această privinţă şi Curtea să înţeleagă scopul pretenţiilor reclamantului.

Motivele acţiunii sunt totalitatea afirmaţiilor de fapt şi punctelor de vedere juridice prezentate de reclamant în sprijinul cererii sale, adică argumentele de fapt şi de drept.

Procedura scrisă cuprinde şi depunerea întâmpinărilor, replicilor şi contrareplicilor ce se declanşează odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. La rândul ei, aceasta trebuie să conţină: numele şi prenumele pârâtului, argumentele invocate în fapt şi în drept, concluziile pârâtului şi probele propuse.

Întâmpinarea este prima posibilitate de apărare scrisă a pârâtului, care pe această cale contrazice cele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Pârâtul este liber să aducă toate argumentele împotriva admisibilităţii cererii. Fiecare tip de acţiune necesită o apărare pe măsură, specială.

Cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea pot fi completate printr-o replică a reclamantului şi printr-o contrareplică (duplică) a pârâtului.

intimat

Parte intr-un proces care se afla in situatia unui parat in caz de recurs sau in alta cale de atac. Persoana impotriva careia se declara recursul.

In procesul penal, in calitate de intimat poate sa apara inculpatul sau partea responsabila civilmente.

In materie civila, in cadrul procesului civil si in functie de fazele desfasurarii acestuia, de asemenea, partile poarta denumiri diferite:
- apelant si intimat in apel,
- recurent si intimat in recurs,
- contestatar si intimat in contestatia in anulare,
- revizuient si intimat in revizuire,
- creditor si debitor in faza executarii silite.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XV)

1. Prin ce se deosebeşte CJE de Tribunalul de Primă Instanţă ?

Caracteristice specifice ale Tribunalului de Primă Instanţă, prin care acest organism jurisdicţional se deosebeşte de Curtea de Justiţie Europeană, sunt următoarele:
a) în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători;
b) are competenţa de a judeca acţiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în faţa CJE;
c) hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa CJE;
d) judecă în complete formate din 3 şi 5 judecători;
e) recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte doar problemele de drept, fără însă a reanaliza problemele privind starea de fapt;
f) judecă recursurile exercitate împotriva hotărârilor adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice şi va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele jurisdicţionale.

2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă ?

Curtea de Primă Instanţă sau Tribunalul este o instanţă cu un grad de jurisdicţie inferior CJE. Competenţle sale sunt:
a) acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice;
b) recursurile în carenţă promovate de persoane fizice sau juridice;
c) acţiunile în despăgubire promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în răspunderea extracontractuală a Comunităţilor;
d) acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii înserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele Comunităţii;
e) acţiunile exercitate în domeniul mărcilor şi standardelor comunitare;
f) acţiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei;
g) acţiunile introduse de statele mmebre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de execuţie;
h) acţiunile preliminare în anumite domenii specificate determinate de statut, unde coerenţa şi unitatea dreptului comunitar nu sunt periclitate;
i) recursurile formulate împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice.

3. Cine este grefierul-şef ?

Grefierul-şef este numit de către membrii CJE (judecători şi avocaţi generali), pe o durată de 6 ani, cu posibilitate de realegere. În absenţa unor reglementări clare, se presupune, şi practica confirmă acest lucru, că aceştia trebuie să aibă studii juridice şi cunoştinţe vaste de drept comunitar.

Grefierul-şef exercită două funcţii de natură diferită: pe de o parte are funcţii jurisdicţionale sau de ajutor în înfăptuirea actului jurisdicţional, pe de altă parte este şeful administraţiei în sens restrâns.

4. Cum se formează completele de judecată ?

În ceea ce priveşte completele de judecată potrivit art. 221 (165) din Tratatul Comunităţii Europene, regula de bază era că instanţa judecă în plen. Cu excepţie de la această regulă, se prevede că pot fi formate Camere cu trei, cinci sau şapte judecători care sunt chemate să efectueze diferite activităţi pregătitoare ale procesului, sau care judecă anumite cazuri special prevăzute. Sentinţele pronunţate de judecătorii întruniţi în complete, au aceeaşi valoare juridică, ca şi hotărârile adoptate în plen.

Astfel s-a format în practică aşa-numitul “mic plen” format de obicei din 7 sau 9 judecători în funcţie de importanţa şi dificultatea cazului a cărui soluţionare se cere. Modificările Tratatului de la Nisa au dus la abolirea absolutismului plenului. Acesta continuă să judece în situaţia în care judecătorii ajung la concluzia că o anumită cauză are o importanţă deosebită. În rest, completele de judecată sunt formate din câte 3 sau 5 judecători.

5. Cine sunt avocaţii generali ?

În componenţa Curţii de Justiţie Europene, pe lângă judecători intră şi 8 avocaţi generali. Cinci dintre avocaţii generali sunt numiţi de 5 state membre mari, adică de Germania, Franţa, Anglia, Spania şi Italia, urmând ca restul să fie numiţi prin rotaţie de celelalte state membre mici.

Tratatul de la Lisabona preconizează majorarea numărului de avocaţi generali la 11. În acest caz, Polonia va avea şi ea un avocat general permanent, şi nu va mai participa la sistemul de rotaţie, iar sistemul existent va funcţiona prin rotaţia a cinci avocaţi generali, în loc de trei.

Toate condiţiile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul avocaţilor generali, care au şi ei un mandat de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc reîmprospătarea rândurilor acestora, jumătate dintre avocaţii generali fiind înlocuiţi. De asemenea, sunt permise realegerile.

Avocaţii generali se asemănă cu instituţia procurorului din România, atât doar că avocatul general nu acţionează în interesul comunităţii, ci în interesul dreptului comunitar.

6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJE ?

Judecătorii sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 12 sau 13 dintre judecători.

Judecătorii pot fi aleşi de fiecare guvern din rândul personalităţilor care oferă garanţia unei independenţe şi obiectivităţii în luarea deciziilor şi în statele lor de provenienţă îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de judecător ori sunt jurişti de o capacitate excepţională recunoscută.

Nu este stabilită modalitatea internă de alegere a judecătorului, aceasta fiind rezolvată în mod specific de fiecare stat membru, cu respectarea condiţiilor. Mai trebuie spus că, teoretic, nu are importanţă nici naţionalitatea şi nici cetăţenia judecătorului propus, acesta putând veni teoretic dintr-un alt stat membru sau chiar dintr-un stat terţ. În practică însă nu au fost exemple în acest sens.

7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ?

Ca drepturi, judecătorii CJE beneficiază pe timpul exercitării mandatului de imunitate de jurisdicţie faţă de toate jurisdicţiile naţionale, precum şi de inamovibilitate, neputând fi decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului.

Obligaţiile ar fi: rezidenţa obligatorie în Luxemburg (unde este sediul Curţii?), depunerea jurământului înaintea începerii activităţii în faţa plenului, neocuparea pe timpul mandatului de funcţii politice sau alte activităţi profesionale.

8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJE ?

Principiile de funcţionare ale Curţii de Justiţie Europeană sunt:
a) Principiul împuternicirii speciale limitate.
b) Principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului comunitar în toate statele membre.
c) Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate.
d) Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelaţie cu scopurile şi obiectivele de integrare stabilite.
e) Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, dar cu respectul principiul puterilor implicite.
f) Principiul dreptului comparat sau cerinţa respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre şi sistemelor de drept europene.

Subiecte Drept administrativ – sesiunea de restanţe toamna 2009 (II)

1. Precizaţi hotărârile consiliului local care se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, potrivit Legii 215/2001, republicată.

2. Din ce bunuri este alcătuit domeniul public al judeţelor?

3. Ce ştiţi despre actele emise de prefect?

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XIV)

1. Din cine este compus ECOSOC ?

Comitetul Economic şi Social, ca “reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene”, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, mai ales ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comercianţilor, meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor interesului general.

2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ?

Comitetul Economic şi Social funcţionează în secţii specializate:
a) Secţia agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului (NAT)
b) Secţia pentru uniunea economică şi monetară, respectiv coeziune economică şi socială (ECO)
c) Secţia ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, cetăţeni (SOC)
d) Secţia relaţii externe (REX)
e) Secţia piaţa comună, producţie şi consum (INT)
f) Secţia transport, energie, infrastructură, informatică (TEN)

3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ?

Componenţa Comitetului Regiunilor nu poate depăşi 350 de membri (222 de membri ajutaţi de 222 de supleanţi până în 01.05.2004), reprezentanţi aleşi ai comunităţilor regionale şi locale. Membrii aleg dintre ei un preşedinte şi un prezidiu pe o perioadă de 2 ani. Există 4 facţiuni: Partidul Popular, Partidul Socialist, Liberalii şi Alianţa pentru Europa.

4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ?

Comitetul Regiunilor are atribuţii similare cu cele ale Comitetului Economic şi Social în problemele specifice cu care se ocupă.

5. Care sunt organele BEI ?

Organele Băncii Europene de Investiţii sunt:
a) Consiliul guvernatorilor (compus din cei 27 de miniştri ai finanţelor din statele membre, care lansează directivele generale de creditare şi stabileşte politica băncii, respectiv autorizează activităţile extracomunitare ale băncii).
b) Consiliul de administraţie (compus din 27 de membri ordinari şi 13 membri supleanţi din care câte unul este numit de Comisie, iar ceilalţi de statele membre).
c) Directoratul (compus dintr-un preşedinte şi 6 vicepreşedinţi numiţi pentru 6 ani de Consiliul guvernatorilor şi se ocupă de problemele curente ale băncii).
d) Comitetul de control (asigură controlul intern al conducerii evidenţelor contabile).

6. Care sunt atribuţiile BCE ?

Atribuţiile Băncii Centrale Europene sunt:
a) stabilirea şi conducerea politicii monetare a BCE;
b) executarea şi realizarea afacerilor în domeniul devizelor;
c) administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor şi menţinerea acestora;
d) promovarea funcţionării optime a sistemelor de plăţi şi de decontare;
e) competenţă exclusivă în aprobarea emisiunii monetare în întreaga Comunitate;
f) asigurarea stabilităţii preţurilor prin controlul emisiunii cantităţii monetare şi evaluarea perspectivelor în domeniul preţurilor şi a riscurilor pe baza unei palete largi de indicatori;
g) procurarea datelor statistice necesare funcţionării băncii;
h) monitorizarea progreselor din sistemul bancar.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XIII)

1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ?

Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt următoarele:
a) examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control;
b) prezintă Parlamentului şi Consiliului o declaraţie care atestă fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor subiacente, care este publicată în JOUE;
c) examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară, semnalând orice iregularitate;
d) întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar; acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de răspunsuri formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii;
e) poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii;
f) avizează regulamentele financiare legate de executarea bugetului comunitar, care sunt adoptate de Consiliul UE.

2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ?

Cei 27 de membri ai Curţii de Conturi sunt trimişi ai câte unui stat al Uniunii Europene. Sunt persoane care fac, sau au făcut parte din instituţiile de control financiar extern din ţările lor sau care au o calificare specială pentru această funcţie şi care oferă toate garanţiile de independenţă.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XII)

1. Cum se adoptă bugetul comunitar ?

Comunităţile Europene dispun de surse bugetare proprii, cum ar fi:
a) suprataxele agrare;
b) taxele vamale;
c) un procent din TVA-ul încasat în statele membre;
d) un procent determinat de contribuţie din partea fiecărui stat în funcţie de produsul intern brut.

Cheltuielile bugetare sunt de două feluri:
a) obligatorii (cele care rezultă din tratate sau din actele normative rezultate din tratate)
b) neobligatorii (toate celelalte).

Procedura adoptării bugetului comunitar parcurge următoarele etape:
a) În fiecare an, în luna februarie, Comisia solicită fiecărei structuri din Comunitate necesităţile bugetare, iar până la data de 1 mai stabileşte necesarul total.
b) Până la data de 1 iulie fiecare organ comunitar înaintează la Comisie un proiect de buget şi anexează la acesta o luare de poziţie.
c) Comisia pe baza acestora elaborează un proiect de buget şi anexează la acesta o luare de poziţie.
d) Comisia trimite proiectul şi luarea de poziţie până la 1 septembrie la Consiliu, care pe baza acestora elaborează un proiect de buget care va fi înaintat până în 1 octombrie la Parlament.
e) Parlamentul în 42 de zile votează sau nu modificarea proiectului, caz în care acesta este adoptat. Dacă se modifică proiectul, se trece la etapa 6.
f) Parlamentul trimite proiectul modificat la Consiliu, care în 15 zile va trebui să se pronunţe. Dacă nu are de obiectat, bugetul este votat, în caz contrar se declanşează etapa 7.
g) Consiliul trimite modificările la Parlament, care în 15 zile ori adoptă bugetul cu modificările aduse de Consiliu, ori acceptă noi modificări finale după care adoptă definitiv bugetul.
h) Preşedintele Parlamentului European declară formal bugetul adoptat şi din acest moment bugetul dobândeşte forţă obligatorie.

2. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ?

Prin procedura avizării, Consiliul introduce un act normativ definitiv în faţa Parlamentului European, care ori îl va aproba (şi astfel sprijină adoptarea lui), ori îl va respinge (şi astfel va împiedica adoptarea acestuia).

Prin procedura informării, Consiliul consultă Parlamentul European în probleme politice importante, în soluţionarea cărora acesta nu deţine competenţe materiale.

Aşadar, există o diferenţă de “intensitate”: dacă procedura avizării implică o codecizie “neprelucrată”, pentru că Parlamentul nu poate propune amendamente la măsurile respective, în schimb, procedura informării ţine de “acordurile inter-instituţionale”, nefiind un temei de drept comunitar pentru recurgerea la informarea Parlamentului.

3. Care sunt etapele procedurii codeciziei ?

Procedura codeciziei are următoarele etape:
a) Iniţiativa aparţine Comisiei, care transmite simultan proiectul Parlamentului European şi Consiliului.
b) Prima citire dă posibilitatea pentru consultarea Comitetului Economico-Social şi Comitetului Regiunilor. Totodată Parlamentul, după citire, poate propune modificări prin amendamente care sunt trimise Consiliului.
c) Prima trimitere la Consiliu poate da naştere la mai multe variante:
- Consiliul adoptă proiectul nemodificat de Parlament
- Consiliul adoptă proiectul modificat de Parlament
- Dacă Consiliul nu este de acord cu proiectul, sau cu modificările adoptate de Parlamentul European, va elabora o poziţie comună, cu propriile modificări.
d) A doua citire: Parlamentul European primeşte poziţia comună de la Consiliu şi poate proceda la:
- Aprobă poziţia comună sau în 3 luni nu ia nicio hotărâre, în ambele cazuri actul normativ fiind adoptat
- Respinge cu majoritate absolută poziţia comună, ceea ce duce automat la neadoptarea actului normativ, căzând proiectul
- Propune cu majoritate absolută modificarea poziţiei comune şi trimite proiectul la Comisie.
e) Luarea de poziţie a Comisiei faţă de opinia Parlamentului European. Este de menţionat că proiectul de act normativ care a fost între timp modificat în mod inacceptabil pentru Comisie, pe parcursul etapelor acestei proceduri, poate fi retras de către Comisie, doar până la convocarea Comitetului de Conciliere. După acest moment totul depinde exclusiv de voinţa celorlalte două organe din triumviratul legilor.
f) A doua trimitere la Consiliu, care trebuie să se încheie în 3 luni, se poate termina în felul următor:
- Consiliul adoptă cu majoritate calificată modificările adoptate de Parlament şi actul normativ este adoptat.
- Dacă luarea de poziţie a Comisiei faţă de modificări a fost negativă sau de respingere, Consiliul poate adopta actul normativ numai cu unanimitate.
- Dacă Consiliul nu adoptă modificările, preşedintele Consiliului, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, hotărăsc înfiinţarea unui Comitet de Conciliere (format din 27 de parlamentari şi 27 de membri din partea Consiliului).
g) Lucrările Comitetului de Conciliere
h) Trimiterea proiectului la Consiliu şi la Parlamentul European. În acest caz, proiectul trebuie votat în 6 săptămâni cu majoritate calificată în Consiliu şi cu majoritate absolută în Parlamentul European, dacă lipseşte o singură aprobare proiectul cade.

4. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ?

Prima diferenţă între cele două proceduri este una de tip cantitativ: dacă procedura ascultării este cea mai importantă din punct de vedere al volumului (fiind procedura generală), procedura cooperării practic nu mai este folosită.

Calitativ vorbind, procedura cooperării este o metodă care conferă foarte multă greutate Parlamentului European, Consiliul trebuind să ţină cont de propunerile parlamentarilor, pentru că dacă aceştia resping proiectul, este nevoie de votul în unanimitate în Consiliu, cu şanse de izbândă extrem de reduse în lipsa asentimentului tuturor statelor membre. Comparativ, procedura ascultării presupune că Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor emit opinii neobligatorii pentru Consiliu.

Subiecte Drept comunitar - sesiunea de restante toamna 2009

1. Consiliul Europei, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, COREPER.

2. Modificarile aduse de AUE in sfera dreptului primar.

3. Problemele si solutiile date de CJE in cazurile Codorniu, Alfred Topfer, Jego-Quere si Plaumann.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XI)

1. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ?

Membrii Parlamentului sunt reprezentanţii popoarelor din statele membre ale Uniunii Europene. Din 1976 există documentul care reglementează problema alegerilor generale şi directe, iar primele alegeri au avut loc în 1979, în timp ce ultimele au avut loc în iunie 2009. Alegerile sunt generale, directe, libere, egale şi secrete. Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând aceleaşi reguli democratice: dreptul de vot la 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.

Au dreptul de a fi aleşi:
a) Cetăţenii români cu drept de vot şi cu vârsta împlinită de 23 de ani.
b) Persoanele eligibile comunitar (cetăţean european care are domiciliul sau reşedinţa în România).

2. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ?

Deficitul democratic constă în faptul că Parlamentul European nu deţine monopolul legislativ comunitar.

3. Care sunt facţiunile Parlamentului European ?

Odată aleşi, deputaţii europeni se grupează în facţiuni sau grupui politice, adică formaţiuni organizatorice în care deputaţii se organizează în funcţie de afinităţile politice.

În prezent există următoarele facţiuni parlamentare:
a) Partidul Popular European (creştin-democraţii)
b) Partidul Social Democrat European
c) Partidele Liberale şi Democrate din Europa
d) Uniunea pentru Europa Naţiunilor
e) Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană
f) Confederaţia Stângii Europene Unite / Stânga Ecologistă Nordică
g) Independenţă / Democraţie
h) Cei care nu intră în nicio facţiune (de regulă reprezentanţii partidelor de extremă-dreapta).

4. Unde se află sediile Parlamentului European ?

Sediile Parlamentului se află în trei oraşe. Şedinţele plenare anuale se ţin la Strasbourg (câte o săptămână pe lună, 12 sesiuni plenare lunare). Comisiile şi şedinţele complementare se desfăşoară la Bruxelles, în timp ce secretariatul general funcţionează la Luxemburg.

5. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ?

Atribuţiile legislative ale Parlamentului sunt următoarele:
a) Nu are drept de iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu.
b) Acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte normative de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ.
c) Acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale.
d) Adoptă bugetul împreună cu Consiliul U.E., şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor neobligatorii.
e) Participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu.
f) Procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.

6. Care este modul de luare a deciziilor ?

Parlamentul European acţionează pe baza unui Regulament de procedură, care reglementează în mod amănunţit organizarea şi funcţionarea acestei instituţii. Periodic, acest Regulament este modificat şi adus la zi.

Regula generală este că Parlamentul hotărăşte cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. În ceea ce priveşte cvorumul de prezenţă, regulamentul de ordine interioară prevede că este nevoie de 1/3 din membrii Parlamentului. În acelaşi timp, orice votare este valabilă până când 23 de deputaţi nu solicită preşedintelui constatarea faptului că nu este întrunit cvorumul de prezenţă. Fiecare parlamentar are un singur vot şi trebuie să voteze personal, fără să ţină cont de ordinele date de cineva.

7. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară ?

În vederea influenţării procesului legislativ comunitar, s-au instituţionalizat diferite forme de cooperare între legislativele naţinale şi cele comunitare.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut că, atunci când este nevoie, Parlamentul şi parlamentele naţionale să se reunească sub forma “Conferinţei parlamentelor”, urmând ca acest for să fie consultat în privinţa principalelor orientări ale UE.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde “Declaraţia privind rolul parlamentelor naţionale în UE”.

Tratatul de la Lisabona cuprinde “Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană”.

Subiecte Drept administrativ - sesiunea de restante toamna 2009

1. Atributiile primarului in calitate de reprezentant al statului.

2. Actele ministrilor.

3. Ce inseamna proprietatea publica a comunelor, oraselor si municipiilor.

Subiecte Drept constituţional II - sesiunea de restante toamna 2009

1. Drepturile specifice calitatii de cetatean roman.

2. Moduri de protectie a mandatului parlamentar.

3. Delegarea legislativa: definitie si deosebirile dintre ordonantele simple si cele de urgenta.