Chestionar pentru lucrările de control drept civil (II)
Tema: ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Arătaţi şi exemplificaţi care este deosebirea dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale; actele bilaterale şi contractele bilaterale.
Răspuns: Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează prin aceea că o parte a sa este dar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia).
Contractele sunt acte juridice biulaterale, adică presupune întotdeauna două părţi şi cel puţin două persoane. Contractul bilateral (contract sinalagmatic) este o convenţie prin care o parte îşi asumă o prestaţie în schimbul unei contraprestaţii a celeilalte părţi (art. 943 C.civ.). Acest tip de contract generează raporturi juridice sinalagmatice, în care fiecare parte a raportului e simultan creditor şi debitor (ex: contractul de vânzare-cumpărare).
2. Faceţi distincţie între capacitatea de a contracta şi discernământ.
Răspuns: Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Din prevederile art. 949 C. civ., rezultă că regula este capacitatea de a încheia acte juridice, iar excepţia, care întotdeauna trebuie să fie expres prevăzută de lege, este incapacitatea. Potrivit art. 950 C. civ. sunt incapabili de a contracta, adică de a încheia acte juridice, următorii: 1. Minorii; 2. Interzişii; …4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Rezultă din aceste dispoziţii că, practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu
şi, prin urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate.
Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu, care însă nu se poate confunda cu aceasta din urmă. Existenţa sau absenţa discernământului sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană fizică indiferent de vârsta acesteia, în timp ce capacitatea de exerciţiu este condiţionată de vârsta majoratului. În practică, poate avea consimţământ fără a avea capacitate de exerciţiu o persoane apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită de discernământ o persană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu (suferind de alienaţie sau debilitate mintală, fără să fi fost pusă sub interdicţie).
3. Un minor în vârstă de 17 ani închiriază, pentru un an, locuinţa proprietate personală. După două luni de la încheierea contractului, chiriaşul – o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu – cere anularea contractului, pe motiv că la încheierea acestuia a lipsit încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Care este soluţia ce se impune şi cu ce motivare?
Răspuns: Instanţa va respinge cererea chiriaşului, pentru că minorul în vârstă de peste 14 ani se bucură de capacitate restrânsă de exerciţiu, în virtutea căreia poate încheia fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare o serie de acte juridice. Printre acestea se numără actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului, în măsura în care nu sunt lezionare. În această categorie intră şi închirierea locuinţei proprietate personală, care poate fi considerată drept act de administrare, dat fiind că perioada cuprinsă în contract este mai mică de 3 ani.
4. Art. 1645 C. civ. prevede că este nul contractul de rentă-viageră, încheiat “în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului.” Este aplicabilă această dispoziţie şi contractului de întreţinere?
Răspuns: Dispoziţia nu este aplicabilă automat contractului de întreţinere, pentru că acesta din urmă este un contract nenumit, adică nereglementat de niciun act normativ. Pentru contractul de întreţinere, în calitate de act juridic nenumit, se aplică dreptul comun, şi nu analogia cu regulile juridice care formează genul proxim de act numit. Totuşi, dacă părţile care semnează un astfel de contract o doresc, nu există niciun impediment în vederea adoptării unei astfel de clauze.
5. Care este regimul juridic al nulităţii absolute?
Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul juridic diferit. Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât şi una şi cealaltă desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al nulităţii presupune a se da răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este sau nu este prescriptibilă acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi confirmat sau validat într-un alt mod actul sancţionat cu nulitate?
a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (care justifică un interes legitim legat de constatarea nulităţii actului) precum şi de către instanţa de judecată ,din oficiu, atunci când, de exemplu, pe parcursul procesului privind executarea actului juridic, instanţa constată că există o cauză de nulitate absolută a acestuia.
b. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică oricât timp ar fi trecut de la încheierea actului juridic, deoarece acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Totuşi, se pot semnala cazuri în care această acţiune este prescriptibilă. Nulitatea absolută poate fi invocată, de regulă, oricând şi pe cale de excepţie, în ipoteza în care una dintre părţi ar cere executarea actului, iar cealaltă parte s-ar opune invocând nulitatea acestuia.
c. Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Spre deosebire de actele sancţionate cu nulitate relativă, cele sancţionate cu nulitate absolută nu pot fi, de regulă, confirmate. Prin excepţie, este admisă şi confirmarea unor astfel de acte. Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot semnala cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei cerinţe legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce căsătoria a fost deja încheiată.
6. Ce este confirmarea unui act juridic nul şi care sunt caracterele sale?
Confirmarea actului anulabil este o modalitate de remaniere aplicabilă doar actelor afectate de nulitate relativă, fiind în principiu inadmisibilă pentru actele lovite de nulitate absolută. Este un act juridic de formaţie unilaterală, deoarece emană de la persoana celui îndrituit să invoce cauza de nulitate relativă, nefiind necesară acceptarea sa de către celălalt contractant.
Fiind o operaţiune juridică, va trebui să respecte condiţiile de fond ale oricărui act juridic (art. 948 C.civ.) şi condiţiile de formă impuse de actul principal anulabil, datorită caracterului accesoriu al confirmării.
7. Cum se sancţionează nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic? Daţi un exemplu de excepţie de la această sancţiune.
Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă. Nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic anulează însăşi existenţa acestuia. Există un singur exemplu, în care se admite echipolenţa formei, şi anume cel al donaţiilor, care pot să aibă loc respectând art. 813 C.civ. (donaţia de drept comun), dar şi fără o formă autentică (donaţia indirectă, donaţia simulată şi darul manual).
8. Producerea efectelor unui act cu executare succesivă este împiedicată de un caz de forţă majoră. Această împrejurare va determina nulitatea sau rezoluţiunea contractului?
Nici una, nici cealaltă. Despre nulitate nu poate fi vorba, dat fiind faptul că nulitatea este ataşată contractelor juridice invalide, iar forţa majoră nu invalidează actele juridice. Nici despre rezoluţiune nu este cazul, având în vedere că rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic ca urmare a neexecutării sale de către o parte. Această împrejurare poate determina o specie a rezoluţiunii, şi anume rezilierea, aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.
9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre eroare şi dol?
Atât eroarea, cât şi dolul, sunt specii ale viciului de consimţământ, exprimând situaţia în care voinţa internă antrenantă într-un act juridic nu e liberă şi conştientă. Ambele sunt caracterizate prin lipsa concordanţei dintre percepţia realităţii şi realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru şi starea reală a acestuia.
Totuşi, în ciuda asemănărilor, există între eroare şi dol o linie de demarcaţie netă. Astfel, eroarea-viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat. Pe de altă parte, dolul este o formă de vinovăţie intenţionată, o fraudă la adresa intereselor particulare, realizată prin mijloace necinstite şi cu rea-credinţă.
Mai trebuie notat faptul că art. 960 C.civ., referitor la dol, ne vorbeşte despre elementul obiectiv al acestui viciu de consimţământ (“mijloace viclene” şi “maşinaţiuni”), întrebuinţat de una dintre părţi în contra celeilalte. Ne întrebăm dacă nu cumva şi eroarea, vizând substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat, nu apelează la aceleaşi “mijloace viclene” şi “maşinaţiuni” pentru a denatura voinţa celeilalte părţi?
1. Arătaţi şi exemplificaţi care este deosebirea dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale; actele bilaterale şi contractele bilaterale.
Răspuns: Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează prin aceea că o parte a sa este dar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia).
Contractele sunt acte juridice biulaterale, adică presupune întotdeauna două părţi şi cel puţin două persoane. Contractul bilateral (contract sinalagmatic) este o convenţie prin care o parte îşi asumă o prestaţie în schimbul unei contraprestaţii a celeilalte părţi (art. 943 C.civ.). Acest tip de contract generează raporturi juridice sinalagmatice, în care fiecare parte a raportului e simultan creditor şi debitor (ex: contractul de vânzare-cumpărare).
2. Faceţi distincţie între capacitatea de a contracta şi discernământ.
Răspuns: Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Din prevederile art. 949 C. civ., rezultă că regula este capacitatea de a încheia acte juridice, iar excepţia, care întotdeauna trebuie să fie expres prevăzută de lege, este incapacitatea. Potrivit art. 950 C. civ. sunt incapabili de a contracta, adică de a încheia acte juridice, următorii: 1. Minorii; 2. Interzişii; …4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Rezultă din aceste dispoziţii că, practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu
şi, prin urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate.
Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu, care însă nu se poate confunda cu aceasta din urmă. Existenţa sau absenţa discernământului sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană fizică indiferent de vârsta acesteia, în timp ce capacitatea de exerciţiu este condiţionată de vârsta majoratului. În practică, poate avea consimţământ fără a avea capacitate de exerciţiu o persoane apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită de discernământ o persană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu (suferind de alienaţie sau debilitate mintală, fără să fi fost pusă sub interdicţie).
3. Un minor în vârstă de 17 ani închiriază, pentru un an, locuinţa proprietate personală. După două luni de la încheierea contractului, chiriaşul – o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu – cere anularea contractului, pe motiv că la încheierea acestuia a lipsit încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Care este soluţia ce se impune şi cu ce motivare?
Răspuns: Instanţa va respinge cererea chiriaşului, pentru că minorul în vârstă de peste 14 ani se bucură de capacitate restrânsă de exerciţiu, în virtutea căreia poate încheia fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare o serie de acte juridice. Printre acestea se numără actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului, în măsura în care nu sunt lezionare. În această categorie intră şi închirierea locuinţei proprietate personală, care poate fi considerată drept act de administrare, dat fiind că perioada cuprinsă în contract este mai mică de 3 ani.
4. Art. 1645 C. civ. prevede că este nul contractul de rentă-viageră, încheiat “în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului.” Este aplicabilă această dispoziţie şi contractului de întreţinere?
Răspuns: Dispoziţia nu este aplicabilă automat contractului de întreţinere, pentru că acesta din urmă este un contract nenumit, adică nereglementat de niciun act normativ. Pentru contractul de întreţinere, în calitate de act juridic nenumit, se aplică dreptul comun, şi nu analogia cu regulile juridice care formează genul proxim de act numit. Totuşi, dacă părţile care semnează un astfel de contract o doresc, nu există niciun impediment în vederea adoptării unei astfel de clauze.
5. Care este regimul juridic al nulităţii absolute?
Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul juridic diferit. Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât şi una şi cealaltă desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al nulităţii presupune a se da răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este sau nu este prescriptibilă acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi confirmat sau validat într-un alt mod actul sancţionat cu nulitate?
a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (care justifică un interes legitim legat de constatarea nulităţii actului) precum şi de către instanţa de judecată ,din oficiu, atunci când, de exemplu, pe parcursul procesului privind executarea actului juridic, instanţa constată că există o cauză de nulitate absolută a acestuia.
b. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică oricât timp ar fi trecut de la încheierea actului juridic, deoarece acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Totuşi, se pot semnala cazuri în care această acţiune este prescriptibilă. Nulitatea absolută poate fi invocată, de regulă, oricând şi pe cale de excepţie, în ipoteza în care una dintre părţi ar cere executarea actului, iar cealaltă parte s-ar opune invocând nulitatea acestuia.
c. Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Spre deosebire de actele sancţionate cu nulitate relativă, cele sancţionate cu nulitate absolută nu pot fi, de regulă, confirmate. Prin excepţie, este admisă şi confirmarea unor astfel de acte. Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot semnala cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei cerinţe legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce căsătoria a fost deja încheiată.
6. Ce este confirmarea unui act juridic nul şi care sunt caracterele sale?
Confirmarea actului anulabil este o modalitate de remaniere aplicabilă doar actelor afectate de nulitate relativă, fiind în principiu inadmisibilă pentru actele lovite de nulitate absolută. Este un act juridic de formaţie unilaterală, deoarece emană de la persoana celui îndrituit să invoce cauza de nulitate relativă, nefiind necesară acceptarea sa de către celălalt contractant.
Fiind o operaţiune juridică, va trebui să respecte condiţiile de fond ale oricărui act juridic (art. 948 C.civ.) şi condiţiile de formă impuse de actul principal anulabil, datorită caracterului accesoriu al confirmării.
7. Cum se sancţionează nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic? Daţi un exemplu de excepţie de la această sancţiune.
Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă. Nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic anulează însăşi existenţa acestuia. Există un singur exemplu, în care se admite echipolenţa formei, şi anume cel al donaţiilor, care pot să aibă loc respectând art. 813 C.civ. (donaţia de drept comun), dar şi fără o formă autentică (donaţia indirectă, donaţia simulată şi darul manual).
8. Producerea efectelor unui act cu executare succesivă este împiedicată de un caz de forţă majoră. Această împrejurare va determina nulitatea sau rezoluţiunea contractului?
Nici una, nici cealaltă. Despre nulitate nu poate fi vorba, dat fiind faptul că nulitatea este ataşată contractelor juridice invalide, iar forţa majoră nu invalidează actele juridice. Nici despre rezoluţiune nu este cazul, având în vedere că rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic ca urmare a neexecutării sale de către o parte. Această împrejurare poate determina o specie a rezoluţiunii, şi anume rezilierea, aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.
9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre eroare şi dol?
Atât eroarea, cât şi dolul, sunt specii ale viciului de consimţământ, exprimând situaţia în care voinţa internă antrenantă într-un act juridic nu e liberă şi conştientă. Ambele sunt caracterizate prin lipsa concordanţei dintre percepţia realităţii şi realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru şi starea reală a acestuia.
Totuşi, în ciuda asemănărilor, există între eroare şi dol o linie de demarcaţie netă. Astfel, eroarea-viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat. Pe de altă parte, dolul este o formă de vinovăţie intenţionată, o fraudă la adresa intereselor particulare, realizată prin mijloace necinstite şi cu rea-credinţă.
Mai trebuie notat faptul că art. 960 C.civ., referitor la dol, ne vorbeşte despre elementul obiectiv al acestui viciu de consimţământ (“mijloace viclene” şi “maşinaţiuni”), întrebuinţat de una dintre părţi în contra celeilalte. Ne întrebăm dacă nu cumva şi eroarea, vizând substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat, nu apelează la aceleaşi “mijloace viclene” şi “maşinaţiuni” pentru a denatura voinţa celeilalte părţi?
Trimiteți un comentariu