Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XVI)
1. Care sunt căile extraordinare de atac ?
Căile de atac extraordinare sunt terţa opoziţie (sau constatarea în anulare a terţilor) şi revizuirea.
Terţa opoziţie este posibilitatea atacării hotărârilor CJE şi ale Tribunalului de către statele membre, instituţiile comunitare şi persoanele fizice sau juridice, în cazul când aceştia, deşi nu au luat parte la procesul respectiv, hotărârile le afectează drepturile.
Revizuirea este posibilitatea solicitării reluării unei proceduri contencioase în cazul în care devine cunoscută o împrejurare de o importanţă decisivă, împrejurare care înainte de căderea soluţiei, mai bine zis anterior pronunţării hotărârii nu a fost cunoscută nici de CJE şi nici de petent.
2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?
Procedura comunitară reglementează două căi de atac “sui generis”, denumite plângere şi opoziţie.
Opoziţia se face sub forma unei cereri de chemare în judecată care trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de codul de procedură pentru asemenea cereri şi prin care trebuie să se solicite anularea hotărârii şi pronunţarea asupra pretenţiilor proprii. Prin opoziţie se atacă hotărârile pronunţate în lipsă.
Prin plângere este atacată o hotărâre în care Curtea a omis să hotărască asupra unui capăt de cerere sau asupra cheltuielilor.
3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?
Procedura recursului poate avea următoarele finalităţi:
a) recurentul retrage recursul;
b) Curtea respinge recursul pentru inadmisibilitate clară sau netemeinicie vădită, printr-o încheiere;
c) Curtea respinge recursul prin decizie;
d) CJE casează sentinţa primei instanţe, după care poate să decidă singur dacă starea de fapt este suficient de bine conturată, sau trimite înapoi la Tribunal în vederea rejudecării.
4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?
În dreptul comunitar există derogări multiple de la principiul “partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile”. În general, partea care pierde suportă numai în acele cazuri cheltuielile când partea adversă a depus o cerere în acest sens, prin cererea de chemare în judecată. Altfel, dacă CJE trebuie să decidă din oficiu, va decide ca fiecare dintre părţi să suporte cheltuielile proprii.
Pe de altă parte, dacă cineva consideră că este îndreptăţit ca să pretindă unei alte persoane să facă, să nu facă sau să se abţină de la un anumit comportament, şi constată că acea persoană nu este dispusă să-i recunoască aceste prerogative, va trebui să o acţioneze în judecată pentru a obţine o hotărâre judecătorească care nu mai poate fi contestată.
5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?
Obţinerea unei hotărâri favorabile, în sine, nu înseamnă întotdeauna atingerea scopului, deoarece partea adversă care a căzut în pretenţiile sale poate să persiste în comportamentul său şi poate refuza respectarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârile CJE au forţă executorie, deci au calitatea de “titlu executoriu”, iar executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc.
Executarea silită comunitară care în principiu ar putea urma oricărei hotărâri, are însă anumite limite în funcţie de natura litigiului tranşat, de obligaţiile stabilite prin hotărâre, respectiv în funcţie de persoana celui care urmează să fie “executat”. Astfel sunt executorii acele hotărâri care stabilesc o obligaţie de plată sau o bligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii, dacă acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat. În principiu însă statele membre nu pot fi executate silit.
6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?
Procedura în faţa Curţii se termina de obicei cu adoptarea unei hotărâri judecătoreşti. În mod excepţional însă, într-o serie de litigii, mai ales în cazul acţiunilor directe, litigiile se pot termina chiar înainte de adoptarea unei hotărâri în privinţa fondului cauzei. Astfel de modalităţi de tranşare a litigiilor sunt: “soluţionarea extrajudiciară” (tranzacţia) şi “retragerea acţiunii” de către una din părţi.
Prin retragerea acţiunii sau retragerea cererii de chemare în judecată, litigiul este tranşat în mod unilateral de către reclamant. În cazul în care părţile aflate în litigiu se înţeleg în timpul procesului cu privire la punctele litigioase existente între ei, şi în faţa CJE declară că renunţă la pretenţiile lor, această tranzacţie (rezolvare extrajudiciară) are valoare de hotărâre judecătorească.
7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?
Adoptarea deciziei în cadrul CJE este strict opera judecătorilor, care deliberează fără beneficiul serviciilor translatorilor, tocmai pentru a prezerva cerinţa de păstrare a secretului deliberării.
8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?
Hotărârea este compusă din antetul, practicaua (motivarea hotărârii) şi dispoziţia. La sfârşit, urmează semnăturile membrilor completului şi data pronunţării.
Antetul cuprinde următoarele:
a) constatarea că hotărârea a fost adoptată de CJE sau de un anumit complet al CJE
b) ziua pronunţării
c) numele preşedintelui şi membrilor completului
d) numele avocatului general
e) numele grefierului-şef
f) numele sau denumirea părţilor
g) numele avocaţilor sau ale reprezentanţilor (mandatarilor).
Motivarea hotărârii cuprinde date privind derularea procesului, cum ar fi: data desfăşurării procedurii orale, administrării probelor, ziua citirii concluziilor finale. Acestea sunt introduse cu prezentarea succintă a stării de fapt şi se termină cu temeiurile în drept ale hotărârii.
Dispoziţia închide hotărârea, urmând după motive şi în cazul acţiunilor directe este introdusă prin dictonul “declară şi decide” iar în cazul acţiunilor preliminare “recunoaşte pentru drept” sau “recunoaşte ca îndreptăţită”.
9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?
Problematica reglementării limbilor oficiale a fost lăsată de dreptul comunitar originar în sarcina dreptului secundar. Potrivit prevederilor Statutului CJE, limbile procesuale sunt: daneza, germana, engleza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza, spaniola, finlandeza, suedeza, maghiara, letona, estona, lituaniana, ceha, slovena, slovaca, poloneza, malteza, româna şi bulgara. Aşadar, în mod teoretic toate limbile oficiale ale Comunităţilor (inclusiv irlandeza sau galeza) pot fi limbi oficiale. Însă, cu excepţia câtorva cauze, formate ca urmare a conexării mai multor dosare, când se admite folosirea tuturor limbilor procesuale, regula este că trebuie aleasă o singură limbă oficială.
În cazul persoanelor fizice sau juridice şi al statelor membre, pornind de la considerentul că aceştia necesită o protecţie faţă de limbi străine ca să nu li se îngreuneze situaţia în cazul proceselor contra organelor comunitare, s-a acceptat ca aceştia să se poată folosi de propria limbă pe cât este posibil. În contrapartidă, organele comunitare nu-şi pot revendica o limbă procesuală proprie.
În desemnarea limbii procedurale se respectă următoarele reguli:
a) la acţiunile directe, limba procesuală va deveni limba în care a fost redactată cererea de chemare în judecată;
b) în cazul unor acţiuni îndreptate împotriva unei persoane fizice sau juridice, cetăţean sau naţional al unui stat membru, se va folosi limba oficială a acestui stat;
c) în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, limba procesuală va fi limba statului membru chemat în judecată;
d) în cazul acţiunilor preliminare, limba procesuală va fi limba instanţei naţionale care a formulat întrebarea;
e) în cazul exercitării căilor de atac, limba procesuală va fi cea folosită de Tribunalul în primă instanţă;
f) în cazul acţiunii prin care se cere ajutor la suportarea cheltuielilor judiciare, limba procesuală va fi cea a acţiunii principale “cauzatoare de cheltuieli”.
10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?
Cererea de chemare în judecată este modalitatea de introducere la CJE a oricărui fel de acţiune directă. Cererea este actul de investire a instanţei. Elementele constitutive ale cererii sunt:
a) numele şi domiciliul reclamantului;
b) poziţia locer care semnează;
c) arătarea pârâtului;
d) obiectul litigiului;
e) arătarea motivelor şi cererile.
Practic, cererea de chemare în judecată trebuie să aibă trei elemente principale: cererile, obiectul litigiului şi motivele acţiunii.
Cererile sau concluziile reclamantului limitează pretenţiile reclamantului şi puterea judecătorilor, care de regulă nu se pot întinde peste limitele fixate de cerere şi nu au voie să se pronunţe ultra petita. Cererile trebuie formulate neechivoc.
Obiectul cererii de chemare în judecată este scopul, ţelul acţiunii introduse. S-a remarcat că trebuie să fie suficient de precis pentru ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în această privinţă şi Curtea să înţeleagă scopul pretenţiilor reclamantului.
Motivele acţiunii sunt totalitatea afirmaţiilor de fapt şi punctelor de vedere juridice prezentate de reclamant în sprijinul cererii sale, adică argumentele de fapt şi de drept.
Procedura scrisă cuprinde şi depunerea întâmpinărilor, replicilor şi contrareplicilor ce se declanşează odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. La rândul ei, aceasta trebuie să conţină: numele şi prenumele pârâtului, argumentele invocate în fapt şi în drept, concluziile pârâtului şi probele propuse.
Întâmpinarea este prima posibilitate de apărare scrisă a pârâtului, care pe această cale contrazice cele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Pârâtul este liber să aducă toate argumentele împotriva admisibilităţii cererii. Fiecare tip de acţiune necesită o apărare pe măsură, specială.
Cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea pot fi completate printr-o replică a reclamantului şi printr-o contrareplică (duplică) a pârâtului.
Căile de atac extraordinare sunt terţa opoziţie (sau constatarea în anulare a terţilor) şi revizuirea.
Terţa opoziţie este posibilitatea atacării hotărârilor CJE şi ale Tribunalului de către statele membre, instituţiile comunitare şi persoanele fizice sau juridice, în cazul când aceştia, deşi nu au luat parte la procesul respectiv, hotărârile le afectează drepturile.
Revizuirea este posibilitatea solicitării reluării unei proceduri contencioase în cazul în care devine cunoscută o împrejurare de o importanţă decisivă, împrejurare care înainte de căderea soluţiei, mai bine zis anterior pronunţării hotărârii nu a fost cunoscută nici de CJE şi nici de petent.
2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?
Procedura comunitară reglementează două căi de atac “sui generis”, denumite plângere şi opoziţie.
Opoziţia se face sub forma unei cereri de chemare în judecată care trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de codul de procedură pentru asemenea cereri şi prin care trebuie să se solicite anularea hotărârii şi pronunţarea asupra pretenţiilor proprii. Prin opoziţie se atacă hotărârile pronunţate în lipsă.
Prin plângere este atacată o hotărâre în care Curtea a omis să hotărască asupra unui capăt de cerere sau asupra cheltuielilor.
3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?
Procedura recursului poate avea următoarele finalităţi:
a) recurentul retrage recursul;
b) Curtea respinge recursul pentru inadmisibilitate clară sau netemeinicie vădită, printr-o încheiere;
c) Curtea respinge recursul prin decizie;
d) CJE casează sentinţa primei instanţe, după care poate să decidă singur dacă starea de fapt este suficient de bine conturată, sau trimite înapoi la Tribunal în vederea rejudecării.
4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?
În dreptul comunitar există derogări multiple de la principiul “partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile”. În general, partea care pierde suportă numai în acele cazuri cheltuielile când partea adversă a depus o cerere în acest sens, prin cererea de chemare în judecată. Altfel, dacă CJE trebuie să decidă din oficiu, va decide ca fiecare dintre părţi să suporte cheltuielile proprii.
Pe de altă parte, dacă cineva consideră că este îndreptăţit ca să pretindă unei alte persoane să facă, să nu facă sau să se abţină de la un anumit comportament, şi constată că acea persoană nu este dispusă să-i recunoască aceste prerogative, va trebui să o acţioneze în judecată pentru a obţine o hotărâre judecătorească care nu mai poate fi contestată.
5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?
Obţinerea unei hotărâri favorabile, în sine, nu înseamnă întotdeauna atingerea scopului, deoarece partea adversă care a căzut în pretenţiile sale poate să persiste în comportamentul său şi poate refuza respectarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârile CJE au forţă executorie, deci au calitatea de “titlu executoriu”, iar executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc.
Executarea silită comunitară care în principiu ar putea urma oricărei hotărâri, are însă anumite limite în funcţie de natura litigiului tranşat, de obligaţiile stabilite prin hotărâre, respectiv în funcţie de persoana celui care urmează să fie “executat”. Astfel sunt executorii acele hotărâri care stabilesc o obligaţie de plată sau o bligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii, dacă acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat. În principiu însă statele membre nu pot fi executate silit.
6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?
Procedura în faţa Curţii se termina de obicei cu adoptarea unei hotărâri judecătoreşti. În mod excepţional însă, într-o serie de litigii, mai ales în cazul acţiunilor directe, litigiile se pot termina chiar înainte de adoptarea unei hotărâri în privinţa fondului cauzei. Astfel de modalităţi de tranşare a litigiilor sunt: “soluţionarea extrajudiciară” (tranzacţia) şi “retragerea acţiunii” de către una din părţi.
Prin retragerea acţiunii sau retragerea cererii de chemare în judecată, litigiul este tranşat în mod unilateral de către reclamant. În cazul în care părţile aflate în litigiu se înţeleg în timpul procesului cu privire la punctele litigioase existente între ei, şi în faţa CJE declară că renunţă la pretenţiile lor, această tranzacţie (rezolvare extrajudiciară) are valoare de hotărâre judecătorească.
7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?
Adoptarea deciziei în cadrul CJE este strict opera judecătorilor, care deliberează fără beneficiul serviciilor translatorilor, tocmai pentru a prezerva cerinţa de păstrare a secretului deliberării.
8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?
Hotărârea este compusă din antetul, practicaua (motivarea hotărârii) şi dispoziţia. La sfârşit, urmează semnăturile membrilor completului şi data pronunţării.
Antetul cuprinde următoarele:
a) constatarea că hotărârea a fost adoptată de CJE sau de un anumit complet al CJE
b) ziua pronunţării
c) numele preşedintelui şi membrilor completului
d) numele avocatului general
e) numele grefierului-şef
f) numele sau denumirea părţilor
g) numele avocaţilor sau ale reprezentanţilor (mandatarilor).
Motivarea hotărârii cuprinde date privind derularea procesului, cum ar fi: data desfăşurării procedurii orale, administrării probelor, ziua citirii concluziilor finale. Acestea sunt introduse cu prezentarea succintă a stării de fapt şi se termină cu temeiurile în drept ale hotărârii.
Dispoziţia închide hotărârea, urmând după motive şi în cazul acţiunilor directe este introdusă prin dictonul “declară şi decide” iar în cazul acţiunilor preliminare “recunoaşte pentru drept” sau “recunoaşte ca îndreptăţită”.
9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?
Problematica reglementării limbilor oficiale a fost lăsată de dreptul comunitar originar în sarcina dreptului secundar. Potrivit prevederilor Statutului CJE, limbile procesuale sunt: daneza, germana, engleza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza, spaniola, finlandeza, suedeza, maghiara, letona, estona, lituaniana, ceha, slovena, slovaca, poloneza, malteza, româna şi bulgara. Aşadar, în mod teoretic toate limbile oficiale ale Comunităţilor (inclusiv irlandeza sau galeza) pot fi limbi oficiale. Însă, cu excepţia câtorva cauze, formate ca urmare a conexării mai multor dosare, când se admite folosirea tuturor limbilor procesuale, regula este că trebuie aleasă o singură limbă oficială.
În cazul persoanelor fizice sau juridice şi al statelor membre, pornind de la considerentul că aceştia necesită o protecţie faţă de limbi străine ca să nu li se îngreuneze situaţia în cazul proceselor contra organelor comunitare, s-a acceptat ca aceştia să se poată folosi de propria limbă pe cât este posibil. În contrapartidă, organele comunitare nu-şi pot revendica o limbă procesuală proprie.
În desemnarea limbii procedurale se respectă următoarele reguli:
a) la acţiunile directe, limba procesuală va deveni limba în care a fost redactată cererea de chemare în judecată;
b) în cazul unor acţiuni îndreptate împotriva unei persoane fizice sau juridice, cetăţean sau naţional al unui stat membru, se va folosi limba oficială a acestui stat;
c) în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, limba procesuală va fi limba statului membru chemat în judecată;
d) în cazul acţiunilor preliminare, limba procesuală va fi limba instanţei naţionale care a formulat întrebarea;
e) în cazul exercitării căilor de atac, limba procesuală va fi cea folosită de Tribunalul în primă instanţă;
f) în cazul acţiunii prin care se cere ajutor la suportarea cheltuielilor judiciare, limba procesuală va fi cea a acţiunii principale “cauzatoare de cheltuieli”.
10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?
Cererea de chemare în judecată este modalitatea de introducere la CJE a oricărui fel de acţiune directă. Cererea este actul de investire a instanţei. Elementele constitutive ale cererii sunt:
a) numele şi domiciliul reclamantului;
b) poziţia locer care semnează;
c) arătarea pârâtului;
d) obiectul litigiului;
e) arătarea motivelor şi cererile.
Practic, cererea de chemare în judecată trebuie să aibă trei elemente principale: cererile, obiectul litigiului şi motivele acţiunii.
Cererile sau concluziile reclamantului limitează pretenţiile reclamantului şi puterea judecătorilor, care de regulă nu se pot întinde peste limitele fixate de cerere şi nu au voie să se pronunţe ultra petita. Cererile trebuie formulate neechivoc.
Obiectul cererii de chemare în judecată este scopul, ţelul acţiunii introduse. S-a remarcat că trebuie să fie suficient de precis pentru ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în această privinţă şi Curtea să înţeleagă scopul pretenţiilor reclamantului.
Motivele acţiunii sunt totalitatea afirmaţiilor de fapt şi punctelor de vedere juridice prezentate de reclamant în sprijinul cererii sale, adică argumentele de fapt şi de drept.
Procedura scrisă cuprinde şi depunerea întâmpinărilor, replicilor şi contrareplicilor ce se declanşează odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. La rândul ei, aceasta trebuie să conţină: numele şi prenumele pârâtului, argumentele invocate în fapt şi în drept, concluziile pârâtului şi probele propuse.
Întâmpinarea este prima posibilitate de apărare scrisă a pârâtului, care pe această cale contrazice cele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Pârâtul este liber să aducă toate argumentele împotriva admisibilităţii cererii. Fiecare tip de acţiune necesită o apărare pe măsură, specială.
Cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea pot fi completate printr-o replică a reclamantului şi printr-o contrareplică (duplică) a pârâtului.
Trimiteți un comentariu