Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 9)

CAPITOLUL IX

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE


Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul (sau durata lor), spaţiul (sau teritoriul) şi persoana destinatară. Altfel spus, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică forţa lor se manifestă într-o perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor statului pe teritoriul căruia acţionează.


1. Acţiunea normelor juridice în timp

Orice normă juridică are o măsură temporală, adică are o durată considerată a contribui la realizarea scopului său juridic. Timpul unei norme juridice reprezintă perioada în care ea va produce efecte juridice.

Norma juridică este incidentă numai acelor fapte care au loc în perioada de timp cât actul normativ în care acesta este cuprinsă este în vigoare.

În trecut, ritmul transformărilor legislative era lent datorită ritmului greoi al dezvoltării economice şi sociale, lucru ce justifică de altfel, existenţa de norme juridice cu efecte îndelungate în timp (de exemplu, Legea celor XII Table a rezistat peste zece secole, iar Codul lui Iustinian a suferit în decurs de 1.000 de ani doar mici modificări).

Atunci când normele de drept sunt perimate nu mai răspund nevoilor economice şi sociale, ele se înlocuiesc cu norme noi, fapt ce generează succesiunea în timp a normelor juridice.

Pentru a analiza acţiunea normei juridice în timp, este necesar să se examineze trei situaţii distincte: a intrării în vigoare, a acţiunii şi a ieşirii din vigoare a normei juridice.


1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice

Actul normativ presupune un ansamblu de norme juridice structurat şi organizat tehnico-legislativ şi elaborat de puterea legiuitoare. Din momentul intrării în vigoare a actului normativ, fiecare normă pe care o fixează are putere juridică şi deci, produce efecte juridice. Dispoziţiile normelor juridice prescriu comportamente pentru viitor.

Intrarea în vigoare a unei norme juridice în forma actului normativ, este o necesitate impusă de faptul că un comandament al conduitei umane, trebuie cunoscut de către destinatarii săi.

Conform principiului de drept că “nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” (“nemo censetur ignorare legem”), este necesar să se asigure condiţiile pentru cunoaşterea normelor juridice de către destinatari pentru ca prin cunoaştere aceştia să-şi dirijeze conduita conform reglementărilor lor. Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter general-valabil pentru toate categoriile de norme juridice iar cel obligat să o respecte nu va putea folosi nici un mijloc de probă prin care să dovedească necunoaşterea ei.

Publicitatea actelor normative este o procedură obligatorie, pentru că numai aşa cei chemaţi să le respecte (atât cetăţeni cât şi organe ale statului şi organisme sociale) au posibilitatea să cunoască conţinutul dispoziţiilor juridice. Aducerea la cunoştinţă publică a legilor se face prin publicarea acestora în Monitorul Oficial al României. Din acel moment, se prezumă că destinatarii dispoziţiilor juridice au luat cunoştinţă de conţinutul acestora.

Art.78 din Constituţia din 2003 stabileşte că, legea intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. De exemplu, Codul familiei în dispoziţiile sale finale indică în mod expres că, el intră în vigoare de la data de 1 februarie 1954. Codul vamal al României (Legea nr.141/1997) a fost publicată în Monitorul Oficial nr.180 din august 1997, dar a intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării lui. Stipularea de date ulterioare de intrare în vigoare a unor acte normative este motivată de necesitatea unor măsuri de ordin organizatoric, a elaborării de metodologii de aplicare etc. Rezultă din interpretarea textului constituţional că, data intrării în vigoare a celorlalte acte normative (hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Urgenţă, decrete prezidenţiale etc.) este data publicării lor în Monitorul Oficial. Aşadar, începutul temporal al vigorii normei juridice îl reprezintă data publicării în Monitorul Oficial, data stipulată în textul legii, ori după 3 zile de la publicarea legii.

Norma juridică, din momentul intrării sale în vigoare, guvernează relaţiile sociale pe care le reglementează, respectarea ei fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignoranţei, a sustragerii de la prevederile sale pe motiv de necunoaştere sau cunoaştere inexactă, pentru că, în această materie funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii normelor juridice în baza căreia, toţi destinatarii lor trebuie să le cunoască şi să se supună lor.

De la această regulă se cunosc următoarele excepţii [1]:

- când o parte a teritoriului ţării este izolat din motiv de forţă majoră, astfel că necunoaşterea unui act normativ se datorează unor motive obiective;

- în domeniul raporturilor de drept privat (în materia convenţiilor), când o persoană încheie un contract, fără să cunoască dispoziţiile legale şi consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contractul respectiv. În acest caz, există proprie eroare de drept care viciază voinţa şi dă posibilitatea celui în cauză să ceară anularea actului juridic de voinţă încheiat.

Actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat (ordine, regulamente, instrucţiuni etc.), se difuzează organelor subordonate care le aduc la cunoştinţa destinatarilor lor, iar actele normative emise de organele locale ale administraţiei de stat (decizii ale prefecturilor şi primăriilor), se aduc la cunoştinţa destinatarilor prin intermediul publicaţiilor locale.

Constituţia Europeană prevede în art.I-38 că Legile şi legile cadru intră în vigoare la data prevăzută în text, sau în absenţa acestei date, în a douăzecea zi de la publicare. Regulamentele şi deciziile europene care nu conţin precizări cu privire la destinatari sau care sunt adresate tuturor statelor membre intră în vigoare în aceleaşi condiţii, iar alte tipuri de decizii se comunică destinatarilor lor şi intră în vigoare la data comunicării.

Convenţia de la Viena din 1961 privind dreptul tratatelor stabileşte în art.24 următoarele posibilităţi de intrare în vigoare a acestora:

- la data şi după modalităţile stabilite prin dispoziţiile sale sau prin acord între statele participante la negociere;

- imediat ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru statele participante la negociere;

- când consimţământul unui stat de a încheia un tratat este stabilit la o dată ulterioară intrării în vigoare a acelui tratat, data consimţământului este data intrării în vigoare a tratatului.

Art.11 alin.2 din Constituţie statuează că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” [2] consacrându-se astfel principiul „Pacta sunt servanda” conform căruia „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă.”

Cu privire la tratatele internaţionale, art.11 alin.2 din Constituţia României prevede: “tratatele notificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern” şi pe cale de consecinţă, normele juridice cuprinse în acestea cad sub incidenţa prevederilor art.78 din Constituţie, cu privire la intrarea lor în vigoare.


1.2. Acţiunea normei juridice

Acţiunea temporală a normei juridice este determinată cu ajutorul conceptului juridic “vigoare”, care-i conferă forţa de a fi respectată sau aplicată conform voinţei legiuitorului, între cele două limite: “de la…….până la…”. Între aceste două momente [3] stipulate în actul normativ, norma juridică este incidentă tuturor faptelor ce se petrec şi sunt reglementate de norma juridică. Nici o persoană nu este îndreptăţită în limitele acestea să invoce motive particulare, oricât ar fi ele de justificate, care ar fi împiedicat-o să cunoască dispoziţiile unui act normativ în vigoare.

Acţiunea normei juridice în timp este guvernată de următoarele principii:

- principiul activităţii normei juridice;

- principiul neretroactivităţii normei juridice;

- principiul neultraactivităţii normei juridice.


a. Principiul activităţii normei juridice

Conform acestui principiu de bază, norma juridică activează, produce efecte juridice pe toată durata ei, respectiv din momentul intrării în vigoare până în momentul ieşirii ei din vigoare. Norma juridică nouă este incidentă şi se aplică tuturor faptelor prezente şi viitoare pe motiv că, toate faptele ce se petrec sub legea nouă trebuie să i se supună.

Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Aşadar, norma juridică nu retroactivează şi nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă până la ieşirea ei din vigoare, fiind obligatorie şi aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor celor cărora li se adresează.

Acest principiu are valoare constituţională, fiind instituit prin art.15 alin.2 din Constituţie, care prevede că: “Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Conform acestui principiu, dar şi a principiului legalităţii încriminării, art.10 şi art.11 din Codul penal, stipulează: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Ea nu se aplică faptelor care, la data când ele au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.


b. Principiul neretroactivităţii normei juridice

Invocând principiul de bază al acţiunii temporale a normei juridice, acela al activităţii acesteia, şi făcând apel la prevederile incluse art.15 din Constituţia României şi în art.10 şi art.11 din Codul penal, am subliniat de fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice.

Principiul neretroactivităţii legii este formulat şi în art.1 din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă” [4].

O lege nouă se aplică numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare dispoziţiile sale neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice ce s-au petrecut anterior. [5] Conform prevederilor art.15 alin.2 din Constituţia din 2003, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nouă să se aplice retroactiv, pentru că el stabileşte absolut şi unilateral intrarea în vigoare a legilor.

Raţiunea instituirii acestui principiu5 are în vedere următoarele:

- stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar dacă dispoziţiile legale sunt pentru viitor, deoarece, legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită care nu este prescrisă într-o normă de drept;

- echitatea şi legalitatea aplicării normei juridice după care un act este valabil şi legal numai dacă nu este contrar legilor în vigoare în momentul realizării lui.

Când norma juridică nouă stipulează drepturi câştigate sub norma juridică veche, acestea se vor menţine în temeiul regulii potrivit căreia, drepturile odată câştigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase pentru că, s-ar încălca principiul echităţii şi justiţiei. Când însă, norma juridică nouă se referă la alte drepturi decât cele câştigate în trecut aceasta va opera numai pentru viitor.

Principiul neretroactivităţii este aplicabil şi în privinţa tratatelor ratificate de România. [6]

De la principiul neretroactivităţii normei juridice există însă unele excepţii, determinate de necesităţi de ordin practic sau umanitar, cum ar fi: excepţia legilor interpretative, excepţia legii penale mai favorabile şi retroactivitatea expresă.

- Excepţia legilor interpretative

Legile interpretative sunt acele legi care explică, detaliază reglementările anterioare fără să le modifice. Aceste legi nu cuprind dispoziţii noi, ci doar explică şi analizează legile vechi în scopul de a-i lămuri înţelesul. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp comun cu normele juridice interpretate, se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate; cu alte cuvinte, se aplică retroactiv şi constituie o excepţie de la regula după care o lege nu mai activează.

- Excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile

Excepţia legii mai blânde (favorabile) este stipulată expres în Constituţia României (art.15 alin.2), iar Codul penal român prevede expres acest lucru cu privire la faptele penale. Potrivit acestei excepţii, în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea penală sau contravenţională ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile făptuitorului, fie că aceasta este legea veche, fie că este legea nouă. Regula aplicării legii penale mai favorabile este cuprinsă în art.13, 14, 15 din Codul penal român.

Astfel, art.13 din Codul penal prevede că, “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.

Problematica legii penale mai blânde se pune, de regulă, între legea veche sub imperiul căreia s-a săvârşit fapta ilicită şi legea nouă sub imperiul căreia fapta respectivă se judecă.

Norma juridică penală sau contravenţională care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil se va aplica retroactiv, deşi nu era în vigoare la data când făptuitorul a săvârşit fapta ilicită. De regulă, problema aplicării legii mai favorabile se pune între legea veche (sub imperiul căreia s-a săvârşit infracţiunea sau contravenţia) şi legea nouă (sub imperiul căreia urmează să se judece fapta). Când între data săvârşirii infracţiunii sau contravenţiei şi judecata ei se succed mai multe legi, se va aplica oricare dintre legile succesive care este mai favorabilă. Se consideră că, dacă legea veche este mai favorabilă, trebuie să se aplice aceasta, pentru că prevederile sale au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvârşirii faptei; iar dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta, deoarece este în spiritul principiului umanismului.

În cazul pedepselor complementare, dacă legea veche este mai favorabilă şi aceste pedepse au corespondent în legea nouă, ele se aplică în limitele prevăzute de aceasta, iar dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă nu se mai aplică. În cazul pedepselor definitive, Codul penal stipulează două situaţii: când aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi când aplicarea ei este facultativă [7].

Aplicarea legii penale sau contravenţionale mai favorabile (ca excepţie de la principiul neretroactivităţii legii) este preferabilă nu doar pentru că îl favorizează pe făptuitor ci, şi pentru că, acesta corespunde cel mai bine intereselor apărării sociale şi politicii legislative contemporane, reflectând astfel concepţia modernă a legiuitorului român.

În doctrină s-au ivit discuţii cu privire la operabilitatea principiului aplicării legii mai favorabile şi în materia contravenţiilor, invocându-se în acest sens o serie de argumente pro şi contra. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.99 din 1999 s-a statuat că art.15 alin.2 din Constituţie instituie o singură excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, cel al legii penale mai blânde, iar excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. În favoarea recunoaşterii caracterului retroactiv al legii mai favorabile în materie contravenţională s-a opinat că deşi Constituţia admite numai retroactivitatea legii penale şi pentru recunoaşterea retroactivităţii legii în materia contravenţiilor există aceleaşi raţiuni.


- Retroactivitatea expresă

Retroactivitatea expresă este acea excepţie de la principiul neretroactivităţii, ce rezultă chiar din textul normei juridice, în sensul că, în textul respectiv există prevederea expresă că legea se aplică şi unor situaţii petrecute anterior. Deci, în cazul retroactivităţii exprese, legiuitorul indică expres caracterul retroactiv al normelor juridice respective, el fiind singurul în drept să facă o lege să retroactiveze.

În doctrină s-a precizat că în privinţa retroactivităţii exprese se poate folosi fie expresia “lege retroactivă”, fie prevederea că “legea se aplică şi în trecut”.


b. Principiul neultraactivităţii normei juridice

Conform acestui principiu, norma juridică nu ultraactivează, adică nu se poate aplica după ieşirea ei din vigoare, ea neputându-şi extinde efectele după acea dată.

De la acest principiu, fac excepţie normele juridice penale [8] cu caracter temporar sau excepţional, sub imperiul cărora s-a comis fapta, precum şi normele juridice penale mai favorabile. [9]

Altfel spus, aceste norme juridice ultraactivează. Ultraactivitatea se referă la faptul că o normă juridică acţionează posterior abrogării actului normativ în care este cuprinsă cu scopul de a-şi continua efectele asupra actelor şi faptelor petrecute în perioada de timp cât era în vigoare.


- Excepţia normelor juridice penale temporare

În literatura juridică de specialitate, se consideră că în materie penală, o lege temporară este în acelaşi timp o lege cu termen, dar şi o lege excepţională. [10]

Normele juridice temporare (de aplicare scurtă) ultraactivează, adică produc efecte juridice şi după ieşirea lor din vigoare. În acest sens, Codul penal prevede în art.16: “Legea penală temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

Prin aceasta, se urmăreşte să nu rămână nepedepsite anumite fapte penale săvârşite sub imperiul unor legi temporare [11], înlăturându-se astfel posibilitatea de eludare a legii penale de către unii infractori care cunoscând caracterul temporar, săvârşesc infracţiuni spre sfârşitul duratei de aplicare a legii penale respective. O normă dependentă de o stare excepţională prezintă pericolul sustragerii de la descoperirea faptei, precum şi tergiversarea premeditată a judecării cauzei până la data ajungerii la termen.


- Excepţia normelor juridice penale mai favorabile

Dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea faptei, legea penală în vigoare la data săvârşirii ei este înlocuită cu o lege penală mai severă, legea penală veche care este mai favorabilă, va ultraactiva.

În acest sens dispune art.13 din Codul penal, care prevede că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei s-au succedat mai multe legi penale care prevăd pentru fapta respectivă o pedeapsă mai severă, norma juridică veche în vigoare la data săvârşirii infracţiunii va ultraactiva.


1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridice

Normele juridice ies din vigoare, adică îşi încetează acţiunea nu mai produc efecte juridice prin următoarele modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi abrogarea normelor juridice.

a. Ajungerea la termen a normelor juridice rezultă din textul actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au stabilită durata printr-o dată fixă, situaţie în care se numesc legi cu termen. Când legile sunt date pentru anumite situaţii provizorii, excepţionale (stare de război, calamitate etc.), ele se numesc legi excepţionale. Aşadar, atât legile cu termen cât şi cele excepţionale, fac parte din categoria legilor temporare.

Normele juridice cu termen sau excepţionale îşi încetează activitatea când ajung la termenul fixat în textul actului normativ sau când încetează starea excepţională care le-a generat.

De regulă, formula privitoare la durata lor de aplicare este: “Prezenta lege intră în vigoare la data de……..şi se aplică până la data de……, sau pe o durată de....”.

b. Desuetudinea - este o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice, determinată de trecerea timpului care face ca aplicarea lor să nu mai fie de actualitate, să nu mai aibă obiect de reglementare, să fie depăşite de realitate.

O normă juridică cade în desuetudine, atunci când ea nu este abrogată nici expres nici tacit, este în vigoare doar formal, fără însă să se mai aplice, deoarece schimbându-se circumstanţele social - economice care au generat-o (contextul în care a fost adoptată), ea nu mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a dispărut.

Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice se mai numeşte şi învechirea sau perimarea normei juridice, fapt reflectat de legătura intrinsecă dintre reglementările juridice şi dezvoltarea unui sistem de drept. Acest lucru a fost exprimat prin adagiul latin: „Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex”, adică „acolo unde încetează temeiul aplicării legii încetează şi acţiunea legii.”

De exemplu, normele juridice care reglementau funcţionarea cooperativelor agricole de producţie desfiinţate în urma evenimentelor revoluţionare din 1989, au încetat să se mai aplice respectiv, au căzut în desuetudine, fără a fi abrogate. La fel, se pot aminti şi unele norme ce reglementau relaţiile de proprietate socialistă care deşi nu au fost abrogate, relaţiile sociale respective transformându-se, normele juridice ce le reglementau au devenit desuete.

Desuetudinea intervine de regulă, în perioadele de tranziţie din viaţa economică şi socială, când rămân formal în vigoare acele norme juridice al căror obiect de reglementare specific perioadei anterioare a dispărut. Legea rămâne formal în vigoare şi chiar dacă nu mai produce efecte juridice, poate să influenţeze în domeniul normelor morale, a normelor de convieţuire socială.

c. Abrogarea - este modalitatea clasică, cea mai frecventă de ieşire din vigoare în tot sau în parte a normelor juridice. Abrogarea este opera legiuitorului, ea fiind cauza de încetare a acţiunii normei juridice ale cărei dispoziţii nu vor mai produce efecte juridice datorită intrării în vigoare a unei norme juridice noi, care conţine dispoziţii contrare celei vechi (actus contrarius).

Abrogarea [12] este de două feluri: expresă şi tacită.

• Abrogarea expresă poate fi la rândul ei, directă şi indirectă.

Abrogarea expresă directă, există când noul act normativ stipulează în mod expres şi nemijlocit în conţinutul său, care act normativ, părţi sau articole din acel act, se abrogă. De exemplu, în actul normativ nou prevede că “de la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea nr…….”.

Abrogarea expresă indirectă, există când actul normativ nou prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă să le menţioneze în mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipulează că “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie contrară”.

• Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nici o prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare. Norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare.

Pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi deci a imposibilităţii de a se aplica simultan.

Abrogarea tacită poate fi de două feluri: totală, când legea este scoasă integral din vigoare şi parţială, când sunt scoase din vigoare numai anumite texte de lege (articole, capitole etc.).

Atât abrogarea expresă cât şi abrogarea tacită presupune adoptarea unui act legislativ nou.

Pentru o politică legislativă eficientă, pentru aplicarea principiului legalităţii precum şi pentru înlăturarea eventualelor confuzii sau neînţelegeri privind abrogarea reglementărilor precedente, se preferă modalitatea abrogării exprese directe.

Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventă de încetare a activităţii ei, contribuie la asigurarea principiului respectării normei de drept şi a aplicării ei de către organele de stat competente. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască atât conţinutul cât şi gradul actualităţii sale, pentru evitarea conflictului de legi în timp şi a situaţiilor contradictorii legate de caracterul activ al reglementărilor.

Rolul [13] abrogării în armonizarea legislaţiei, rezultă din funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte:

- înlăturarea textelor conflictuale;

- înlăturarea eventualelor necorelări legislative;

- degrevarea sistemului legislativ de anumite acte normative perimate;

- punerea legislaţiei interne în acord cu legislaţia internaţională.

Abrogarea normei juridice se deosebeşte de derogare, care reprezintă o excepţie, o reglementare diferită faţă de reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci derogă, se abate de la prevederile sale fără să intre în conflict cu ea, limitându-i astfel sfera de aplicare.

Abrogarea se distinge şi de suspendarea unui act normativ pentru anumite cauze determinate, adică de neaplicarea sa temporară. De exemplu, în situaţii excepţionale se pot restrânge sau suspenda temporar garanţiile constituţionale (cazul legii marţiale etc.).


Aspecte de drept internaţional privind abrogarea normelor de drept

Abrogarea funcţionează în materia tratatelor internaţionale cu acordul tuturor statelor părţi în tratat.

În dreptul internaţional public, abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită, ca rezultat al unei noi manifestări de voinţă a părţilor. [14]

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la dreptul tratatelor, în art.56 stabileşte regula generală conform căreia un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la denunţarea sa sau la retragerea din el, nu poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri. Se consideră că, în cazurile în care părţile nu au convenit, prin clauze exprese, condiţiile în care tratatul îşi poate înceta efectele, la acest rezultat se poate ajunge în cursul executării sale, prin exprimarea acordului de voinţă al tuturor părţilor. [15]

Posibilitatea încetării unui tratat prin acordul de voinţă al părţilor este uneori înscrisă în prevederile tratatului respectiv, iar în alte cazuri, un tratat poate înceta prin consimţământul reciproc al părţilor, chiar dacă această eventualitate nu a fost prevăzută prin acel tratat, caz în care, abrogarea poate constitui obiectul unui acord special. Un tratat care ia naştere prin acordul părţilor (mutuus consensus) poate înceta prin acordul comun al părţilor (mutuus dissensus).

Rezultă că, în cazul în care există consimţământul tuturor părţilor, tratatul respectiv poate înceta pe această cale, oricare ar fi prevederile sale privind încetarea sa, pentru că nimic nu poate împiedica părţile la un tratat să încheie un alt tratat, în condiţiile în care toate statele, părţi consimt la aceasta.

Abrogarea expresă se poate prezenta sub mai multe forme: să rezulte din tratate abrogative exprese, sau dintr-o clauză specială (abrogativă) conţinută într-un tratat care cuprinde şi alte dispoziţii.

Abrogarea tacită are loc în ipoteza în care un tratat sau unele din stipulaţiile acestuia, sunt contrare celor anterioare. În acest sens art.59 al Convenţiei de la Viena prevede că abrogarea tacită presupune că toate părţile la un tratat încheie un nou tratat cu privire la aceeaşi materie şi că dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior „în aşa măsură încât este imposibil să se aplice ambele tratate în acelaşi timp.” [16]

În doctrina de drept internaţional se face distincţie între abrogare şi suspendare în materia tratatelor. Un acord de suspendare temporară a efectelor unui tratat poate interveni „conform dispoziţiilor tratatului” sau „în orice moment prin consimţământul tuturor părţilor după consultarea celorlalte state contractante” (art.57 Convenţia de la Viena). Se consideră că, suspendarea tratatelor poate interveni între statele părţi fără a fi necesar acordul tuturor statelor dacă suspendarea este admisă în dispoziţiile tratatului sau dacă tratatul nu o interzice. [17]

În practică, cele mai frecvente clauze exprese de suspendare se găsesc în tratate economice şi se referă la suspendarea anumitor dispoziţii din tratat.

Este vorba de aşa zisele „clauze de salvgardare”, care permit unui tratat în anumite situaţii excepţionale, când întâmpină dificultăţi în îndeplinirea unora din angajamentele asumate, să suspende temporar aplicarea acestora. [18]


2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

În privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu, principiul care a guvernat această materie din cele mai vechi timpuri este cel potrivit căruia “fiecare popor este cârmuit de dreptul său”.

Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea. Vigoarea spaţială a normelor de drept se raportează la suveranitatea teritorială, fiind astfel o vigoare teritorial-etatică, corelată cu destinatarii dispoziţiilor acestora.

Noţiunea de teritoriu este definită de art.142 din Codul penal şi de art.3 din Constituţia României, ca fiind spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat [19] legal stabilite prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe, frontiere care sunt inviolabile ca şi teritoriul statului [20]. În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse, în sens juridic, următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora.

Prin extensie, se consideră că din teritoriul ţării fac parte şi navele şi aeronavele româneşti oriunde s-ar afla, ca urmare a extinderii efectelor spaţiale ale dreptului intern ale cărui dispoziţii se aplică şi în interiorul acestora. În acest sens, Codul penal prevede în art.142 şi art.143 că, orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă română, este considerată ca fiind săvârşită pe teritoriul României.

Efectele normelor juridice în spaţiul unui stat, depind şi de competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, dacă organul administrativ este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul ţării, iar dacă organul emitent este local, vigoarea normelor juridice emise se va limita la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ, oraş sau comună). Atât, organul legiuitor cât şi alte organe emitente pot stabili ca normele juridice să acţioneze pe o porţiune determinată a teritoriului, într-o anumită zonă (în zona de frontieră, în zone calamitate, în zona portuară etc.).

Norma juridică română se aplică cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe teritoriul României, cărora le determină conduita.

Aplicarea spaţială a normelor juridice române (ce alcătuiesc legea naţională) se face pe teritoriul statului nostru, în interiorul frontierelor sale de către organele sale judiciare.

Aplicarea în spaţiu a normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale ridică probleme deosebite şi complexe. Apariţia dreptului internaţional privat a fost rezultatul intersectării reglementărilor naţionale care au generat conflicte între legi prin intervenţia unui element de extraneitate, fiind astfel necesară apelarea, la normele conflictuale.

Cu privire la vigoarea spaţială a tratatelor, regula este că dispoziţiile acestora se aplică pe întreg teritoriul statelor părţi în conformitate de prevederile art.29 al Convenţiei de la Viena. Excepţia există atunci când statele părţi decid că un tratat nu se aplică unei părţi din teritoriul (clauza federală sau clauza colonială), sau când acestea stabilesc expres regimuri juridice pentru anumite spaţii sau zone geografice situate dincolo de limitele suveranităţii. [21]


2.1. Principiul teritorialităţii

Teritoriul unui stat reprezintă spaţiul juridic al vigorii normei juridice emise de organele acestuia.

Principiul de bază care guvernează aplicarea normelor juridice în spaţiu este principiul teritorialităţii conform căruia legea unui stat produce efecte asupra întregului său teritoriu, adică îşi extinde consecinţele numai în limitele teritoriului statului suveran, fiind exclusă acţiunea normelor altor state.

Acest principiu guverna încă din Evul Mediu, când legile ţării se aplicau exclusiv în interiorul graniţelor sale. În Italia de exemplu, în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, statutele reale (legile ce se refereau la bunuri) aveau competenţă teritorială, iar statutele personale (legile cu privire la persoane) constituiau excepţia, având aplicaţiune extrateritorială.

Principiul teritorialităţii este un principiu de bază al acţiunii legii penale în spaţiu, fiind consacrat în art.3 din Codul penal care stipulează fără echivoc că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Aşadar, din momentul intrării în vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul ţării noastre.

Dacă legea penală stipulează stricta aplicare teritorială a normelor juridice penale, Codul civil prevede în art.2., în materia regimului juridic al imobilelor, că: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”.

În privinţa statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92 prevede în art.11 că: “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Aplicarea legii personale cu privire la starea civilă şi capacitatea persoanelor reiese şi din art.2 din Codul civil care dispune că: “Legile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.

În ceea ce priveşte forma actelor, se aplică legea locului, conform regulii “locus regit actum”. Astfel, actele juridice sunt valabile din punct de vedere al formei dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea locului unde au fost întocmite.
Deşi principiul teritorialităţii stabileşte că legea are efecte pe întreg teritoriul statului, excluzând astfel efectele legilor străine, în scopul menţinerii şi dezvoltării relaţiilor politice, economice şi diplomatice cu alte state, se impune şi acceptarea excepţiilor de la acest principiu (a excepţiilor de extrateritorialitate).


2.2. Excepţiile de extrateritorialitate

Aceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu este absolut.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor juridice ale unui stat se recunoaşte pe teritoriul altui stat.

Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state, dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale (principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ, al neamestecului în treburile interne, al respectării hotarelor încheiate etc.).

Excepţiile de extrateritorialitate, vizează:

a) imunitatea diplomatică;

b) regimul juridic al consulilor;

c) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie;

d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;


a. Imunitatea diplomatică

Reglementând conduita umană, acţiunea normelor juridice se raportează nu numai la spaţiu şi timp, dar şi la persoane. Toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate să cunoască şi să respecte dispoziţiile legii naţionale. Sunt însă, situaţii de limitare a acţiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceste limitări reprezintă de fapt tot expresia suveranităţii statelor şi se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a acestora, fiind stabilite prin convenţii internaţionale, în scopul desfăşurării normale a relaţiilor dintre ele.

Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi locurile unde acestea îşi desfăşoară activitatea, ele sunt, personale, adică sunt legate de calitatea celui ce beneficiază de ele.

Imunitatea de jurisdicţie este consacrată în art.8. Cod penal, care stipulează: “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Aşadar nu vor putea fi trase la răspundere penală persoanele care beneficiază de imunitate, nici în temeiul principiului teritorialităţii, nici în temeiul celorlalte principii (al personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale).

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care desfăşoară activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic şi a sediului reprezentanţei diplomatice.

Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din anul 1961 personalul misiunii diplomatice se compune din: personalul diplomatic, personalul tehnic şi administrativ şi personalul de serviciu.

Personalul diplomatic se bucură de un sistem de drepturi şi privilegii cum sunt: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de taxe şi impozite, de prestaţii personale, imunitatea de jurisdicţie.

Excepţia extrateritorialităţii constă în aceea că, asupra acestor categorii de persoane nu au incidenţă normele juridice aparţinând statului pe teritoriul căruia se află misiunea.

În legătură cu imunitatea diplomatică s-au formulat mai multe teorii dintre care, cele mai reprezentative sunt: teoria exteriorităţii, teoria reprezentării şi teoria funcţiei.

Teoria exteriorităţii - a fost formulată de Hugo Grotius în sec. al XVII-lea.

Conform acestei teorii, localul misiunii diplomatice este considerat ca făcând parte din teritoriul căruia îi aparţine misiunea diplomatică, iar agenţii diplomatici sunt consideraţi a-şi păstra domiciliul pe teritoriul statului căruia îi aparţin.

Această teorie a fost criticată ca fiind o ficţiune, ce produce consecinţe absurde şi inadmisibile.

Astfel, conform acestei teorii:

- toate infracţiunile săvârşite în localul misiunii diplomatice, chiar de cetăţenii statului unde este sediul, sunt considerate infracţiuni săvârşite în străinătate;

- dacă un infractor se refugiază în localul misiunii diplomatice, el nu poate fi arestat, ci va trebui extrădat;

- personalul diplomatic fiind pe teritoriul statului său, nu este obligat să respecte legile statului de reşedinţă.

Teoria reprezentării – după care diplomatul fiind reprezentantul suveranului său, acesta personificând statul, cum nici statul şi nici suveranul nu pot fi supuse unei jurisdicţii străine, atunci nici reprezentantul lor nu poate fi supus unor astfel de jurisdicţii.

Teoria funcţiei - consacrată în multe tratate internaţionale, susţine că imunităţile se acordă reprezentanţilor diplomatici nu pentru beneficiul lor personal, ci pentru a-şi putea îndeplini funcţiile ce le-au fost încredinţate. Aceste funcţii determină atât acordarea cât şi întinderea imunităţilor. Teoria funcţiei este de fapt o dezvoltare a teoriei reprezentării, care nu lămureşte nici ea raţiunea acordării imunităţilor diplomatice.

Justificarea existenţei acestei imunităţi se bazează pe reciprocitatea de interese a statelor, care în temeiul suveranităţii, fac unele concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicţie din nevoia de a asigura libertatea de acţiune a diplomaţilor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată. Astfel, fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie privind reprezentanţii diplomatici, şi se obligă să nu pătrundă în localul misiunii diplomatice fără permisiunea şefului acesteia. Aceste teorii, deşi acceptate şi susţinute în trecut de o serie de autori, în prezent sunt criticate de majoritatea celor care susţin că inviolabilitatea reprezentanţei diplomatice şi a personalului diplomatic nu are nevoie de aceste ficţiuni pentru a fi considerate legale.

Imunitatea diplomatică priveşte inviolabilitatea agentului diplomatic, dar şi pe cea a reprezentanţelor diplomatice (local, locuinţa particulară a diplomatului), a mijloacelor de transport, a corespondenţei, actelor sau documentelor arhivei, a curierului diplomatic şi a valizei diplomatice. Drepturile patrimoniale ale reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai dacă sunt legate de atribuţiile de serviciu.

Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic constă în faptul că acesta nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în cazul săvârşirii unei infracţiuni.

Inviolabilitatea implică şi faptul că agenţii ordinii publice ai statului acreditar nu au acces în sediile misiunii diplomatice decât cu consimţământul şefului misiunii respective. Personalul diplomatic este exceptat atât de la jurisdicţia penală, cât şi de la cea civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. Dacă însă, acesta nesocoteşte legile ţării de reşedinţă în care a fost acreditat, poate fi declarat “persona non grata”, fapt ce atrage rechemarea în ţară sau expulzarea [22] de către Guvernul acestuia.

Din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă aceste imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi personalului de serviciu. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că personalul tehnico-administrativ beneficiază de privilegiile şi imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, exceptând imunitatea de jurisdicţie numai pentru actele săvârşite în perioada exercitării funcţiilor oficiale. Personalul de serviciu este scutit de taxe şi impozite pe salarii şi li se acordă imunitate pentru actele comise în exercitarea funcţiei lor.


b. Regimul juridic al consulilor

Misiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor economice, culturale şi juridice ale statului care le stabileşte, precum şi ale cetăţenilor săi, care se află în ţara de reşedinţă. Funcţionarii consulari stabilesc contacte numai cu autorităţile locale, nu şi cu guvernul. Prin convenţii internaţionale şi bilaterale, imunităţile consulare au primit, cu excepţia unor infracţiuni grave, o reglementare similară cu cea a imunităţilor diplomatice. Funcţionarii consulari beneficiază de inviolabilitate personală, de imunitate de jurisdicţie civlă şi penală, de scutiri fiscale şi vamale, alte privilegii (statut consular).


c. Regimul juridic al străinilor şi apatrizilor

Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată, care se află pe teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie. Acesta este stabilit, în principiu, de către fiecare stat prin legislaţia sa internă.

Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al străinilor, respectiv: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional - reprezintă regimul juridic prin care se acordă străinilor în condiţii de reciprocitate toate drepturile de care se bucură proprii cetăţeni (drepturi civile, economice, sociale şi culturale), cu excepţia drepturilor politice (dreptul de a alege, de a fi ales).

Regimul special - constă în acordarea pentru cetăţenii străini şi apatrizi a unor drepturi prevăzute special în pacte şi tratate internaţionale sau în legile interne.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate [23] - este un regim consacrat în acorduri bilaterale, pe baza cărora statul de reşedinţă acordă străinilor aflaţi pe teritoriul său acelaşi tratament, la fel de avantajos, ca cel acordat cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat, deci, le conferă drepturi ce nu pot fi mai restrânse decât drepturile recunoscute oricărui alt stat. Acest regim este de natură juridică contractuală, deoarece devine operant numai după încheierea unei convenţii bilaterale în acest sens. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi de creaţie intelectuală etc.

Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror discriminări.
Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul ţării noastre se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi (art.18 din Constituţia din 2003), fiind obligaţi în acelaşi timp să respecte toate dispoziţiile legale.


d. Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate

De la principiul general al teritorialităţii există anumite excepţii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor state. Deşi suveranitatea oricărui stat se întinde numai în limitele frontierelor sale, sunt cazuri când legea sa naţională se aplică şi unor fapte ce se petrec în afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte să nu rămână nepedepsite, şi pentru apărarea intereselor deosebite ale statului respectiv.

O persoană fizică, fiind cetăţeanul unui stat, este supusă jurisdicţiei statului respectiv oriunde s-ar afla, având drepturi şi libertăţi (deci protecţia statului), dar şi obligaţii.

Constituţia României prevede în art.54 că “fidelitatea faţă de ţară este sacră”, ceea ce înseamnă că cetăţenii români sunt obligaţi să respecte atât legile ţării cât şi să-i apere interesele indiferent unde se află.

De asemenea art.17 din Constituţie dispune că „cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia celor care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.”

Codul civil român (ca de altfel, majoritatea codurilor civile contemporane) prevede că, normele de drept ce privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor, îi urmăresc pe cetăţenii români oriunde ar avea reşedinţa. Se poate întâmpla de exemplu, ca o căsătorie să se încheie într-o ţară iar convieţuirea sau desfacerea ei să aibă loc în altă ţară, situaţii ce pot genera conflicte între legile ţărilor respective, conflicte care de regulă, se rezolvă prin convenţii internaţionale.
Conflictele de legi în spaţiu justifică aplicarea unei legi străine în ţara noastră, dar şi aplicarea legii române dincolo de limitele teritoriale ale statului nostru.

Codul penal român stabileşte trei cazuri ce constituie excepţii de la aplicarea legii penale române numai pe teritoriul statului nostru, instituindu-se astfel principii ce derogă de la principiul teritorialităţii legii penale [24]. Astfel:

- principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.4. din Codul penal care prevede că: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau fără cetăţenie, dar cu domiciliul în ţară.”

- principiul realităţii legii penale este consacrat de art.5. din Codul penal, conform căruia: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra unui cetăţean român, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării”. Acest principiu se mai numeşte în literatura juridică de specialitate şi principiul protecţiunii reale sau al naţionalităţii pasive, aplicarea lui fiind justificată de necesitatea apărării intereselor generale (ale statului), dar şi a intereselor speciale (ale cetăţenilor români).

- principiul universalităţii legii penale, consacrat de art.6. Cod penal, stabileşte că legea penală română se poate aplica şi altor fapte săvârşite în străinătate sau împotriva statului român sau al unui cetăţean român de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă fapta penală săvârşită este dublu incriminată [25].

Aplicarea legii penale în conformitate cu aceste principii, are drept scop realizarea unei acţiuni eficace şi totale de represiune a faptelor ilicite şi de limitare a fenomenului infracţional, atât pe plan intern cât şi internaţional.

În literatura juridică de specialitate se consideră că nu există de fapt o acţiune spaţială a normei juridice şi nici a actelor juridice care o cuprind, ci există o extensiune spaţială a forţei ei imperative, ceea ce generează de fapt împărţirea normelor juridice în două clase: de drept intern şi de drept internaţional.


NOTE BIBLIOGRAFICE

1. În literatura de specialitate s-a afirmat că, dovada imposibilităţii luării la cunoştinţă de prevederile unei legi presupune încălcarea principiului previzibilităţii legii, ceea ce atrage exonerarea de răspundere.

2. Cu privire la raportul dintre reglementările interne şi cele internaţionale, a se vedea, I.M. Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

3. R.I. Motica, Gh. Mihai, în op.cit., 2001, pag.97-98, denumesc intervalul de timp cât norma juridică este în vigoare „durata” considerând că existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sale, a vigorii în sensul că, actul normativ există de la data adoptării însă nu are eficienţă juridică decât din momentul intrării în vigoare.

4. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, în Tratat de drept civil, vol.I., Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, pag.66, apreciază că: „A da legilor libertatea să modifice situaţiuni definitiv stabilite şi acte definitiv terminate, ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principiile de echitate cele mai elementare”.

5. Neretroactivitatea este dictată de raţiunea echităţii, în sensul că “indivizii îşi orientează acţiunile după regulile în vigoare în momentul când ei le îndeplinesc”, ori a lipsi de eficienţă drepturile şi obligaţiile născute sub imperiul vechii reglementări nu ar fi echitabil; vezi Ana Boar, op.cit., pag.164.

6. Art.28 din Convenţia de la Viena.

7. Cu privire la punctele de vedere şi argumentări privind aplicabilitatea principiului legii mai favorabile şi în materie contravenţională a se vedea: A. Suciu, Este aplicabil principiul retroactivităţii legii mai favorabile şi în materie contravenţională, R.R. de Drept, nr.2/2001, pag.137; V. Pătulea, Aplicabilitatea principiului legii mai favorabile şi în materia contravenţiilor, R.R. de Drept, nr.3/1999, pag.139; C. Bulai, în Opinia separată formulată cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr.236/1999, argumenta necesitatea aplicării acestui principiu şi în materie contravenţională în primul rând prin asemănările şi deosebirile care există între infracţiuni şi contravenţii. Acest principiu este prevăzut în majoritatea legislaţiilor europene, invocându-se astfel şi necesitatea corelării dispoziţiilor interne cu cele internaţionale.

8. Art.14 Cod penal prevede că aplicarea legii mai blânde este obligatorie “dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă, în timpul executării ei a intervenit o lege, care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii” caz în care, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru aceea infracţiune” (alin.2), şi în cazul în care “legea nouă prevede în locul închisorii numai amenda” (alin.4). Art.14 Cod penal prevede că aplicarea legii mai favorabile este facultativă când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege ce prevede o sancţiune mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă caz în care se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei; Pentru o analiză mai amplă, a se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Ovidiu Sechelarie, Nicolae G. Nedelcu, op.cit., pah.24 şi Ioan Demeter, Teoria generală a statului şi dreptului, pag.393.

9. D. Lupaşcu, G. Rusu, Unele consideraţiuni în legătură cu aplicarea legii penale în timp, Rev. Dreptul nr.10-11/1991, pag.62-63.

10. Constantin Barbu, Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.214-215.

11. În acest sens a se vedea, Al. Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.66.

12. A se vedea Ioan Demeter, Abrogarea normelor juridice, în Revista Justiţia Nouă nr.2/1959, pag.198-199.

13. I. Mrejeru în Tehnica legislativă, Bucureşti, 1979, pag.126-127, evidenţiază unele aspecte în acest sens.

14. G. Geamănu, Drept internaţional public, vol.2, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.175.

15. R. Miga-Beşteliu, Drept Internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1998, pag.286.

16. I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol.2, Ed.Lumina Lex Bucureşti, 2000, pag.948.

17. A se vedea, Gh. Mihai, op.cit., 2003, pag.411.

18. R. Miga-Beşteliu, op.cit., pag.287.

19. Legea nr.56/1992 defineşte în art.5 regimul juridic al frontierei de stat a României, care este stabilit cu luarea în consideraţie a peste 20 de înţelegeri internaţionale, bilaterale încheiate de România cu statele vecine.

20. Noţiunea de “teritoriu” e definită de norma juridică penală în contextul următoarelor elemente cuprinse de acesta: solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera, coloana de aer cuprinsă între aceste limite, suprafaţa navelor şi aeronavelor române; A se vedea, Gh. Mihai, op.cit., pag.412, R. Miga-Beşteliu, op.cit., pag.210.

21. A se vedea, M. Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. All, Bucureşti, 2001, pag.104.

22. Pentru o tratare mai amplă şi documentată, a se vedea Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, pag.165 şi urm.; Statul naţional este obligat să acorde cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, protecţie diplomatică. În Convenţia de la Viena din 1961 privind codificarea dreptului diplomatic, protecţia diplomatică are un caracter convenţional.

23. Vezi, Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., pag.153 şi urm. Prin acest regim, se acordă cetăţenilor unui stat străin, în temeiul unor tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil acordat cetăţenilor unui stat terţ.

24. În privinţa persoanelor care nu sunt cetăţeni români, dar au săvârşit o infracţiune, conform art.117 din Codul penal, se poate dispune măsura expulzării.

25. Dubla incriminare presupune ca infracţiunea să fie prevăzută ca atare în legislaţia penală a ambelor state.