Autonomia locală (referat)
Conceptul de autonomie locală este consacrat în Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui acestui concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.
Pe fundalul conferit de Uniunea Europeană, art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” Este adevărat că, aşa cum menţionează Rodica Narcisa Petrescu, “legiuitorul român a dat un înţeles chiar mai larg acestui concept, în sensul că se precizează dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona treburile publice” , şi nu doar o parte a lor, însă nu trebuie uitat că autonomia locală nu este şi nu poate fi absolută, oricât de lărgit ar fi conţinutul ei.
Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pecare o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.
Dimensiunile pe care se axează autonomia locală sunt cele trei evidenţiate de doctrină: organizatorică, funcţională şi gestionară. La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate.
Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al deconcentrării, reprezentat de ultimele. Dacă autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean ar exercita controlul ierarhic asupra aleşilor locali, autonomia locală s-ar vedea serios îngrădită, deşi nu cu totul desfiinţată. Legiuitorul a găsit o soluţie subtilă, evitând acest conflict, prin menţionarea inexistenţei raporturilor de subordonare şi instituirea principiilor autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Pe de altă parte, dacă autorităţile deconcentrate nu ar fi putut exercita tutela administrativă asupra aleşilor locali, ideea de colaborare ar fi avut la rândul ei de suferit.
O altă aplicatie a autonomiei locale este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a coopera şi de a se asocia cu unităţi administrativ-teritoriale din străinatate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz. Avem în vedere în acest caz atât înţelegerile de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din ţările vecine, cât şi cooperarea cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate (înfrăţirea) şi aderarea la o asociaţie internaţională a unităţilor administrativ-teritoriale din străinătate. Practic, toate structurile de asociere, bazate pe logica proximităţii şi a coexistenţei intereselor comune, fie pe alte afinităţi, au în comun voinţa colectivităţilor locale de ameliorare a condiţiei lor şi sunt rodul unei cunoaşteri a circumstanţelor pe care puterea centrală nu o poate obţine deloc, sau cu greu.
În cele din urmă, un alt aspect care concretizează conceptul de autonomie locală este dreptul consiliilor locale de a implica unitatea administrativ-teritorială în iniţiative de prestare a serviciilor publice şi de utilitate publică, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.
Pe fundalul conferit de Uniunea Europeană, art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” Este adevărat că, aşa cum menţionează Rodica Narcisa Petrescu, “legiuitorul român a dat un înţeles chiar mai larg acestui concept, în sensul că se precizează dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona treburile publice” , şi nu doar o parte a lor, însă nu trebuie uitat că autonomia locală nu este şi nu poate fi absolută, oricât de lărgit ar fi conţinutul ei.
Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pecare o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.
Dimensiunile pe care se axează autonomia locală sunt cele trei evidenţiate de doctrină: organizatorică, funcţională şi gestionară. La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate.
Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al deconcentrării, reprezentat de ultimele. Dacă autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean ar exercita controlul ierarhic asupra aleşilor locali, autonomia locală s-ar vedea serios îngrădită, deşi nu cu totul desfiinţată. Legiuitorul a găsit o soluţie subtilă, evitând acest conflict, prin menţionarea inexistenţei raporturilor de subordonare şi instituirea principiilor autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Pe de altă parte, dacă autorităţile deconcentrate nu ar fi putut exercita tutela administrativă asupra aleşilor locali, ideea de colaborare ar fi avut la rândul ei de suferit.
O altă aplicatie a autonomiei locale este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a coopera şi de a se asocia cu unităţi administrativ-teritoriale din străinatate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz. Avem în vedere în acest caz atât înţelegerile de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din ţările vecine, cât şi cooperarea cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate (înfrăţirea) şi aderarea la o asociaţie internaţională a unităţilor administrativ-teritoriale din străinătate. Practic, toate structurile de asociere, bazate pe logica proximităţii şi a coexistenţei intereselor comune, fie pe alte afinităţi, au în comun voinţa colectivităţilor locale de ameliorare a condiţiei lor şi sunt rodul unei cunoaşteri a circumstanţelor pe care puterea centrală nu o poate obţine deloc, sau cu greu.
În cele din urmă, un alt aspect care concretizează conceptul de autonomie locală este dreptul consiliilor locale de a implica unitatea administrativ-teritorială în iniţiative de prestare a serviciilor publice şi de utilitate publică, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.
Trimiteți un comentariu