F. Streteanu, Drept penal. Partea generală (IV) – note de curs

Cap. IV. Limitele aplicării legii penale

Secţiunea I. Limitele spaţiale ale legii penale

1) Consideraţii generale

- legea penală este expresia suveranităţii statului care a elaborat-o şi o aplică, şi este limitată la spaţiul cu privire la care statul îşi exercită suveranitatea;

- niciun stat nu poate reclama dreptul de a interveni, prin aplicarea normelor sale penale, pe teritoriul altui stat;

2) Principiul teritorialităţii legii penale române

- prin termenul “teritoriu” se înţelege: întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul ş spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia;

- fac parte din teritoriul ţării sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare acreditate în România;

- infracţiunea comisă pe teritoriul României este şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română;

- teoria ubicuităţii => infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii;

- nu interesează nici cetăţenia infractorului, nici dispoziţiile legii penale din ţara lui de origine;

3) Principiul personalităţii legii penale române

- legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

4) Principiul realităţii legii penale române

- legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;

- condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în străinătate;
b) să fie o infracţiune contra siguranţei statului român, o infracţiune contra vieţii sau prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
c) fapta să fie comisă de un cetăţean străin sau de un apatrid care domiciliază în străinătate;
d) să existe autorizarea procurorului general;
e) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze.

5) Principiul universalităţii legii penale române

- legea penală română se aplică şi altor infracţiuni, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită, iar făptuitorul se află în ţară;

- condiţii:
a) infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
b) făptuitorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării;
c) infracţiunea să nu se numere printre cele care intră sub incidenţa art. 5 Cod penal;
d) dubla incriminare;
e) infractorul să se afle benevol pe teritoriul ţării;
f) să nu existe, potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului ori executarea pedepsei iar pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca executată;
g) tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cauze;

6) Extrădarea

6.1. Consideraţii generale

- este un act juridic bilateral prin care un stat numit stat solicitat, acceptă să remită unui alt stat, numit stat solicitant, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea judecării acesteia, ori supunerii ei la executarea unei pedepse în statul solicitant;

6.2. Condiţii de fond pentru acordarea extrădării

a) referitoare la persoană
b) referitoare la acţiunea penală

- condiţii de formă (aspecte procedurale)

6.2.1. Persoanele supuse extrădării

- sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni;

- nu pot fi extrădaţi:
a) cetăţénii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din Legea 224/2004;
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

6.2.2. Condiţii cu privire la faptă

a) dubla incriminare;
b) să nu fie vorba de o infracţiune politică;
c) să nu fie vorba despre o infracţiune militară;
d) fapta comisă să prezinte o anumită gravitate;

6.2.3. Condiţii privind acţiunea penală şi competenţa

a) infracţiunea să fie, în principiu, comisă în afara teritoriului statului solicitat;
b) acţiunea penală să fie pusă în mişcare din oficiu;
c) cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul cererii de extrădare să nu se afle pe rolul autorităţilor române;
d) cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul cererii de extrădare să nu fi fost soluţionată definitiv de autorităţile române;
e) acţiunea penală ori executarea pedepsei să nu se fi stins ca efect al prescripţiei, amnistiei sau graţierii;

6.2.4. Limite impuse de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

- organele statului solicitat sunt obligate să prevină violarea drepturilor fundamentale ale persoanei extrădate, chiar atunci când această violare ar veni din partea autorităţilor statului solicitant;

- drepturile fundamentale, cărora o decizie de extrădare le-ar putea aduce atingere:
a) dreptul la viaţă
b) interzicerea torturii şi tratamentelor inumane sau degradante
c) dreptul la un proces echitabil
d) dreptul la viaţă familială

6.3. Efectele respingerii cererii de extrădare

- respingerea cererii de extrădare nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei în cauză

6.4. Efectele admiterii cererii de extrădare

- infractorul este remis autorităţilor statului solicitant

- intervine principiul specialităţii extrădării: persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată ori deţinută în vederea executării unei pedepse, pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea;

6.5. Extrădarea aparentă

Nu constituie o extrădare cererea formulată de o instanţă penală internaţională privind remiterea unui infractor acuzat de comiterea unor crime grave.


Secţiunea a II-a. Limitele personale ale aplicării legilor penale române

1. Consideraţii generale

- în cazul infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, legea penală română se aplică obligatoriu, fără a distinge după cum autorul faptei este cetăţean român sau străin;

- la anumite persoane, din cauza funcţiilor pe care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări;

- totuşi, obligaţia generală de respectare a legii penale există şi în aceste cazuri, iar încălcarea ei constituie infracţiune.

Caracteristica anumitor funcţii de a atrage un tratament special în raport cu legea penală se numeşte imunitate.

2. Imunităţile de drept intern

- întinderea imunităţilor este proporţională cu poziţia pe care se situează acea persoană în cadrul ierarhiei constituţionale;

2.1. Imunitatea Preşedintelui Republicii

- este o imunitate cu caracter perpetuu, ce produce efecte şi după încetarea mandatului prezidenţial

- sunt acoperite de imunitate faptele presupuse de desfăşurarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie:
a) desemnarea primului-ministru
b) promulgarea legilor
c) instituirea stării de urgenţă sau de asediu
d) acordarea unor grade militare
e) numirea unor judecători
f) acordarea graţierii individuale

- preşedintele nu poate fi tras la răspundere penală nici pentru afirmaţiile sau opiniile exprimate în cadrul unor mesaje adresate parlamentului;

- însă imunitatea nu acoperă:
a) opiniile exprimate în cadrul unor emisiuni, interviuri, discuţii informale;
b) actele comise cu ocazia exercitării atribuţiilor, cum ar fi o infracţiune de luare de mită sau trafic de influenţă;

- de la imunitate există o excepţie: fapta de înaltă trădare => punerea sub acuzare se face cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;

- datorită imunităţii, preşedintele este la adăpost de orice manevre şicanatorii, fără însă a beneficia de impunitate pentru faptele care nu se includ în sfera exerciţiului atribuţiilor prezidenţiale;

2.2. Imunitatea parlamentară

- imunitate de drept penal material şi imunitate procesuală;

- deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (imunitate funcţională);

- nu sunt acoperite de imunitate infracţiunile comise în legătură cu exercitarea dreptului de vot;

- imunitatea de drept procesual penal => deputaţii/senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor;

- imunitatea procesuală se pierde odată cu încetarea mandatului;

2.3. Imunitatea Avocatului poporului

Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului

- imunitatea de drept penal material şi imunitate de drept procesual;

- nu răspunde pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplineşte, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor legale;

2.4. Imunitatea judiciară

- este justificată de necesitatea aflării adevărului şi garantării dreptului la apărare în cadrul unei proceduri judiciare;

- este tot o imunitate funcţională;

- nu este suficient ca afirmaţiile aflate sub incidenţa imunităţii să fie făcute cu ocazia exercitării apărării, trebuie să se constate că aceste afirmaţii erau necesare susţinerii cauzei;

2.5. Imunitatea familială

- tăinuirea unei infracţiuni de către o rudă nu se pedepseşte; (excepţie când infracţiunea are loc împotriva statului român);

3. Imunităţile de drept internaţional

- legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român;

- beneficiază de imunitate:
a) reprezentanţii diplomatici (conform Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice);
- statul român îl poate declara persona non grata şi-l poate expulza
- statul străin poate renunţa la protecţia acestuia printr-o declaraţie expresă
b) reprezentanţii consulari ai altor state;
- imunitate funcţională
c) şefii statelor străine aflaţi în vizită în ţara noastră (sau înalţii funcţionari ai statelor străine)
d) reprezentanţii unor organizaţii internaţionale
O.N.U.
Consiliul Europei
Uniunea Europeană
e) militarii unor armate străine
f) personalul navelor şi aeronavelor militare străine şi al celor folosite în scopuri guvernamentale
g) navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială (limitată)


Secţiunea a III-a. Limitele temporale ale aplicării legii penale române

1) Activitatea legii penale

- perioada de activitate a unei legi este marcată de 2 momente:
a) momentul intrării în vigoare a legii
b) momentul ieşirii acesteia din vigoare

Intrarea în vigoare a legii penale

- ca orice lege, la 3 zile de la data publicării, sau la o dată ulterioară;

Ieşirea din vigoare a legii penale

- are loc de regulă prin abrogare
a) expresă
b) tacită

- abrogarea expresă => legea nouă prevede în mod explicit că o dispoziţie din vechea lege se abrogă

- abrogarea expresă concretă => legiuitorul identifică şi menţionează expres textele ce urmează a fi abrogate

- abrogarea expresă generică => “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţii contrare”

- abrogare tacită => o dispoziţie este înlocuită cu altă prevedere legală, care disciplinează exact aceeaşi materie, în acelaşi cadru şi cu aceeaşi substanţă ca şi legea veche

- legea penală poate înceta şi prin ajungere la termen

- legea penală îşi poate pierde aplicabilitatea cu titlu temporar

- norma penală nu iese din vigoare prin desuetudine

Momentul comiterii infracţiunii

a) când infracţiunea produce urmări în chiar momentul înfăptuirii ei
b) infracţiunile de rezultat => urmări materiale pot surveni la un interval de timp mai mic sau mai mare faţă de momentul săvârşirii acţiunii
c) infracţiuni cu durată de consumare => momentul în raport de care se determină legea aplicabilă este momentul epuizării, adică momentul în care ia sfârşit acţiunea sau are loc ultimul act de executare

2. Principiul neretroactivităţii legii penale

2.1. Conţinutul şi domeniul de incidenţă al principiul neretroactivităţii

- principiu de forţă constituţională;

- regula neretroactivităţii nu se limitează însă la legea de incriminare, ci este incidentă în cazul oricărei legi care poate agrava situaţia inculpatului;

- se consideră în mod tradiţional ca având aplicabilitate retroactivă legile interpretative; în cazul legilor interpretative din domeniul penal, nu există obligaţia retroactivităţii;

- se consideră că legile care prevăd regimul de executare a pedepselor sunt de aplicare retroactivă (această vocaţie s-a pierdut);

- nu există un punct de vedere unitar referitor la posibilitatea aplicării retroactive a dispoziţiilor privind prescripţia;

2.2. Excepţii de la principiul neretroactivităţii

2.2.1. Legea de dezincriminare

- retroactivitatea ei este prevăzută expres: “Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute sub legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste faptel, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

- se poate vorbi de dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai găseşte sub nicio formă în legea nouă;

- dezincriminarea nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară a condamnatului;

2.2.2. Legea de amnistie sau graţiere

- prin natura lor, acestea au caracter retroactiv;

2.2.3. Legea mai favorabilă stricto sensu

- retroactivează, ducând întotdeauna la crearea unei situaţii mai favorabile pentru făptuitor;

3. Legea penală mai favorabilă

- sfera de aplicare este diferită, în funcţie de momentul în care intervine succesiunea de legi în timp, raportat la momentul condamnării definitive;

3.1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate

- în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă;

3.1.1. Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile

a) succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei şî momentul judecării definitive a infractorului;
b) toate legile succesive să incrimineze fapta comisă:
- dacă una din legile intervenite între momentul comiterii infracţiunii şi momentul condamnării nu prevede fapta ca infracţiune, nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind vorba de o dezincriminare;
c) legile succesive incriminează sau sancţionează diferit fapta comisă:
- nu se pune problema unei legi penale mai favorabile;
- se consideră că încadrarea juridică se face potrivit legii celei noi;

3.1.2. Criterii de determinare a legii penale mai favorabile

a) legea nouă modifică condiţiile de incriminare

ex: adăugarea de condiţii suplimentare pentru existenţa infracţiunii;

b) modifică condiţiile de tragere la răspundere
c) modifică regimul sancţionator

3.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

2 ipoteze:
a) aplicarea obligatorie
b) aplicarea facultativă

3.2.1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile

- premisă: legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă, sau, deşi prevedere o pedeapsă de aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanţă;

3.2.2. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile

- premisă: o reducere a pedepsei prin legea nouă în raport cu limitele prevăzute prin legea veche;

- condiţii:
a) toate legile succesive să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa închisorii;
b) legea nouă să prevadă pentru fapta comisă un maxim special mai redus decât cel din legea veche;
c) pedeapsa concret aplicată de instanţă prin hotărârea definitivă să nu depăşească maximul prevăzut de lege;
d) instanţa să aprecieze că reducerea duratei pedepsei este oportună;

4. Ultraactivitatea legii penale. Legea penală temporară

- este ipoteza în care o lege se aplică dincolo de momentul ieşirii ei din vigoare, cu privire la fapte comise în intervalul de timp în care s-a aflat în vigoare;

- dacă legea mai favorabilă este cea veche, aceasta ultraactivează;

- ipoteza tipică de lege penală ultraactivă o constituie legea penală temporară;

- legea penală temporară poate fi:
a) propriu-zisă;
b) excepţională;

- legea penală temporară propriu-zisă => are prevăzut explicit, în chiar momentul adoptării sale, momentul ieşirii din vigoare;

- legea penală excepţională => adoptată în împrejurări excepţionale:
a) stare de asediu
b) stare de urgenţă
c) calamităţi naturale
(durata aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât se menţine această stare);

- legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;

5. Aplicarea în timp a legii penale, în cazul ordonanţelor de urgenţă respinse de Paralement şi al legilor neconstituţionale

- în cazul în care ordonanţa este aprobată de Paralement fără modificări, efectele sale se consolidează şi nu se poate vorbi despre o succesiune de legi penale între ordonanţă şi legea de aprobare;
- respingerea sau modificarea ordonanţei de urgenţă determină o succesiune de legi penale:
a) dacă ordonanţa de urgenţă care a incriminat o nouă faptă este respinsă de către Parlament, vom fi în prezenţa unei dezincriminări;
b) dacă ordonanţa de urgenţă respinsă a abrogat o incriminare existentă, respingerea ei va avea ca efect intrarea automat în vigoare a incriminării iniţial abrogate de ordonanţă;
c) dacă ordonanţa de urgenţă modifică o incriminare existentă şi este aprobată cu modificări de către Parlament, vom avea o succesiune de legi, care va intra sub incidenţa prevederilor Codului penal referitoare la legea mai favorabilă;

5.2. Aplicarea în timp a legii penale în cazul actelor normative declarate neconstituţionale

- deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor;
- scoaterea din vigoare a unei norme penale ca efect al deciziei Curţii Constituţionale va determina în mod necesar revenirea la prevederile legale anterioare actului normativ neconstituţionale;

6. Concursul de norme penale (concursul de calificări)

- este situaţia în care o singură infracţiune este susceptibilă de calificare potrivit mai multor norme juridice;

- calificările în concurs se împart în mai multe categorii:

6.1. Calificări alternative

- între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă;
- la o analiză atentă doar una dintre calificări are vocaţie de aplicare în cazul faptei comise;

6.2. Calificări incompatibile

- o infracţiune este considerată logică sau cumva naturală în raport cu alta, şi au la bază o rezoluţie infracţională unică;
- se reţine doar calificarea principală, cea subsidiară este înlăturată;

6.3. Calificări redundante

- o calificare este redundantă atunci când acoperă faptele deja incluse în altă calificare;

6.3.1. Conflictul dintre o calificare generală şi una specială

- norma specială are prioritate faţă de norma generală

6.3.2. Concursul între două calificări dintre care una constituie element sau circumstanţă a celeilalte

- în cazul unui asemenea raport se aplică doar norma absorbantă;

6.4. Calificări echivalente

- aceeaşi activitate materială intră sub incidenţa a două calificări, ce o acoperă în întregime;
- este o neconcordanţă în procesul legislativ, care conduce la un conflict de calificări;
- se aplică norma cea mai recentă;

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (III) – note de curs

Cap. III. Izvoarele dreptului penal. Normele penale

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului penal

- izvor de drept penal => modul de manifestare a regulii de drept, forma pe care regula de drept o îmbracă şi sub care se face cunoscută persoanelor ţinute să se conformeze acesteia;

- legea este principalul izvor de drept penal;

- prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete;

- potrivit Constituţiei, infracţiunile şi pedepsele sunt reglementate prin lege organică;

- în prezent, izvoarele de drept penal sunt:
a) Constituţia;
b) legile organice şi actele normative asimilate;
c) ordonanţele de urgenţă;
d) cutuma;
e) decretele prezidenţiale
+
- izvoare externe:
a) tratatele;
b) convenţiilor internaţionale.

2) Constituţia ca izvor penal

- în Constituţie sunt enumerate numeroase valori sociale pe care dreptul penal este chemat să le apere:
a) suveranitatea statului
b) independenţa statului
c) unitatea statului
d) indivizibilitatea statului
e) drepturile fundamentale ale persoanei umane
f) libertăţile fundamentale ale persoanei umane
g) proprietatea

- Constituţia consacră reguli care privesc direct dreptul penal:
a) principiul legalităţii pedepsei
b) interzicerea extrădării cetăţenilor români
c) abolirea pedpsei cu moartea

- Constituţia consacră principii generale de drept, aplicabile şi în dreptul penale:
a) neretroactivitatea legii;
b) egalitatea în faţa legii;
c) proporţionalitatea restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

- Constituţia mai reglementează:
a) imunitatea de jurisdicţie penală a şefului statului şi a membrilor Parlamentului;
b) acordarea amnistiei şi graţierii;
c) punerea sub acuzare a preşedintelui pentru infracţiunea de înaltă trădare;

3) Legea organică şi actele asimilate acesteia

- acum, alături de legile organice intrate în vigoare după adoptarea Constituţiei, constituie izvoare de drept penal:
a) legile adoptate anterior intrării în vigoare a Constituţiei;
b) decretele adoptate până în 1989 de către fostul Consiliu de Stat;
c) decretele-legi adoptate în perioada 22 decembrie 1989 – iunie 1990 de căre CFSN şi apoi de CPUN.

4) Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului

- Guvernul emite:
a) ordonanţe simple
b) ordonanţe de urgenţă

- ordonanţele simple nu pot fi sub nicio formă izvoare de drept penal, pentru că Guvernul este abilitat să le emită doar în domenii care nu fac obiectul legilor organice;

- în schimb, ordonanţele de urgenţă pot intra în domeniul dreptului penal: acordarea graţierii individuale;

5) Izvoarele internaţionale

- toate tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, în funcţie de modul în care aceste tratate îşi produc efecte;

Izvoare directe – tratatele şi convenţiile internaţionale care creează drepturi şi obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice şi a organelor judiciare.

ex:

- tratatele de asistenţă juridică internaţională în materie penală;

- tratatele privind protecţia drepturilor omului.

Izvoare indirecte – tratatele şi convenţiile internaţionale care creează în sarcina statului obligaţia de a introduce în legislaţia penală internă o anumită reglementare.

Secţiunea a II-a. Normele juridice penale

1) Consideraţii generale

- este o normă imperativă, care impune subiecţilor de drept o anumită conduită, sub ameninţarea unei sancţiuni;

2) Structura normei penale

2 elemente:
a) dispoziţie
b) sancţiune

3) Clasificarea normelor penale

- criterii numeroase

a) după conţinut şi sfera de incidenţă:

- norme generale
- norme speciale

b) în funcţie de conţinutul conduitei cerute indivizilor:

- norme prohibitive (interdicţii)
- norme onerative (obligaţii)

c) în funcţie de obligativitatea conduitei impuse subiecţilor de drept, normele sunt:

- norme imperative
- norme permisive (se adresează doar organelor judiciare)

d) în raport cu elementele componente:

- norme complete
- norme incomplete (lipseşte fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme).

- normele penale incomplete sunt:
a) normele cadru
b) normele de trimitere
c) normele de referire

3.1. Normele penale cadru (în alb)

- sunt norme ce conţin o incriminare cadru, al cărei precept este formulat generic, urmând a se concretiza graţie prevederilor unui alt act normativ;

3.2. Normele de trimitere şi normele de referire

- distincţia se face în funcţie de elementul pe care norma îl împrumută;

- normele de trimitere sunt norme incomplete, care conţin taote elementele dispoziţiei, dar împrumută sancţiunea din cuprinsul altei norme;

- odată ce norma de trimitere şi-a luat sancţiunea dintr-o altă normă, eventualele modificări sau chiar abrogarea acesteia din urmă nu au niciun fel de consecinţe cu privire la norma de trimitere;

- normele de referire sunt acele norme care împrumută un element al dispoziţiei dintr-o altă normă, rămânând apoi legată de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s-a făcut referire atrage automat modificarea normei de referire;

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (II) – note de curs

Cap. 2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

1. Preliminarii

a) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
b) principiul caracterului personal al răspunderii penale
c) principiul individualizării (proporţionalităţii)
d) principiul minimei intervenţii
e) principiul umanismului

2. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

2.1. Consideraţii generale

- nicio faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru;
- legiuitorul are 2 obligaţii fundamentale;

a) să prevadă într-un text de lege faptele considerate infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex scripta);
b) să redacteze textul legal cu claritate (lex certa);

- judecătorul are 2 obligaţii;

a) interpretarea strictă a legii penale (interzicerea analogiei) (lex stricta);
b) interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia);

2.2. Lex scripta

- dreptul penal apare doar sub forma legilor organice;

- sunt excluse izvoarele nescrise;

- aceste limitări nu sunt absolute;

2.3. Lex certa

Norma de incriminare trebuie să îndeplinească o condiţie: să fie reflectată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau inacţiune intraă sub imperiul său.

2.4. Lex stricta

a) în dreptul penal, analogia este interzisă
b) normele dreptului penal sunt de strictă interpretare

Analogia în dreptul penal

- analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă;

- se consideră cu principiul legalităţii se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie;

- se admite totuşi că analogia nu poate fi în defavoarea inculpatului, ci în favoarea lui;

- totuşi, aplicarea analogiei în favoarea inculpatului este posibilă dacă sunt îndeplinite trei condiţii:
a) norma legală există să nu acopere ipoteza examinată;
b) lacuna în reglementare să nu fie intenţionată;
c) norma aplicabilă să nu fie una de excepţie.

- legi de excepţie: legate de graţiere şi amnistie

Interpretarea legii penale

- metode: gramaticală, istorică, logico-sistematică, teleologică

Interpretarea gramaticală este acea modalitate care îşi propune să stabilească semnificaţia normei penale pornind de la sensul termenilor utilizaţi de către legiuitori.

Interpretarea istorică => dreptul nu se poate detaşa de contextul social-politic în care a fost creat.

Interpretarea logico-sistematică => metoda care îşi propune să descifreze sensul unei norme legale pornind de la integrarea ei în logica generală a sistemului legal şi de la conexiunile sale cu alte norme.

Interpretarea teleologică => metoda de interpretare care îşi propune lămurirea înţelesului normei juridice pornind de la finalitatea acesteia.

2.5. Lex praevia

- aplicarea retroactivă a legii penale este interzisă

3. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

- nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o infracţiune comisă de o altă persoană

- nu se aplică instituţia răspunderii solidare din dreptul civil;

4. Principiul individualizării (proporţionalităţii)

- sancţiunile penale trebuie astfel să fie stabilite încât să reflecte gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului;

- 3 categorii ale individualizării:
a) individualizarea legală
b) individualizarea judiciară
c) individualizarea administrativă

Individualizarea legală – legiuitorul stabileşte pedepse legale pentru fiecare infracţiune în parte.

Individualizarea judiciară – determinarea sancţiunii concrete pe care infractorul trebuie să o execute.

Individualizarea administrativă – se realizează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii.

5) Principiul minimei intervenţii (principiul subsidiarităţii)

- implică restrângerea recurgerii la mijloacele penale de protecţie a valorilor sociale, atunci când imperativul apărării acestor valori poate fi realizat prin mijloace aparţinând dreptului:
a) civil
b) contravenţional
c) disciplinar

6) Principiul umanismului dreptului penal

- infractorul este şi rămâne o persoană umană;

- pedepsele corporale contravin acestui principiu

- pedeapsa cu moartea este complet abolită

F. Streteanu - Drept penal. Partea generală (I) – note de curs

Cap. 1. Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

1. Definiţie

Dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea unei infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei celor care le săvârşesc.

Def: Un ansamblu de norme juridice de drept public prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni precum şi condiţiile şi consecinţele angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte.

2. Funcţiile dreptului penal

Funcţia protectoare:

a) sunt protejate valorile sociale fundamentale ale vieţii în societate
b) este protejat individul infractor împotriva unor reacţii disproporţionate ale puterii de stat

- dreptul penal nu legitimează doar prerogativa statului de a pedepsi, ci are şi rolul de a stabili cadrul în care se poate exercita această prerogativă;

Funcţia educativă:

- se sedimentează în timp conştiinţa socială a importanţei valorilor sociale ocrotite;

3. Caracterele dreptului penal

a) caracterul de drept public
b) caracterul autonom
c) caracterul subsidiar
d) caracterul selectiv

3.1. Dreptul penal ca ramură de drept public

- valorile sociale ocrotite de dreptul penal sunt de drept public;

- raporturile de drept penal sunt între Stat şi o persoană particulară;

- doar Statul decide care faptă constituie infracţiune şi care sunt sancţiunile aplicabile;

- dreptul de a trage la răspundere penală o are tot Statul;

3.2. Dreptul penal ca ramură autonomă de drept

3.2.1. Autonomia normativă a dreptului penal

- dreptul penal creează el însuşi norme de conduită, fără a se limita la sancţionarea normelor impuse de alte ramuri de drept;

3.2.2. Autonomia conceptuală a dreptului penal

- conferă sens noţiunilor proprii

3.2.3. Autonomia procedurală a dreptului penal

- procesul penal se bucură de o independenţă completă în raport cu procedurile nepenale în care s-ar statua asupra aceloraşi fapte;

3.3. Caracterul subsidiar al dreptului penal

- dreptul penal nu este singura modalitate de protejare a valorilor sociale;

- însă, dreptul penal are misiunea de a reglementa aplecarea celor mai severe sancţiuni în cazul comiterii unor fapte prin care se adună atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale;

- caracterul subsidiar => dreptul penal intervine doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei valorilor sociale;

3.4. Caracterul selectiv al dreptului penal

- protecţia oferită de dreptul penal este una selectivă;

3 elemente:

a) dreptul penal protejează valoarea socială doar împotriva unor conduite specifice, susceptibile să o lezeze;
b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport cu cea a faptelor considerate ilicite în raport cu normele altor ramuri de drept;
c) acţiunile considerate reprobabile exclusiv d.p.d.v. moral sunt în în afara dreptului penal.

4. Structura dreptului penal

4.1. Dreptul penal general şi dreptul penal special

Dreptul penal general reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală.

Dreptul penal special defineşte elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni în parte, sancţiunile aplicabile acesteia precum şi eventualele derogări de la regulile dreptului penal general, incidente în cazul acesteia.

Dreptul penal al minorilor – grupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor.

Dreptul penitenciar (sau execuţional penal) – grupează atât norme aparţinând dreptului penal general cât şi norme de procedură penală.

Dreptul penal tehnic => norme menite să sancţîoneze anumite conduite prohibite în cadrul exercitării anumitor activităţi.

Dreptul penal al afacerilor

Dreptul penal social

Dreptul penal al mediului

4.2. Drept penal intern şi drept penal extern

Dreptul penal intern => totalitatea normelor juridice penale elaborate de către statul român pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului naţional

Dreptul penal internaţional => regulile care reglementează cooperarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală:

- extrădarea

- transmiterea procedurilor penale

- transferul persoanelor condamnate

- recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine

Dreptul internaţional penal => norme juridice prin care anumite fapte sunt incriminate ca infracţiuni în plan internaţional;

5. Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

5.1. Raporturile dreptului penal cu dreptul constituţional

Parametrii constituţionali de control asupra legislaţiei penale pot fi grupaţi în două mari categorii:

a) principiile constituţionale ale dreptului penal:

- principiul legalităţii pedepsei;

- interzicerea pedepsei cu moartea;

- retroactivitatea legii penale mai favorabile;

- limitări în materia extrădării sau expulzării;

- interdicţia confiscării averii licit dobândite;

- principiul legalităţii măsurii de siguranţă – confiscării speciale;

b) principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal

5.2. Raporturile dreptului penal cu dreptul contravenţional

- dificil de delimitat;

- diferenţa dintre ilicitul penal şi ilicitul contravenţional este doar una de ordin cantitativ, determinată de intensitatea sau gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite de norma penală;

- aceeaşi faptă nu poate constitui contravenţie şi infracţiune concomitent;

- amenda contravenţională nu trebuie să depăşească amenda penală;

- dreptul contravenţional trebuie să împrumute principiile fundamentale ale dreptului penal şi garanţiile procedurale care însoţesc aplicarea unei sancţiuni penale;

5.3. Raporturile dreptului penal cu dreptul procesual penal

- interdependenţă;

a) dreptul procesual penal apare ca un mijloc pentru aplicarea normelor de drept penal material
b) dreptul procesual penal apare ca un instrument de protecţie a cetăţeanului împotriva aplicării abuzive a dreptului penal
c) dreptul penal apără unele dintre garanţiile unui proces echitabil, prevăzând sancţiuni atunci când li se aduce atingere

ex:

- denunţarea calomnioasă
- arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă
- supunerea la rele tratamente
- represiunea nedreaptă

d) reglementarea unor instituţii care ţin atât de dreptul penal material cât şi de dreptul procesual penal;

ex:

- plângerea prealabilă
- împăcarea părţilor
- prescripţia

CfA: Leaders for Justice - Leadership Program Romania 2010

The Rule of Law Program

South East Europe of the Konrad-Adenauer- Stiftung announces the launching of the
first edition of its Leadership Program for Romanian Junior Jurists „Leaders for Justice 2010 – Lideri Pentru Justitie 2010”. The program aims at training 20 committed and upright young jurists to support them in becoming leaders in their field and promote integrity and the reform of the justice system among their peers. The program addresses law students in their last year of university studies, masters and PhD students, as well as young legal professionals in the first two years of practice.

The application process for the participants of the leadership program starts today, and we invite all interested young jurists to send their CV, letter of motivation and short essay on the topic „My First 90 days as Romanian Minister of Justice” by November 20, 2009 to leadership@kas.ro.

For more information on the application procedure, curricula of the training sessions and agenda please consult the attached document or visit our website at www.kas.de/leadership.

Vezi sursa.

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii (index)

Titlul integral: Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor

TITLUL I. Definirea si interzicerea unor practici comerciale incorecte


CAPITOLUL I. Dispozitii generale

Art. 1. – Scopul legii

Art. 2. – Definiţii: consumator, comerciant, produs, practici comerciale, deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor, cod de conduită, responsabil de cod, diligenţă profesională, invitaţie de a cumpăra, influenţă nejustificată, decizie de tranzacţionare, profesie reglementată, consumator mediu

Art. 3. – Aplicarea legii


CAPITOLUL II. Practici comerciale incorecte

Art. 4. – Definiţia practicii comerciale incorecte


SECTIUNEA 1. Practici comerciale inselatoare

Art. 5. – Acţiunea înşelătoare şi omisiunea înşelătoare

Art. 6. – Definiţia acţiunii înşelătoare

Art. 7. – Definiţia omisiunii înşelătoare


SECTIUNEA a 2-a. Practici comerciale agresive

Art. 8. – Definiţia practicii comerciale agresive

Art. 9. – Caracteristicile practicii comerciale agresive


CAPITOLUL III. Competenta, sesizare si control

SECTIUNEA 1. Competenta si sesizare

Art. 10. – Sesizare ANPC, acţiune în justiţie împotriva comercianţilor

SECTIUNEA a 2-a. Raspunderi si sanctiuni

Art. 12. – Ordinul conducătorului ANPC; decizia conducătorului unităţii din subordinea ANPC

Art. 13. – Măsuri

Art. 14. – Controlul responsabililor codurilor de conduită


TITLUL II - Modificarea unor acte normative privind protectia consumatorilor

TITLUL III - Dispozitii finale

Anexa 1: PRACTICI COMERCIALE considerate incorecte in orice situatie

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite - index tematic pe articole

Art. 1 – Enumerări de activităţi comerciale ilicite; documente de provenienţă

Art. 2 - Sancţiuni

Art. 3 - Infracţiuni

Art. 4 - Confiscări

Art. 5 – Infracţiunile organelor de control

Art. 6 – Completări la prezenta lege

Art. 7 – Răspunderea disciplinară

Art. 8 – Corp de control comercial la primării

Art. 9 - Abrogări

Lege nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent (index)

CAPITOLUL I. Dispozitii generale

Art. 1. - Subiectele prezentei legi; toate activităţile sunt permise, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale

Art. 2. – Înfiinţarea A.F.; membrii A.F.; reprezentarea A.F.

Art. 3. – Angajat propriu;

Art. 4. – Autorizaţia şi certificatul de înregistrare


CAPITOLUL II - Autorizarea. Procedura de autorizare. Anularea autorizatiei

Art. 5. – Condiţii pentru desfăşurarea activităţilor economice (P.F.A. şi A.F.)

Art. 6. – Documentaţie pentru emiterea autorizaţiei (P.F.A. şi A.F.)

Art. 7. – Dovedirea calificării pentru activitatea economică

Art. 8. – Autoritatea care eliberează autorizaţiile pentru P.F.A. sau A.F.

Art. 9. – Termenul de eliberare a autorizaţiei

Art. 10. – Elementele autorizaţiei

Art. 11. – Eliberarea autorizaţiei pentru cel care desfăşoară deja activitatea în U.E.

Art. 12. – Autorizaţia unică

Art. 13. – Anularea autorizaţiei

Art. 14. – Regimul valutar al cetăţenilor străini

Art. 15. – Controlul periodic



CAPITOLUL III. Procedura de inregistrare in registrul comertului

Art. 16. – Detalii tehnice

Art. 17. – Respectarea legislaţiei specifice


CAPITOLUL IV. Dispozitii finale

Art. 18. – Lista activităţilor economice care fac obiectul acestei legi

Art. 19. – Stabilirea autorităţii competente să ateste experienţa profesională în vederea practicării activităţilor independente în U.E.

Art. 20. – Atacarea deciziilor autorităţilor în contencios administrativ.

Art. 21. – Exercitarea de activităţi economice fără autorizaţie - contravenţie

Art. 22. – Autorizaţiile anterioare acestei legi nu se preschimbă

Art. 23. - Normele metodologice

Art. 24. – Intrarea în vigoare; abrogări

Lege nr. 130 din 20 iulie 1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în munca - index tematic pe articole

CAP. I. Măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în munca

ART. 1 - Înregistrarea contractelor individuale de muncă la inspectoratele teritoriale de muncă

ART. 2 – Carnetele de muncă (completare la ITM)

ART. 3 – Carnetele de muncă (completare la angajator)

ART. 4 – Carnetele de muncă ale cetăţenilor români care lucrează pentru angajatori străini în România

ART. 5 – Comisionul datorat de către angajatori la ITM pentru completarea/verificarea carnetelor de muncă

ART. 6 – Exercitarea controlului


CAP. II. Răspunderea juridică

ART. 7 – Nerespectarea prevederilor art. 1, 2, 3 şi 5 – contravenţie şi amendă

ART. 8 – Refuzul angajatorului de a permite accesul organelor de control – contravenţie şi amendă

ART. 9 – Inspectorii de muncă; achitarea contravenţiilor

ART. 10 – Stabilirea unui salariu sub nivelul salariului minim pe ţară – infracţiune şi închisoare; refuzul repetat de a permite accesul inspectorilor de muncă – infracţiune şi închisoare; răspunderea penală

ART. 11 – Sancţiunile de la art. 7, 8, 10

ART. 12 – Comisionul datorat ITM se asimilează creanţelor fiscale


CAP. III. Dispoziţii finale

ART. 13 – Utilizarea comisionului de către ITM

ART. 14 – Pot fi emise norme metodologice

ART. 15 - Abrogări

ART. 16 – Intrarea în vigoare

Subiecte Drept constitutional II – sesiunea de restanţe toamna 2009 (I)

1. Interimatul si vacanta functiei de Presedinte al Romaniei.

2. Atributiile constitutionale ale Guvernului.

3. Principiul independentei judecatorilor.

Chestionar pentru lucrările de control drept civil (II)

Tema: ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Arătaţi şi exemplificaţi care este deosebirea dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale; actele bilaterale şi contractele bilaterale.

Răspuns: Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează prin aceea că o parte a sa este dar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia).

Contractele sunt acte juridice biulaterale, adică presupune întotdeauna două părţi şi cel puţin două persoane. Contractul bilateral (contract sinalagmatic) este o convenţie prin care o parte îşi asumă o prestaţie în schimbul unei contraprestaţii a celeilalte părţi (art. 943 C.civ.). Acest tip de contract generează raporturi juridice sinalagmatice, în care fiecare parte a raportului e simultan creditor şi debitor (ex: contractul de vânzare-cumpărare).

2. Faceţi distincţie între capacitatea de a contracta şi discernământ.

Răspuns: Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Din prevederile art. 949 C. civ., rezultă că regula este capacitatea de a încheia acte juridice, iar excepţia, care întotdeauna trebuie să fie expres prevăzută de lege, este incapacitatea. Potrivit art. 950 C. civ. sunt incapabili de a contracta, adică de a încheia acte juridice, următorii: 1. Minorii; 2. Interzişii; …4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Rezultă din aceste dispoziţii că, practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu
şi, prin urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate.

Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu, care însă nu se poate confunda cu aceasta din urmă. Existenţa sau absenţa discernământului sunt stări de fapt care pot caracteriza o persoană fizică indiferent de vârsta acesteia, în timp ce capacitatea de exerciţiu este condiţionată de vârsta majoratului. În practică, poate avea consimţământ fără a avea capacitate de exerciţiu o persoane apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită de discernământ o persană majoră care are deplină capacitate de exerciţiu (suferind de alienaţie sau debilitate mintală, fără să fi fost pusă sub interdicţie).

3. Un minor în vârstă de 17 ani închiriază, pentru un an, locuinţa proprietate personală. După două luni de la încheierea contractului, chiriaşul – o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu – cere anularea contractului, pe motiv că la încheierea acestuia a lipsit încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Care este soluţia ce se impune şi cu ce motivare?

Răspuns: Instanţa va respinge cererea chiriaşului, pentru că minorul în vârstă de peste 14 ani se bucură de capacitate restrânsă de exerciţiu, în virtutea căreia poate încheia fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare o serie de acte juridice. Printre acestea se numără actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului, în măsura în care nu sunt lezionare. În această categorie intră şi închirierea locuinţei proprietate personală, care poate fi considerată drept act de administrare, dat fiind că perioada cuprinsă în contract este mai mică de 3 ani.

4. Art. 1645 C. civ. prevede că este nul contractul de rentă-viageră, încheiat “în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului.” Este aplicabilă această dispoziţie şi contractului de întreţinere?

Răspuns: Dispoziţia nu este aplicabilă automat contractului de întreţinere, pentru că acesta din urmă este un contract nenumit, adică nereglementat de niciun act normativ. Pentru contractul de întreţinere, în calitate de act juridic nenumit, se aplică dreptul comun, şi nu analogia cu regulile juridice care formează genul proxim de act numit. Totuşi, dacă părţile care semnează un astfel de contract o doresc, nu există niciun impediment în vederea adoptării unei astfel de clauze.

5. Care este regimul juridic al nulităţii absolute?

Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul juridic diferit. Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât şi una şi cealaltă desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al nulităţii presupune a se da răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este sau nu este prescriptibilă acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi confirmat sau validat într-un alt mod actul sancţionat cu nulitate?

a. Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (care justifică un interes legitim legat de constatarea nulităţii actului) precum şi de către instanţa de judecată ,din oficiu, atunci când, de exemplu, pe parcursul procesului privind executarea actului juridic, instanţa constată că există o cauză de nulitate absolută a acestuia.

b. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică oricât timp ar fi trecut de la încheierea actului juridic, deoarece acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Totuşi, se pot semnala cazuri în care această acţiune este prescriptibilă. Nulitatea absolută poate fi invocată, de regulă, oricând şi pe cale de excepţie, în ipoteza în care una dintre părţi ar cere executarea actului, iar cealaltă parte s-ar opune invocând nulitatea acestuia.

c. Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Spre deosebire de actele sancţionate cu nulitate relativă, cele sancţionate cu nulitate absolută nu pot fi, de regulă, confirmate. Prin excepţie, este admisă şi confirmarea unor astfel de acte. Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot semnala cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei cerinţe legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce căsătoria a fost deja încheiată.

6. Ce este confirmarea unui act juridic nul şi care sunt caracterele sale?

Confirmarea actului anulabil este o modalitate de remaniere aplicabilă doar actelor afectate de nulitate relativă, fiind în principiu inadmisibilă pentru actele lovite de nulitate absolută. Este un act juridic de formaţie unilaterală, deoarece emană de la persoana celui îndrituit să invoce cauza de nulitate relativă, nefiind necesară acceptarea sa de către celălalt contractant.

Fiind o operaţiune juridică, va trebui să respecte condiţiile de fond ale oricărui act juridic (art. 948 C.civ.) şi condiţiile de formă impuse de actul principal anulabil, datorită caracterului accesoriu al confirmării.

7. Cum se sancţionează nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic? Daţi un exemplu de excepţie de la această sancţiune.

Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă. Nerespectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic anulează însăşi existenţa acestuia. Există un singur exemplu, în care se admite echipolenţa formei, şi anume cel al donaţiilor, care pot să aibă loc respectând art. 813 C.civ. (donaţia de drept comun), dar şi fără o formă autentică (donaţia indirectă, donaţia simulată şi darul manual).

8. Producerea efectelor unui act cu executare succesivă este împiedicată de un caz de forţă majoră. Această împrejurare va determina nulitatea sau rezoluţiunea contractului?

Nici una, nici cealaltă. Despre nulitate nu poate fi vorba, dat fiind faptul că nulitatea este ataşată contractelor juridice invalide, iar forţa majoră nu invalidează actele juridice. Nici despre rezoluţiune nu este cazul, având în vedere că rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic ca urmare a neexecutării sale de către o parte. Această împrejurare poate determina o specie a rezoluţiunii, şi anume rezilierea, aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.

9. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre eroare şi dol?

Atât eroarea, cât şi dolul, sunt specii ale viciului de consimţământ, exprimând situaţia în care voinţa internă antrenantă într-un act juridic nu e liberă şi conştientă. Ambele sunt caracterizate prin lipsa concordanţei dintre percepţia realităţii şi realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru şi starea reală a acestuia.

Totuşi, în ciuda asemănărilor, există între eroare şi dol o linie de demarcaţie netă. Astfel, eroarea-viciu de consimţământ vizează substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat. Pe de altă parte, dolul este o formă de vinovăţie intenţionată, o fraudă la adresa intereselor particulare, realizată prin mijloace necinstite şi cu rea-credinţă.

Mai trebuie notat faptul că art. 960 C.civ., referitor la dol, ne vorbeşte despre elementul obiectiv al acestui viciu de consimţământ (“mijloace viclene” şi “maşinaţiuni”), întrebuinţat de una dintre părţi în contra celeilalte. Ne întrebăm dacă nu cumva şi eroarea, vizând substanţa obiectului convenţiei sau persoana cu care s-a contractat, nu apelează la aceleaşi “mijloace viclene” şi “maşinaţiuni” pentru a denatura voinţa celeilalte părţi?

Autonomia locală (referat)

Conceptul de autonomie locală este consacrat în Legea nr. 215/2001, art. 3, alin. (1), care stabileşte de lege lata: “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Pandantul acestui acestui concept, fără de care autonomia legală n-ar fi decât o sintagmă fără acoperire, este principiul descentralizării administrative, consacrat în detaliu de Lega cadru a descentralizării nr. 195/2006, care a abrogat fosta Lege cadru a descentralizării nr. 339/2004. Descentralizarea conduce în practică la autonomia, şi reciproc autonomia ar fi de neconceput în absenţa unui vector descentralizator.

Pe fundalul conferit de Uniunea Europeană, art. 3 al Cartei europene pentru autonomie locală prevede că “Prin autonomie locală se înţeleg dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective, o parte importantă din treburile publice.” Este adevărat că, aşa cum menţionează Rodica Narcisa Petrescu, “legiuitorul român a dat un înţeles chiar mai larg acestui concept, în sensul că se precizează dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona treburile publice” , şi nu doar o parte a lor, însă nu trebuie uitat că autonomia locală nu este şi nu poate fi absolută, oricât de lărgit ar fi conţinutul ei.

Exercitarea autonomiei locale în practică este făcută de către aleşii locali (consilii locale şi primari, consilii judeţene şi preşedinţii acestora), iar criteriul implementării ei este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Astfel, cei care exercită autonomia locală sunt întotdeauna cetăţenii familiarizaţi cu unitatea administrativ-teritorială din care provin şi pecare o reprezintă, membri ai colectivităţii locale.

Dimensiunile pe care se axează autonomia locală sunt cele trei evidenţiate de doctrină: organizatorică, funcţională şi gestionară. La nivel organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către colectivitatea locală cu drept de vot. La nivel funcţional, autorităţile administraţiei publice pot rezolva toate problemele de interes local, competenţele lor fiind limitate doar de competenţele altor autorităţi publice. La nivel financiar, unităţile administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii, potrivit principiului asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate.

Una din expresiile autonomiei locale este constituită de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, constituite în vederea realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes local sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Tot ca aplicaţie a conceptului de autonomie locală notăm raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii pe de o parte, şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean pe de altă parte. Practic, vorbim despre joncţiunea principiului descentralizării, reprezentat de primele entităţi, cu cel al deconcentrării, reprezentat de ultimele. Dacă autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean ar exercita controlul ierarhic asupra aleşilor locali, autonomia locală s-ar vedea serios îngrădită, deşi nu cu totul desfiinţată. Legiuitorul a găsit o soluţie subtilă, evitând acest conflict, prin menţionarea inexistenţei raporturilor de subordonare şi instituirea principiilor autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Pe de altă parte, dacă autorităţile deconcentrate nu ar fi putut exercita tutela administrativă asupra aleşilor locali, ideea de colaborare ar fi avut la rândul ei de suferit.

O altă aplicatie a autonomiei locale este dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a coopera şi de a se asocia cu unităţi administrativ-teritoriale din străinatate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz. Avem în vedere în acest caz atât înţelegerile de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din ţările vecine, cât şi cooperarea cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate (înfrăţirea) şi aderarea la o asociaţie internaţională a unităţilor administrativ-teritoriale din străinătate. Practic, toate structurile de asociere, bazate pe logica proximităţii şi a coexistenţei intereselor comune, fie pe alte afinităţi, au în comun voinţa colectivităţilor locale de ameliorare a condiţiei lor şi sunt rodul unei cunoaşteri a circumstanţelor pe care puterea centrală nu o poate obţine deloc, sau cu greu.

În cele din urmă, un alt aspect care concretizează conceptul de autonomie locală este dreptul consiliilor locale de a implica unitatea administrativ-teritorială în iniţiative de prestare a serviciilor publice şi de utilitate publică, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.

Chestionar pentru lucrările de control drept civil (I)

Tema: STAREA CIVILĂ


1. Precizaţi şi exemplificaţi ce se înţelege prin acte juridice de stare civilă şi acte de stare civilă.

Răspuns: Actele juridice de stare civilă sunt sunt manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice care au ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Actele de stare civilă sunt înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă.

2. Cu ocazia încheierii unei căsătorii, ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie, deşi a luat consimţământul soţilor. La o lună după încheierea căsătoriei, soţia introduce o acţiune în nulitatea acesteia, pe motiv că nu a fost întocmit actul de căsătorie. Care trebuie să fie soluţia instanţei şi cu ce motivare? Cum se poate înlătura această neregularitate?

Răspuns: Trebuie ţinut cont de faptul că încheierea valabilă a unui act juridic de stare civilă nu este condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. În plus, acţiunea în nulitate ar trebui să sancţioneze nulitatea absolută, adică încălcarea unui interes genral sau public, prevăzut de norma juridică şi nesocotit prin încheierea operaţiunii juridice, lucru de care în mod evident nu poate fi vorba în speţă.

Aşadar, instanţa nu poate admite anularea căsătoriei pe motivul neîntocmirii actului de stare civilă corespunzător, pentru că art. 53 din Legea nr. 119/1996 admite întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Consimţământul soţilor fiind luat, se va proceda la întocmirea ulterioară a certificatului de căsătorie, după ce se depune o cerere la autoritatea administraţiei publice competente.

3. În certificatul de naştere al unui copil, numele tatălui este greşit consemnat. Tatăl se adresează instanţei cu o acţiune în rectificare. Care va fi soluţia instanţei?

Răspuns: Procedura judiciară nu-şi găseşte aplicarea atunci când este vorba despre certificate de stare civilă şi nu despre acte de stare civilă. Instanţa nu poate da curs unei asemenea acţiuni, competenţa în materia certificatelor de stare civilă revenind exclusiv autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în materie de stare civilă.

4. Care copii au statut de copii din afara căsătoriei?

Răspuns: Dat fiind faptul că situaţia copilului din căsătorie este aceea în care mama este căsătorită la data naşterii, sau cel puţin la data concepţiei lui, iar tatăl nu se împotriveşte prezumţiei de paternitate, deducem că sunt în afara căsătoriei toate persoanele aflate în alte ipostaze. Astfel, mama declară că este necăsătorită, ea va transmite copilului său statutul de copil aflat în afara căsătoriei. Dacă o hotărâre judecătorească admite acţiunea tatălui în tăgada paternităţii, copilul pierde statutul de copil din căsătorie, avut anterior, şi devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia nestabilită faţă de tată.

5. În actul de naştere al unui copil, rubrica privitoare la numele tatălui este completată prin consemnarea numelui concubinului mamei. Aceasta deoarece soţii erau despărţiţi în fapt de trei ani, iar soţia convieţuia notoriu în concubinaj. Precizaţi, motivat, dacă este valabilă această înregistrare şi dacă nu este atunci arătaţi pe ce cale se va înlătura.

Răspuns: Această înregistrare este deplin valabilă, în virtutea art. 57, al. 1, C. fam.: “Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său...” Astfel, chiar dacă soţul mamei se bucură de prezumţia de paternitate (exprimată în art. 53, al. 1, C. fam: “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”), concubinul poate face recunoaşterea paternităţii concomitent cu declararea naşterii, datele sale fiind înscrise în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte (art. 17, al. 2, din Legea nr. 119/1996).

6. Cum se va stabili numele unui copil, în cazul în care acesta este găsit şi apoi recunoscut – mai întâi de către mamă şi apoi de către tată?

Răspuns: Într-o primă etapă, copilul găsit (sau abandonat) se găseşte fie în situaţia de a avea numele trecut în certificatul medical constatator al naşterii, caz în care va fi înregistrat cu acest nume, fie nu poate fi cunoscut, caz în care numele său fiind atribuit, prin dispoziţie, de primarul localităţii în a cărei rază a fost găsit copilul şi unde se înregistrează naşterea (art. 24 din Legea nr. 119/1996, art. 34 din Metodologie şi art. 2, al. 3, din O.G. nr. 41/2003). Legea nu prevede limitări cu privire la alegerea numelui în această din urmă situaţie.

Ulterior, atunci când se stabileşte filiaţia maternă, copilul va purta numele mamei, conform dispoziţiei din art. 64 al. 1 C. fam.: “Copilul dinafara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.”

În cele din urmă, atunci când şi tatăl recunoaşte copilul, se aplică prevederea din art. 64, al. 2, C. fam.: atunci când “filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă.” Aici există mai multe posibilităţi: fie tatăl şi mama au acelaşi nume, caz în care nicio schimbare nu mai intervine în numele copilului; fie tatăl şi mama au nume diferite, caz în care numele copilului se stabileşte de către instanţa de judecată, care va decide în funcţie de interesele copilului.

7. Ce se înţelege prin modificarea actelor de stare civilă.

Răspuns: Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 195, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Aşadar, modificarea actelor de stare civilă este rezultatul unor acţiuni de stare civilă, care au ca obiect un element al stării civile, şi au loc numai atunci când se modifică starea civilă.

8. Care este efectul posesiei de stat?

Răspuns: Posesia de stat sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.

9. Din eroare, se constată fizic moartea unei persoane care se află, în realitate, în străinătate. La întoarcerea în ţară, această persoană doreşte să-şi clarifice situaţia. Care va fi mijlocul juridic de care va putea să se folosească?

Răspuns: Persoana aflată în această situaţie poate intenta o acţiune în anularea actului de deces.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XVI)

1. Care sunt căile extraordinare de atac ?

Căile de atac extraordinare sunt terţa opoziţie (sau constatarea în anulare a terţilor) şi revizuirea.

Terţa opoziţie este posibilitatea atacării hotărârilor CJE şi ale Tribunalului de către statele membre, instituţiile comunitare şi persoanele fizice sau juridice, în cazul când aceştia, deşi nu au luat parte la procesul respectiv, hotărârile le afectează drepturile.

Revizuirea este posibilitatea solicitării reluării unei proceduri contencioase în cazul în care devine cunoscută o împrejurare de o importanţă decisivă, împrejurare care înainte de căderea soluţiei, mai bine zis anterior pronunţării hotărârii nu a fost cunoscută nici de CJE şi nici de petent.

2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?

Procedura comunitară reglementează două căi de atac “sui generis”, denumite plângere şi opoziţie.

Opoziţia se face sub forma unei cereri de chemare în judecată care trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de codul de procedură pentru asemenea cereri şi prin care trebuie să se solicite anularea hotărârii şi pronunţarea asupra pretenţiilor proprii. Prin opoziţie se atacă hotărârile pronunţate în lipsă.

Prin plângere este atacată o hotărâre în care Curtea a omis să hotărască asupra unui capăt de cerere sau asupra cheltuielilor.

3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?

Procedura recursului poate avea următoarele finalităţi:
a) recurentul retrage recursul;
b) Curtea respinge recursul pentru inadmisibilitate clară sau netemeinicie vădită, printr-o încheiere;
c) Curtea respinge recursul prin decizie;
d) CJE casează sentinţa primei instanţe, după care poate să decidă singur dacă starea de fapt este suficient de bine conturată, sau trimite înapoi la Tribunal în vederea rejudecării.

4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?

În dreptul comunitar există derogări multiple de la principiul “partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile”. În general, partea care pierde suportă numai în acele cazuri cheltuielile când partea adversă a depus o cerere în acest sens, prin cererea de chemare în judecată. Altfel, dacă CJE trebuie să decidă din oficiu, va decide ca fiecare dintre părţi să suporte cheltuielile proprii.

Pe de altă parte, dacă cineva consideră că este îndreptăţit ca să pretindă unei alte persoane să facă, să nu facă sau să se abţină de la un anumit comportament, şi constată că acea persoană nu este dispusă să-i recunoască aceste prerogative, va trebui să o acţioneze în judecată pentru a obţine o hotărâre judecătorească care nu mai poate fi contestată.

5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?

Obţinerea unei hotărâri favorabile, în sine, nu înseamnă întotdeauna atingerea scopului, deoarece partea adversă care a căzut în pretenţiile sale poate să persiste în comportamentul său şi poate refuza respectarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârile CJE au forţă executorie, deci au calitatea de “titlu executoriu”, iar executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc.

Executarea silită comunitară care în principiu ar putea urma oricărei hotărâri, are însă anumite limite în funcţie de natura litigiului tranşat, de obligaţiile stabilite prin hotărâre, respectiv în funcţie de persoana celui care urmează să fie “executat”. Astfel sunt executorii acele hotărâri care stabilesc o obligaţie de plată sau o bligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii, dacă acesta este o persoană fizică sau juridică de drept privat. În principiu însă statele membre nu pot fi executate silit.

6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?

Procedura în faţa Curţii se termina de obicei cu adoptarea unei hotărâri judecătoreşti. În mod excepţional însă, într-o serie de litigii, mai ales în cazul acţiunilor directe, litigiile se pot termina chiar înainte de adoptarea unei hotărâri în privinţa fondului cauzei. Astfel de modalităţi de tranşare a litigiilor sunt: “soluţionarea extrajudiciară” (tranzacţia) şi “retragerea acţiunii” de către una din părţi.

Prin retragerea acţiunii sau retragerea cererii de chemare în judecată, litigiul este tranşat în mod unilateral de către reclamant. În cazul în care părţile aflate în litigiu se înţeleg în timpul procesului cu privire la punctele litigioase existente între ei, şi în faţa CJE declară că renunţă la pretenţiile lor, această tranzacţie (rezolvare extrajudiciară) are valoare de hotărâre judecătorească.

7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?

Adoptarea deciziei în cadrul CJE este strict opera judecătorilor, care deliberează fără beneficiul serviciilor translatorilor, tocmai pentru a prezerva cerinţa de păstrare a secretului deliberării.

8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?

Hotărârea este compusă din antetul, practicaua (motivarea hotărârii) şi dispoziţia. La sfârşit, urmează semnăturile membrilor completului şi data pronunţării.

Antetul cuprinde următoarele:
a) constatarea că hotărârea a fost adoptată de CJE sau de un anumit complet al CJE
b) ziua pronunţării
c) numele preşedintelui şi membrilor completului
d) numele avocatului general
e) numele grefierului-şef
f) numele sau denumirea părţilor
g) numele avocaţilor sau ale reprezentanţilor (mandatarilor).

Motivarea hotărârii cuprinde date privind derularea procesului, cum ar fi: data desfăşurării procedurii orale, administrării probelor, ziua citirii concluziilor finale. Acestea sunt introduse cu prezentarea succintă a stării de fapt şi se termină cu temeiurile în drept ale hotărârii.

Dispoziţia închide hotărârea, urmând după motive şi în cazul acţiunilor directe este introdusă prin dictonul “declară şi decide” iar în cazul acţiunilor preliminare “recunoaşte pentru drept” sau “recunoaşte ca îndreptăţită”.

9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?

Problematica reglementării limbilor oficiale a fost lăsată de dreptul comunitar originar în sarcina dreptului secundar. Potrivit prevederilor Statutului CJE, limbile procesuale sunt: daneza, germana, engleza, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza, spaniola, finlandeza, suedeza, maghiara, letona, estona, lituaniana, ceha, slovena, slovaca, poloneza, malteza, româna şi bulgara. Aşadar, în mod teoretic toate limbile oficiale ale Comunităţilor (inclusiv irlandeza sau galeza) pot fi limbi oficiale. Însă, cu excepţia câtorva cauze, formate ca urmare a conexării mai multor dosare, când se admite folosirea tuturor limbilor procesuale, regula este că trebuie aleasă o singură limbă oficială.

În cazul persoanelor fizice sau juridice şi al statelor membre, pornind de la considerentul că aceştia necesită o protecţie faţă de limbi străine ca să nu li se îngreuneze situaţia în cazul proceselor contra organelor comunitare, s-a acceptat ca aceştia să se poată folosi de propria limbă pe cât este posibil. În contrapartidă, organele comunitare nu-şi pot revendica o limbă procesuală proprie.

În desemnarea limbii procedurale se respectă următoarele reguli:
a) la acţiunile directe, limba procesuală va deveni limba în care a fost redactată cererea de chemare în judecată;
b) în cazul unor acţiuni îndreptate împotriva unei persoane fizice sau juridice, cetăţean sau naţional al unui stat membru, se va folosi limba oficială a acestui stat;
c) în cazul acţiunilor în constatarea încălcării tratatelor, limba procesuală va fi limba statului membru chemat în judecată;
d) în cazul acţiunilor preliminare, limba procesuală va fi limba instanţei naţionale care a formulat întrebarea;
e) în cazul exercitării căilor de atac, limba procesuală va fi cea folosită de Tribunalul în primă instanţă;
f) în cazul acţiunii prin care se cere ajutor la suportarea cheltuielilor judiciare, limba procesuală va fi cea a acţiunii principale “cauzatoare de cheltuieli”.

10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

Cererea de chemare în judecată este modalitatea de introducere la CJE a oricărui fel de acţiune directă. Cererea este actul de investire a instanţei. Elementele constitutive ale cererii sunt:
a) numele şi domiciliul reclamantului;
b) poziţia locer care semnează;
c) arătarea pârâtului;
d) obiectul litigiului;
e) arătarea motivelor şi cererile.

Practic, cererea de chemare în judecată trebuie să aibă trei elemente principale: cererile, obiectul litigiului şi motivele acţiunii.

Cererile sau concluziile reclamantului limitează pretenţiile reclamantului şi puterea judecătorilor, care de regulă nu se pot întinde peste limitele fixate de cerere şi nu au voie să se pronunţe ultra petita. Cererile trebuie formulate neechivoc.

Obiectul cererii de chemare în judecată este scopul, ţelul acţiunii introduse. S-a remarcat că trebuie să fie suficient de precis pentru ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în această privinţă şi Curtea să înţeleagă scopul pretenţiilor reclamantului.

Motivele acţiunii sunt totalitatea afirmaţiilor de fapt şi punctelor de vedere juridice prezentate de reclamant în sprijinul cererii sale, adică argumentele de fapt şi de drept.

Procedura scrisă cuprinde şi depunerea întâmpinărilor, replicilor şi contrareplicilor ce se declanşează odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. La rândul ei, aceasta trebuie să conţină: numele şi prenumele pârâtului, argumentele invocate în fapt şi în drept, concluziile pârâtului şi probele propuse.

Întâmpinarea este prima posibilitate de apărare scrisă a pârâtului, care pe această cale contrazice cele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Pârâtul este liber să aducă toate argumentele împotriva admisibilităţii cererii. Fiecare tip de acţiune necesită o apărare pe măsură, specială.

Cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea pot fi completate printr-o replică a reclamantului şi printr-o contrareplică (duplică) a pârâtului.

intimat

Parte intr-un proces care se afla in situatia unui parat in caz de recurs sau in alta cale de atac. Persoana impotriva careia se declara recursul.

In procesul penal, in calitate de intimat poate sa apara inculpatul sau partea responsabila civilmente.

In materie civila, in cadrul procesului civil si in functie de fazele desfasurarii acestuia, de asemenea, partile poarta denumiri diferite:
- apelant si intimat in apel,
- recurent si intimat in recurs,
- contestatar si intimat in contestatia in anulare,
- revizuient si intimat in revizuire,
- creditor si debitor in faza executarii silite.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XV)

1. Prin ce se deosebeşte CJE de Tribunalul de Primă Instanţă ?

Caracteristice specifice ale Tribunalului de Primă Instanţă, prin care acest organism jurisdicţional se deosebeşte de Curtea de Justiţie Europeană, sunt următoarele:
a) în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători;
b) are competenţa de a judeca acţiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în faţa CJE;
c) hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa CJE;
d) judecă în complete formate din 3 şi 5 judecători;
e) recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte doar problemele de drept, fără însă a reanaliza problemele privind starea de fapt;
f) judecă recursurile exercitate împotriva hotărârilor adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice şi va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele jurisdicţionale.

2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă ?

Curtea de Primă Instanţă sau Tribunalul este o instanţă cu un grad de jurisdicţie inferior CJE. Competenţle sale sunt:
a) acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice;
b) recursurile în carenţă promovate de persoane fizice sau juridice;
c) acţiunile în despăgubire promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în răspunderea extracontractuală a Comunităţilor;
d) acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii înserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele Comunităţii;
e) acţiunile exercitate în domeniul mărcilor şi standardelor comunitare;
f) acţiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei;
g) acţiunile introduse de statele mmebre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de execuţie;
h) acţiunile preliminare în anumite domenii specificate determinate de statut, unde coerenţa şi unitatea dreptului comunitar nu sunt periclitate;
i) recursurile formulate împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice.

3. Cine este grefierul-şef ?

Grefierul-şef este numit de către membrii CJE (judecători şi avocaţi generali), pe o durată de 6 ani, cu posibilitate de realegere. În absenţa unor reglementări clare, se presupune, şi practica confirmă acest lucru, că aceştia trebuie să aibă studii juridice şi cunoştinţe vaste de drept comunitar.

Grefierul-şef exercită două funcţii de natură diferită: pe de o parte are funcţii jurisdicţionale sau de ajutor în înfăptuirea actului jurisdicţional, pe de altă parte este şeful administraţiei în sens restrâns.

4. Cum se formează completele de judecată ?

În ceea ce priveşte completele de judecată potrivit art. 221 (165) din Tratatul Comunităţii Europene, regula de bază era că instanţa judecă în plen. Cu excepţie de la această regulă, se prevede că pot fi formate Camere cu trei, cinci sau şapte judecători care sunt chemate să efectueze diferite activităţi pregătitoare ale procesului, sau care judecă anumite cazuri special prevăzute. Sentinţele pronunţate de judecătorii întruniţi în complete, au aceeaşi valoare juridică, ca şi hotărârile adoptate în plen.

Astfel s-a format în practică aşa-numitul “mic plen” format de obicei din 7 sau 9 judecători în funcţie de importanţa şi dificultatea cazului a cărui soluţionare se cere. Modificările Tratatului de la Nisa au dus la abolirea absolutismului plenului. Acesta continuă să judece în situaţia în care judecătorii ajung la concluzia că o anumită cauză are o importanţă deosebită. În rest, completele de judecată sunt formate din câte 3 sau 5 judecători.

5. Cine sunt avocaţii generali ?

În componenţa Curţii de Justiţie Europene, pe lângă judecători intră şi 8 avocaţi generali. Cinci dintre avocaţii generali sunt numiţi de 5 state membre mari, adică de Germania, Franţa, Anglia, Spania şi Italia, urmând ca restul să fie numiţi prin rotaţie de celelalte state membre mici.

Tratatul de la Lisabona preconizează majorarea numărului de avocaţi generali la 11. În acest caz, Polonia va avea şi ea un avocat general permanent, şi nu va mai participa la sistemul de rotaţie, iar sistemul existent va funcţiona prin rotaţia a cinci avocaţi generali, în loc de trei.

Toate condiţiile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul avocaţilor generali, care au şi ei un mandat de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc reîmprospătarea rândurilor acestora, jumătate dintre avocaţii generali fiind înlocuiţi. De asemenea, sunt permise realegerile.

Avocaţii generali se asemănă cu instituţia procurorului din România, atât doar că avocatul general nu acţionează în interesul comunităţii, ci în interesul dreptului comunitar.

6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJE ?

Judecătorii sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 12 sau 13 dintre judecători.

Judecătorii pot fi aleşi de fiecare guvern din rândul personalităţilor care oferă garanţia unei independenţe şi obiectivităţii în luarea deciziilor şi în statele lor de provenienţă îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de judecător ori sunt jurişti de o capacitate excepţională recunoscută.

Nu este stabilită modalitatea internă de alegere a judecătorului, aceasta fiind rezolvată în mod specific de fiecare stat membru, cu respectarea condiţiilor. Mai trebuie spus că, teoretic, nu are importanţă nici naţionalitatea şi nici cetăţenia judecătorului propus, acesta putând veni teoretic dintr-un alt stat membru sau chiar dintr-un stat terţ. În practică însă nu au fost exemple în acest sens.

7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ?

Ca drepturi, judecătorii CJE beneficiază pe timpul exercitării mandatului de imunitate de jurisdicţie faţă de toate jurisdicţiile naţionale, precum şi de inamovibilitate, neputând fi decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului.

Obligaţiile ar fi: rezidenţa obligatorie în Luxemburg (unde este sediul Curţii?), depunerea jurământului înaintea începerii activităţii în faţa plenului, neocuparea pe timpul mandatului de funcţii politice sau alte activităţi profesionale.

8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJE ?

Principiile de funcţionare ale Curţii de Justiţie Europeană sunt:
a) Principiul împuternicirii speciale limitate.
b) Principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului comunitar în toate statele membre.
c) Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate.
d) Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelaţie cu scopurile şi obiectivele de integrare stabilite.
e) Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, dar cu respectul principiul puterilor implicite.
f) Principiul dreptului comparat sau cerinţa respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre şi sistemelor de drept europene.

Subiecte Drept administrativ – sesiunea de restanţe toamna 2009 (II)

1. Precizaţi hotărârile consiliului local care se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, potrivit Legii 215/2001, republicată.

2. Din ce bunuri este alcătuit domeniul public al judeţelor?

3. Ce ştiţi despre actele emise de prefect?

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XIV)

1. Din cine este compus ECOSOC ?

Comitetul Economic şi Social, ca “reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene”, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, mai ales ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comercianţilor, meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor interesului general.

2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ?

Comitetul Economic şi Social funcţionează în secţii specializate:
a) Secţia agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului (NAT)
b) Secţia pentru uniunea economică şi monetară, respectiv coeziune economică şi socială (ECO)
c) Secţia ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, cetăţeni (SOC)
d) Secţia relaţii externe (REX)
e) Secţia piaţa comună, producţie şi consum (INT)
f) Secţia transport, energie, infrastructură, informatică (TEN)

3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ?

Componenţa Comitetului Regiunilor nu poate depăşi 350 de membri (222 de membri ajutaţi de 222 de supleanţi până în 01.05.2004), reprezentanţi aleşi ai comunităţilor regionale şi locale. Membrii aleg dintre ei un preşedinte şi un prezidiu pe o perioadă de 2 ani. Există 4 facţiuni: Partidul Popular, Partidul Socialist, Liberalii şi Alianţa pentru Europa.

4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ?

Comitetul Regiunilor are atribuţii similare cu cele ale Comitetului Economic şi Social în problemele specifice cu care se ocupă.

5. Care sunt organele BEI ?

Organele Băncii Europene de Investiţii sunt:
a) Consiliul guvernatorilor (compus din cei 27 de miniştri ai finanţelor din statele membre, care lansează directivele generale de creditare şi stabileşte politica băncii, respectiv autorizează activităţile extracomunitare ale băncii).
b) Consiliul de administraţie (compus din 27 de membri ordinari şi 13 membri supleanţi din care câte unul este numit de Comisie, iar ceilalţi de statele membre).
c) Directoratul (compus dintr-un preşedinte şi 6 vicepreşedinţi numiţi pentru 6 ani de Consiliul guvernatorilor şi se ocupă de problemele curente ale băncii).
d) Comitetul de control (asigură controlul intern al conducerii evidenţelor contabile).

6. Care sunt atribuţiile BCE ?

Atribuţiile Băncii Centrale Europene sunt:
a) stabilirea şi conducerea politicii monetare a BCE;
b) executarea şi realizarea afacerilor în domeniul devizelor;
c) administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor şi menţinerea acestora;
d) promovarea funcţionării optime a sistemelor de plăţi şi de decontare;
e) competenţă exclusivă în aprobarea emisiunii monetare în întreaga Comunitate;
f) asigurarea stabilităţii preţurilor prin controlul emisiunii cantităţii monetare şi evaluarea perspectivelor în domeniul preţurilor şi a riscurilor pe baza unei palete largi de indicatori;
g) procurarea datelor statistice necesare funcţionării băncii;
h) monitorizarea progreselor din sistemul bancar.

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (XIII)

1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ?

Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt următoarele:
a) examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control;
b) prezintă Parlamentului şi Consiliului o declaraţie care atestă fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor subiacente, care este publicată în JOUE;
c) examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară, semnalând orice iregularitate;
d) întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar; acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de răspunsuri formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii;
e) poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii;
f) avizează regulamentele financiare legate de executarea bugetului comunitar, care sunt adoptate de Consiliul UE.

2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ?

Cei 27 de membri ai Curţii de Conturi sunt trimişi ai câte unui stat al Uniunii Europene. Sunt persoane care fac, sau au făcut parte din instituţiile de control financiar extern din ţările lor sau care au o calificare specială pentru această funcţie şi care oferă toate garanţiile de independenţă.