luni, 31 august 2009

acţiunea petitorie

este acţiunea civilă prin care este apărat dreptul de proprietate ori alt drept real asupra unui imobil; acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie

Read more...

acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic

este acel mijloc procedural de valorificare a dreptului de a cere în justitie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate absolută, acţiune ce poate fi intentată de oricare din părţi, de către procuror şi de către orice persoană interesată, oricând fiind imprescriptibilă

Read more...

duminică, 30 august 2009

Guy Isaac, Marc Blanquet - Drept comunitar general (a doua parte)

A doua parte. Sistemul juridic al Comunităţilor Europene

Se numeşte ordine juridică un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice posedând propriile surse, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze precum şi să le constate şi să sancţioneze, dacă este nevoie, violările.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor a afirmat că dreptul comunitar constituie : « o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre ». Avem deci o ordine juridică cu toate componentele sale, autonomă faţă de ordinea juridică internatională şi cu un grad înalt de centralizare a creării şi aplicării normelor, care se apropie de ordinea internă.

Tratatul CEE, deşi concluzionat sub forma unui acord internaţional, nu constituie mai puţin carta constituţională a unei Comunităţi de drept. Tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică în profitul căreia statele şi-au limitat, în domenii din ce în ce mai întinse, drepturile suverane şi ale căror subiecţi sunt nu doar statele membre, ci şi cetăţenii lor. Caracteristica esenţială a ordinii comunitare astfel constituite este îndeosebi primatul său în raport cu drepturile statelor membre.

Capitolul 1. Sursele dreptului comunitar

Nucleul central, şi cantitativ preponderent, este reprezentat prin ceea ce se numeşte dreptul comunitar în sens restrâns : tratatele institutive (sursa primară), precum şi regulile conţinute în actele adoptate de instituţii în aplicarea acestor tratate (sursele derivate).

În sens larg, constituie dreptul comunitar ansamblul regulilor de drept aplicabil în ordinea juridică comunitară, chiar şi nescrise, precum şi principiile generale ale dreptului sau ale jurisprudenţei Curţii, la care se adaugă dreptul izvorât din relaţiile exterioare ale Comunităţilor sau dreptul complementar izvorât din actele convenţionale adoptate de statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Secţiunea 1. Tratatele comunitare

1) Multiplicitatea tratatelor

I. Inventarul tratatelor comunitare.

A. Tratatele originare

Pentru CECA, principalul instrument este Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951.

Pentru CEE şi CEEA, este vorba despre cele două Tratate de la Roma, din 25 martie 1957.

B. Tratatele şi actele modificatoare

Un recensământ exhaustiv ar fi greu de făcut.

C. Cele patru tratate « compozite »

Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga în 17 şi 28 februarie 1987.
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 7 februarie 1992.
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 2 octombrie 1997.
Tratatul de la Nisa.

II. Autonomia tratatelor comunitare

Tratatul de la Bruxelles din 1965, numit de « fuziune a executivelor », nu a unificat decât instituţiile celor trei Comunităţi. În absenţa unei « unificări a tratatelor », tratatele comunitare constituie trei grupuri de angajamente independente unele de altele.

Această independenţă a tratatelor este azi temperată de voinţa Curţii de Justiţie de a face să prevaleze o mai mare armonizare interpretând dispoziţiile celor trei tratate fiecare în lumina celorlalte.

2) Conţinutul tratatelor

Structura celor trei tratate comunitare este sensibil identică şi se ordonează în jurul a patru categorii de clauze.

I. Preambulul şi dispoziţiile introductive

Scopurile ultime, etice şi politice, care îi animau pe şefii statelor fondatoare, apar în termeni similari la începutul şi la sfârşitul preambulurilor. Scopurile socio-economice proprii fiecăreia dintre Comunităţi sunt enunţate în alte pasaje ale preambulurilor şi reluate în mod mai concis în articolele introductive ale tratatelor.

II. Clauzele instituţionale

Sunt cele care instaurează « sistemul instituţional » al Comunităţilor, în sens larg. Este considerat, material vorbind, « constituţia » Comunităţilor.

III. Clauzele materiale

Constituind, cantitativ, cea mai mare parte a tratatelor, este vorba despre dispoziţii care definesc regimul economic şi social instituit de acestea.

IV. Clauzele finale

Privesc modalităţile de angajare a părţilor, precum şi intrarea în vigoare şi reviziuirea lor.

3) Autoritatea tratatelor

I. Preeminenţa tratatelor

Regulile tratatelor se situează în vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare. Ele prevalează în raport cu ansamblul celorlalte surse ale dreptului comunitar, fără excepţie, pentru care sunt fundamentul, cadrul şi limitele.

Tratatele comunitare sunt mai importante şi în raport cu celelalte tratate încheiate între statele membre, care rămân în vigoare numai dacă sunt compatibile cu acestea.

Tratatele comunitare au preeminenţă în raport cu tratatele care ar fi încheiate de statele membre cu state terţe posterior intrării lor în vigoare. Este instituit chiar un control preventiv sistematic cu comunicarea obligatorie a tuturor proiectelor de acorduri sau de convenţii cu un stat terţ sau organizaţie internaţională. Totuşi, tratatele comunitare cedează în faţa tratatelor încheiate de statele membre cu state terţe anterior intrării lor în vigoare. Astfel, statele membre nu pot invoca dispoziţiile comunitare pentru a se dispensa de obligaţiile la care au subscris anterior.

II. Revizuirea tratatelor

Iniţiativa poate veni fie de la guvernele statelor membre vir de la Comisie. Proiectul de revizuire trebuie să fie supus Consiliului care, după consultarea Parlamentului şi a Comisiei, deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil cu majoritatea simplă. În cele din urmă, preşedintele Consiliului convoacă în conferinţă diplomatică reprezentanţii guvernelor statelor membre care negociază şi stabilesc de comun acord conţinutul unui tratat de revizuire, care nu va intra în vigoare decât după ce va fi ratificat de toate statele membre conform regulilor lor constituţionale.

Ansamblul procedurii este impregnat de tehnica interguvernamentală, maşinării grele şi opace care se află la antipodul unui demers constituant. Sunt semne conform cărora această procedură satisface din ce în ce mai puţin nevoile de adaptare ale tratatelor.

Secţiunea 2. Dreptul comunitar derivat

Actele unilaterale ale instituţiilor constituie al doilea ansamblu al surselor dreptului comunitar. Este un drept legiferat, un corp de reguli secretat de Comunitatea însăşi, în mod cvasi-autonom.

Se ştie că în cadrul Comunităţilor europene, şi aceasta este principala caracteristică care le distinge de organizaţiile internaţionale clasice pentru a le apropia de ordinea juridică internă, capacitatea de a crea reguli de drept fiind instituţionalizată, adică încredinţată anumitor organe care o exercită în conformitate cu o procedură prestabilită, suntem în prezenţa unei puteri normative comparabile puterii legislative.

1) Nomenclatura oficială a surselor dreptului derivat

Nu există o ierarhie între categoriile de acte, niciunul neavând vocaţia de a impune altuia. Eforturile de a impune la Maastricht şi la Amsterdam o ierarhie de norme au eşuat.

I. Regulamentul (decizie generală a CECA)

Este, de departe, principala sursă a dreptului derivat. Prin el se exprimă puterea legislativă a Comunităţilor. Are o eficacitate comparabilă cu cea a legii în sistemele naţionale.

Regulamentul are o valabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale, este direct aplicabil în toate statele membre.

II. Directiva (recomandarea CECA)

Reprezintă o metodă de legislaţie pe două etaje, înrudită cu tehnica legii cadru completată prin decrete de aplicare.

Raţiunea existenţei ei corespunde voinţei redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, alături de regulament, instrument de uniformizare juridică, o formulă fondată pe partajarea sarcinilor şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci mai suplă şi respectuoasă faţă de particularitătile naţionale. Directiva obligă orice stat membru în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa privitoare la formă si mijloace.

Directiva nu este, în principiu, cu aplicabilitate generală, şi nici direct aplicabilă.

III. Decizia (decizie individuală CECA)

Este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarul desemnat. Aşadar, nu are aplicabilitate generală. Adresându-se unui individ, unei întreprinderi sau unui stat membru, vizează în mod normal aplicarea regulilor tratatelor la cazuri particulare.

Este asimilabilă actului administrativ individual din dreptul naţional, şi constituie un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar.

Spre deosebire de directivă, este obligatorie în toate elementele sale, nu doar în privinţa rezultatului ce trebuie atins.

Spre deosebire de regulament, deciziile nu sunt unitare în materie de aplicabilitate directă.

IV. Recomandările şi avizele

Nu au forţă constrângătoare şi nu sunt surse de drept în sensul complet al termenului.

2) Regimul publicării dreptului derivat

I. Competenţa

A. Principiul competenţei atribuţiei

Utilizarea de instrumente juridice de nomenclatură a fost mult timp rezervată doar Înaltei Autorităţi/Comisiei în tratatul CECA, precum şi Consiliului şi Comisiei în Tratatele de la Roma. Tratatul de la Maastricht permite Parlamentului European să adopte regulamente, directive şi decizii împreună cu Consiliul în cadrul procedurii de codecizie. Apoi organele BCE au dreptul de a adopta regulamente şi decizii sau să emită recomandări şi avize.

B. Principiul legalităţii comunitare

Fiecare dintre cele trei tratate constituie fundamentul, cadrul şi limitele puterii instituţiilor de a genera dreptul.

C. Principiul non-răsturnării instrumentelor normative

Atunci când dispoziţiile tratatelor se abţin să precizeze categoria de acte care trebuie adoptate de către Consiliu sau Comisie, este evident că instituţiile pot să recurgă la instrumentul care li se pare cel mai potrivit, ţinându-se cont de natura şi de conţinutul măsurilor ce se vor adopta.

Atunci când, în schimb, tratatele prevăd tipul de instrument ce trebuie utilizat, autoritatea comunitară nu dispune de nicio posibilitate de alegere.

D. Principiul ierarhizării dreptului derivat

Procesul de generare a dreptului comunitar derivat este susceptibil de o amenajare în două faze ierarhizate, conducând la distincţia dintre măsurile care-şi găsesc direct baza în tratat (dreptul derivat din primul nivel) şi cele destinate să asigure execuţia primelor (dreptul derivat din al doilea nivel).

II. Formele

Conform regulamentelor interioare ale Consiliului şi ale Comisiei, dispozitivul actelor comunitare este în mod normal precedat de :
- indicarea dispoziţiiloe în virtutea cărora sunt formulate, precedată de cuvântul « având în vedere » ;
- viza privind propunerile, avizele şi consultările colectate ;
- motivaţia actului începând cu cuvântul « considerând ».

III. Intrarea în vigoare

Soluţiile reţinute de tratate se inspiră din regulile în vigoare în ordinele juridice naţionale.

A. Publicitatea prealabilă

Un principiu fundamental în ordinea juridică comunitară cere ca un act emanând de la puterile publice să nu fie opozabil justiţiabililor înainte de a exista pentru aceştia o modalitate de a lua la cunoştinţă.

B. Termenele de intrare în vigoare

Dacă intrarea în vigoare a actelor notificate intervine în mod normal în ziua notificării lor, cea a actelor publice, în schimb, nu coincide în general cu cea a publicării lor, instituţiile comunitare fiind abilitate să fixele ele însele data, respectând totuşi regulile privind retroactivitatea.

IV. Aplicarea în timp

Curtea de justiţie a precizat regulile de aplicare intertemporală a dreptului comunitar făcând referinţă la principiile generale comune dreptului statelor membre.

A. Efectul imediat al regulamentelor noi

Conform unui principiu general recunoscut, legile modificatoare ale unei dispoziţii legislative se aplică scopurilor viitoare ale situaţiilor create sub domnia legii vechi.

B. Problema retroactivităţii

Curtea a definit regulile aplicării retroactive a regulamentelor comunitare, precum şi regimul revocabilităţii.

1) Aplicarea retroactivă a regulamentelor

Retroactivitatea este supusă la două condiţii :
a) retroactivitatea nu este validată decât atunci când încrederea operatorilor economici în menţinerea reglementării în vigoare nu este legitimă, adică atunci când intervenţia măsurilor retroactive era probabilă sau cel puţin previzibilă ;

b) atunci când Comisia a adus la cunoştinţă administraţiilor naţionale că modificări cu caracter retroactiv erau în curs de adoptare.

2) Revocabilitatea retroactivă

Curtea de Justiţie a consacrat principiul revocabilităţii actelor ilegale.

V. Codificarea şi calitatea redacţională a dreptului derivat

Preocuparea de a legifera mai bine a devenit o preocupare constantă a instituţiilor care participă la procesul decizional, în reacţie la inflaţia legislativă generată de construirea pieţei unice şi pentru a ţine cont de criticile legate de ilizibilitatea comunitar.

A. Calitatea redacţională a legislaţiei

Consiliul European de la Edimburg, din decembrie 1992, în dorinţa luării unor măsuri practice în vederea producerii unei legislaţii comunitare mai clare şi mai simple, a adopta zece « linii directoare » destinate să servească drept referinţă tuturor colectivelor care participă la elaborarea de acte în sânul Consiliului.

B. Codificarea legislaţiei comunitare

Cel mai bun text devine ilizibil dacă a făcut obiectul prea mult modificări dispersate în texte succesive. În sistemul comunitar, codificarea vizează esenţialmente remedierea acestei dificultăţi.

Consolidarea informativă este procedura cea mai simplă şi cea mai răspândită. Ea consistă în regruparea, prin mijloace tehnice, a diverselor modificări ale actului de bază.

Procedura refacerii integrale constă în înlocuirea actului normativ prin înlocuirea lui cu unul nou.

Codificarea este procedura care vizează abrogarea actului de bază şi a ansamblului modificărilor sale şi înlocuirea lor printr-un act unic, dar fără să se modifice nicio modificare de substanţă a actelor în cauză.

3) Actele comunitare « în afara nomenclaturii »

I. Actele atipice

Sunt acte numite « regulamente », « directive », « decizii », « avize », « recomandări » în mod abuziv, căci nu au nici natura, nici efectele acestora.

1) Regulamentele interioare
2) Directivele, recomandările şi avizele cu efect intern
3) Deciziile fără destinatar.

II. Actele instituţiilor neprevăzute prin tratate

Practica comunitară a dezvoltat, sub denumirea neutră de rezoluţii, deliberări, concluzii, sau mai expresivă de declaraţii, comunicări, acte pe care tratatele nu le prevăd, şi care au neliniştit Parlamentul European care a văzut în ele riscul unei falsificări a mecanismului instituţional. Curtea de Justiţie a admis totuşi legitimitatea acestor acte.

1) Actele Consiliului

Rezoluţiile, declaraţiile, etc. vizează cel mai adesea stabilirea principiilor fundamentale în funcţie de care acţiunea va trebui să se bazeze în viitor şi să fixeze termenele în care această acţiune va trebui să se realizeze.

2) Actele Comisiei

Este vorba despre Comunicări, care vizează domenii în care Comisia are o putere de decizie care poate fi exercitată de la caz la caz, şi care au ca obiect precizarea, în anumite puncte, a doctrinei pe care vrea s-o respecte în exerciţiul puterii sale discreţionare. Nu au decât o dimensiune juridică indirectă, prin intermediul punerii în joc a responsabilităţii Comunităţii cu titlul de principiu general al încrederii legitime a administraţilor în respectul de către administratie a propriilor declaraţii.

3) Actele interinstituţionale

Practica comunitară cunoaşte declaraţii comune ale mai multor instituţii, conţinând angajamente reciproce de urmare a unei proceduri pe care o determină acestea.

Sectiunea 3. Dreptul provenit din angajamentele externe ale Comunităţilor şi dreptul internaţional general

1) Acordurile încheiate de către Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale

Acordurile internaţionale se integrează în ordinea juridică comunitară si devin sursă de legalitate.

2) Actele unilaterale adoptate de către organele anumitor acorduri externe ale Comunităţilor

Numeroase sunt acordurile sau convenţiile încheiate de către Comunitate cu statele terţe care instituie organe de gestiune şi le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică ce nu trebuie să fie ratificare sau aprobate pentru a obliga părţile.

3) Anumite tratate încheiate de către statele membre cu state terţe

4) Rangul angajamentelor externe în ordinea juridică comunitară

Dreptul izvorât din angajamentele externe se inserează în ierarhia ordinii juridice comunitare cu un rang inferior dreptului comunitar primar, dar superior dreptului comunitar derivat.

Acordurile externe nu pot contraveni tratatelor constitutive. Controlul validităţii lor în raport cu tratatul este posibil, cu titlu preventiv.

5) Regulile generale ale dreptului internaţional şi cutuma internaţională

Curtea a proclamat, într-o decizie de principiu, că regulile generale ale dreptului internaţional fac parte din ordinea juridică comunitară.

Secţiunea 4. Sursele « complementare » ale dreptului comunitar

Acesta este un drept rezultând din acordurile între statele membre, în domeniile de competenţă naţională reţinută. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul obiectivelor definite prin tratatele comunitare, merită numele de « drept complementar » şi pot fi considerate ca fiind drept comunitar în sens larg.

I. Convenţiile comunitare

Tratatele comunitare prevăd uneori expres intervenţia convenţiei internaţionale formale pentru a le completa.

Iniţiativa convenţiilor comunitare este luată de comun acord cu Consiliul şi cu Comisia. Negocierea dusă de experţii guvernamentali se face cu asistenţa Comisiei. Proiectul elaborat de către experţi este transmis Consiliului şi Comisiei care indică public opinia lor într-un aviz formal, şi, dacă este cazul, obiecţiile. Chestiunile rămase în suspans sunt reglate la nivelul Consiliului, şi convenţia este semnată de către plenipotenţiarii statelor cu ocazia unuei sesiuni a Consiliului. În cele din urmă, instrumentele de ratificare sunt depuse la Secretariatul General al Consiliului.

II. Convenţiile europene

Modelul convenţiilor europene este codificat în Tratatul de la Amsterdam.

2) Deciziile şi acordurile convenite de către reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în sânul Consiliului

Reprezentanţii guvernelor statelor membre se reunesc în sânul Consiliului, în conferinţă diplomatică, pentru a lua un anumit număr de măsuri. Aceste decizii şi acorduri sunt cel mai adesea adoptate, ca şi actele instituţionale, la propunerea Consiliului şi în prezenţa Comisiei. Nu este vorba despre acte instituţionale căci, în afara faptului că intervin în domenii care nu sunt de competenţa instituţiilor, sunt adoptate după modalităţi diferite.

Natura lor juridică este aceea de acte convenţionale interstatale. Dreptul internaţional public le numeşte acorduri sub formă simplificată.

3) Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative la Comunităţi care sunt adoptate de comun acord de către statele membre

Aceste acte se disting de precedentele prin faptul că nu comportă nicio procedură de angajament juridic şi traduc doar o voinţă politică a statelor care le conferă doar valoare de orientare pentru a le ghida acţiunea.

4) Dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară

Între cele două se află o relaţie de simbioză.

Secţiunea 5. Sursele nescrise ale dreptului comunitar

Dacă obiceiul este cvasi-inexistent, jurisprudenţa are un loc considerabil printre sursele dreptului comunitar. Aptitudinii ordinii juridice comunitare de a întâmpina dreptul jurisprudenţial (caracter general, imprecis şi incomplet al regulilor conţinute în tratate ; rigiditatea dreptului primar datorată procedurii greoaie de revizuire ; inerţia dreptului derivat cauzată blocajelor din sânul Consiliului), îi corespunde, într-adevăr, aptitudinea nu mai puţin remarcabilă a Curţii de Justiţie pentru crearea dreptului (egalitate instituţională cu Consiliul şi Comisia ; misiunea de a asigura respectul dreptului, capacitatea operaţională de fapt a monopolului interpretării autentice).

Misiunea normativă a Curţii se singularizează în special prin utilizarea metodelor de interpretare foarte dinamice, precum şi printr-un larg recurs la principiile generale ale dreptului.

1) Metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie

I. Predilecţia pentru metodele sistematice şi teleologice

Curtea a arătat că pentru ea, contextul general (metoda sistematică), precum şi obiectul şi scopul (metoda teleologică) aveau prioritate faţă de interpretarea literală.

1. Metoda sistematică

Este interpretarea normelor în cadrul raportului lor sistematic cu alte norme şi cu ansamblul reglementării, ţinând cont de locul şi de funcţia lor într-un ansamblu organizat.

2. Metoda teleologică

Sistemul general al tratatului, ca şi sistemul pe care se fundamentează reglementarea fiecărei materii, trebuie să fie înţles în cadrul obiectivelor pe care tratatul îşi propune să le atingă.

3. Interpretarea dreptului primar

II. Depăşirea metodelor de interpretare ale judecătorului internaţional

1. Principiul suveranităţii statelor

În vreme ce judecătorul internaţional consideră că este obligat, din respect pentru principiul suveranităţii, să interpreteze strict angajamentele statelor, Curtea de Justiţie consideră, dimpotrivă, că finalităţile de integrare a tratatelor comunitare autorizează interpretări care sunt împotriva suveranităţii statelor.

2. Regula efectului util

Dacă judecătorul internaţional se limitează să utilizeze « regula efectului util » pentru a face să prevaleze din cele două interpretări ale unei norme, cea care îi recunoaşte o semnificaţie în defavoarea celei care este lipsită de sens, Curtea de Justiţie respinge inclusiv acele interpretări care ar avea drept consecinţă slăbirea sau limitarea efectului util al unei dispoziţii. Este privilegiată deci interpretarea al cărei efect util este cel mai mare.

3. Metoda deductivă

Spre deosebire de judecătorul internaţional, care se mulţumeşte cu o cercetare inductivă a gândirii autorilor de tratate, Curtea de Justiţie nu ezită să meargă uneori dincolo de asta, raţionând sub formă deductivă, în direcţia deducerii din noţiunea de Comunitate consecinţele care sunt ineluctabile, iar din acquis-ul comunitar – implicaţiile necesare.

2) Principiile generale ale dreptului

Constituie o superlegalitate comunitară impusă instituţiilor, dar şi statelor membre pentru orice act care intră în câmpul de aplicaţie al dreptului comunitar.

I. Natura şi originea principiilor generale ale dreptului

Este vorba despre reguli nescrise pe care judecătorul trebuie să le aplice şi nu să le creeze. Cele trei categorii de surse de la care Curtea se alimentează îi pun toate, deşi la niveluri diferite, o dublă problemă de identificare şi de compatibilitate cu ordinea juridică comunitară.

1. Principiile generale de drept

Caracterul lor foarte general are drept inconvenient reducerea numărului lor şi deci a posibilităţilor Curţii de a face apel la ele. În schimb, posedă avantajul de a le face din start acceptabile în ordinea juridică comunitară.

2. Principiile generale ale dreptului internaţional public

Acestea apar de obicei incompatibile cu structura şi exigenţele sistemului comunitar şi nu pot fi primite în relaţiile intracomunitare.

3. Principiile generale comune drepturilor statelor membre

Curtea se inspiră în principal din sistemele juridice naţionale, prin intermediul principiilor generale comune drepturilor statelor membre. Pentru asta se străduieşte să degajeze, pornind de la spiritul drepturilor naţionale, dinn orientarea şi evoluţia lor, principiile care ţin de un patrimoniu comun.

II. Principiile aplicate de Curte şi autoritatea lor juridiă

1. Drepturile fundamentale ale persoanelor

Conţinutul esenţialmente economic al tratatelor comunitare şi caracterul funcţional al competenţelor atribuite instituţiilor explică absenţa unui catalog al drepturilor fundamentale proprii Comunităţii.

Principiul standardului maxim – aplicarea la nivel comunitar a garanţiei naţionale cele mai ridicate.

Principiul standardului minim – aplicarea la nivel comunitar a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Privilegiind recursul la Convenţia Europeană care constituie o referinţă comună, Curtea a avut deja ocazia să precizeze conţinutul unui număr de drepturi fundamentale : dreptul de proprietate ; liberul exerciţiu al activităţilor economice şi profesionale ; dreptul de respect al vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei ; neretroactivitatea dispoziţiilor penale ; eliminarea discriminărilor bazate pe sex ; dreptul la un recurs jurisdicţional efectiv şi la motivarea deciziilor autorităţilor naţionale care aduc atingere unui drept conferit de către regula comunitară.

2. Celelalte principii cu caracter fundamental

Principiul securităţii juridice.

Prescriere şi decădere din drepturi : situaţiile juridice trebuind să fie stabilizate rapid, şi neputând fi puse sub semnul întrebării oricând, Curtea impune termene în exerciţiul competenţelor lor de către instituţii şi pentru utilizarea căilor de recurs de către justiţiabili.

Inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei publicităţi adecvate.

Non-retroactivitatea : cu excepţia unor cazuri excepţionale, efectul în timp al unui act comunitar nu poate să-şi vadă punctul de plecare fixat în timp la o dată anterioară publicării sale.

Încrederea legitimă : acest principiu îi protejează mai ales pe administraţi împotriva modificării, cu efect imediat şi fără avertisment prealabil, a reglementărilor existente, precum şi împotriva furnizării de informaţii eronate.

Claritatea şi precizia dreptului : se opun formulărilor ambigue ale textelor fiscale, transpunerii directivelor pe calea simplelor practici administrative, modificabile prin natura lor, sau comunicării unei decizii într-o limbă pe care destinatarul nu o înţelege.

Principiul drepturilor la apărare.

Principiul egalităţii (interdicţia discriminării).

Principiul protecţiei împotriva intervenţiilor arbitrare sau disproporţionate ale autorităţilor publice.

Principiul proporţionalităţii cere ca orice sarcină impusă destinatarului regulilor comunitare să fie limitată la măsura strict necesară pentru a atinge obiectivul dorit şi sa ceară cel mai mic sacrificiul posibil din partea operatorilor grevaţi.

Capitolul 2. Caracterele dreptului comunitar

Este dreptul propriu fiecăruia dintre statele membre, aplicabil pe teritoriul său în egală măsură cu dreptul său naţional, cu această calitate suplimentară că încoronează ierarhia textelor normative ale fiecăruia dintre ele.

Prin natura sa proprie, dreptul comunitar posedă o forţă specifică de penetrare în ordinea juridică internă a statelor membre :
- norma comunitară dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea internă a statelor (aplicabilitatea imediată);
- norma comunitară este susceptibilă să creeze, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii pentru particulari (aplicabilitatea directă);
- norma comunitară ocupă un loc cu rang prioritar deasupra oricărei norme naţionale (primordialitatea).

Secţiunea 1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre

1) Principiul aplicabilităţii imediate

I. Relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

Concepţia dualistă care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţioanlă şi ordinile juridice naţionale sunt sisteme independente şi separate, coexistând paralel ca nişte compartimente etanşe. În concluzie, un tratat internaţional perfect nu poate avea efect decât în ordinea internaţională. Pentru a se putea aplica în ordinea internă a statului contractant, trebuie ca acesta să reia dispoziţiile într-o normă naţională sau să le introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care operează recepţia lor.

Concepţia monistă, dimpotrivă, este fundamentată pe unitatea ordonării juridice, ceea ce exclude orice soluţie de contitate între ordinea juridică internaţională şi ordinile juridice naţionale ale statelor. Norma internaţională se aplică imediat, ca atare, adică fără receptare sau transformare în ordinea internă a statelor părţi ale tratatelor.

II. Relaţiile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre

Dreptul comunitar postulează monismul, şi-l impune statelor membre. Sistemul comunitar, în special în măsura în care conferă atribuţii de putere normativă instituţiilor, nu se poate acomoda decât cu monismul, singurul compatibil cu un sistem de integrare.

Aşadar, dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre, ceea ce are trei consecinţe :
- dreptul comunitar este integrat în ordinea internă a statelor, fără să necesite nicio formulă specială de introducere ;
- normele comunitare îşi găsesc locul în ordinea juridică internă ca drept comunitar ;
- judecătorii naţionali au obligaţia să aplice dreptul comunitar.

2) Aplicabilitatea imediată şi diferitele surse ale dreptului comunitar

I. Tratatele comunitare

Fiind vorba despre drept comunitar primar, aplicabilitatea imediată nu interzice recepţia formală, ci-i neutralizează efectele.

II. Dreptul derivat şi dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunităţilor

Dreptul izvorât din activitatea normativă a instituţiiilor se impune în ordinea juridică naţională a statelor fără transformare, fără ordin de execuţie sau publicare la nivel naţional, chiar dacă este inevitabil ca statele dualiste să considere implicit sau explicit că a existat o recepţie globală şi anticipată, adică faptul că legea de ratificare, introducând tratatul în ordinea internă, a introdus virtual întreg dreptul derivat care decurge din el.

1. Regulamente

Recepţia în ordinea internă nu este numai superfluă, dar chiar este interzisă.

Este conform logicii sistemului comunitar ca regulamentele CEE să nu facă, ca sursă imediată de drepturi şi de obligaţii, obiectul unor măsuri statale cu caracter reproductiv sau executiv, susceptibile să le modifice sau să le condiţioneze în vreun fel intrarea în vigoare, şi cu atât mai puţin să li se substituie, să le deroge sau să le abroge, fie şi parţial.

2. Decizii şi directive

Competenţa rezervată autorităţilor naţionale este una de execuţie şi nicidecum o competenţă de receptare. Aceste acte beneficiază, ca ansamblul dreptului comunitar, de aplicabilitate imediată şi deci sunt integrate ordinii juridice a statelor membre prin simplul efect al publicării lor comunitare.

3. Acordurile externe

Nici aplicabilitatea imediată a dreptului izvorât din acordurile externe ale Comunităţilor nu face vreo îndoială.

Secţiunea 2. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

Nu numai că dreptul comunitar se inserează automat în ordinea internă a statelor membre, dar posedă aptitudinea generală de a-i completa în mod direct drepturile subiective şi/sau obligaţiile, atât în raporturile cu alţi particulari cât şi în relaţiile cu statul de care aparţin. Efectul direct sau aplicabilitatea directă este dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului său să-i aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare.

1) Principiul efectului direct a dreptului comunitar

I. Aplicabilitatea directă şi dreptul internaţional

Nimeni nu contestă astăzi că tratatele internaţionale pot să acorde în mod direct drepturi sau să impună obligaţii indivizilor şi nu doar să se cantoneze la producerea de efecte de drept faţă de subiectele clasice ale dreptului internaţional care sunt statele.

Totuşî, este admis că tratatele pot, în întregime sau parţial, să producă efecte directe în ordinea juridică internă a statelor, procedeu pe care internaţionaliştii îl numesc « self-executing ».

II. Aplicabilitatea directă şi dreptul comunitar

Jurisprudenţa Curţii a considerat că există, în sistemul tratatelor, o prezumţie în favoarea efectului direct. Fundamentul aplicabilităţii directe este specificul însăşi al ordinii juridice comunitare, finalitatea integrării postulând aplicabilitatea directă a principiului.

2) Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme comunitare

I. Tratatele comunitare

Se grupează în trei categorii :

a) Dispoziţii cu aplicabilitate directă completă, adică acelea care creează drepturi şi obligaţii nu doar pentru statele membre (efect direct vertical) dar şi pentru particulari, la nivelul raporturilor juridice interpersonale (efect direct orizontal)
b) Dispoziţii cu aplicabilitate directă limitată, adică acelea care creează drepturi şi obligaţii pentru particulari faţă de statele membre (efect direct vertical), şi care sunt cele mai numeroase
c) Dispoziţii non-direct aplicabile

II. Regulamentele şi deciziile adresate particularilor

Practic, aplicabilitatea directă este maximă în cazul acestei categorii.

a) regulamentul este singura normă comunitară a cărui aplicabilitate directă, prevăzută expres, n-a fost niciodată contestată
b) deciziile adresate particularilor dau naştere în mod direct la drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina destinatarilor, şi sunt de aplicare directă în ordinea internă, unde sunt chiar executorii, în ipoteza în care conţin o obligaţie pecuniară

III. Directivele şi deciziile adresate statelor

A. Fundamentul specific

Doctrina dominantă a considerat mult timp că conceptul teoretic de directivă făcea din aceasta un act de aplicare mediată, excluzând în mod absolut orice efect direct. Totuşi, chiar fără să fie o calitate substanţială a directivei, efectul direct este o « garanţie minimă ». În absenţa unei executări a directivei (netranspunere până la expirarea termenului, sau transpunere incorectă), judecătorul intern poate şi trebuie s-o aplice în mod direct împotriva statului neglijent.

B. Dimensiunea invocabilităţii directivelor

Efectul direct al directivei este limitat şi se distinge sensibil de cel al regulamentului.

1. Efectul direct vertical

Aceasta înseamnă că în lipsa unei măsuri de aplicare luată la termen, dispoziţiile unei directive care îndeplinesc condiţiile de efect direct pot fi invocate împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme directivei, sau în măsura în care creează drepturi pe care particularii sunt în măsură să le folosească împotriva statului.

2. Absenţa efectului direct orizontal

Nu mai există niciun dubiu în privinţa faptului că directivele, spre deosebire de regulamente, nu pot fi invocate împotriva persoanelor private.

3. Exigenţa menţinută a transpunerii

Doar transpunerea conferă directivelor integralitatea efectelor lor interne.

IV. Dreptul izvorât din angajamentele internaţionale ale Comunităţilor

Avându-şi originea în instrumente convenţionale, inclusiv multilaterale, ale căror caracteristici nu sunt în mod obligatoriu aceleaşi ca şi cele ale Tratatului de la Roma, normele izvorâte din angajamentele externe ale Comunităţii nu beneficiază de prezumţia de efect direct.

Pe de altă parte, absenţa efectului direct a unui acord comunitar nu înseamnă că acesta este lipsit de orice « invocabilitate ».

3) Concluzie : efectele aplicabilităţii directe

Un efect pozitiv în favoarea justiţiabilor este posibilitatea de a-şi salvgarda drepturile în faţa judecătorilor statelor membre. Pe plan concret, aplicabilitatea directă permite deci indivizilor să ceară judecătorilor naţionali asigurarea respectului drepturilor care le-ar fi fost conferite printr-o normă comunitară .

Aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţiune la adresa statelor membre care nu au luat măsurile de execuţie cerute pentru aplicarea dreptului comunitar.

Secţiunea 3. Primatul dreptului comunitar

1. Principiul primatului dreptului comunitar
În absenţa unei menţionări explicite în tratate a primatului dreptului comunitar, exista pericolul să fie asimilat acesta dreptului internaţional public. Tezei « internaţionaliste » Curtea i-a opus teza « comunitară ».

I. Consacrarea primatului

S-a făcut în hotărârea Costa.

II. Consecinţele primatului dreptului comunitar direct aplicabil (contencios de prima generaţie)

Hotărârea Simmenthal. Principiul primatului înseamnă că regulile de efect direct, ca parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre, trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, în ciuda unei eventuale preexistenţe ale unei legi naţionale incompatibile, şi în timpul întregii perioade în care rămân în vigoare, în ciuda adoptării ulterioare a unei legi incompatibile. Curtea deduce că regula naţională incompatibilă este inaplicabilă, şi prescrie în mod clar că autorităţile naţionale au obligaţia să o lase inaplicabile.

III. Consecinţele primatului traduse într-o invocabilitate minimă (contencios de a doua generaţie)

Curtea a indicat că dreptul comunitar, fie că are sau nu efectul direct, poate fi invocat de către particulari în faţa judecătorului lor intern, şi că acesta trebuie să-l ia în consideraţie, permiţând astfel justiţiabilului să profite de pe urma dreptului comunitar chiar dacă ar fi vorba despre dispoziţii care nu prezintă caracteristici tehnice suficiente pentru ca judecătorul să le « aplice » fără a ieşi din rolul său de judecător.


Capitolul 3. Aplicarea dreptului comunitar

Ca orice normă juridică, regula dreptului comunitar, pentru a-şi atinge eficacitatea concretă, poate cere un complement normativ, o aplicare particulară şi un mecanism de sancţiune.

Secţiunea 1. Principii care reglementează aplicarea dreptului comunitar

1) Participarea autorităţilor naţionale la aplicarea dreptului comunitar

Dacă partea de concepţie a dreptului comunitar este concentrată între mâinile autorităţilor comunitare, acestea nu dispun, în schimb, de niciun monopol la nivelul punerii în aplicaţie care este cel mai adesea încredinţată autorităţilor statului membru, astfel încât s-a putut afirma că dreptul comunitar, centralizat pe plan legislativ, este dispersat pe plan executiv.

2) Datoria de colaborare între statele membre

Tratatele prevăd datoria statelor de a pune în aplicare dreptul comunitar. Nu se cere din partea statelor o supunere pasivă, ci o cooperare loială şi activă.

3) Autonomia instituţională şi procedurală a statelor

Principiul autonomiei instituţionale şi procedurale înseamnă că, atunci când măsurile de aplicare a dreptului comunitar trebuie să fi stabilite de către statele membre, acestea se vor conforma regulilor care decurg din dreptul lor intern şi mai ales din dreptul lor constituţional, în ceea ce priveşte determinarea organelor competente şi procedurile de utilizat.

Abţinându-se voluntar să fixeze ele însele procedurile pe care autorităţile naţionale trebuie să le respecte, autorităţile comunitare dau dovadă de realism şi respectă suveranitatea statelor membre.

4) Problema naturii măsurilor naţionale şi a aplicării dreptului comunitar

Dacă serviciile naţionale acţionează în virtutea unei competenţe comunitare, daunele pe care le produc în aplicarea dreptului comunitar trebuie să angajeze nu responsabilitatea lor proprie, ci pe cea a Comunităţii.

Curtea a indicat cu claritate că atunci când judecătorul naţional cunoaşte dreptul comunitar, o face în calitate de organ al statului membru, şi nu, printr-o dedublare funcţională, ca organ comunitar.

Secţiunea 2. Execuţia normativă a dreptului comunitar

Aplicarea dreptului comunitar cere adesea măsuri cu caracter general indispensabile executării lui care, atunci când ţine de statele membre, le pune delicate probleme de competenţă, precum şi de tehnică legislativă.

1) Diferite ipoteze de execuţie normativă

I. Dispoziţii non-direct aplicabile ale tratatelor

Anumite dispoziţii ale tratatelor, insuficient precise sau care lasă autorităţilor comunitare sau naţionale o marjă de apreciere discreţionară, implică în mod necesar o implementare normativă complementară, exersată, după caz, prin regulamente, directive sau măsuri naţionale.

II. Directive şi decizii adresate statelor

În acest caz, colaborarea normativă a statelor nu mai este excepţia, ci principiul. Ea este chiar inevitabilă, în cazul particular al directivei.

III. Regulamente

A. Complemente comunitare ale regulamentelor

Consiliul a sistematizat, începând cu 1964, o practică legislativă nouă : regulamentele de bază nu conţin în general decât principiile directoare şi reperele esenţiale materiei în cauză şi încredinţează Consiliului însuşi sau Comisiei grija de a preciza şi de a pune în practică aceste elemente prin acte secundare.

B. Complemente naţionale ale regulamentelor

Este vorba nu doar despre o deconcentrare, ci de o adevărată descentralizare a execuţiei normative, cu avantajele consecutive dar şi cu riscurile care decurg de aici.

2) Autorităţile naţionale competente să vegheze la executarea dreptului comunitar

I. Calea legislativă

Sunt facil de demonstrat inconvenientele procedurii legislative naţionale pentru aplicarea dreptului comunitar. Caracterul greoi şi complexitatea procedurii parlamentare, în afara riscurilor de întârziere în raport cu evoluţia economică şi politică şi de aplicare nesincronizată în statele membre, este cauza a numeroase depăşiri de termene de transpunere a directivelor, adesea generatoare de condamnări ale Curţii.

Suveranitatea parlamentară se conciliază greu cu o condamnare a Franţei în faţa Curţii de Justiţie. Totuşi, calea parlamentară este una utilizată extrem de frecvent, dată fiind amploarea materiilor rezervate legii în anumite state membre. Adesea ea este inevitbailă în toate statele, ca de exemplu în materie fiscală sau penală.

II. Calea abilitării legislative a guvernului

Sunt de interes procedurile prin care guvernul obţine de la parlament o delegaţie în scopul adoptării măsurilor cuprinse în mod normal în domeniul legii şi care sunt indispensabile execuţiei dreptului comunitar.

Secţiunea 3. Execuţia administrativă a dreptului comunitar

1) Administraţia directă

Administraţia directă, care pune în contact instituţiile şi particularii, este mai ales dezvoltată în cadrul CECA şi Euratom. Comisia/Înalta Autoritate este în raport direct cu întreprinderile carboniere şi siderurgice : le controlează îndeaproape anumite aspecte ale activităţii (salarii, preţuri), le poate stimula şi coordona investiţiile, asigură ajutoare pentru muncitorii ameninţaţi cu şomajul, le acordă împrumuturi etc.

2) Comunitatea Europeană

În cadrul CE, singurul exemplu notabil de administraţie directă priveşte gestiunea dispoziţiilor tratatului asupra concurenţei.

2. Administraţia indirectă

Aplicarea, pe plan administrativ, a dreptului comunitar revine în principiu statelor membre, conform regimului lor constituţional. Competenţele în materie de supraveghere, de control şi de aplicare conferite instituţiilor comunitare nu sunt afectate.

A. Principiul competenţei statelor membre

În cadrul CE administraţiile naţionale au responsabilitatea de a aplica dreptul comunitar particularilor. S-a evitat astfel constituirea unei imense administraţii comunitare însărcinată cu respectarea reglementărilor şi a înfăptuirilor individuale.

B. Rolul complementar al Comisiei

Comisia posedă mai întâi o putere de informare : statele au în continuare obligaţia de a-i notifica, automat sau la cerere, denumirea şi, dacă este cazul, statutul organismelor naţionale, dar mai ales conţinutul regulilor naţionale în conformitate cu care acţionează.

În al doilea rând, Comisia dispune de o putere extinsă de verificare în ce mod se achită serviciile naţionale de sarcinile lor comunitare.

În cele din urmă, dacă autonomia instituţională exclude în principiu ca organele comunitare să adreseze serviciilor naţionale ordine de serviciu sau instrucţiuni care să nu treacă prin autorităţile guvernamentale, nu lipsesc exemplele în care administraţiile naţionale acţionează pentru executarea regulamentelor comunitare, la instruirea directă a Comisiei.

Secţiunea 4. Sancţiunile din dreptul comunitar

1) Sancţiunile infracţiunilor la dreptul comunitar

I. Sancţiunile administrative comunitare

Este vorba despre sancţiuni stabilite în ordinea juridică comunitară şi pronunţate de către instituţiile comunitare, chiar dacă executarea forţată este făcută de state.

1. Instituţia sancţiunilor

Există sancţiuni pecuniare (amenzi, majorări şi constrângeri) precum şi sancţiuni nepecuniare (avertisment, retragerea asistenţei financiare sau a ajutorului tehnic, punerea sub sechestru a întreprinderii, retragerea totală sau parţială a materiilor prime sau fisile speciale).

2. Implementarea sancţiunilor

Deşi regulamentele care le stabilesc precizează cu claritate că amenzile « nu au caracter penal », exercitarea de către Comisie a puterii sale de sancţiune este înconjurată de garanţii serioase de procedură, fără prejudicierea competenţei jurisdicţionale care îi este atribuită formal.

Dar, chiar şi atunci când autorităţile comunitare pot pronunţa ele însele sancţiunile, executarea lor forţată aparţine strict autorităţilor naţionale, care au obligaţia să împrumute Comunităţilor forţa lor de constrângere, conform unei proceduri simplificate.

II. Sancţiunile administrative naţionale

Ele sunt fie instituite spontan de către state în cadrul principiului autonomiei procedurale, fie prevăzute şi puse în practică de către dreptul comunitar, autorităţile naţionale mărginindu-se să le aplice.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (X)

1. Care este procedura de numire a comisarilor ?

Numirea membrilor Comisiei parcurge 4 etape:
a) Consiliul, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern şi hotărând cu majoritate calificată, cu aprobarea Parlamentului European, desemnează persoana pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei.
b) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească drept membri ai Comisiei. Lista este stabilită conform propunerilor prezentate de fiecare stat membru.
c) Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi, ca organ colegial, unui vot de încredere din partea Parlamentului European.
d) După aprobarea Parlamentului European, membrii Comisiei sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată.

2. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ?

Obligaţiile comisarilor sunt următoarele:
a) să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii
b) să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau alt organism
c) să nu exercite pe durata exercitării funcţiei nicio altă activitate profesională remunerată sau neremunerată
d) să se abţină de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor
e) să dea dovadă de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor
f) să depună jurământul de serviciu în faţa CJE.

3. Cum încetează funcţia de comisar ?

Încetarea funcţiei de comisar intervine la expirarea mandatului, prin demisie colectivă sau individuală, în caz de deces, prin destituire de către CJE, respectiv prin acordarea unui vot de neîncredere de către Parlamentul European.

4. Care sunt direcţiile generale ale Comisiei ?

Direcţiile generale, conduse de membrii Comisiei Europene, sunt asemănătoare ministerelor din guvernele clasice, în prezent fiind în număr de 26:
a) Întreprinderi şi industrie
b) Afaceri economice şi financiare
c) Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitatea de şanse
d) Agricultură şi dezvoltare rurală
e) Energie
f) Transporturi
g) Mediu înconjurător
h) Ştiinţă şi cercetare
i) Societate informaţională şi mass-media
î) Pescuit şi afaceri maritime
j) Piaţă internă şi servicii
k) Politică regională
l) Impozitare şi uniune vamală
m) Educaţie, formare, cultură şi tineret
n) Sănătate
o) Justiţie, libertate, securitate
p) Relaţii externe şi politica europeană de vecinătate
q) Comerţ
r) Dezvoltare şi ajutor umanitar
s) Extindere
ş) Administraţie, audit şi combaterea fraudei
t) Buget şi programare financiară
ţ) Concurentă
u) Relaţii instituţionale şi strategia comunicării
v) Protecţia consumatorului
x) Multilinguism

5. Care sunt atribuţiile Comisiei ?

a) Comisia deţine monopol de iniţiativă legislativă, elaborând anual 5-600 proiecte de acte normative pe an
b) Comisia are competenţe legislative în materia executării actelor normative adoptate de Consiliu, putând lua decizii în diferite domenii
c) Exercită funcţia de control
d) Exercită funcţii de reprezentare
e) Elaborează anual un program de acţiune, din care face parte şi programul legislativ
f) Editează de 10 ori pe an, în limbile oficiale ale Comunităţilor, “Buletinul UE”, care include informaţii privind activitatea instituţiilor comunitare.

6. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ?

Comisia se întruneşte cel puţin odată pe săptămână la convocarea preşedintelui, acţionând conform Regulamentului propriu adoptat.

Poate decide doar în prezenţa a cel puţin 15 (1/2 + 1) dintre membrii săi, cu majoritatea simplă a voturilor tuturor comisarilor. Altfel spus, cvorumul de prezenţă este egal cu cvorumul de consens. Comisia răspunde în mod colectiv pentru acţiunile sale.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (IX)

1. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii
Europene şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ?


Consiliul European este o conferinţă interguvernamentală de drept internaţional public, la care participă:
a) şefii de stat sau de guvern ai statelor membre
b) preşedintele Comisiei
c) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre
d) un membru al Comisiei.

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională interguvernamentală, regională, care grupează statele democratice ale Europei. Organele sale sunt:
a) Comitetul Miniştrilor (organul competent să acţioneze în numele organizaţiei, format din miniştrii de externe din fiecare stat membru);
b) Adunarea Parlamentară (organul deliberativ, format din reprezentaţii parlamentelor naţionale ale statelor membre);
c) Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa
d) Secretariatul.

Consiliul UE acţionează ca o conferinţă ministerială şi încheie convenţii internaţionale cerute de tratatele de înfiinţare ale celor trei comunităţi.

Principala diferenţă este aceea că Consiliul UE este instituţie a Comunităţii Europene, în vreme ce Consiliul European şi Consiliul Europei nu.

2. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ?

Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat. Preşedinţia este exercitată pe rând de fiecare stat membru, pe o durată de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate.

3. Ce este COREPER I şi COREPER II ?

În cadrul Consiliului, funcţionează un Comitet compus din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care poartă denumirea prescurtată de COREPER.

Funcţionarii cu rang de Ambasador se reunesc în COREPER II şi se ocupă de problemele politice importante, în timp ce adjuncţii lor se întrunesc în COREPER I şi dezbat problemele tehnice.

4. Ce este votul ponderat ?

În cazul votului majoritar calificat, nu se mai aplică regula clasică “un om un vot”, ci aceea a votului ponderat, potrivit căreia fiecare stat membru deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţa politică, economică, teritorială şi demografică.

5. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ?

Atribuţiile sau competenţele Consiliului sunt:
a) principalul organ legislativ al CE, adoptând acte normative de drept comunitar secundar şi conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de Consiliu
b) asigură coordonarea politicilor economice gtenerale ale statelor membre
c) are posibilitatea de a solicita Comisie să iniţieze anumite acte normative
d) are atribuţii de control, putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea abţinerii nejustificate
e) în domeniul relaţiilor externe, încheie în numele CE convenţii, tratate internaţionale cu state terţe sau organizaţii internaţionale
f) numeşte membrii Comisiei, Comitetului Economic şi Social, Curţii de Conturi, Comitetul Regiunilor şi responsabilul pentru protecţia datelor personale
g) are atribuţii în domeniul personalului, în sensul că adoptă Statutul Funcţionarilor Comunitari şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi CJE
h) elaborează proiectul de buget şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European
i) are, potrivit principiului puterilor implicite, competenţa de a completa prevederile tratatelor de înfiinţare, cu respectarea strictă a limitelor prevăzute de tratate
j) funcţii de execuţie
k) alte atribuţii (stabilirea cadrului legal pentru liberul acces la informaţii, elaborarea statisticilor comunitare, protecţia datelor personale).

6. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ?

Regula generală de luare a deciziilor în Consiliul UE este decizia cu majoritate simplă (50% + 1), adică cu majoritatea statelor membre, fiecare stat având un singur vot. Această regulă se aplică la luarea deciziilor de procedură sau la adoptarea regulamentului de ordine interioară.

Am mai rămas încă multe domenii unde se cere unanimitatea (70 de domenii după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Pe lângă aceste două posibilităţi, Consiliul mai votează şi prin vot majoritar calificat, adică potrivit votului ponderat.

Prin Tratatul de la Nisa a fost introdusă majoritatea triplu calificată, sau “demografică”, deoarece pe lângă cele două condiţii de la majoritatea dublu calificată (voturile trebuie să provină de la cel puţin două treimi din statele membre), se cere ca statele care au votat pentru să reprezinte cel puţin 62% din populaţia UE.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (VIII)

1. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ?

Consiliul European nu este organ al Uniunii Europene, în pofida faptului că art. 4 alin. 1 al Tratatului UE spune: “Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi stabileşte orientările politice generale necesare acestei dezvoltări.”

Consiliul Europea nu poate fi considerat organ al entităţii denumită UE, deoarece aceasta din urmă este doar “o construcţie cadru clădită pe 3 piloni, fără personalitate juridică”. Tratatul de înfiinţare al UE nu prevede o personalitate juridică pentru aceasta, şi nici în mod implicit nu dobândeşte o astfel de calitate UE.

Consiliul European poate fi calificat drept o conferinţă interguvernamentală de drept internaţional public. Înfiinţarea Consiliului European se datorează în primul rând faptului că adâncirea din ce în ce mai intensivă a integrării a necesitat indicaţii şi legitimarea proceselor în mod direct de un for compus din cei mai înalţi reprezentanţi ai statelor membre.

Fără să aibă calitatea de organ comunitar, Consiliul European acţionează ca un for suprem de guvernare extracomunitară pentru UE. Acesta îşi desfăşoară activităţile specifice în numele şi folosul statelor membre şi nu în folosul şi pe seama UE.

2. Cine intră în componenţa Consiliului European ?

În componenţa Consiliului European instră:
a) şefii de stat sau de guvern ai statelor membre
b) preşedintele Comisiei
asistaţi de:
c) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre
d) un membru al Comisiei.

3. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ?

Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care deţine în momentul respectiv preşedinţia Consiliului UE.

Derularea întrunirilor are loc astfel: Consiliul European, înainte de a începe lucrările, ascultă un discurs ţinut de preşedintele Parlamentului European. După şedinţa plenară, şefii de stat şi de guvern, împreună cu preşedintele Comisiei, poartă discuţii separate de miniştrii de externe, care negociază cu membrul Comisiei care participă la lucrări. După aceste discuţii urmează din nou o şedinţă plenară, unde vor fi dezbătute problemele ridicate, respectiv propunerile de soluţii adoptate de miniştrii de externe împreună cu membrul din Comisie. Întrunirea de regulă se încheie cu alocuţiunea Preşedintelui Consiliului European. Concluziile vor fi completate de diferite anexe care grupează declaraţii şi documente.

4. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea ?

Consiliul European emite recomandări către organele comunitare, exercitându-şi o funcţie de conducere şi de iniţiativă. Legal, aceste recomandări nu sunt obligatorii, neavând forţă juridică.

Actele adoptate de Consiliul European, potrivit art. 46 din Tratatul Uniunii Europene, nu pot fi supuse controlului judiciar.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (VII)

1. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa acquisului comunitar?

Tratatul de la Maastricht, semnat la 07.02.1992, aduce următoarele noutăţi:
a) Consiliul Ministerial îşi schimbă denumirea în Consiliul UE
b) Comisia devine Comisie Europeană
c) este înfiinţată Uniunea Europenă, cadru comun pentru integrarea europeană, cooperarea de tip supranaţional care are loc în cele trei comunităţi şi pentru formele de cooperare interguvernamentale
d) introducerea principiului subsidiarităţii
e) reglementarea unei cetăţénii unionale
f) realizarea unei uniuni economice şi monetare
g) înlocuirea sintagmei CEE cu sintagma CE
h) acordarea competenţelor în domeniul culturii, sănătăţii, protecţiei consumatorilor, reţelelor transeuropene, industriei
i) introducerea procedurii legislative a codeciziei
j) introducerea instituţiei ombudsmanului european
k) înfiinţarea Comitetului Regiunilor, pentru promovarea dezvoltării infrastructurii şi sprijinirii proiectelor de protecţia mediului din ţările membre mai sărace
l) înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Institutului Monetar European, respectiv a BCE.

Noutăţile Tratatului de la Amsterdam, semnat la 02.10.1997, sunt:
a) renumerotarea articolelor textelor tratatelor de bază
b) instituirea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă, în persoana secretarului Consiliului UE
c) unanimitatea cerută în cadrul Consiliului în luarea deciziilor a fost relativizată prin stabilirea faptului că abţinerea nu înseamnă un vot împotrivă, astfel promovându-se aşa-numita “abţinere constructivă”, care constă în faptul că statele membre care s-au abţinut de la vot nu pot fi obligate la executarea hotărârilor, însă le este interzis să împiedice executarea acestora de către statele membre care au votat
d) introducerea cooperării intensificate
e) includerea Cartei Sociale în textul Tratatului CEE
f) clădirea treptată a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului (includerea instituţională a sistemului Schengen în dreptul originar)
g) rolul Consiliului European a fost întărit, în sensul că acesta va putea elabora şi adopta strategii comune
h) pe baza acestor strategii comune, Consiliul Miniştrilor va putea decide pe bază de majoritate calificată, respectiv va putea lua hotărâri pentru realizarea unor acţiuni comune şi poate adopta luări de poziţii tot cu majoritate calificată
i) Preşedinţia Consiliului în cadrul politicii externe şi de securitate comună se va bucura de sprijinul Secretarului general care va îndeplini rolul unui Înalt Reprezentant pentru acest domeniu
j) În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înfiinţată o unitate de avertizare timpurie şi de planificare, elaborare de strategii cu participarea Comisiei, statelor membre şi a Uniunii Europei Occidentale (UEO)
k) În domeniul politicii externe şi de securitate, UE va putea prelua ca atribuţii proprii sarcinile referitoare la acţiuni umanitare, intervenţii de salvare şi sarcini de menţinere a păcii, înfiinţare de unităţi de luptă în cazul crizelor şi alte măsuri de restabilire a păcii

Tratatul de la Nisa, semnat la 26.02.2001, este primul tratat care se referă deja la 27 de state membre, ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de Est. Noutăţile sunt următoarele:
a) În Consiliul UE va exista o nouă “ponderare” a voturilor care va ţine seama atât de mărimea populaţiei unei ţări, precum şi de principiul că Uniunea este creată din state membre care nu au renunţat în totalitate la drepturile lor suverane
b) Mărimea şi componenţa Comisiei a fost reglementată printr-o “clauză rendez-vous” care acordă Comisiei o anumită perioadă pentru a corela structura sa internă cu cerinţele care se vor ivi
c) A avut loc reformarea prevederilor referitoare la Curtea de Justiţiei Europeană (CJE) şi a Tribunalului de Primă Instanţă în aşa fel încât acestea să aibă puterea de a reacţiona în mod proporţional la provocările aduse prin extindere, respectiv la creşterea volumului de activitate
d) Cooperarea intensivă său întărită a trecut prin nişte modificări, care pentru viitor îi rezervă resurse pentru a prelua rolul de “motor al integrării”
e) S-au adoptat sancţiuni împotriva statelor care nu respectă principiile statului de drept
f) S-a găsit o poziţie comună pentru extindere în domeniul voturilor ponderate din Consiliu şi în ceea ce priveşte numărul de membri în Parlament, în Comitetul Economic şi Social şi în Comitetul Regiunilor
g) Luarea deciziilor cu vot majoritar, după Nisa, a fost extinsă asupra încă 28 de domenii, având loc astfel restrângerea din ce în ce mai mult a numărului domeniilor în care hotărârile se iau cu vot unanim.

2. Care sunt caracteristicile regulamentului ?

Regulamentul este un act normativ comunitar cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre. Caracteristicile sale sunt:
a) are caracter general, conţinând prescripţii generale şi impersonale, statuând în mod abstract ca şi legea în dreptul naţional
b) are forţă obligatorie, interzicându-se aplicarea selectivă şi incompletă a regulamentului, respectiv neaplicarea acestuia prin invocarea dispoziţiilor sau practicilor din ordinea internă
c) are aplicabilitate directă, având o validitate automată în Comunitate fără interpunerea puterii normative naţionale şi este ca atare apt să confere drepturi şi să impună obligaţii statelor membre, organelor lor şi particularilor, aşa cum face legea naţională
d) este destinat statelor şi particularilor
e) are putere normativă completă, autoritatea legislativă comunitară putând nu doar să prescrie un rezultat, ci şi să impună toate modalităţile de aplicare şi de executare considerate oportune

3. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ?

Decizia este un act normativ comunitar obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează. Caracteristicile sale sunt:
a) are caracter individual, întrucât se adresează unor destinatari individualizaţi sau individualizabili, determinabili, şi se referă la o anumită stare de fapt concretă
b) are caracter obligatoriu
c) are caracter normativ complet
d) are efect direct, creând drepturi în beneficiul particularilor în măsura în care nu lasă destinatarului nicio marjă de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte executarea sa
e) este destinată statelor şi particularilor

Avizul şi recomandarea sunt acte instituţinale unilaterale lipsite de efect obligatoriu. Avizul este expresia unei păreri asupra unei probleme date. Recomandarea reprezintă un instrument de acţiune indirectă, urmărind apropierea legislaţiilor şi nu diferă de directivă decât prin absenţa forţei sale obligatorii.

4. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina cazurilor jurisprudenţiale ?

Directiva este un act normativ comunitar obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care urmează să fie atins, dar care lasă autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor.

Directiva este indirect aplicabilă, deoarece statul destinatar are obligaţia să acţioneze în vederea transpunerii directivei într-un anumit termen (de regulă între 1 şi 3 ani) până când acesta nu creează drepturi şi obligaţii pentru resortisanţi. Statul însă este obligat să nu întreprindă acţiuni care ar putea contraveni scopului directivei, chiar şi anterior preluării acesteia în dreptul intern.

De la regula aplicabilitătii indirecte a directivei există o excepţie a aplicabilităţii directe în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) statul nu a respectat termenul de preluare sau a implementat în mod greşit
b) conţinutul directivei este suficient de exact şi necondiţionat pentru a putea crea drepturi pentru particulari
c) directiva în cauză creează avantaje pentru cetăţeanul unional
d) poate fi invocată de un particular faţă de stat, adică în relaţiile cu organele de stat

Curtea, în cazul “Francovich”, a fost chemată să se pronunţe asupra întrebării dacă o directivă poate avea efecte directe şi dacă nerespectarea acesteia poate constitui temeiul răspunderii delictuale statale. În cazul concret, organele comunitare au emis în anul 1980 o directivă privind constituirea unor fonduri de garanţii din care în caz de faliment la o anumită firmă, muncitorii care nu şi-au primit drepturile lor salariale să fie plătite cu precădere, fără ca aceste creanţe să intre în masa falimentului.

Firma la care lucra Andrea Francovich din Italia a dat faliment, dar muncitorii nu au reuşit să recupereze salariile neplătite, deoarece statul italian nu a preluat directiva în termenul fixat şi nu s-au constituit fondurile de garantare pregăzute de aceasta. Astfel, muncitorii au solicitat despăgubiri de la stat pe baza directivei nepreluate în legislaţia internă.

Curtea, în jurisprudenţa sa anterioară, a arătat că un stat membru care nu a luat la termen măsurile de executare ale unei directive nu poate opune indivizilor nepreluarea directivei. Astfel, oricine se poate prevala de prevederile unei directive nepreluate la termen faţă de toate prevederile naţionale neconforme cu directiva, dacă directivele în ceea ce priveşte conţinutul lor sunt necondiţionate şi apar suficient de precise.

În cazul de faţă, Curtea a mers mai departe, “inventând” răspunderea materială a statului pentru nepreluarea la termen a unei directive.

Astfel, sancţiunile pentru nepreluarea directivei care până atunci constau în posibilitatea introducerii unei acţiuni în constatarea încălcării dreptului comunitar faţă de statul în cauză şi în recunoaşterea unei aplicabilităţi directe directivei au fost completate cu răspunderea materială a statului pentru o “nedreptate legislativă”.

Această posibilitate de a recupera prejudiciul cauzat prin nepreluarea unei directive a fost justificată prin considerentul că altfel eficacitatea dreptului comunitar ar fi serios afectată.

5. Indicaţi căteva reguli comunitare cutumiare.

Dreptul cutumiar comunitar se bazează pe un obicei (o acţiune sau o inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept care acţionează în acest fel din convingerea că la acest comportament sunt obligaţi pe baza unei norme juridice.

Exemple:
a) reprezentarea unui stat la nivelul Consiliului de către un secretar de stat care nu are rang de ministru
b) respectarea drepturilor fundamentale ale omului
c) deşi normele scrise nu prevăd, Grefa comunică concluziile avocaţilor generali din oficiu părţilor

6. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului comunitar ?

În categoria izvoarelor complementare ale dreptului comunitar intră convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale comunităţilor, respectiv de comunităţi cu state terţe.

7. Cine are calitatea de cetăţean unional ?

Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Această cetăţenie nu desfiinţează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte, cetăţenia naţională fiind o condiţie a dobândirii cetăţeniei europene.

8. Ce drepturi are cetăţeanul unional ?

Drepturile ce decurg din statutul de cetăţean unional sunt:
a) Dreptul la liberă circulaţie şi şedere
b) Dreptul de vot în alegerile locale
c) Dreptul de vot în alegerile pentru Parlamentul European
d) Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară
e) Dreptul de petiţionare
f) Dreptul la informaţie

Read more...

sâmbătă, 29 august 2009

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (VI)

1. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ?

Sistemul juridic comunitar are calitatea de ordine juridică, reprezentând un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice ierarhizate, având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze la nevoie încălcarea lor.

Dreptul european este, în sens larg, totalitatea normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa. În sens restrâns, dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea comunităţilor europene, respectiv raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional.

În sens restrâns, prin dreptul unional înţelegem acele norme juridice care reglementează noile domenii de cooperare interguvernamentală de tip clasic, introduse prin Tratatul de la Maastricht. În sens larg însă, dreptul unional cuprinde şi dreptul comunitar.

2. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată ?

Potrivit principiului împuternicirii implicite, competenţele existente şi obiectivul de realizat implică în vederea realizării scopului comunitar toate celelalte puteri necesare. Aceste puteri se referă şi la încheierea unor tratate internaţionale, principiul împuternicirii implicite fiind valabil atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Potrivit principiului împuternicirii speciale limitate, fiecare acţiune normativă a comunităţilor trebuie să aibă un temei sau mai multe temeiuri legale. Or, Comunitatea are numai acele drepturi şi competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor statelor membre sau din transferarea unor drepturi de suveranitate din partea statelor membre. Aşadar, competenţa comunitară începe acolo unde se termină competenţéle statelor membre.

3. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ?

Condiţiile în care se aplică principiul subsidiarităţii sunt următoarele:
a) să nu existe competenţa exclusivă a CE: agricultură, pescuit
b) să existe competenţe paralele sau concurente
c) obiectivul să nu poate fi realizat de statele membre într-o manieră satisfăcătoare
d) obiectivul datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate poate fi realizat mai bine la nivel comunitar.

4. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Costa/ENEL.


Curtea de Justiţie Europeană a pus bazele principiului rangului prioritar al dreptului comunitar în hotărârea COSTA/ENEL din 1964. Starea de fapt era următoarea: Statul italian, prin Legea nr. 1643/1962, în 1964 a naţionalizat toate unităţile de producţie şi de distribuţie a energiei electrice, punând astfel bazele societăţii naţionale de electricitate ENEL. Avocatul Flaminio Costa, care a fost acţionar la una dintre firmele naţionalizate, a atacat actul de naţîonalizare în faţa instanţei italiene, care a sesizat CJE pentru obţinerea unei hotărâri preliminare. Întrebarea a fost dacă legea internă de naţionalizare în faţa instanţei este compatibilă cu art. 97 (102), 88 (93), 53, 31 (37) din Tratatul CEE. Curtea în primul rând a reformulat întrebarea, în sensul de întrebare de interpretare a articolelor susamintite, deoarece a arătat că nu are competenţa de a interpreta dreptul naţional. Statul italian, ca participant, a atras atenţia asupra faptului că instanţa din Milano are obligaţia de a aplica dreptul naţional şi nu poate apela la art. 177 din Tratatul CEE.

Hotărârea adoptată a arătat următoarele:
“Prioritatea dreptului comunitar este confirmată prin art. 249 (189), care precizează că un regulament “va fi obligatoriu” şi “direct aplicabil în toate statele membre”. Această prevedere, care nu este supusă vreunei rezerve, ar fi cu totul lipsită de sens dacă un stat ar putea să-i anuleze efectele sale prin intermediul unei măsuri legislative care ar putea prevala asupra dreptului comunitar.
Urmează [...] că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală şi specială, prin prevederi legale interne oricât de elaborate, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii însăşi să fie pusă la îndoială.”

5. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Internationale Handelsgesellschaft.


În cazul “Internationale Handelsgesellschaft”, CJE a accentuat din nou principiul rangului prioritar al dreptului comunitar. În acest caz, firma Internationale Handelsgesellschaft din Frankfurt am Main, la 17.08.1967, a obţinut o licenţă de export pentru 20.000 tone mălai cu termen de derulare până la 31.12.1967. Potrivit Regulamentului nr. 120/1967 al Consiliului Ministerial privind organizarea pieţei cerealelor, obţinerea licenţei depindea de plata unei cauţiuni de 0,50 unităţi de decontare / tonă. Până la data de 31.12.1967 însă firma a exportat doar 11.486,764 tone, motiv pentru care Oficiul pentru Cereale, potrivit Regulamentului nr. 473/1967 emis de Comisie pentru licenţele de import-export cereale şi produse cerealiere, orez şi produse din orez, a declarat pierdută cauţinea în sumă de 17.026,47 DM.

Instanţa naţională a considerat că în acest caz CE a încălcat regulile, principiile fundamentale ale Constituţiei germane, şi prin urmare regulamentele ar fi inaplicabile.

CJE în decizia sa a arătat că valabilitatea unitară a dreptului comunitar ar fi afectată dacă la aprecierea legalităţii acţiunilor comunitare ar fi luate în considerare normele juridice şi principiile dreptului naţional.

6. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Simmenthal.


În cazul “Simmenthal II”, din 1978, CJE a arătat că dreptul comunitar originar şi derivat face parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre.

În cazul concret, potrivit legislaţiei italiene, firma italiană S.P.S. Simmenthal era obligată să plătească taxe de poliţie sanitară pentru importurile de carne de vită, măsură ce a fost considerată de societate ca fiind contrară dreptului comunitar. Având în vedere că într-o hotărâre preliminară CJE a arătat că o astfel de taxă este contrară dreptului comunitar, firma a solicitat restituirea taxelor percepute. Administraţia financiară însă nu a fost de acord să plătească, arătând că normele nu sunt direct aplicabile. Pretura di Susa a introdus o acţiune preliminară în care a arătat că prevederile care încalcă dreptul comunitar sunt considerate în Italia neconstituţionale, dar până când Curtea Constituţională nu se pronunţă în acest sens, prin adoptarea unei hotărâri cu efect ex-nunc, aplicarea dreptului comunitar este împiedicată.

Faţă de această stare de fapt, CJE a precizat că: “Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar, are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţîonale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale.”

7. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ?

Carta UE a drepturilor fundamentale a fost proclamată la Nisa, la 07.12.2000. În cadrul ei, pe lângă drepturile clasice prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de CEDO, apar şi drepturi de nouă-generaţie, cum ar fi: dreptul la protecţia secretului datelor personale, drepturi bioetice sau dreptul la o administraţie funcţională. Ulterior, această Cartă a fost preluată în Proiectul Constituţiei UE, partea a II-a.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (V)

1. Care sunt criteriile de aderare ?

La întâlnirea de la vârf de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993, s-a arătat că statele Europei Centrale şi de Est pot deveni state membre dacă îndeplinesc următoarele criterii:
a) criteriul geografic (candidatul trebuie să fie pe continentul european)
b) criteriul politic (să fie stat de drept, să aibă ordine democratică, să fie respectate drepturile omului, să fie respectate drepturile minorităţilor)
c) criteriul economic (să aibă o economie de piaţă funcţională, să aibă capacitatea de a face forţele de piaţă şi presiunea concurenţei din Comuniune).

La Consiliul European de la Madrid (1995) s-a introdus ca ultim criteriu, cerinţa ca administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.

2. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ?

Procedura de aderare presupune concret parcurgerea următoarelor etape:
a) Decizia internă de aderare.
b) Formularea cererii de aderare.
c) Comunicarea cererii de aderare Consiliului UE.
d) Trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie pentru “luările de poziţie”.
e) Elaborarea “luărilor de poziţii” de către Comisie după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat.
f) Adoptarea hotărârii de acceptare a “luărilor de poziţii” în cadrul Comisiei.
g) Hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare.
h) Deschiderea conferinţei de aderare cu ţara candidată.
i) Negocierile de aderare.
j) Semnarea protocolului de închidere a negocierilor.
k) Trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European.
l) Aprobarea Parlamentului European.
m) Ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat.
n) Ratificarea tratatului de aderare de către statele membre.
o) Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.

3. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între
România şi Comunitatea Europeană ?


În 1993 Parlamentul a adoptat Legea nr. 20/06.04.1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale acestora, semnat la Bruxelles. Acordul european a intrat în vigoare la data de 01 februarie 1995.

4. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de aderare ?

România a depus cererea de aderare la data de 22 iunie 1995. Consiliul UE a decis ca startul negocierilor cu România să fie la data de 15 februarie 2000.

5. Care sunt organele comune România-CE pe baza Acordului de asociere ?

Pe baza Acordului de asociere România şi CE au colaborat în cadrul a trei organe comune:
a) Consiliul de asociere, format din membri desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai Consiliului UE şi membri ai Comisiei Europene, pe de altă parte.
b) Comitetul de asociere, format din funcţionari superiori desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai Consiliului UE şi membri ai Comisiei Europene, pe de altă parte, înfiinţat cu scopul de a asista activitatea Consiliului de asociere.
c) Comitetul Parlamentar de asociere, format din membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European.

6. Care sunt posibilităţile de ieşire din CE ?

Tratatele nu prevăd clauze de dezicere, de ieşire din Comunităţile Europene, unii autori (Guy Isaac şi Marc Blanquet) vorbind chiar despre “principiul apartenenţei definitive”.

Alţi autori au susţinut că neacceptarea Tratatului privind Constituţia UE de către un stat membru trebuie să fie echivalentă cu ieşirea din Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona a introdus un nou articol în TUE (art. 49 A): “Orice stat membru poate hotărâ, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.”

Read more...

vineri, 28 august 2009

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (IV)

1. Ce rol au avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ?

În 09.05.1950 ministrul de externe francez Robert Schuman elaborează împreună cu consilierul său, Jean Monnet, un plan privind înfiinţarea unei uniuni cu scopul împiedicării izbucnirii unui nou război între Franţa şi Germania, prin crearea unei autorităţi care să controleze producţia de cărbune şi oţel din cele două state. Pornind de la acest plan, şefii de stat şi de guvern din: Germania, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg au semnat după un an de negocieri, în 1951, Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare în 23.07.1952, care marchează începutul comunităţilor europene.

2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ?

Tratatul de la Paris, semnat în 18.04.1951 între Germania, Franţa, Italia şi Benelux înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

La Roma, în 25.03.1957 are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.

La Maastricht, în 7 februarie 1992, a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană. Consiliul Ministerial îşi schimbă denumirea în Consiliul UE, iar Comisia devine Comisia Europeană. Este înfiinţată UE, care va funcţiona ca un cadru unic pentru integrarea, cooperarea de tip supranaţional care are loc în cele trei comunităţi şi pentru formele de cooperare interguvernamentale.

La 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam, ale cărui noutăţi sunt: instituirea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în persoana secretarului Consiliului UE, introducerea “abţinerii constructive” şi a cooperării intensificate, includerea Cartei Sociale în textul tratatului.

În 07.12.2000 la Nisa are loc proclamarea unui catalog de drepturi fundamentale ale UE, care pe lângă drepturile fundamentale clasice prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de CEDO, prevede şi drepturi de nouă-generaţie. Acest catalog, deşi enunţat nu a fost aplicat. În 11.12.2000, Conferinţa interguvernamentală reunită la Nisa a elaborat textul unui nou tratat de modificare a dreptului originar comunitar. Misiunea acestei reuniuni a fost de fapt soluţionarea problemelor legate de reforma instituţională şi de extinderea UE spre Est, nesoluţionate prin Tratatul de la Amsterdam.

3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ?

Tratatul de fuziune, semnat în 1965, prevede unificarea organelor comunitare principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie:

a) Parlamentul European

b) Comisia Europeană

c) Consiliul Ministerial

d) Curtea de Justiţie.

În 17.02.1986 a fost semnat Actul Unic European, intrat în vigoare un an mai târziu. Prin AUE prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate cum ar fi cercetarea sau protecţia mediului înconjurător, şi se preconizează crearea unei “pieţe interne” până la sfârşitul anului 1992.

4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ?

În 30.06.1965 izbucneşte cea mai profundă criză din istoria integrării europene, când Franţa refuză propunerile Comisie de Finanţare a Pieţei Agrare şi se retrage timp de 7 luni de la toate şedinţele Consiliului Ministerial, aplicând “politica scaunului gol”. Strategia Franţei încerca să împiedice trecerea la sistemul votului majoritar în adoptarea deciziilor, aşa cum prevedeau tratatele comunitare.

În conferinţa miniştrilor de externe ai CEE din 28-29.01.1966, criza se soluţionează prin Compromisul de la Luxemburg, care prevede posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul în care prin decizia ce se va lua sunt afectate interesele vitale ale unui stat membru. Se păstrează astfel de facto dreptul de veto al statelor membre.

5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa internă şi uniunea economic şi financiară ?

Zona de liber schimb este teritoriul sau spatiul economico-geografic in limitele caruia se aplica o intelegere intre doua sau mai multe tari privind asemenea obiective ca:
- desfiintarea taxelor vamale;
- eliminarea restrictiilor cantitative la marfurile industriale;
- dezvoltarea economica a tarilor semnatare (membre) in concordanta cu obiectivele lor strategice;
- stabilitatea monetar-fiscala etc.

Se vorbeste de piata comuna când marfurile, persoanele, capitalurile, serviciile (transporturile, bancile, asigurarile, bursele) circula libere pe piata respectiva. Piata comuna este mai ambitioasa decât uniunea vamala pentru ca presupune mai ales aplicarea de reguli si legislatii comune, în materie fiscala sau în domeniul concurentei de exemplu. Presupune de asemenea existenta unor politici sectoriale comune, de exemplu în materie agricola sau în domeniul transporturilor.

Piaţa internă este definită în raport cu exteriorul unei ţări, sau a unei uniuni vamale.

Uniune economică şi financiare presupune un reper inevitabil: moneda unică. Tratatul de la Maastricht, care prevederea realizarea acestui obiectiv, stabilea concomitent următoarele principii:

1) Sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele sunt deschise spre interior, dar si spre exterior;

2) Stabilitatea monetara este data de dezvoltarea temeinica a economiei;

3) Existenta unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii si al stabilitatii sociale;

4) Existenta unor finante publice puternice si sanatoase în toate statele membre;

5) Libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei financiare;

6) Stabilitatea irevocabila în ce priveste cursul de schimb si, în final, o moneda unica.
Politica eonomica si financiara este guvernata de principiul subsidiaritatii, care prevede ca statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice si financiare, care sunt considerate totusi ca fiind probleme de interes comun si coordonându-se la nivelul Comunitatilor.

Read more...

Întrebări de autoverificare la drept comunitar (III)

1. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ?

La o structură care să unească ţările europene, fie sub forma unei federaţii, fie a unei organizaţii europene. Termenul i se datorează contelui austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi, a cărui Uniune Paneuropeană avea scopul de a unifica cele 26 de democraţii existente în 1919 în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane. În cartea sa din 1923, intitulată “Paneuropa”, a tratat ideea pe larg.

2. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană ?

În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei), în opera sa “An Essay Towards the Present and Future Peace of Europe by the Establishment of an European Dyet, Parliament, or Estates” a elaborat un proiect al Uniunii Europene. El propunea înfiinţarea unui organ din care să facă parte reprezentanţii statelor importante din acea vreme, care să adopte legi obligatorii monarhilor pe baza unui vot ponderat care să aibă la bază potenţialul economic al statelor în cauză.

3. Cine a fost Aristide Briand ?

Aristide Briand a fost ministrul de externe francez care, în calitate de preşedinte al Societăţii Naţiunilor, a atras atenţia guvernelor europene, într-o prelegere celebră, asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni. A fost însărcinat până la urmă de reprezentanţii a 27 de state europene membre ale S.N. să elaboreze şi să aducă la cunoştinţa guvernelor un memorandum în acest domeniu care a fost realizat în mai 1930 şi purta titlul “Memorandum sur l’organisation d’une région d’union fédérale européenne”.

Read more...

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afişărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO