Guy Isaac, Marc Blanquet - Drept comunitar general (prima parte)
Prima parte. Sistemul instituţional al Comunităţilor Europene
Cele trei tratate comunitare au un obiect instituţional, nu creează doar drepturi şi obligaţii.
Capitolul 1. Statutul şi competenţele
Secţiunea 1. Statutul
1) « Instituţia » comunităţilor
Contrariu federaţiilor, care îşi au sursa în general în constituţii, acte de drept intern, şi asemei organizaţiilor internaţionale, Comunităţile s-au născut din tratate multiple, negociate în cursul conferinţelor internaţionale, semnate de plenipotenţiarii statelor fondatoare, ratificate şi intrate în vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Tratatul CECA a fost concluzionat pentru 50 de ani, iar tratatele de la Roma pe o durată nelimitată.
2) Apartenenţa la Comunităţi
Proiectul prezentat în 1950 a fost adresat tuturor statelor europene. Statele care nu s-au numărat printre fondatori au avut posibilitatea să adere.
Tratatul de la Maastricht a înlocuit procedurile specifice de adeziune la fiecare dintre cele trei Comunităţi printr-o procedură unică de adeziune la UE.
Art. 49 UE : « Orice stat european [...] poate cere să devină membru al Uniunii. Cererea este adresată Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după ce consultă Comisia şi după ce primeşte avizul conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor care-l compun. Condiţiile de admitere şi adaptările la această admitere antrenează în ceea ce priveşte Tratatele este fondată Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul care face cererea. Acordul menţionat este supus ratificării de către toate statele contractante, conform regulilor constituţionale respective. »
Codiţii de fond pentru adeziune :
a) state Europene ;
b) admiterea unui nou membru nu deschide calea spre o renegociere fundamentală a tratatelor constitutive ;
c) stat democratic, organizare politică liberală, respectul pentru drepturile omului.
II. Caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi
Tratatele comunitare nu prevăd ca statele componente să-şi poată pierde calitatea de membre. Sunt mute atât în privinţa dreptului la retragere cât şi asupra posibilităţii unei excluderi. Totuşi, interdicţia juridică a retragerii unilaterale nu ar trebui să fie supraestimată.
Secesiunea nu este de neconceput, însă este puternic improbabilă, atât pentru că integrarea a atins deja în multe domenii un « punct de non-întoarcere » care ar face-o economic şi social insuportabilă, cât şi pentru că sistemul comunitar este suficient de suplu pentru a permite statelor care ar avea litigii cu Comunitatea să facă presiune din interior pentru a obţine satisfacţie.
III. Spre diferenţierea apartenenţei la Comunităţi
Comunitatea nu consacră existenţa teoretică a membrilor cu statut special.
A. Diferenţiere derogare
Există diferenţiere în momentul în care un stat obţine dreptul de a nu aplica o regulă care are vocaţia de a se aplica în principiu tuturor. Schematic, aceste derogări corespund conceptelor de « Europa cu mai multe viteze » sau de « Europa cu geometrie variabilă ».
B. Diferenţierea « cooperare lărgită »
Statele membre care vor să aprofundeze construcţia europeană pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele, şi actele juridice prevăzute de Tratatul UE şi Tratatul instituând Comunitatea Europeană, fără să prejudicieze interesele legitime ale altor state membre care nu vor sau nu pot încă să ia parte la acest progres.
Punerea în operă a unei cooperări lărgite conduce nu doar la o diferenţiere materială a obligaţiilor statelor membre, ci şi la o diferenţiere materială.
C. Diferenţierea sancţiune
Sancţiunea survine pentru o violare grave şi persistentă de către un stat membru a principiilor libertăţii, democraţiei, a respectului drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a statului de drept. Procedura este politică.
Consiliul este instituţia care, statuând cu majoritate calificată, poate decide în privinţa suspendării anumitor drepturi care decurg din diferite tratate.
Personalitatea juridică
Fiecare Comunitate are o personalitate juridică distinctă de cea a membrilor. Asta înseamnă că există trei persoane distincte una de cealaltă, în ciuda fuziunii instituţiilor care acţionează în numele acestor trei persoane.
Uniunea Europeană nu are în mod explicit o personalitate internaţională, care ar face din ea un subiect de drept internaţional distinct de Comunităţi şi de statele membre.
Secţiunea 2. Competenţele
I. Competenţe de control şi competenţe de acţiune
Tratatele conferă Comunităţilor o competenţă generală pentru controlarea respectării obligaţiilor subscrise de către state. În anumite cazuri, anumite instituţii au puterea de autorizare, aprobând sau refuzând aprobarea unor acte făcute de către State.
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante, Comunităţile fiind însărcinate să acţiuneze pentru realizarea scopurile care au motivat creaţia lor şi care sunt raţiunea lor de a fi. Trebuie spus că aceste competenţe se exercită în domenii tradiţional rezervate statelor.
II. Competenţele de tip internaţional şi de tip statal
Competenţele de tip internaţional pun instituţiile comunitare în contact direct cu aparatele statelor.
Comunităţile dispun de o putere amplă de informare şi de consultare. La care se adaugă puterea de coordonare a politicilor şi a comportamentelor statelor. În cele din urmă, există competenţe de control.
Comunităţile dispun mai ales de puteri care se exercită direct asupra cetăţenilor statelor. Aceste competenţe, de tipul celor care sunt în mod normal rezervate statelor, constituie adevărata originalitate.
Sistemul comunitar de atribuire a competenţelor
I. Tehnica atribuirii competenţelor
Comunităţile se bucură doar de o competenţă de atribuire, adică activităţile lor pot şi trebuie să se desfăşoare într-un anumit număr de comenii limitativ determinate prin tratate.
Competenţa naţională este regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Instituţiile primesc atribuţii specifice, şi nu generale. Inconvenientele care decurg de aici sunt limitate prin înscrierea în tratat a unei rezerve de competenţe subsidiare şi dezvoltarea de către Curtea de Justiţie a unei concepţii dinamice a competenţelor implicite.
Datorită metodei funcţionaliste pentru care optaseră părinţii fondatori ai CEE, în Tratatul de la Roma lipseşte o definiţie clară şi unică a repartizării competenţelor între Comunităţi şi statele membre.
Pe lângă competenţele subsidiare, instituţiile comunitare dispun de competenţe nescrise, în virtutea teoriei puterilor implicite. Curtea de Justiţie a Comunităţilor a recunoscut în mod clar că această teorie este valabilă la nivel comunitar.
II. Les rapports entre compétences nationales et communautaires
Conform principiilor competenţelor de atribuire, toate competenţele neatribuite Comunităţilor rămân rezervate statelor. În aceste domenii, statele îşi conservă integralitatea puterilor, dar fără a putea fi excluse incursiuni ale competenţei comunitare în suveranitătile naţionale, acolo unde acestea sunt necesare pentru ca din cauza puterilor reţinute de către statele membre, efectul util al tratatului să nu fie puternic diminaut şi finalitatea sa compromisă.
Există câteva domenii în care Curtea de Justiţie a afirmat existenţa competenţelor comunitare exclusive, independent de faptul că Comunitatea şi-a exersat sau nu puterile.
III. La nature des attributions des compétences
Curtea de Justiţie privilegiază analiza sistemului comunitar de atribuire a competenţelor în termeni de transfer.
A) Principiul subsidiarităţii
Este principiul conform căruia Comunitatea nu trebuie să acţioneze decât atunci când un obiectiv poate să fie mai bine realizat la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre. Este un principiu regulator al exerciţiului competenţelor. Pune mai multe probleme decât rezolvă, creând un soi de concurenţă între state şi Comunitate.
B) Principiul proporţionalităţii
Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat. Atunci când Comunitatea are de ales între mai multe metode de acţiune, ea trebuie să reţină, în caz de eficacitate egală, pe aceea care lasă cea mai mare libertate statelor, particularilor şi întreprinderilor.
Capitolul 2. Structura instituţională
Secţiunea 1. Structura de bază
Cinci organe :
- un Parlament european
- un Consiliu
- o Comisie
- o Curte de Justiţie
- o Curte de Conturi.
Fiecare dintre primele patru are o legitimitate proprie :
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre ;
- Comisia – interesul comun, adică cel al Comunităţii ;
- Parlamentul – interesele popoarele statelor ;
- Curtea de Justiţie – principiul statului de drept.
Absenţa separaţiei puterilor : repartiţia funcţiilor între aceste patru instituţii nu corespunde schemei lui Montesquieu. În Comunitate :
- puterea legislativă aparţine Consiliului şi Parlamentului European ;
- puterea bugetară este partajată ;
- Comisia, în principiu, este executivul ;
- Consiliul cumulează funcţiile : legislativă, executivă, guvernamentală.
1) Consiliul
Asigură inserţia în sistemul comunitar a statelor membre şi a guvernelor lor.
I. Organizare şi funcţionare
A. Compoziţie
Colegiu de reprezentanţi ai guvernelor, abilitaţi să angajeze guvernele statelor din care provin (adesea, ministrul afacerilor externe, dar pot fi şi miniştrii diferitelor sectoare).
B. Funcţionare
Preşedinţia Consiliului este exersată pe rând de către fiecare stat membru pentru o durată de şase luni, după ordinea fixată de Consiliu.
Consiliul este asistat de un secretariat general, plasat sub responsabilitatea unui secretar general.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului şi executarea mandatelor conferite de acesta, a început de-a lungul anilor să ocupe un loc central în sistemul de decizie comunitar. Este partajat în COREPER 2 – compus din ambasadori reprezentanţi permanenţi, şi COREPER 1 – compus din reprezentanţi permanenţi adjuncţi.
Organism intermitent, Consiliul este reunit în sesiuni la iniţiativa unuia dintre membrii săi, a preşedintelui său sau a Comisiei. Reuniunile se desfăşoară în principiu cu uşile închise.
C. Reguli şi moduri de votare
Votul cu majoritate simplă
Votul cu majoritate calificată (marea inovare a tratatelor comunitare, în care este văzut ca principalul simbol al supranaţionalităţii). Voturile fiecărui stat sunt ponderate în funcţie de un criteriu general demografic, politic şi economic, iar pragul majorităţii calificate fixat la două treimi.
Votul în unanimitate. Considerat incompatibil pe măsură ce Comunitatea se lărgeşte.
II. Atribuţii
Organ care cumulează puterea « legislativă » şi puterea « guvernamentală ».
Consiliul a fost investit cu esenţialul puterii normative, pe care o exercită sub formă de directive şi de regulamente direct aplicabile particularilor.
Consilul a constituit mult timp originea fenomenului comunitar, adevăratul legislator al Comunităţilor.
Probă a confuziei puterilor, Consiliul exercită principalele funcţii care revin de obicei guvernului. În materie de relaţii externe, el este cel care autorizează deschiderea negocerilor şi concluzionează acordurile. În materie bugetară, Consiliul formulează proiectul d ebuget şi participă la procedura care conduce la votarea acestuia.
Puterea de consultare sau de aviz conform : Consiliul are rolul de organ de consultare şi de tutelă a Comisiei.
Puterea de coordonare : Consiliul este însărcinat cu misiunea de coordonare între statele membre şi Comunităţi.
2) Comisia
Este reprezentarea autonomă a interesului comun.
I. Organizare şi funcţionare
A. Compoziţia şi statutul membrilor
În total 20 de membri, după Tratatul de la Bruxelles, aleşi din statele membre, în urma unei repartiţii naţionale, printre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă.
Comisarii sunt desemnaţi de comun acord între statele membre, pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit.
B. Organizare
Rolul de Preşedinte al Comisiei, iniţial de ordin esenţialmente administrativ (convocare şi prezidare a reuniunilor) şi protocoloar (reprezentare a Comisiei în exterior), a dobândit progresiv o dimensiune politică puternică.
Tratatul de la Amsterdam consacră « prezidenţializarea » Comisiei : nu numai că Preşedintele intervine în alegerea comisarilor, dar se bucură şi de o largă putere discreţionară în atribuirea sarcinilor în sânul colegiului. Totuşi, nu are vot preponderent iar vicepreşedinţii îl pot înlocui.
Secretariatul general al Comisiei trebuie să-l asiste pe Preşedinte în activităţile de coordonare şi să asigure relaţiile curente cu alte instituţii.
În ciuda caracterului colegial, Comisia procedează între membrii săi la o repartizare relativ precisă a sarcinilor în ceea ce priveşte pregătirea şi executarea deciziilor.
Preşedintele seamănă cu un şef de guvern.
C. Funcţionare
Funcţionarea Comisie este colegială. Nu este posibil să i se dea unuia dintre membrii săi, în domeniul responsabilităţii sale particulare, o delegare a puterii care i-ar conferi o independenţă comparabilă cu cea a unui ministru în departamentul său.
Şedinţele au loc săptămânal. Deciziile se iau în majoritate.
II. Atribuţii
Comisia veghează la respectarea Tratatelor, fapt pentru care posedă puteri eficace de informaţie şi de prevenire. La nevoie, Comisia dispune şi de puterea de a urmări infracţiunile. În cele din urmă, Comisia asigură gestiunea « clauzelor de salvgardare », adică autorizează, în anumite cazuri, măsuri derogatorii de la tratate.
B. Comisia, organ de iniţiativă
Garant a interesului general comunitar, Comisia este concepută ca instituţia « motrice » a integrării europene, a cărei dezvoltare o conduce. Exerciţiul puterii normative atribuite Consiliului se face în urma iniţiativelor Comisiei.
C. Comisia, organ de execuţie a tratatelor şi a actelor Consiliului
Comisia este însărcinată să adopte măsurile de execuţie cu titlu general, precum şi cu caracter particular (acestea din urmă atât în privinţa guvernelor cât şi a întreprinderilor).
În materie externă, Comisia este însărcinată cu derularea negocierilor de acorduri cu ţările terţe, în execuţia mandatelor Consiliului, reprezentând Comunităţile.
3) Parlamentul European
Parlamentul European este departe de a dispune astăzi (şi în ciuda alegerii sale directe din 1979 încoace) de toate puterile unui adevărat parlament, chiar dacă, paradoxal, dispune uneori de prerogative superioare celor ale numeroase parlamente naţionale.
I. Organizare şi funcţionare
Eligibilitatea este recunoscută oricărui cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru, indiferent dacă este statul căruia îi aparţine sau nu.
732 membri.
Alegerile au loc prin sufragiu universal direct, conform principiilor comune tuturor statelor membre.
Mandatul este de 5 ani. Este permis cumulul mandatului european cu mandatul parlamentar naţional. Alesul european însă, nu poate fi membru al Comisiei, al Curţii de Justiţie, funcţionar sau agent al instituţiilor, după cum nu poate aparţine guvernului unuia dintre statele membre.
Pe durata mandatului, alesul european beneficiază de iresponsabilitatea care îl pune la adăpost împotriva oricărei sancţiuni legate de opiniile sau de voturile emise în exerciţiul funcţiei, precum şi de inviolabilidate, adică de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului ţării sale.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul impunerii este stabilit de dispoziţiile naţionale.
C. Funcţionare
Preşedintele, cei paisprezece vice-preşedinţi şi cei cinci chestori, aleşi pentru doi ani şi jumătate, formează biroul.
Parlamentul creează liber în interiorul său comisii permanente, temporare sau speciale. Fiecare membru al Adunării este, în principiu, membru plin al unei comisii şi membru supleant al alteia.
Membrii Parlamentului s-au constituit în grupuri politice multinaţionale, a căror recunoaştere oficială a fost obţinută. Există 8 grupuri :
- Partidul Popular European (PPE) ;
- Partidul Socialiştilor Europeni (PSE) ;
- Partidul European al Liberalilor Democratici şi Reformatori (PELDR) ;
- Verzii – Alianţa Liberă Europeană (Verzii ALE) ;
- Stânga Unitară Europeană – Stânga Verde Nordică (SUE-SVN) ;
- Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN) ;
- Grupul Tehnic al Deputaţilor Independenţi ;
- Europa Democraţiilor şi a Diferenţelor (EDD).
Adunarea ţine o sesiune anuală, dar se poate reuni şi în sesiuni extraordinare. Practic, se reuneşte în fiecare lună, mai puţin august, câte o sesiune lunar.
Principiul este cvorumul unei treimi din membri şi votul majorităţii absolute a sufragiilor exprimate.
II. Atribuţii
Adunarea este singura instituţie care a văzut crescându-i considerabil puterile, atât prin modificări formale ale tratatelor, cât şi în mod informal, pe căi practice şi mai ales prin acorduri interinstituţionale. Iniţial, era dotată doar cu puteri de deliberare şi de control. În stadiul actual, Parlamentul European a reuşit să obţină, pe lângă partajarea puterii bugetare, un rol efectiv, deşi inegal, atât în materie legislativă cât şi în materie de relaţii externe.
A. Controlul politic
Parlamentul controlează Comisia, dar şi Consiliul UE, organele de cooperare interguvernamentală şi Consiliul European.
Parlamentul poate, prin votarea unei moţiuni de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze. Acest mijloc de sancţiune nu poate fi luat împotriva Consiliului, compus din reprezentanţi ai guvernelor naţionale.
Odată cu Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, Parlamentul obţine un drept de coinvestitură a Comisiei sub forma unui vot de « aprobare » a Preşedintelui şi a celorlalţi membri desemnaţi înainte de nominalizarea lor formală de către guvernele statelor membre.
B. Puterea bugetară
Mult timp a fost principala putere a Parlamentului, singura care îi permitea să negocieze de la egal la egal cu Consiliu, cu care partajează puterea bugetară.
Adunarea parlamentară are dreptul de a propune modificări în privinţa cheltuielilor obligatorii ale Comunităţii, ceea ce lasă Consiliului ultimul cuvânt. În schimb, Adunarea are un adevărat drept de amendament asupra cheltuielilor non-obligatorii.
C. Puterea legislativă
La origine, Adunarea Comunităţilor nu exercita nicio prerogrativă în materie legislativă. Nu poseda nici puterea de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici puterea de decizie, rezervată Consiliului. Ulterior, introducerea, chiar şi cu caracter limitat, a procedurii codeciziei, face ca Parlamentul European să acceadă la rolul de co-legislator pe care-l revendica. Parlamentul intervine azi în procesul adopţiei actelor legislative ale Comunităţilor în grade inegale în funcţie de una sau cealaltă dintre cele cinci proceduri diferite.
1) Procedura consultării
Consultarea obligatorie, care interzice Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să-şi fi formulat opinia asupra propunerii Comisiei care era la început singurul mod de participare a Parlamentului la funcţia legislativă.
2) Procedura concertării
Procedura concertării între Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, se deschide atunci când Consiliul se îndepărtează de avizul adoptat de Adunarea Parlamentară. Comisia de concertare, compusă din membri ai Consiliului şi o delegaţie a Parlamentului condusă de Preşedintele acestuia, are ca scop căutarea unui acord între cele două instituţii, într-un termen de 3 luni. Procedura, aplicată rar, a adus şi mai rar rezultatele dorite.
3) Procedura cooperării
Introdusă prin AUE în domeniul punerii în operă a pieţei unice, extinsă prin Tratatul de la Maastricht, apoi vidată de conţinut în favoarea procedurii codeciziei, nu mai conservă astăzi decât o poziţie reziduală.
4) Procedura codeciziei
Introdusă de Tratatul de la Maastricht în 15 domenii, a fost extinsă la încă 24 de domenii suplimentare. Conduce la adoptarea de acte simultan de către Parlament şi Consiliu, semnate de către cei doi Preşedinţi, făcând, după Amsterdam, din Parlament un colegislator în adevăratul sens al cuvântului, la paritate legislativă cu Consiliul.
5) Procedura avizului conform
În ciuda numelui, este vorba despre o codecizie, pentru că Consiliul nu poate decide fără consimţământul Parlamentului, dar acesta din urmă nu poate decât să accepte sau să refuze propunerea care îi este supusă în bloc, fără să poată s-o amendeze.
D. Rolul în materie de relaţii externe
Adunarea trebuie să fie informată de-a lungul procesului diplomatic, atât pentru acordurile de asociere cât şi pentru acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe.
Secţiunea 2. Organele complementare
1) Organele prevăzute de Tratate
I. Organe de control
A. Curtea de Conturi
Este însărcinată cu controlul financiar extern. Exercită o magistratură financiară care face din ea « adevărata conştiinţă financiară a Europei ».
Membrii Curţii sunt numiţi pe şase ani de către Consiliu, după consultarea Parlamentului. Îşi exercită funcţiile cu normă întreagă şi sunt aleşi dintre personalitătile care au aparţinut Curţii de Conturi din ţara de provenienţă.
Organizarea interioară aliază diviziunea muncii şi colegialitatea.
Competenţele Curţii sunt extrem de extinse, având în vedere că ea este însărcinată să examineze conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor celor trei Comunităţi.
B. Mediatorul
Este numit de către Parlament după fiecare elecţiune şi pentru durata legislaturii. Îşi exercită funcţiile pe deplin independent. Funcţia este deplin incompatibilă cu orice alta.
Poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului, pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare sau comiterea unei greşeli grave.
Mediatorul este înainte de toate însărcinat să primească plângerile oricărui cetăţean al Uniunii, precum şi al oricărei persoane fizice sau morale rezidând sau avându-şi sediul statutar într-un stat membru şi relativ la cazuri de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă, ceea ce exclude proasta administrare a instituţiilor naţionale sau locale, chiar şi atunci când acestea sunt însărcinate să aplice dreptul comunitar.
Proasta administrare este atunci când un organism public nu acţionează în conformitate cu o regulă sau un principiu având pentru el forţă obligatorie.
II. Organe consultative
A. Comitetul Consultativ CECA şi Comitetul Economic şi Social (CE/Euratom)
Permit o asociere a mediilor profesionale şi sindicale la funcţionarea Comunităţilor.
Comisia şi Consiliul au obligaţia să le consulte înainte de a decide, într-un număr de cazuri prevăzute de tratate.
B. Comitetul Regiunilor
Instaurează o reprezentare a entităţilor infra-etatice în sistemul instituţional comunitar. Organ auxiliar cu caracter pur consultativ.
C. Organe speciale :
- Comitetul Consultativ al Transporturilor ;
- Comitetul Monetar (devenit Comitetul Economic şi Financiar) ;
- Comitetul Fondului Social European ;
- Comitetul Ştiinţific şi Tehnic.
III. Organe de gestiune
A. Agenţia de Aprovizionare a Euratom
Aprovizionează Comunitatea cu material nuclear şi asigură regularizarea pieţei.
B. Banca Europeană de Investiţii
Stabiliment public internaţional autonom în raport cu instituţiile comunitare.
C. Banca Centrală Europeană
Conform principiului independenţei absolute a puterii monetare, Tratatul de la Maastricht a încredinţa exerciţiul competenţelor Comunităţii Europene în materie monetară unor organe independente nu doar de statele membre, ci şi de instituţiile comunitare, printr-o derogare de la regula generală a tratatului.
2) Organele create de instituţii
I. Grupurile şi comitetele cu caracter auxiliar
Sunt foarte numeroase şi greu de clasificat. Merită menţionate grupurile de experţi guvernamentali, coordonate de COREPER, care asistă Consiliul.
II. Comitetele însărcinate cu asistarea Comisiei în exerciţiul funcţiilor sale de execuţie
Se numeşte « comitologie » ansamblul dispozitivelor de încadrare prin comitete, compuse întotdeauna din experţi naţionali, de exerciţiu al competenţelor de execuţie pe care Consiliul le conferă Comisiei.
- Comitetele de gestiune ;
- Comitetele de reglementare ;
- Comitetele consultative ;
Secţiunea 3. Coerenţa instituţională a Uniunii şi a Comunităţilor
1) Instanţa directoare : Consiliul European
Neprevăzut în tratatele fondatoare, născut dintr-o simplă iniţiativă politică înainte ca AUE să-i consacre existenţa, Consiliul European care reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ocupă un loc major în sistemul instituţional comunitar, deşi nu este, propriu-zis, nici o instituţie şi nici măcar un organ comunitar.
I. Natura şi atribuţiile
În urma Conferinţei de la Paris din 9-10 decembrie 1974, şefii guvernelor au decis să se reunească de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar, într-un Consiliu al Comunităţii, cu titlu de cooperare politică.
3 funcţii caracteristice :
- este locul schimburilor de puncte de vedere libere şi informale între principalii lideri ai statelor membre ;
- poate delibera în privinţa subiectelor care ţin de competenţa comunitară, de chestiuni de cooperare politică şi de orice alt subiect de interes comun ;
- poate da un impuls general făcând apel la capacităţile de progres ale Comunităţii.
Metodele de lucru sunt de tip interguvernamental.
II. Funcţionare
Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care asigură preşedinţia Consiliului Uniunii. În principiu, se pronunţă prin consens. Publică declaraţii (în special în materie de politică internaţională), dar au loc numeroase discuţii informale care nu devin publice.
2) Instituţiile comunitare, organe ale UE
Cele cinci instituţii comunitare sunt concomitent şi organele UE.
Secţiunea 4. Locul parlamentelor naţionale şi a publicului în sistemul institutional comunitar
Construirea pieţei interne în perioada 1985-1992 a suscitat o reacţie negativă atât din partea parlamentelor naţionale cât şi a marelui public împotriva functionării secrete a sistemului instituţional comunitar.
În sânul sistemului instituţional comunitar, relaţiile dintre parlamentele naţionale şi Parlamentul European sunt slab cooperative.
I. Accesul la documentele instituţiilor şi ale organelor
Există un Cod de conduită privind accesul publicului la documentele Consiliului şi ale Comisiei care, alături de alte texte, organizează accesul publicului la orice document, orice înscris, oricare ar fi suportul pe care se află, conţinând date existente deţinute de către Comisie sau Consiliu.
II. Accesul la lucrările Consiliului
Caracterul non-public al sesiunilor şi al deliberărilor Consiliului, care ţine de secretul profesional, face obiectul criticilor recurente, mai ales în ipoteza în care joacă rolul de legislator.
Capitolul 3. Mijloacele de acţiune ale Comunităţilor
Secţiunea 1. Sediul şi regimul lingvistic
1) Sediul
Un sediu definitiv al prefigura capitala Europei. Însă neputându-se încă vorbi despre aşa ceva, instituţiile sunt încă în stare de provizorat.
Consiliul se reuneşte în mod normal la Bruxelles, unde este şi secretariatul, dar şi la Luxemburg, în aprilie, iunie şi octombrie.
Comisia este instalată la Bruxelles, cu excepţia unor servicii, care se află la Luxemburg.
Comitetul Economic şi Social este la Bruxelles. Comitetul Consultativ CECA – la Luxemburg.
Curtea de Justiţie se află la Luxemburg.
Parlamentul European ţine şedinţe plenare la Strasbourg, în vreme ce secretariatul său general şi serviciile sunt instalate la Luxemburg.
2) Regimul lingvistic
Fiind vorba despre acte juridice, textele adresate de către instituţii unui stat sau unei persoane care ţine de jurisdicţia unui stat membru, sunt redactate în limba acestui stat.
Orice cetăţean al Uniunii poate scrie unei instituţii sau organ într-una dintre limbile Uniunii, şi primeşte răspunsul redactat în aceeaşi limbă.
1) Generalităţi
Concepţia generală a funcţiei publice comunitare se distinge radical de cea a altor funcţii publice internaţionale, fondate pe recrutarea temporară a funcţionarilor naţionali detaşaţi, fără adevărată securitate a locului de muncă nici posibilitate de carieră. Este vorba despre un sistem de funcţie publică închisă, în care adevăraţii funcţionari sunt titulari ai locurilor de muncă şi au o vocaţie de carieră.
2) Regimurile juridice
Funcţionarii Comunităţilor sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se găsesc într-o situaţie legală şi regulamentară, supuşi integral dreptului comunitar precizat în statut.
Capitolul 4. Relaţiile exterioare ale Comunităţilor
Comunităţile sunt subiecte de drept internaţional, alături de statele membre.
Secţiunea 1. Comunităţile şi statele terţe
CE nu este abilitată să trateze cu statele terţe decât în şase domenii specifice :
a) politica comercială ;
b) asocierea ;
c) nivelurile de schimb ;
d) cercetarea ;
e) mediul ;
f) cooperarea pentru dezvoltare.
Cele trei tratate comunitare au un obiect instituţional, nu creează doar drepturi şi obligaţii.
Capitolul 1. Statutul şi competenţele
Secţiunea 1. Statutul
1) « Instituţia » comunităţilor
Contrariu federaţiilor, care îşi au sursa în general în constituţii, acte de drept intern, şi asemei organizaţiilor internaţionale, Comunităţile s-au născut din tratate multiple, negociate în cursul conferinţelor internaţionale, semnate de plenipotenţiarii statelor fondatoare, ratificate şi intrate în vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Tratatul CECA a fost concluzionat pentru 50 de ani, iar tratatele de la Roma pe o durată nelimitată.
2) Apartenenţa la Comunităţi
Proiectul prezentat în 1950 a fost adresat tuturor statelor europene. Statele care nu s-au numărat printre fondatori au avut posibilitatea să adere.
Tratatul de la Maastricht a înlocuit procedurile specifice de adeziune la fiecare dintre cele trei Comunităţi printr-o procedură unică de adeziune la UE.
Art. 49 UE : « Orice stat european [...] poate cere să devină membru al Uniunii. Cererea este adresată Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după ce consultă Comisia şi după ce primeşte avizul conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor care-l compun. Condiţiile de admitere şi adaptările la această admitere antrenează în ceea ce priveşte Tratatele este fondată Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul care face cererea. Acordul menţionat este supus ratificării de către toate statele contractante, conform regulilor constituţionale respective. »
Codiţii de fond pentru adeziune :
a) state Europene ;
b) admiterea unui nou membru nu deschide calea spre o renegociere fundamentală a tratatelor constitutive ;
c) stat democratic, organizare politică liberală, respectul pentru drepturile omului.
II. Caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi
Tratatele comunitare nu prevăd ca statele componente să-şi poată pierde calitatea de membre. Sunt mute atât în privinţa dreptului la retragere cât şi asupra posibilităţii unei excluderi. Totuşi, interdicţia juridică a retragerii unilaterale nu ar trebui să fie supraestimată.
Secesiunea nu este de neconceput, însă este puternic improbabilă, atât pentru că integrarea a atins deja în multe domenii un « punct de non-întoarcere » care ar face-o economic şi social insuportabilă, cât şi pentru că sistemul comunitar este suficient de suplu pentru a permite statelor care ar avea litigii cu Comunitatea să facă presiune din interior pentru a obţine satisfacţie.
III. Spre diferenţierea apartenenţei la Comunităţi
Comunitatea nu consacră existenţa teoretică a membrilor cu statut special.
A. Diferenţiere derogare
Există diferenţiere în momentul în care un stat obţine dreptul de a nu aplica o regulă care are vocaţia de a se aplica în principiu tuturor. Schematic, aceste derogări corespund conceptelor de « Europa cu mai multe viteze » sau de « Europa cu geometrie variabilă ».
B. Diferenţierea « cooperare lărgită »
Statele membre care vor să aprofundeze construcţia europeană pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele, şi actele juridice prevăzute de Tratatul UE şi Tratatul instituând Comunitatea Europeană, fără să prejudicieze interesele legitime ale altor state membre care nu vor sau nu pot încă să ia parte la acest progres.
Punerea în operă a unei cooperări lărgite conduce nu doar la o diferenţiere materială a obligaţiilor statelor membre, ci şi la o diferenţiere materială.
C. Diferenţierea sancţiune
Sancţiunea survine pentru o violare grave şi persistentă de către un stat membru a principiilor libertăţii, democraţiei, a respectului drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a statului de drept. Procedura este politică.
Consiliul este instituţia care, statuând cu majoritate calificată, poate decide în privinţa suspendării anumitor drepturi care decurg din diferite tratate.
Personalitatea juridică
Fiecare Comunitate are o personalitate juridică distinctă de cea a membrilor. Asta înseamnă că există trei persoane distincte una de cealaltă, în ciuda fuziunii instituţiilor care acţionează în numele acestor trei persoane.
Uniunea Europeană nu are în mod explicit o personalitate internaţională, care ar face din ea un subiect de drept internaţional distinct de Comunităţi şi de statele membre.
Secţiunea 2. Competenţele
I. Competenţe de control şi competenţe de acţiune
Tratatele conferă Comunităţilor o competenţă generală pentru controlarea respectării obligaţiilor subscrise de către state. În anumite cazuri, anumite instituţii au puterea de autorizare, aprobând sau refuzând aprobarea unor acte făcute de către State.
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante, Comunităţile fiind însărcinate să acţiuneze pentru realizarea scopurile care au motivat creaţia lor şi care sunt raţiunea lor de a fi. Trebuie spus că aceste competenţe se exercită în domenii tradiţional rezervate statelor.
II. Competenţele de tip internaţional şi de tip statal
Competenţele de tip internaţional pun instituţiile comunitare în contact direct cu aparatele statelor.
Comunităţile dispun de o putere amplă de informare şi de consultare. La care se adaugă puterea de coordonare a politicilor şi a comportamentelor statelor. În cele din urmă, există competenţe de control.
Comunităţile dispun mai ales de puteri care se exercită direct asupra cetăţenilor statelor. Aceste competenţe, de tipul celor care sunt în mod normal rezervate statelor, constituie adevărata originalitate.
Sistemul comunitar de atribuire a competenţelor
I. Tehnica atribuirii competenţelor
Comunităţile se bucură doar de o competenţă de atribuire, adică activităţile lor pot şi trebuie să se desfăşoare într-un anumit număr de comenii limitativ determinate prin tratate.
Competenţa naţională este regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Instituţiile primesc atribuţii specifice, şi nu generale. Inconvenientele care decurg de aici sunt limitate prin înscrierea în tratat a unei rezerve de competenţe subsidiare şi dezvoltarea de către Curtea de Justiţie a unei concepţii dinamice a competenţelor implicite.
Datorită metodei funcţionaliste pentru care optaseră părinţii fondatori ai CEE, în Tratatul de la Roma lipseşte o definiţie clară şi unică a repartizării competenţelor între Comunităţi şi statele membre.
Pe lângă competenţele subsidiare, instituţiile comunitare dispun de competenţe nescrise, în virtutea teoriei puterilor implicite. Curtea de Justiţie a Comunităţilor a recunoscut în mod clar că această teorie este valabilă la nivel comunitar.
II. Les rapports entre compétences nationales et communautaires
Conform principiilor competenţelor de atribuire, toate competenţele neatribuite Comunităţilor rămân rezervate statelor. În aceste domenii, statele îşi conservă integralitatea puterilor, dar fără a putea fi excluse incursiuni ale competenţei comunitare în suveranitătile naţionale, acolo unde acestea sunt necesare pentru ca din cauza puterilor reţinute de către statele membre, efectul util al tratatului să nu fie puternic diminaut şi finalitatea sa compromisă.
Există câteva domenii în care Curtea de Justiţie a afirmat existenţa competenţelor comunitare exclusive, independent de faptul că Comunitatea şi-a exersat sau nu puterile.
III. La nature des attributions des compétences
Curtea de Justiţie privilegiază analiza sistemului comunitar de atribuire a competenţelor în termeni de transfer.
A) Principiul subsidiarităţii
Este principiul conform căruia Comunitatea nu trebuie să acţioneze decât atunci când un obiectiv poate să fie mai bine realizat la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre. Este un principiu regulator al exerciţiului competenţelor. Pune mai multe probleme decât rezolvă, creând un soi de concurenţă între state şi Comunitate.
B) Principiul proporţionalităţii
Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat. Atunci când Comunitatea are de ales între mai multe metode de acţiune, ea trebuie să reţină, în caz de eficacitate egală, pe aceea care lasă cea mai mare libertate statelor, particularilor şi întreprinderilor.
Capitolul 2. Structura instituţională
Secţiunea 1. Structura de bază
Cinci organe :
- un Parlament european
- un Consiliu
- o Comisie
- o Curte de Justiţie
- o Curte de Conturi.
Fiecare dintre primele patru are o legitimitate proprie :
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre ;
- Comisia – interesul comun, adică cel al Comunităţii ;
- Parlamentul – interesele popoarele statelor ;
- Curtea de Justiţie – principiul statului de drept.
Absenţa separaţiei puterilor : repartiţia funcţiilor între aceste patru instituţii nu corespunde schemei lui Montesquieu. În Comunitate :
- puterea legislativă aparţine Consiliului şi Parlamentului European ;
- puterea bugetară este partajată ;
- Comisia, în principiu, este executivul ;
- Consiliul cumulează funcţiile : legislativă, executivă, guvernamentală.
1) Consiliul
Asigură inserţia în sistemul comunitar a statelor membre şi a guvernelor lor.
I. Organizare şi funcţionare
A. Compoziţie
Colegiu de reprezentanţi ai guvernelor, abilitaţi să angajeze guvernele statelor din care provin (adesea, ministrul afacerilor externe, dar pot fi şi miniştrii diferitelor sectoare).
B. Funcţionare
Preşedinţia Consiliului este exersată pe rând de către fiecare stat membru pentru o durată de şase luni, după ordinea fixată de Consiliu.
Consiliul este asistat de un secretariat general, plasat sub responsabilitatea unui secretar general.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului şi executarea mandatelor conferite de acesta, a început de-a lungul anilor să ocupe un loc central în sistemul de decizie comunitar. Este partajat în COREPER 2 – compus din ambasadori reprezentanţi permanenţi, şi COREPER 1 – compus din reprezentanţi permanenţi adjuncţi.
Organism intermitent, Consiliul este reunit în sesiuni la iniţiativa unuia dintre membrii săi, a preşedintelui său sau a Comisiei. Reuniunile se desfăşoară în principiu cu uşile închise.
C. Reguli şi moduri de votare
Votul cu majoritate simplă
Votul cu majoritate calificată (marea inovare a tratatelor comunitare, în care este văzut ca principalul simbol al supranaţionalităţii). Voturile fiecărui stat sunt ponderate în funcţie de un criteriu general demografic, politic şi economic, iar pragul majorităţii calificate fixat la două treimi.
Votul în unanimitate. Considerat incompatibil pe măsură ce Comunitatea se lărgeşte.
II. Atribuţii
Organ care cumulează puterea « legislativă » şi puterea « guvernamentală ».
Consiliul a fost investit cu esenţialul puterii normative, pe care o exercită sub formă de directive şi de regulamente direct aplicabile particularilor.
Consilul a constituit mult timp originea fenomenului comunitar, adevăratul legislator al Comunităţilor.
Probă a confuziei puterilor, Consiliul exercită principalele funcţii care revin de obicei guvernului. În materie de relaţii externe, el este cel care autorizează deschiderea negocerilor şi concluzionează acordurile. În materie bugetară, Consiliul formulează proiectul d ebuget şi participă la procedura care conduce la votarea acestuia.
Puterea de consultare sau de aviz conform : Consiliul are rolul de organ de consultare şi de tutelă a Comisiei.
Puterea de coordonare : Consiliul este însărcinat cu misiunea de coordonare între statele membre şi Comunităţi.
2) Comisia
Este reprezentarea autonomă a interesului comun.
I. Organizare şi funcţionare
A. Compoziţia şi statutul membrilor
În total 20 de membri, după Tratatul de la Bruxelles, aleşi din statele membre, în urma unei repartiţii naţionale, printre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă.
Comisarii sunt desemnaţi de comun acord între statele membre, pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit.
B. Organizare
Rolul de Preşedinte al Comisiei, iniţial de ordin esenţialmente administrativ (convocare şi prezidare a reuniunilor) şi protocoloar (reprezentare a Comisiei în exterior), a dobândit progresiv o dimensiune politică puternică.
Tratatul de la Amsterdam consacră « prezidenţializarea » Comisiei : nu numai că Preşedintele intervine în alegerea comisarilor, dar se bucură şi de o largă putere discreţionară în atribuirea sarcinilor în sânul colegiului. Totuşi, nu are vot preponderent iar vicepreşedinţii îl pot înlocui.
Secretariatul general al Comisiei trebuie să-l asiste pe Preşedinte în activităţile de coordonare şi să asigure relaţiile curente cu alte instituţii.
În ciuda caracterului colegial, Comisia procedează între membrii săi la o repartizare relativ precisă a sarcinilor în ceea ce priveşte pregătirea şi executarea deciziilor.
Preşedintele seamănă cu un şef de guvern.
C. Funcţionare
Funcţionarea Comisie este colegială. Nu este posibil să i se dea unuia dintre membrii săi, în domeniul responsabilităţii sale particulare, o delegare a puterii care i-ar conferi o independenţă comparabilă cu cea a unui ministru în departamentul său.
Şedinţele au loc săptămânal. Deciziile se iau în majoritate.
II. Atribuţii
Comisia veghează la respectarea Tratatelor, fapt pentru care posedă puteri eficace de informaţie şi de prevenire. La nevoie, Comisia dispune şi de puterea de a urmări infracţiunile. În cele din urmă, Comisia asigură gestiunea « clauzelor de salvgardare », adică autorizează, în anumite cazuri, măsuri derogatorii de la tratate.
B. Comisia, organ de iniţiativă
Garant a interesului general comunitar, Comisia este concepută ca instituţia « motrice » a integrării europene, a cărei dezvoltare o conduce. Exerciţiul puterii normative atribuite Consiliului se face în urma iniţiativelor Comisiei.
C. Comisia, organ de execuţie a tratatelor şi a actelor Consiliului
Comisia este însărcinată să adopte măsurile de execuţie cu titlu general, precum şi cu caracter particular (acestea din urmă atât în privinţa guvernelor cât şi a întreprinderilor).
În materie externă, Comisia este însărcinată cu derularea negocierilor de acorduri cu ţările terţe, în execuţia mandatelor Consiliului, reprezentând Comunităţile.
3) Parlamentul European
Parlamentul European este departe de a dispune astăzi (şi în ciuda alegerii sale directe din 1979 încoace) de toate puterile unui adevărat parlament, chiar dacă, paradoxal, dispune uneori de prerogative superioare celor ale numeroase parlamente naţionale.
I. Organizare şi funcţionare
Eligibilitatea este recunoscută oricărui cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru, indiferent dacă este statul căruia îi aparţine sau nu.
732 membri.
Alegerile au loc prin sufragiu universal direct, conform principiilor comune tuturor statelor membre.
Mandatul este de 5 ani. Este permis cumulul mandatului european cu mandatul parlamentar naţional. Alesul european însă, nu poate fi membru al Comisiei, al Curţii de Justiţie, funcţionar sau agent al instituţiilor, după cum nu poate aparţine guvernului unuia dintre statele membre.
Pe durata mandatului, alesul european beneficiază de iresponsabilitatea care îl pune la adăpost împotriva oricărei sancţiuni legate de opiniile sau de voturile emise în exerciţiul funcţiei, precum şi de inviolabilidate, adică de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului ţării sale.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul impunerii este stabilit de dispoziţiile naţionale.
C. Funcţionare
Preşedintele, cei paisprezece vice-preşedinţi şi cei cinci chestori, aleşi pentru doi ani şi jumătate, formează biroul.
Parlamentul creează liber în interiorul său comisii permanente, temporare sau speciale. Fiecare membru al Adunării este, în principiu, membru plin al unei comisii şi membru supleant al alteia.
Membrii Parlamentului s-au constituit în grupuri politice multinaţionale, a căror recunoaştere oficială a fost obţinută. Există 8 grupuri :
- Partidul Popular European (PPE) ;
- Partidul Socialiştilor Europeni (PSE) ;
- Partidul European al Liberalilor Democratici şi Reformatori (PELDR) ;
- Verzii – Alianţa Liberă Europeană (Verzii ALE) ;
- Stânga Unitară Europeană – Stânga Verde Nordică (SUE-SVN) ;
- Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN) ;
- Grupul Tehnic al Deputaţilor Independenţi ;
- Europa Democraţiilor şi a Diferenţelor (EDD).
Adunarea ţine o sesiune anuală, dar se poate reuni şi în sesiuni extraordinare. Practic, se reuneşte în fiecare lună, mai puţin august, câte o sesiune lunar.
Principiul este cvorumul unei treimi din membri şi votul majorităţii absolute a sufragiilor exprimate.
II. Atribuţii
Adunarea este singura instituţie care a văzut crescându-i considerabil puterile, atât prin modificări formale ale tratatelor, cât şi în mod informal, pe căi practice şi mai ales prin acorduri interinstituţionale. Iniţial, era dotată doar cu puteri de deliberare şi de control. În stadiul actual, Parlamentul European a reuşit să obţină, pe lângă partajarea puterii bugetare, un rol efectiv, deşi inegal, atât în materie legislativă cât şi în materie de relaţii externe.
A. Controlul politic
Parlamentul controlează Comisia, dar şi Consiliul UE, organele de cooperare interguvernamentală şi Consiliul European.
Parlamentul poate, prin votarea unei moţiuni de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze. Acest mijloc de sancţiune nu poate fi luat împotriva Consiliului, compus din reprezentanţi ai guvernelor naţionale.
Odată cu Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, Parlamentul obţine un drept de coinvestitură a Comisiei sub forma unui vot de « aprobare » a Preşedintelui şi a celorlalţi membri desemnaţi înainte de nominalizarea lor formală de către guvernele statelor membre.
B. Puterea bugetară
Mult timp a fost principala putere a Parlamentului, singura care îi permitea să negocieze de la egal la egal cu Consiliu, cu care partajează puterea bugetară.
Adunarea parlamentară are dreptul de a propune modificări în privinţa cheltuielilor obligatorii ale Comunităţii, ceea ce lasă Consiliului ultimul cuvânt. În schimb, Adunarea are un adevărat drept de amendament asupra cheltuielilor non-obligatorii.
C. Puterea legislativă
La origine, Adunarea Comunităţilor nu exercita nicio prerogrativă în materie legislativă. Nu poseda nici puterea de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici puterea de decizie, rezervată Consiliului. Ulterior, introducerea, chiar şi cu caracter limitat, a procedurii codeciziei, face ca Parlamentul European să acceadă la rolul de co-legislator pe care-l revendica. Parlamentul intervine azi în procesul adopţiei actelor legislative ale Comunităţilor în grade inegale în funcţie de una sau cealaltă dintre cele cinci proceduri diferite.
1) Procedura consultării
Consultarea obligatorie, care interzice Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să-şi fi formulat opinia asupra propunerii Comisiei care era la început singurul mod de participare a Parlamentului la funcţia legislativă.
2) Procedura concertării
Procedura concertării între Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, se deschide atunci când Consiliul se îndepărtează de avizul adoptat de Adunarea Parlamentară. Comisia de concertare, compusă din membri ai Consiliului şi o delegaţie a Parlamentului condusă de Preşedintele acestuia, are ca scop căutarea unui acord între cele două instituţii, într-un termen de 3 luni. Procedura, aplicată rar, a adus şi mai rar rezultatele dorite.
3) Procedura cooperării
Introdusă prin AUE în domeniul punerii în operă a pieţei unice, extinsă prin Tratatul de la Maastricht, apoi vidată de conţinut în favoarea procedurii codeciziei, nu mai conservă astăzi decât o poziţie reziduală.
4) Procedura codeciziei
Introdusă de Tratatul de la Maastricht în 15 domenii, a fost extinsă la încă 24 de domenii suplimentare. Conduce la adoptarea de acte simultan de către Parlament şi Consiliu, semnate de către cei doi Preşedinţi, făcând, după Amsterdam, din Parlament un colegislator în adevăratul sens al cuvântului, la paritate legislativă cu Consiliul.
5) Procedura avizului conform
În ciuda numelui, este vorba despre o codecizie, pentru că Consiliul nu poate decide fără consimţământul Parlamentului, dar acesta din urmă nu poate decât să accepte sau să refuze propunerea care îi este supusă în bloc, fără să poată s-o amendeze.
D. Rolul în materie de relaţii externe
Adunarea trebuie să fie informată de-a lungul procesului diplomatic, atât pentru acordurile de asociere cât şi pentru acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe.
Secţiunea 2. Organele complementare
1) Organele prevăzute de Tratate
I. Organe de control
A. Curtea de Conturi
Este însărcinată cu controlul financiar extern. Exercită o magistratură financiară care face din ea « adevărata conştiinţă financiară a Europei ».
Membrii Curţii sunt numiţi pe şase ani de către Consiliu, după consultarea Parlamentului. Îşi exercită funcţiile cu normă întreagă şi sunt aleşi dintre personalitătile care au aparţinut Curţii de Conturi din ţara de provenienţă.
Organizarea interioară aliază diviziunea muncii şi colegialitatea.
Competenţele Curţii sunt extrem de extinse, având în vedere că ea este însărcinată să examineze conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor celor trei Comunităţi.
B. Mediatorul
Este numit de către Parlament după fiecare elecţiune şi pentru durata legislaturii. Îşi exercită funcţiile pe deplin independent. Funcţia este deplin incompatibilă cu orice alta.
Poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului, pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare sau comiterea unei greşeli grave.
Mediatorul este înainte de toate însărcinat să primească plângerile oricărui cetăţean al Uniunii, precum şi al oricărei persoane fizice sau morale rezidând sau avându-şi sediul statutar într-un stat membru şi relativ la cazuri de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă, ceea ce exclude proasta administrare a instituţiilor naţionale sau locale, chiar şi atunci când acestea sunt însărcinate să aplice dreptul comunitar.
Proasta administrare este atunci când un organism public nu acţionează în conformitate cu o regulă sau un principiu având pentru el forţă obligatorie.
II. Organe consultative
A. Comitetul Consultativ CECA şi Comitetul Economic şi Social (CE/Euratom)
Permit o asociere a mediilor profesionale şi sindicale la funcţionarea Comunităţilor.
Comisia şi Consiliul au obligaţia să le consulte înainte de a decide, într-un număr de cazuri prevăzute de tratate.
B. Comitetul Regiunilor
Instaurează o reprezentare a entităţilor infra-etatice în sistemul instituţional comunitar. Organ auxiliar cu caracter pur consultativ.
C. Organe speciale :
- Comitetul Consultativ al Transporturilor ;
- Comitetul Monetar (devenit Comitetul Economic şi Financiar) ;
- Comitetul Fondului Social European ;
- Comitetul Ştiinţific şi Tehnic.
III. Organe de gestiune
A. Agenţia de Aprovizionare a Euratom
Aprovizionează Comunitatea cu material nuclear şi asigură regularizarea pieţei.
B. Banca Europeană de Investiţii
Stabiliment public internaţional autonom în raport cu instituţiile comunitare.
C. Banca Centrală Europeană
Conform principiului independenţei absolute a puterii monetare, Tratatul de la Maastricht a încredinţa exerciţiul competenţelor Comunităţii Europene în materie monetară unor organe independente nu doar de statele membre, ci şi de instituţiile comunitare, printr-o derogare de la regula generală a tratatului.
2) Organele create de instituţii
I. Grupurile şi comitetele cu caracter auxiliar
Sunt foarte numeroase şi greu de clasificat. Merită menţionate grupurile de experţi guvernamentali, coordonate de COREPER, care asistă Consiliul.
II. Comitetele însărcinate cu asistarea Comisiei în exerciţiul funcţiilor sale de execuţie
Se numeşte « comitologie » ansamblul dispozitivelor de încadrare prin comitete, compuse întotdeauna din experţi naţionali, de exerciţiu al competenţelor de execuţie pe care Consiliul le conferă Comisiei.
- Comitetele de gestiune ;
- Comitetele de reglementare ;
- Comitetele consultative ;
Secţiunea 3. Coerenţa instituţională a Uniunii şi a Comunităţilor
1) Instanţa directoare : Consiliul European
Neprevăzut în tratatele fondatoare, născut dintr-o simplă iniţiativă politică înainte ca AUE să-i consacre existenţa, Consiliul European care reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ocupă un loc major în sistemul instituţional comunitar, deşi nu este, propriu-zis, nici o instituţie şi nici măcar un organ comunitar.
I. Natura şi atribuţiile
În urma Conferinţei de la Paris din 9-10 decembrie 1974, şefii guvernelor au decis să se reunească de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar, într-un Consiliu al Comunităţii, cu titlu de cooperare politică.
3 funcţii caracteristice :
- este locul schimburilor de puncte de vedere libere şi informale între principalii lideri ai statelor membre ;
- poate delibera în privinţa subiectelor care ţin de competenţa comunitară, de chestiuni de cooperare politică şi de orice alt subiect de interes comun ;
- poate da un impuls general făcând apel la capacităţile de progres ale Comunităţii.
Metodele de lucru sunt de tip interguvernamental.
II. Funcţionare
Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care asigură preşedinţia Consiliului Uniunii. În principiu, se pronunţă prin consens. Publică declaraţii (în special în materie de politică internaţională), dar au loc numeroase discuţii informale care nu devin publice.
2) Instituţiile comunitare, organe ale UE
Cele cinci instituţii comunitare sunt concomitent şi organele UE.
Secţiunea 4. Locul parlamentelor naţionale şi a publicului în sistemul institutional comunitar
Construirea pieţei interne în perioada 1985-1992 a suscitat o reacţie negativă atât din partea parlamentelor naţionale cât şi a marelui public împotriva functionării secrete a sistemului instituţional comunitar.
În sânul sistemului instituţional comunitar, relaţiile dintre parlamentele naţionale şi Parlamentul European sunt slab cooperative.
I. Accesul la documentele instituţiilor şi ale organelor
Există un Cod de conduită privind accesul publicului la documentele Consiliului şi ale Comisiei care, alături de alte texte, organizează accesul publicului la orice document, orice înscris, oricare ar fi suportul pe care se află, conţinând date existente deţinute de către Comisie sau Consiliu.
II. Accesul la lucrările Consiliului
Caracterul non-public al sesiunilor şi al deliberărilor Consiliului, care ţine de secretul profesional, face obiectul criticilor recurente, mai ales în ipoteza în care joacă rolul de legislator.
Capitolul 3. Mijloacele de acţiune ale Comunităţilor
Secţiunea 1. Sediul şi regimul lingvistic
1) Sediul
Un sediu definitiv al prefigura capitala Europei. Însă neputându-se încă vorbi despre aşa ceva, instituţiile sunt încă în stare de provizorat.
Consiliul se reuneşte în mod normal la Bruxelles, unde este şi secretariatul, dar şi la Luxemburg, în aprilie, iunie şi octombrie.
Comisia este instalată la Bruxelles, cu excepţia unor servicii, care se află la Luxemburg.
Comitetul Economic şi Social este la Bruxelles. Comitetul Consultativ CECA – la Luxemburg.
Curtea de Justiţie se află la Luxemburg.
Parlamentul European ţine şedinţe plenare la Strasbourg, în vreme ce secretariatul său general şi serviciile sunt instalate la Luxemburg.
2) Regimul lingvistic
Fiind vorba despre acte juridice, textele adresate de către instituţii unui stat sau unei persoane care ţine de jurisdicţia unui stat membru, sunt redactate în limba acestui stat.
Orice cetăţean al Uniunii poate scrie unei instituţii sau organ într-una dintre limbile Uniunii, şi primeşte răspunsul redactat în aceeaşi limbă.
1) Generalităţi
Concepţia generală a funcţiei publice comunitare se distinge radical de cea a altor funcţii publice internaţionale, fondate pe recrutarea temporară a funcţionarilor naţionali detaşaţi, fără adevărată securitate a locului de muncă nici posibilitate de carieră. Este vorba despre un sistem de funcţie publică închisă, în care adevăraţii funcţionari sunt titulari ai locurilor de muncă şi au o vocaţie de carieră.
2) Regimurile juridice
Funcţionarii Comunităţilor sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se găsesc într-o situaţie legală şi regulamentară, supuşi integral dreptului comunitar precizat în statut.
Capitolul 4. Relaţiile exterioare ale Comunităţilor
Comunităţile sunt subiecte de drept internaţional, alături de statele membre.
Secţiunea 1. Comunităţile şi statele terţe
CE nu este abilitată să trateze cu statele terţe decât în şase domenii specifice :
a) politica comercială ;
b) asocierea ;
c) nivelurile de schimb ;
d) cercetarea ;
e) mediul ;
f) cooperarea pentru dezvoltare.
Trimiteți un comentariu