Întrebări drept civil (IV)

1. Ce este capacitatea de folosinţă?

Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Aceasta se contopeşte şi se confundă cu însăşi calitatea de subiect de drept, fără a se confunda cu drepturile şi obligaţiile persoanei şi nici cu regimul acestor drepturi.

2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de folosinţă?

Potenţial, de la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice.

3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?

Capacitatea copilului conceput este recunoscută dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) copilul s-a născut viu;
b) copilul este chemat să dobândească anumite drepturi;
c) copilul a fost conceput la data dobândirii drepturilor.

4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?

Prezumţia timpului legal al concepţiei este de 121 de zile, calculabile ţinându-se seama numai de momentul naşterii copilului şi de perioada de timp premergătoare acesteia.

5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?

Constatarea fizică a morţii unei persoane se face prin examinarea şi identificarea medicală şi, eventual, criminalistică, a acelei persoane.

6. Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce se deosebesc ele?

Declararea judecătorească a morţii se face în concordanţă cu două varietăţi: declararea morţii celui dispărut în împrejurări excepţionale şi declararea morţii celui care a dispărut de la domiciliu. Prima a fost privită ca o excepţie, iar cea de a doua ca o regulă.

Cazul celui care a dispărut în împrejurări excepţionale priveşte persoana dispărută în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare care îndreptăţeşte a se presupune decesul (cutremure, inundaţii, incendii etc.). În această situaţie nu este necesară declararea prealabilă a dispariţiei prin hotărâre judecătorească, trecându-se direct la declararea morţii.

Cazul celui care a dispărut de la domiciliul său cere obligatoriu o procedură în două etape: declararea dispariţiei şi apoi declararea morţii.

Totuşi, procedura de judecată este aceeaşi pentru ambele varietăţi de declarare a morţii, ea fiind practic cea pe care legea o instituie pentru declararea judecătorească a dispariţiei. De asemenea, în ambele cazuri, este identic modul de stabilire şi rectificare a datei morţii, la fel cum identice sunt şi efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii.

7. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?

Instanţa, prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii, este obligată să stabilească data morţii, în funcţie de indiciile existente cu privire la ea. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.

Concret, este vorba despre ultima zi a termenului de un an, atunci când se declară moartea celui dispărut în împrejurări excepţionale, sau ultima zi a termenului de patru ani, atunci când se declară moartea celui care lipseşte de la domiciliul său şi a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească.

8. În ce situaţii se pune problema anulării hotărârii declarative de moarte?

Anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea se poate cere dacă cel declarat mort este în viaţă.

9. Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma anulării hotărârii declarative de moarte?

Din moment ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viaţă succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Este deci normal ca el să redobândească bunurile avute anterior declarării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării hotărârii declarative de moarte. Numai că, în situaţia în care o parte dintre bunurile care alcătuiesc masa succesorală au fost deja înstrăinate prin vânzare, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. Moştenitorul de bună credinţă va fi obligat în această situaţie să restituie preţul primit pentru acestea.

Declararea morţii a avut ca efect încetarea căsătoriei celui declarat mort. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte produce efectul contrar, şi anume reactualizarea căsătoriei a cărei existenţă încetase. Dacă soţul celui dispărut nu s-a recăsătorit în această perioadă, atunci pentru ambii căsătoria nu a încetat niciun noment, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie. Dacă însă soţul celui dispărut s-a recăsătorit, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Întrebări drept civil (III)

1. Ce este raportul juridic civil?

Raportul juridic civil este o specie a raportului juridic. A fost definit ca fiind acel raport social care este reglementat de normele dreptului civil. Raportul juridic civil este relaţia socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice civile (izvoare ale raporturilor juridice civile).

2. Ce înţelegeţi prin generalitatea izvoarelor raportului juridic civil?

Prin generalitatea izvoarelor raportului juridic civil se înţelege faptul că izvoarele raporturilor civile sunt determinate numai la modul general, prin indicarea unor categorii. Sub denumirea generică de izvoare ale raporturilor juridice sunt reunite nu numai acele împrejurări care generează raporturi juridice, ci şi acelea care au ca efect modificarea sau stingerea unor raporturi juridice (existând trei categorii de izvoare: generatoare, modificatoare şi extinctive de raporturi juridice).

Izvoarele raporturilor juridice sunt clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale şi acţiuni omeneşti (acte juridice şi fapte juridice). Principalele izvoare ale raporturilor juridice civile sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c) faptele ilicite; d) faptele licite; e) evenimente.

3. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi juridice se mai caracterizează prin această trăsătură?

Egalitatea părţilor în raporturile juridice civile trebuie înţeleasă în sensul că părţile acestor raporturi nu se subordonează una faţă de cealaltă, astfel încât niciuna dintre părţi nu are la dispoziţie în cadrul acestor raporturi juridice, mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor sale.

Egalitatea părţilor caracterizează în general raporturile de drept privat. Dar în măsura în care această egalitate o asociem cu libertatea de voinţă a părţilor, putem observa că o regăsim şi în raporturile de drept comercial, precum şi în cele de drept de consumaţie.

4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul unilateral?

Actul juridic unilateral se deosebeşte de contractul unilateral. Primul este o specie de act juridic, animat de o voinţă unilaterală, în timp ce cel de al doilea este o specie de contract. Actul unilateral e rezultatul clasificării după criteriul voinţei, în timp ce contractele sunt unilaterale sau bilaterale după criteriul prestaţiilor.

Contractul unilateral se caracterizează prin aceea că o parte a sa este doar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia). Actul juridic unilateral este acela în care voinţa juridică emană de la o singură persoană (ex: testamentul).

5. După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este contract civil?

Trebuie precizat că, pe lângă contractele esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu gratuit, şi a celor pe care legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de exemplu, acelea care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori, dacă printr-o dispoziţie expresă a legii sau prin trăsăturile sale particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca fiind unul comercial, de muncă, administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un contract civil.

Este, printre altele, o consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi în privinţa izvoarelor raporturilor juridice de drept privat, ceea ce face ca ele să-şi găsească aplicare şi în această materie, ori de câte ori nu sunt aplicabile normele specifice unei alte ramuri a dreptului privat.

6. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?

Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi raporturi reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu obligaţii.

7. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter penal?

Spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea), care nu poate exista decât în măsură în care legea o prevede şi o califică în mod expres ca atare, fapta ilicită civilă este determinată doar generic de către legiuitor prin rezultatul său, respectiv prin cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane.

8. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?

Solidaritatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, care conferă oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei sau, după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care are dreptul creditorul.

Indivizibilitatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită naturii sale indivizibile (indivizibilitate naturală), fie datorită părţilor, care îl consideră indivizibil, cu toate că prin natura sa este divizibil (indivizibilitate convenţională).

Manual de supravieţuire în Justiţie

Un blogger spumos, care lasă să se înţeleagă că-şi câştigă pâinea, friptura şi frişca de pe deasupra cu juridicalele, scrie panseuri despre ce najpa e Sistemul. Ştiţi voi, angrenajul uriaş al cărui defect fundamental este acela că, din vreme în vreme, funcţionează. Nu, nu mă ţin de paradoxuri, realitatea e că dacă Sistemul ar fi consecvent în rateurile sale, ar fi culcat la pământ, potcovit, vulcanizat, surfilat, machiat, retuşat, cocoşat, segmentat, pieptănat şi alte alea-alea. Numai că aşa, nimeni nu se poate plânge, uite! uneori mai şi funcţionează. De savurat cu popcorn şi colă aici.

Întrebări drept civil (II)

1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?

Principiile aplicării normelor juridice în timp sunt: principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi. Acestea decurg din art. 1, C. civ.: “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”

Potrivit principiului neretroactivităţii legilor, norma juridică nouă nu se poate aplica situaţiilor juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura în care ele s-au produs.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, norma juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data aplicării normei noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi a efectelor lor.

2. Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul lor, că au un caracter imperativ?

Da. Este cazul acelor norme care folosesc exprimări de genul: “este interzis”, “este oprit”, “nu este iertat” etc. şi care au caracter prohibitiv. Au caracter imperativ şi normele onerative, care dispun un anumit mod de realizare al unei acţiuni.

3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?

Neretroactivitatea normelor juridice înseamnă că norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare “momentului zero” al acţiunii ei în timp.

4. Ce este conflictul de legi intertemporal?

Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de reglementare, succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi, poate să creeze conflicte de legi în timp sau conflicte intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de norma veche sau de norma nouă.

5. Ce sunt normele tranzitorii?

Normele tranzitorii delimitează domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict, indicând dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori de
legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în conflict.

6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?

Starea în care un anumit raport juridic este sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor sisteme de drept diferite, este numită “conflict de legi în spaţiu”.

7. Ce sunt normele conflictuale?

Normele conflictuale sunt acelea care intră în contradicţie vădită fie cu norme care nu au fost abrogate în mod explicit (conflictele de legi în timp), fie cu norme care aparţin altor sisteme de drept (conflicte de legi în spatiu).

8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt consecinţele sale?

Elementul străin sau de extraneitate face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Rezolvarea acestui conflict presupune determinarea reglementării legale aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate, deci determinarea măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările aflate în conflict.

Întrebări drept civil (I)

1. Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de drept civil ca fiind “norme de drept comun”?

Dreptul comun desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu ste supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Normele de drept civil fiind calificate “norme de drept comun”, ele se aplică şi în celelalte ramuri de drept privat, potrivit principiului: “acolo unde legea specială nu prevede se aplică legea gnerală”.

2. Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?

Normele supletive sunt acele norme care suplinesc voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost exprimată îndestulător la încheierea unui contract. Utilitatea lor intervine în situaţiile în care contractul este incomplet, pentru că părţile nu pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract clauze care să reglementeze aceste situaţii.

Aşadar, normele supletive reprezintă voinţa prezumată a părţilor şi se caracterizează prin aceea că au întotdeauna un caracter subsidiar faţă de voinţa părţilor exprimată în clauzele contractuale.

3. Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este utilitatea acestei clasificări?

Normele imperative pot fi clasificate în norme imperative de ordine publică şi norme imperative de ordine privată. Consecinţa acestei distincţii este aceea că ceea ce caracterizează normele imperative de ordine privată, din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni a căror aplicare sau neaplicare stă, de regulă, în puterea aceluia ale cărui interese sunt ocrotite prin dispoziţia normei juridice încălcate. Ceea ce caracterizează normele imperative de ordine publică, tot din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este, pe de o parte, faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni ce pot fi invocate de către orice persoană sau autoritate care are un interes legitim, iar dacă este cazul şi de către instanţa de judecată din oficiu, şi, pe de altă parte, faptul că nu se poate renunţa la aplicarea acestor sancţiuni.

4. Ce sunt normele permisive?

Normele permisive sunt considerate a fi acelea care nu impun o anumită conduită, ci permit subiectelor de drept să-şi aleagă singure conduita. Ele se caracterizează, de regulă, prin aceea că ele conferă cuiva dreptul de a acţiona unilateral, deci necondiţionat de voinţa altei persoane.

Legea nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministeriala - index tematic pe articole

CAP. I - Dispoziţii generale

ART. 1 – Respectarea legilor şi a programului de guvernare

ART. 2 – Răspunderea politică în faţa Parlamentului

ART. 3 – Demiterea Guvernului; obligaţia prezentării informaţiilor şi a documentelor cerute; obligaţia de a răspunde la întrebări şi interpelări

ART. 4 – Protocolul de predare-primire

ART. 5 – Răspundere politică, civilă, contravenţională, disciplinară şi penală

ART. 6 – Membrii guvernului


CAP. II - Rãspunderea penalã

ART. 7 – Infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei

ART. 8 – Infracţiuni (de la 2 la 12 ani): împiedicarea exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; prezentarea de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României; (de a 6 luni la 3 ani): refuzul prezentării informaţiilor şi documentelor cerute de Parlament); emiterea de ordine normative cu caracter descriminatoriu

ART. 9 – Pedepsele prevăzute de legea penală; pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcţie de demnitate publică

ART. 10 – Răspunderea penală este personală

ART. 11 – Durata răspunderii penale pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei


CAP. III - Procedura de urmãrire penalã şi de judecare

ART. 12 – Parlamentul şi Preşedinţia cer urmărirea penală

ART. 13 – Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale

ART. 14 – Prezenţa celui în cauză la dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale

ART. 15 – Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului şi de ridicare a imunităţii parlamentare

ART. 16 – Rolul Preşedintelui României în urmărirea penală a unui membru al Guvernului I

ART. 17 - Rolul Preşedintelui României în urmărirea penală a unui membru al Guvernului II

ART. 18 – Rolul ministrului justiţiei şi al primului-ministru în urmărirea penală a unui membru al Guvernului

ART. 19 – Rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în urmărirea penală a unui membru al Guvernului

ART. 20 – Suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului I

ART. 21 - Suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului II

ART. 22 – Situaţia infracţiunilor flagrante


CAP. IV - Dispoziţii finale

ART. 23 – Completare cu Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, cu Codul de procedură penală

ART. 24 – Prezumţia de nevinovăţie

ART. 25 – Intrarea în vigoare; abrogări

Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public - index tematic pe articole

CAP. 1 - Dispozitii generale

ART. 1 – Definirea accesului liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public

ART. 2 – Explicaţii: autoritate sau instituţie publică ; informaţie de interes public ; informaţie cu privire la datele personale


CAP. 2 - Organizarea si asigurarea accesului la informatiile de interes public

SECTIUNEA 1 - Dispozitii comune privind accesul la informatiile de interes public

ART. 3 – Accesul la informaţiile de interes public prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice

ART. 4 – Organizarea de compartimente specializate de informare şi relaţii publice

ART. 5 – Lista informaţiilor de interes public care se comunică din oficiu

ART. 6 – Solicitarea de informaţii de interes public

ART. 7 – Obligaţia răspunderii la solicitarea informaţiilor de interes public

ART. 8 – Solicitarea verbală de informaţii de interes public

ART. 9 – Realizarea de copii de pe documentele deţinute de autoritatea sau instituţia publică

ART. 10 – Excepţii de la art. 7-9

ART. 11 – Persoanele care efectuează studii şi cercetări

ART. 12 – Informaţii exceptate de la accesul liber al cetăţenilor

ART. 13 – Informaţiile care favorizează încălcarea legii de către o autoritate publică nu pot fi considerate informaţii clasificate

ART. 14 – Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului


SECTIUNEA a 2-a - Dispozitii speciale privind accesul mijloacelor de informare in masa la informatiile de interes public

ART. 15 – Accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public

ART. 16 – Desemnarea unui purtător de cuvânt

ART. 17 – Organizarea conferinţelor de presă

ART. 18 – Acreditarea ziariştilor

ART. 19 – Accesul presei

ART. 20 – Informaţiile furnizate de autorităţile publice nu se publică obligatoriu


CAP. 3 – Sanctiuni

ART. 21 – Refuzul angajatului unei autorităţi publice să aplice prevederile prezentei legi

ART. 22 – Plângerea la secţia de contencios administrativ


CAP. 4 - Dispozitii tranzitorii si finale

ART. 23 – Intrarea în vigoare ; normele metodologice

ART. 24 – Măsurile necesare pentru ca informaţiile de interes public să devină disponibile în mod progresiv prin intermediul unor baze de date informatizate accesibile publicului

ART. 25 - Abrogări

Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004 privind Statutul alesilor locali - index tematic pe articole

CAP. I - Dispozitii generale

ART. 1 – Obiectul legii

ART. 2 – Înţelesul termenului de ales local : consilierii, primarii, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene ; delegatul sătesc ; alegerea prin vot

ART. 3 – Caracter public şi legitim

ART. 4 – Funcţie de autoritate publică


CAP. II - Exercitarea mandatului de catre alesii locali

SECTIUNEA 1 - Exercitarea mandatului de catre consilierii locali si consilierii judeteni

ART. 5 – Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor pe întreaga durată a mandatului

ART. 6 – Mandatul consilierilor începe odată cu constituirea consiliului ; validarea mandatului

ART. 7 - Jurământul

ART. 8 – Legitimaţia şi semnul distinctiv

ART. 9 – Încetarea mandatului odată cu declararea ca legal constituit a noului consiliu ; încetarea de drept a calităţii de consilier

ART. 10 - Demisia

ART. 11 – Încetarea mandatului de consilier în cazul schimbării domiciliului

ART. 12 – Hotărârea prin care se declară vacant locul unui consilier


SECTIUNEA a 2-a - Exercitarea mandatului de catre primar

ART. 13 - Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor pe întreaga durată a mandatului

ART. 14 – Mandatul începe la depunerea jurământului ; legitimaţia, semnul distinctiv şi eşarfa

ART. 15 – Încetarea mandatului la depunerea jurământului de către noul mandat ; încetarea de drept a calităţii de primar

ART. 16 – Ordinul emis de prefect prin care se constată încetarea mandatului primarului

ART. 17 - Demisia


SECTIUNEA a 3-a - Exercitarea mandatului de catre presedintele si vicepresedintii consiliului judetean, de catre viceprimari si de catre delegatul satesc

ART. 18. – Mandatul preşedintelui şi al vicepreşedinţilor consiliului judeţean; mandatul viceprimarului

ART. 19 – Mandatul delegatului sătesc


CAP. III - Protectia legala a alesilor locali

ART. 20 – Libertatea de opinie şi de acţiune

ART. 21 – Opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu atrat răspunderea juridică

ART. 22 – Reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală ori contravenţională a aleşilor locali se aduc la cunoştinţa administraţiei publice şi a prefectului

ART. 23 – Protecţia prevăzută de legea penală, extinsă şi asupra membrilor familiei


CAP. IV - Grupurile de consilieri

ART. 24 – Constituirea grupului de consilieri

ART. 25 – Grupul consilierilor independenţi

ART. 26 – Nu poate exista un grup de consilieri în numele unor partide care nu au participat la alegeri

ART. 27 – În cazul fuzionării unor partide, se poate forma un grup distinct


CAP. V - Drepturile alesilor locali

ART. 28 – Suspendarea contractului de muncă pe timpul exercitării mandatului ; excepţii

ART. 29 – Angajarea unor persoane pe durată determinată în funcţiile celor ale căror contracte de muncă au fost suspendate

ART. 30 – La încetarea mandatului, persoanele îşi reiau activitatea în executarea aceloraşi contracte de muncă

ART. 31 – 2 ani nu li se poate modifica sau desface contractul de muncă

ART. 32 – La pensionare se iau în calcul şi indemnizaţiile lunare primite

ART. 33 – Dreptul de iniţiativă în promovarea actelor administrative

ART. 34 – Indemnizaţia de şedinţă; decontarea cheltuielilor

ART. 35 – Indemnizaţia lunară ; decontarea cheltuielilor

ART. 36 – Cumularea drepturilor băneşti

ART. 37 – Învoirea pentru şedinţele de consiliu organizate în timpul programului de lucru

ART. 38 - Concediile

ART. 39 – Mandatul este vechime în muncă

ART. 40 – Contravaloarea transportului

ART. 41 – Plata cursurilor de formare profesională

ART. 42 – Accesul la informaţiile de interes public

ART. 43 – Dreptul de asociere

ART. 44 – Raportul privind deplasările efectuate


CAP. VI - Obligatiile alesilor locali

ART. 45 – Participarea la exercitarea funcţiilor autorităţilor administraţiei publice locale din care fac parte

ART. 46 – Respectarea legilor, a regulamentului de funcţionare a consiliului, a regulilor de curtoazie

ART. 47 – Obligaţia de menţiona situaţiile în care interesele personale contravin intereselor generale

ART. 48 – Probitate şi discreţie profesională

ART. 49 – Cinste şi corectitudine ; interzicerea mitei

ART. 50 – Transparenţa administrativă ; audienţe, întâlniri cu cetăţenii ; raportul anual de activitate al comisiilor de specialitate

ART. 51 – Obligaţia perfecţionării pregătirii în domeniul administraţiei publice locale

ART. 52 – Interdicţia absenţelor

ART. 53 – Interdicţia exercitării activităţilor private

ART. 54 – Declaraţia de avere


CAP. VII - Raspunderea alesilor locali

ART. 55 – Răspundere administrativă, civilă şi penală

ART. 56 – Răspundere pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar pentru activitatea consiliului

ART. 57 - Sancţiunile

ART. 58 – Prima abatere

ART. 59 – Chemarea la ordine

ART. 60 – Retragerea cuvântului sau a expresiilor care generează incidentul

ART. 61 – Retragerea cuvântului ; eliminarea din sală

ART. 62 – Excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate I

ART. 63 - Excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate II

ART. 64 - Excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate III

ART. 65 - Excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate IV

ART. 66 – Votarea sancţiunilor

ART. 67 – Menţinerea ordinii în şedinţele comisiilor de specialitate

ART. 68 – Sancţionarea preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene I

ART. 69 - Sancţionarea preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene II

ART. 70 – Contestarea sancţiunii în instanţa de contencios administrativ

ART. 71 – Sancţionarea preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene în calitate de consilieri I

ART. 72 - Sancţionarea preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene în calitate de consilieri II

ART. 73 – Revocarea primarilor din funcţie în urma unui referendum


CAP. VIII - Registrul de interese

ART. 74 – Declaraţia intereselor personale

ART. 75 – Definirea interesului personal

ART. 76 – Enumerarea intereselor personale

ART. 77 – Interdicţia participării la deliberarea şi adoptarea de hotărâri dacă există un interes personal

ART. 78 – Registrul de interese

ART. 79 – Termenele de depunere a declaraţiei privind interesele personale

ART. 80 – Reactualizarea declaraţiei privind interesele personale

ART. 81 – Nulitatea de drept a hotărârilor adoptate cu nerespectarea art. 77

ART. 82 – Suspendarea de drept a mandatului din cauza nerespectării declaraţiei privind interesele personale

ART. 83 – Confiscarea cadourilor şi a beneficiilor materiale nedeclarate

ART. 84 – Declaraţiile privind interesele personale, care nu corespund adevărul, constituie infracţiunea de fals în declaraţii


CAP. IX - Dispozitii finale

ART. 85 – Intrarea în vigoare a legii ; abrogări

Lege nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică - index tematic de articole

Prezenta lege asigură cadrul legal al procedurilor de expropriere şi apără dreptul de proprietate privată


CAPITOLUL I - Dispoziţii generale

Art. 1. – Scopul exproprierii; hotărârea judecătorească

Art. 2. – Obiectul exproprierii

Art. 3. – Utilitatea publică se declară

Art. 4. – Modalitatea de transfer al dreptului de proprietate; cuantumul şi natura despăgubirii


CAPITOLUL II - Utilitatea publică şi declararea ei

Art. 5. – Lucrări de interes naţional/local

Art. 6. – Exemple de lucrări de utilitate publică

Art. 7. – Declararea utilităţii publice de către Guvern/consilii judeţene prin lege

Art. 8. – Declararea utilităţii publice după cercetări prealabile

Art. 9. – Cercetarea prealabilă se face de către comisii ; componenţa comisiilor

Art. 10. – Scopurile cercetării prealabile

Art. 11. – Utilitatea publică se aduce la cunoştinţa publică


CAPITOLUL III - Măsuri premergătoare exproprierii

Art. 12. – Ofertele de despăgubire; definiţia expropriatorului

Art. 13. – Notificarea propunerilor de expropriere

Art. 14. – Întâmpinarea la propunerile de expropriere

Art. 15. – Soluţionarea întâmpinărilor de comisie

Art. 16. – Lucrările comisiei I; votul

Art. 17. – Lucrările comisiei II

Art. 18. – Lucrările comisiei III

Art. 19. – Respingerea propunerilor expropriatorului

Art. 20. – Contestarea hotărârii comisiei în contencios administrativ


CAPITOLUL IV - Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor

Art. 21. – Tribunalul competent pentru soluţionarea cererilor de expropriere

Art. 22. – Procedura de judecată I

Art. 23. – Procedura de judecată II

Art. 24. – Procedura de judecată III

Art. 25. – Comisia de experţi pentru stabilirea despăgubirilor

Art. 26. – Elementele componente ale despăgubirii

Art. 27. – Despăgubirea acordată de către instanţă

Art. 28. – Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului

Art. 29. – Locaţiunea după hotărârea de expropriere


CAPITOLUL V - Plata despăgubirilor şi punerea în posesie a expropriatorului

Art. 30. - Plata despăgubirilor

Art. 31. - Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului

Art. 32. - Cazurile de extremă urgenţă

Art. 33. – Plata creditorilor


CAPITOLUL VI - Dreptul de folosinţă şi de retrocedare

Art. 34. – Dreptul de prioritate al expropriatului în cazul oferirii spre închiriere a imobilului expropriat

Art. 35. – Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an

Art. 36. - Cererea de retrocedare

Art. 37. – Dreptul prioritar la dobândire al expropriatului în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat


CAPITOLUL VII - Dispoziţii finale

Art. 38. – Cheltuielile pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare

Art. 39. – Vizarea de oficiile cadastrale teritoriale a planurilor ce urmează să fie executate

Art. 40. - Completare cu Codul civil şi cu Codul de procedură civilă

Art. 41. - Abrogări

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia - index tematic pe articole

CAP. 1 - Dispoziţii generale

ART. 1 - Dreptul de proprietate publică (titular; obiect)

ART. 2 – Exercitarea posesiei

ART. 3 – Alcătuirea domeniului public

ART. 4 – Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale

ART. 5 – Dreptul de proprietate publică (reglementat prin prezenta lege) ; dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (reglementat prin dreptul comun)

ART. 6 – Regimul bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989


CAP. 2 - Regimul juridic al proprietãţii publice

ART. 7 – Dobândirea dreptului de proprietate publică

ART. 8 – Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public

ART. 9 – Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale şi invers

ART. 10 – Trecerea din domeniul public în domeniul privat

ART. 11 – Trăsăturile bunurilor din domeniul public (inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile)

ART. 12 – Dreptul de administrare a bunurilor din domeniul public

ART. 13 – Servituţile asupra bunurilor din domeniul public

ART. 14 – Închirierea bunurilor proprietate publică

ART. 15 – Licitaţia publică pentru concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică

ART. 16 – Destinaţia sumelor provenite din închirierea bunurilor proprietate publică

ART. 17 – Folosinţa gratuită a imobilelor din patrimoniul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale


CAP. 3 - Dispoziţii finale

ART. 18 – Evidenţa contabil-financiară a bunurilor care alcătuiesc domeniul public

ART. 19 – Inventarul bunurilor din domeniul public I

ART. 20 – Inventarul bunurilor din domeniul public II

ART. 21 - Inventarul bunurilor din domeniul public III

ART. 22 – Înregistrarea operaţiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public

ART. 23 – Litigiile privind delimitarea domeniului public

ART. 24 – Normele metodologice

ART. 25 – Înţelesul sintagmei domeniu public

ART. 26 – Elaborarea proiectului de lege privind restituirea în natura sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

ART. 27 – Intrarea în vigoare ; abrogări

Legea nr. 195/2006, Legea cadru a descentralizarii - index tematic pe articole

CAPITOLUL I - Definitii si principii generale

Art. 1. – Scopul legii.

Art. 2. – Înţelesul termenilor : aria geografică a beneficiarilor ; capacitate administrativă; competenţa; competenţe delegate; competenţe exclusive; competenţe partajate; cota defalcată din unele venituri ale bugetului de stat; criteriu al ariei geografice a beneficiarilor în descentralizarea competenţelor; criteriu al economiilor de scară în descentralizarea competenţelor; deconcentrare; delegare; descentralizare; echilibrare orizontală a bugetelor locale; echilibrare verticală a bugetelor locale; economie de scară; standarde de calitate; standarde de cost; sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat; transparenţa actului decizional

Art. 3. Principiile descentralizării : principiul subsidiarităţii ; principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate ; principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin ; principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil ; principiul echităţii ; principiul constrângerii bugetare


CAPITOLUL II - Regulile procesului de descentralizare

SECTIUNEA 1 - Reguli generale

Art. 4. – Se transferă competenţele de la administraţia publică centrală la administraţia publică locală

Art. 5. – Acest transfer urmăreşte o metodologie

Art. 6. – Transferul competenţelor se face în paralel cu asigurarea resurselor necesare exercitării lor

Art. 7. – Serviciile publice descentralizate iau în calcul standarde de calitate

Art. 8. – Etapele transferului de competenţă : elaborarea strategiilor şi a proiectelor de acte normative ; identificarea şi transferarea resurselor ; asigurarea corelării dintre responsabilităţile transferate şi resursele aferente


SECTIUNEA a 2-a - Standardele de cost si de calitate in furnizarea serviciilor publice si de utilitate publica descentralizate

Art. 9. – Standardele de cost sunt stabilite de către administraţia publică centrală


SECTIUNEA a 3-a - Capacitatea administrativa

Art. 10. – Ierarhizarea unităţilor administrativ-teritoriale în două categorii: categoria I (cu capacitate administrativă pentru realizarea competenţelor transferate) şi categoria II (fără capacitate administrativă pentru realizarea competenţelor transferate)

Art. 11. – Administraţia publică centrală evaluează capacitatea administrativă a unităţilor administrativ-teritoriale

Art. 12. – În cazul în care o unitate administrativ-teritorială nu are capacitate administrativ, competenţele ei se transferă autorităţilor de la nivelul judeţului, pe perioadă determinată

Art. 13. – Asociaţii de dezvoltare intercomunitară


CAPITOLUL III - Cadrul institutional al procesului de descentralizare

Art. 14. – Ministerul Administraţiei şi Internelor avizează iniţiativele legislative privind descentralizarea

Art. 15. – Modul în care Ministerul Administraţiei şi Internelor sprijină politica de descentralizare

Art. 16. – Programele naţionale de dezvoltare

Art. 17. – Comitetul pentru finanţe publice locale

Art. 18. – Comitetul tehnic interministerial pentru descentralizare


CAPITOLUL IV - Competentele autoritatilor administratiei publice locale

Art. 19. – Competenţele sunt : exclusive, partajate şi delegate


SECTIUNEA 1 - Competente exclusive

Art. 20. – Sunt competenţe exclusive cele în virtutea cărora autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de decizie şi dispun de mijloacele necesare realizării lor

Art. 21. – Exemple de competenţe exclusive ale administraţiei publice locale

Art. 22. – Exemple de competenţe exclusive ale administraţiei publice judeţene


SECTIUNEA a 2-a - Competente partajate

Art. 23. – Sunt competenţe partajate cele care implică colaborarea autorităţilor administraţiei locale cu autorităţile de la nivel central sau judeţean

Art. 24. – Exemple de competenţe partajate ale administraţiei publice locale

Art. 25. – Operatorii regionali

Art. 26. – Exemple de competenţe partajate ale administraţiei publice judeţene


SECTIUNEA a 3-a - Competente delegate

Art. 27. – Competenţele delegate privesc îndeosebi plata unor alocaţii pentru copiii şi adulţii cu dizabilităţi

Art. 28. – Alte competenţe.


CAPITOLUL V - Finantarea autoritatilor administratiei publice locale

Art. 29. – Secţiunile bugetelor locale

Art. 30. – Sume defalcate

Art. 31. – Transparenţa financiară


CAPITOLUL VI - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 32. – Propunerea de termene limită pentru elaborarea strategiilor

Art. 33. – Raportul anual privind stadiul derulării procesului de descentralizare

Art. 34. – Elaborarea de norme metodologice

Art. 35. – Abrogări

Legea nr. 215/2001, a administratiei publice locale - index tematic pe articole

CAP. I - Dispoziţii generale

SECŢIUNEA 1 - Regimul general al autonomiei locale

ART. 1 – Semnificaţia termenilor: activităţi de administraţie social-comunitară; aglomerări urbane; asociaţii de dezvoltare intercomunitară; autorităţi deliberative; autorităţi executive; consilii locale; organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean; unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale ; zonă metropolitană

ART. 2 – Principiile de funcţionare

ART. 3 – Autonomia locală I ; colectivitatea locală

ART. 4 – Autonomia locală II

ART. 5 – Competenţele administraţiei publice locale : exclusive, partajate, delegate

ART. 6 – Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale ; inexistenţa raporturilor de subordonare

ART. 7 – Descentralizarea competenţelor

ART. 8 – Structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale

ART. 9 – Resursele financiare proprii

ART. 10 – Administrarea resurselor financiare şi a bunurilor locale

ART. 11 – Constituirea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară

ART. 12 – Finanţarea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară

ART. 13 – Funcţionarea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară

ART. 14 – Programele de dezvoltare zonală sau regională

ART. 15 – Înţelegerile de cooperare transfrontalieră

ART. 16 – Înţelegerile de cooperare/asociere cu unităţi administrativ-teritoriale din străinătate

ART. 17 – Asocierea consiliilor locale/judeţene la organisme prestatoare de servicii publice

ART. 18 – Controlul administrativ/financiar al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale

ART. 19 – Folosirea limbii materne acolo unde minoritarii depăşesc 20%

ART. 20 – Comunele, oraşele, municipiile, judeţele ; subdiviziunile administrativ-teritoriale

ART. 21 – Unităţile administrativ-teritoriale ; reprezentarea acestora în justiţie

ART. 22 – Delimitarea teritorială a unităţilor


SECŢIUNEA a 2-a - Autoritãţile administraţiei publice locale

ART. 23 – Autorităţile deliberative (consiliile) ; autorităţile executive (primarii)

ART. 24 – Consiliul judeţean

ART. 25 – Aleşii locali (primarul, preşedintele consiliului judeţean, consilierii locali/judeţeni)

ART. 26 – Durata mandatului

ART. 27 – Taxe şi impozite


CAP. II - Consiliile locale

SECŢIUNEA 1 - Constituirea consiliului local

Art. 28 – Consilieriil locali

Art. 29 – Numărul consilierilor

Art. 30 – Incompatibilităţile calităţii de consilier

Art. 31 – Constituirea consiliilor locale

Art. 32 – Şedinţa de constituire ; validarea mandatelor

Art. 33 – Atacarea în contencios administrativ a hotărârii de validare/invalidare

Art. 34 - Jurământul

Art. 35 – Cazul consilierului care renunţă la mandat înainte de validare sau refuză să depună jurământul

Art. 36 – Declaraţia constituirii consiliului

Art. 37 – Alegerea preşedintelui de şedinţă


SECTIUNEA a 2-a - Atributiile consiliului local

Art. 38 – Alegere viceprimarul ; aprobă statutul localităţii ; aprobă regulamentul consiliului ; avizează studii de dezvoltare economico-socială ; aprobă bugetul local ; administrează domeniul public ; hotărăşte concesionările bunurilor publice ; înfiinţează instituţii publice şi societăţile comerciale ; înfiinţează şi organizează regii autonome ; documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor ; întreţinerea şi modernizarea drumurilor ; documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local ; condiţiile materiale pentru funcţionarea instituţiilor şi serviciilor publice ; facilităţi pentru personalul sanitar şi didactic ; organizarea de activităţi ; asigurarea ordinii publice ; protecţia mediului înconjurător ; monumente ; protecţia şi asistenţa socială ; târguri, locuri de distracţie, baze sportive ; denumirile străzilor ; titlul de cetăţean de onoare ; cooperarea cu persoane juridice române sau străine sau cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale ; activitatea cultelor religioase ; libertatea comerţului ;


SECTIUNEA a 3-a - Functionarea consiliului local

Art. 39 – Durata mandatului

Art. 40 – Şedinţe ordinare/extraordinare

Art. 41 – Legalitatea şedinţelor

Art. 42 – Conducerea şedinţelor

Art. 43 – Şedinţele publice / cu uşile închise

Art. 44 – Ordinea de zi

Art. 45 – Raportul compartimentului de resort

Art. 46 – Hotărârile consiliului local

Art. 47 – Interdiţia participării la deliberare/adoptare a hotărârilor în cazul consilierului care are un interes patrimonial

Art. 48 – Semnarea/contrasemnarea hotărârilor

Art. 49 – Refuzul secretarului de a contrasemna hotărârea

Art. 50 – Hotărârile cu caracter normativ/individual

Art. 51 - Aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor, în limba minorităţii

Art. 52 – Exercitarea mandatului de consilier

Art. 53 – Răspunderea consilierilor

Art. 54 – Asistarea la lucrările consiliului local

Art. 55 – Delegatul sătesc

Art. 56 – Comisiile de specialitate


SECTIUNEA a 4-a - Dizolvarea consiliului local

Art. 57 – Adoptarea a 3 hotărâri anulate de instanţa de contencios administrativ în cel mult 6 luni

Art. 58 – Neîntrunirea timp de 3 luni consecutive; neadoptarea în 3 şedinţe consecutive a niciunei hotărâri; reducerea numărului de consilieri sub jumătate plus unul


SECTIUNEA a 5-a - Suspendarea si incetarea mandatului de consilier

Art. 59 – Arestarea preventivă

Art. 60 – Demisie, incompatibilitate, schimbarea domiciliului, imposibilitatea exercitării mandatului, frauda electorală, condamnarea la pedeapsă privativă de libertate, punerea sub interdicţie judecătorească, pierderea drepturilor electorale, lipsa nemotivată, deces


CAPITOLUL III - Primarul si viceprimarul

Art. 61 - Funcţionare

Art. 62 - Incompatibilităţi

Art. 63 – Validarea/invalidarea alegerii I

Art. 64 - Validarea/invalidarea alegerii II

Art. 65 - Jurământul

Art. 66 – Funcţie de autoritate publică; răspunderea

Art. 67 - Eşarfa

Art. 68 – Atribuţiile primarului : respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor ; aducerea la indeplinire a hotararilor consiliului local ; consultarea populatiei prin referendum ; propune consiliului local ; informează consiliul local; întocmeşte proiectul bugetului local; ordonator principal de credite; ia măsuri în situaţii excepţionale ; ordinea publică ; activitatea gardienilor publici ; desfăşurarea adunărilor publice ; igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare ; combaterea pericolelor provocate de animale ; planul urbanistic general al localităţii ; repartizarea locuinţelor sociale ; întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice ; buna funcţionare a târgurilor ; serviciile publice locale ; ofiţer de stare civilă ; avize, acorduri şi autorizaţii ; organigrama aparatului de specialitate ; numeşte/eliberează din funcţie personalul din aparatul de specialitate al administraţiei publice locale ; administrarea bunurilor din domeniul public ; evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate ; igienizarea malurilor cursurilor de apă

Art. 69 – Reprezentant al statului

Art. 70 – Delegarea atribuţiilor

Art. 71 – Dispoziţii cu caracter normativ sau individual

Art. 72 – Durata mandatului, încetarea de drept a mandatului,

Art. 73 – Încetarea mandatului prin referendum local

Art. 74 – Organizarea referendumului local I

Art. 75 - Organizarea referendumului local II

Art. 76 – Condiţiile de valabilitate ale referendumului

Art. 77 – Suspendarea mandatului primarului/viceprimarului

Art. 78 – Alegerea viceprimarului

Art. 79 – Atribuţiile viceprimarului

Art. 80 – Încetarea mandatului viceprimarului

Art. 81 – Suspendarea din funcţie a viceprimarului

Art. 82 – Înlocuirea primarului/viceprimarului


CAPITOLUL IV - Secretarul, serviciile publice locale si aparatul propriu de specialitate

SECTIUNEA 1 – Secretarul

Art. 83 – Funcţia de secretar (studii, apolitic, interdicţia rudeniei cu primarul/viceprimarul)

Art. 84 – Concursul de ocupare a funcţiei de secretar

Art. 85 – Atribuţii principale : participarea la şedinţele consiliului local ; coordonarea compartimentelor ; avizarea proiectelor de hotărâre ale consiliului local ; avizarea dispoziţiilor primarului ; rezolvarea corespondenţei ; convocarea consiliului local ; pregătirea lucrărilor consiliului local ; asigurarea comunicării actelor emise de consiliul local sau de primar ; aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor cu caracter normativ ; legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi ;

Art. 86 – Prefectul eliberează din funcţie sau sancţionează disciplinar secretarul


SECTIUNEA a 2-a -Serviciile publice ale comunei, orasului si aparatul propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice locale

Art. 87 – Înfiinţarea şi organizarea serviciilor publice ale comunei sau oraşului

Art. 88 – Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice sau din aparatul propriu de specialitate al consiliului local

Art. 89 – Stabilitatea din funcţie pentru funcţionarii din cadrul serviciilor publice sau din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale

Art. 90 – Limba oficială în administraţia publică locala este româna ; acolo unde minoritarii depăşesc 20% se foloseşte şi limba minorităţii

Art. 91 – Primăria - structură funcţională cu activitate permanentă


CAPITOLUL V - Administratia publica a municipiului Bucuresti

Art. 92 - În municipiul Bucureşti sunt 6 sectoare

Art. 93 – Primarii şi viceprimarii municipiului şi de sector

Art. 94 – Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor (autorităţile deliberative) şi primarul municipiului şi primarii sectoarelor (autorităţile executive)

Art. 95 – Atribuţiile consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti

Art. 96 – Atribuţiile Consiliului General al Municipiului

Art. 97 – Funcţionarea primarilor/viceprimarilor sectoarelor municipiului Bucureşti

Art. 98 – Funcţionarea secretarilor sectoarelor municipiului Bucureşti

Art. 99 – Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti

Art. 100 – Şedinţele primarilor municipiului Bucureşti


CAPITOLUL VI - Consiliul judetean

SECTIUNEA 1 - Constituirea si componenta consiliului judetean

Art. 101 – Autoritatea administraţiei publice locale, la nivel judeţean

Art. 102 – Numărul membrilor consiliului judeţean

Art. 103 – Constituirea consiliului judeţean


SECTIUNEA a 2-a - Atributiile consiliului judetean

Art. 104 – Atribuţiile consiliului judeţean


SECTIUNEA a 3-a - Functionarea consiliului judetean

Art. 105 – Durata mandatului

Art. 106 – Şedinţe ordinare/extraordinare

Art. 107 – Legalitate şedinţelor; prezenţa consilierilor

Art. 108 – Conducerea şedinţelor

Art. 109 - Hotărâri

Art. 110 - Similitudini cu Art. 43, Art. 45-54 si Art. 56

Art. 111 – Dizolvarea consiliului judeţean

Art. 112 – Încetarea mandatului de consilier


SECTIUNEA a 4-a - Presedintele, vicepresedintii si secretarul general al judetului

Art. 113 – Alegerea preşedintelui/vicepreşedinţilor

Art. 114 – Reprezentarea judeţului

Art. 115 – Preşedintele consiliului judeţean

Art. 116 – Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean

Art. 117 – Dispoziţii cu caracter normativ sau individual

Art. 118 – Înlocuirea preşedintelui de către unul dintre vicepreşedinţi

Art. 119 – Similitudini cu Art. 62, 72 si 77

Art. 120 – Secretarul general al judeţului


CAPITOLUL VII - Bunuri si lucrari publice

SECTIUNEA 1 - Administrarea bunurilor

Art. 121 – Patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale

Art. 122 – Domeniul public de interes local sau judeţean

Art. 123 – Domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale

Art. 124 – Inventarierea anuală

Art. 125 – Vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean

Art. 126 – Darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică sau privată, locală ori judeţéană


SECTIUNEA a 2-a - Lucrarile publice

Art. 127 – Contractarea prin licitaţie

Art. 128 – Execuţia pe baza documentaţiei tehnico-economice

Art. 129 – Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului


CAPITOLUL VIII - Prefectul

SECTIUNEA 1 - Prefectul judetului si al municipiului Bucuresti

Art. 130. Prefectul ; subprefectul ; numirea prefecţilor/subprefecţilor

Art. 131 - Incompatibilităţi

Art. 132 – Supravegherea activităţii consiliilor locale şi a primăriilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene; inexistenţa raporturilor de subordonare

Art. 133 – Conducerea activităţii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor

Art. 134 – Atribuţiile prefectului

Art. 135 – Posibilitatea atacării actelor adoptate de autorităţile administraţiei publice locale/judeţene în contencios administrativ

Art. 136 – Convocarea şedinţelor extraordinare

Art. 137 – Ordine cu caracter normativ sau individual ; consultarea serviciilor descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale

Art. 138 – Comunicarea ordinelor I ; anularea ordinelor de către Ministerul Administraţiei Publice

Art. 139 - Comunicarea ordinelor II

Art. 140 – Atribuţiile subprefectului

Art. 141 – Aparatul de specialitate al prefectului

Art. 142 – Oficiile prefecturale

Art. 143 – Prefectura

Art. 144 – Stabilitatea în funcţie a funcţionarilor publici


SECTIUNEA a 2-a - Comisia judeteana consultativa

Art. 145 – Componenţa comisiei consultative

Art. 146 – Convocarea comisiei consultative

Art. 147 – Programul anual orientativ de dezvoltare economică şi socială al judeţului/municipiului Bucureşti

Art. 148 – Comitetul operativ-consultativ al fiecărui judeţ


SECTIUNEA a 3-a - Alte dispozitii

Art. 149 – Mediatizarea divergenţelor dintre serviciile publice descentralizate şi autorităţile administraţiei publice locale/judeţene

Art. 150 – Ordinele, dispoziţiile, îndrumările transmise prefecţilor, preşedinţilor consiliilor judeţene, primarilor

Art. 151 – Ministerul Administraţiei publice controlează primarii

Art. 152 – Funcţionarea consillilor până la viitoarele alegeri


CAPITOLUL IX - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 153 – Delegaţia permanentă a consiliului judeţean

Art. 154 – Răspunderea administrativă, civilă sau penală a consilierilor, primarilor, viceprimarilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor, secretarilor

Art. 155 – Reşedinţa judeţului Ilfov

Art. 156 – Viceprimar sau consilier

Art. 157 – Intrarea în vigoare şi abrogarea legii anterioare

Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind prefectul si institutia prefectului - index tematic pe articole

CAP. I - Dispoziţii generale

ART. 1 - Reprezentantul Guvernului; unul per judeţ/Bucureşti; garant al respectării legii şi al ordinii; atribuţii centrale prin delegaţie.

ART. 2 – Instituţia prefectului – personalitate juridică, patrimoniu, buget

ART. 3 – Prefectura – sediul instituţiei prefectului

ART. 4 – Conduce serviciile publice deconcentrate

ART. 5 – Principiile activităţii prefectului

ART. 6 – Prefectul exercită capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului

ART. 7 – Finanţare de la bugetul de stat şi internaţională

ART. 8 – Prefectul avizează bugetul şi execuţia bugetară

ART. 9 – 2 subprefecţi (3 în Bucureşti)

ART. 10 – (sub)Prefectul = înalţi funcţionari publici

ART. 11 – Prefectul, consiliul local, primarul, consiliul judeţean, preşedintele consiliului judeţean – instituţii fără raporturi de subordonare


CAP. II - Drepturile şi îndatoririle prefecţilor şi subprefecţilor

ART. 12 – Indemnizaţia de instalare, locuinţă de serviciu, contractul de închiriere a locuinţei de serviciu

ART. 13 – Absenţa dreptului la grevă

ART. 14 – Absenţa drepturilor sindicale

ART. 15 – Obligaţia de a informa Ministerul Internelor şi Reformei când călătoresc în afara judeţului

ART. 16 – Onoruri militare

ART. 17 – Apolitic

ART. 18 – Răspundere disciplinară, administrativă, civilă, penală


CAP. III - Atribuţiile prefectului

ART. 19 – Garant al aplicării legilor; acţionează în direcţia obiectivelor din programul de guvernare; previne tensiunile sociale; caută priorităţile de dezvoltare; verifică legalitatea actelor administrative; măsuri de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă; planul de măsuri pentru integrare europeană; cooperarea şi asocierea cu instituţii similare din ţară şi străinatate; asigură folosirea limbii materne (acolo unde aceştia depăşesc 20%);

ART. 20 – Verificarea măsurilor întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului judeţean

ART. 21 – Participă în comisia de concurs pentru ocuparea postului de conducător al unui serviciu public deconcentrat ; propune sancţionarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate

ART. 22 – Colegiul prefectural

ART. 23 – Solicită convocarea şedinţei extraordinare a consiliului local/judeţean

ART. 24 – Rezolvă situaţiile de urgenţă care pun în pericol populaţia, bunurile, valorile, mediul înconjurător

ART. 25 – Solicită administraţiei publice locale documentaţii


CAP. IV - Actele prefectului

ART. 26 – Ordine cu caracter individual sau normativ

ART. 27 – Momentul în care ordinele prefectului devin executorii ; Ministerul Internelor şi Reformei administrative poate propune anularea acestor ordine

ART. 28 – Comunicarea şi anularea ordinelor

ART. 29 – Ministerele comunică actele cu caracter normativ despre serviciile publice deconcentrate


CAP. V - Cancelaria prefectului şi oficiile prefecturale

ART. 30 – Funcţiile din cancelarie

ART. 31 – Oficiile prefecturale


CAP. VI - Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 32 – Data de la care se aplică legea

ART. 33 – Completarea legii cu Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, şi ale Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001

ART. 34 - Abrogări

Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ - index tematic pe articole

CAP. 1. Dispozitii generale

ART. 1 – Subiecţii raportului juridic de drept administrativ, alţii decât autorităţile publice (persoanele vătămate, Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, persoanele de drept public). Excesul de putere în actul administrativ.

ART. 2 - Semnificatia unor termeni (persoană vătămată, autoritate publică, act administrativ, act administrativ-jurisdicţional, contencios administrativ, instanţa de contencios administrativ, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, plângere prealabilă, act de comandament cu caracter militar, serviciu public, interes public, exces de putere, drept vătămat, interes legitim privat, interes legitim public, organisme sociale interesate, paguba iminentă, instanţă de executare,

ART. 3 – Tutela administrativă : Prefectul şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pot ataca actele autorităţilor administraţiei publice.

ART. 4 – Excepţia de nelegalitate.

ART. 5 – Actele nesupuse controlului (actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul ; actele de comandament cu caracter militar).

ART. 6 – Actele administrativ-jurisdicţionale.


CAP. 2. Procedura de solutionare a cererilor în contenciosul administrativ

ART. 7 - Procedura prealabila : solicitarea revocării, plângerea prealabilă. Excepţiile de la procedura prealabilă.

ART. 8 - Obiectul actiunii judiciare. Regula dupa care principiul libertatii contractuale este subordonat principiului prioritatii interesului public.

ART. 9 - Actiunile împotriva ordonantelor Guvernului. Excepţia de neconstituţionalitate.

ART. 10 - Instanta competenta.

ART. 11 - Termenul de introducere a actiunii (termenul de prescripţie şi termenul de decădere).

ART. 12 - Documentele necesare.

ART. 13 - Citarea partilor, relatii

ART. 14 - Suspendarea executarii actului

ART. 15 - Solicitarea suspendarii prin actiunea principala

ART. 16 - Introducerea în cauza a functionarului

ART. 17 - Judecarea cererilor

ART. 18 - Solutiile pe care le poate da instanta

ART. 19 - Termenul de prescriptie pentru despagubiri

ART. 20 - Recursul

ART. 21 - Judecarea recursului în situatii deosebite


CAP. 3 - Procedura de executare

ART. 22 - Titlul executoriu

ART. 23 - Obligatia publicarii

ART. 24 - Obligatia executarii

ART. 25 - Instanta de executare

ART. 26 - Actiunea în regres


CAP. 4 - dispozitii tranzitorii si finale

ART. 27 - Judecarea cauzelor aflate pe rol

ART. 28 - Completarea cu dreptul comun

ART. 29 - Corelarea terminologica

ART. 30 - Dispozitii tranzitorii

ART. 31 - Intrarea în vigoare

sezină

Posesiune de drept a bunurilor succesorale, în temeiul căreia anumiţi moştenitori sunt îndreptăţiţi să perceapă uzufruct şi să exercite dreptul la acţiune privitoare la aceste bunuri încă de la deschiderea succesiunii.

Ionel Reghini, Curs de drept civil, capitolul III (note de curs)

Capitolul III
Identificarea şi localizarea persoanei fizice.

& 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal.
Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, pe care o vom evoca, în continuare, prin denumirea “Metodologie”.

Potrivit art. 5, al 2, din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.

Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în România, codul numeric personal se atribuie de către ofiţerii de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea buletinului statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în actul de naştere, certificatul de naştere, buletinul statistic şi comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei. Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii. Totodată, înscrierea codului numeric personal în actele de stare civilă poate fi modificată dacă acesta fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă.

& 2. Identificarea persoanei prin starea civilă.
2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile. Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre calităţi unice.

Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate.

2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este, aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”

În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală; cetăţenia.

Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.

2.3. Caracterele stării civile.
2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.

2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.”

2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea.

2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.

2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii.

Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă şi nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât de îndelungată ar fi aceasta.

2.4. Sursele stării civile.
2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53 C. fam.

2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia.

2.4.3. Actele juridice de stare civilă. Înţelese ca operaţiuni juridice, creatoare sau modificatore de stare civilă, sunt, spre pildă, acte juridice de stare civilă: actul juridic al căsătoriei, şi actul juridic al recunoaşterii de filiaţie.

2.4.4. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă. Acţiunile de stare civilă, denumite uneori şi “acţiuni de stat”, sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice. Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, cele privind declararea judecătorească a morţii etc.

Doctrinar, în funcţie de obiectul şi scopul lor, acţiunile de stare civilă sunt grupate în următoarele categorii:

a. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi, implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă aparentă existentă anterior.

b. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă.

c. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat). Acţiunile în modificarea stării civile sunt acelea care au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi tot numai pentru viitor.

2.4.5. Autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă. Potrivit art. 3, al. 1, din Legea nr. 119/1996, “Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă”. Potrivit al. 2 din acelaşi articol “Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanţii de nave şi aeronave”. În sfârşit, potrivit al. 3, “Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.”

În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente (art. 7).

2.5. Actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă.
2.5.1. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Atât doctrinar cât şi legislativ, sintagma “acte de stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri. Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de filiaţie – faţă de mamă sau/şi faţă de tată -, rezultat din manifestarea unilaterală de voinţă a autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”

Mai apoi, prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum şi a elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. De aceea, sugestiv şi pe drept cuvânt, s-a spus că actul de stare civilă este “fila din registrul de stare civilă” completată de ofiţerul de stare civilă.

Aşa fiind, din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în cele ce urmează, exprimarea “acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom referi la acte cum ar fi actul căsătoriei ori acela al recunoaşterii de filiaţie şi exprimarea “acte de stare civilă”, atunci când ne vom referi la înscrisurile doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile şi a faptelor ori actelor juridice de stare civilă.

2.5.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă. Această distincţie nu este una prioritar teoretică. Ea are o seamă de însemnate consecinţe practice. Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare civilă nu este condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. Spre pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă) încheiată în condiţiile prevăzute de Codul familiei dar neînregistrată sau înregistrată necorespunzător în registrul de stare civilă privitor la căsătorii, va fi întru
totul valabilă. În al doilea rând, distincţia menţionată este importantă deoarece nulitatea unui act juridic de stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage, după sine, şi modificarea actului de stare civilă ca mijloc de dovadă. În schimb, nulitatea unui act de stare civilă pentru motivele prevăzute în art. 103 din “Metodologie” nu atrage, după sine, şi nevalabilitatea actului juridic de stare civilă. Astfel, anularea actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage şi nulitatea actului juridic al căsătoriei.

2.6. Actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.

2.6.1. Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.

2.6.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă. Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită consecinţelor sale practice.

O primă consecinţă constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare civilă implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu menţiuni. În schimb, anularea unui certificat de stare civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996 sau de art. 127 din Metodologie, nu impune şi nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.

O a doua consecinţă priveşte modul în care pot fi îndreptate eventualele erori strecurate în actele de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel, în cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în art. 101 (1) din Metodologie. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau neconcordanţe cu realitatea şi, desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi art. 127 din Metodologie).

2.7. Înregistrările în registrele de stare civilă.

2.7.1. Felurile înregistrărilor de stare civilă. Din economia textelor Legii nr. 119 şi ale Metodologiei rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume: a) prin întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni.

a. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face în trei situaţii, respectiv: la naştere – sau mai exact odată cu declararea naşterii -, când se întocmeşte actul de naştere al persoanei: la încheierea căsătoriei, când se întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; la deces - sau mai exact la declararea decesului la organele de stare civilă -, când se întocmeşte actul de deces al persoanei.

Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei, privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O. U. G. nr. 25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.

b. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.

2.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de lege, consimţământul soţilor.

2.7.3. Reconstituirea actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din Legea nr.119/1996,
“Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act”.

2.7.4. Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere în cazul când: - actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă; - menţiunea a fost operată cu un text greşit.”

2.7.5. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Potrivit art. 104 din Metodologie, “Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.

2.7.6. Completarea actelor de stare civilă. Nici legea nr. 119/1996 şi nici Metodologia nu precizează ce înseamnă “completarea” actelor de stare civilă. Art. 104 (2) din Metodologie precizează doar că “În caz că se face o completare, aceasta se înscrie în întregime cu cerneală roşie.” Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem decât să conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.

2.7.7. Modificarea actelor de stare civilă. Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor de stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în registrele de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de altfel, este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie.

2.7.8. Acţiunile privind actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă. Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor, competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul probei.

2.8. Elementele stării civile şi înregistrarea lor

2.8.1. Sexul persoanei şi înregistrarea sa. Sexul este avut în vedere de legiuitor ca un element de identificare a persoanei, care se consemnează în actele de stare civilă, fie în baza certificatului constatator al naşterii eliberat de unitatea sanitară unde a avut loc naşterea, fie în baza procesului verbal întocmit de poliţie, medic şi reprezentantul autorităţii tutelare, în cazul copilului găsit, aşa cum rezultă din art. 33, al. 1, lit. a, din Metodologie.

2.8.2. Filiaţia şi înregistrarea ei. Prin filiaţie se desemnează descendenţa unei persoane din părinţii săi. În actele de stare civilă, filiaţia se înregistrează prin completarea în actul de naştere a rubricilor privitoare la mamă şi la tată, ori prin înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a menţiunilor corespunzătoare diferitelor moduri de stabilire a filiaţiei (recunoaştere voluntară sau hotărâre judecătorească).

2.8.3. Starea conjugală şi înregistrarea ei. Precizare. Prin stare conjugală înţelegem starea civilă a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct de vedere o persoană poate avea, după caz, starea civilă de persoană căsătorită ori starea civilă de persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din actul de căsătorie întocmit cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din menţiunile care se înscriu pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus desfacerea sau anularea căsătoriei.

2.8.4. Numele persoanei şi înregistrarea lui.
A. Prenumele şi înregistrarea lui. Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la părinte la copil ca efect al filiaţiei, prenumele nu se transmite ci “este stabilit pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea”. În cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi prenumele, asemeni numelui de familie, este stabilit prin dispoziţie de către primarul localităţii în a cărei rază teritorială copilul a fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 34 din Metodologie şi art. 2, al.3, din O.G. nr. 41/2003). Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996, “Dacă… există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face în baza declaraţiei scrise şi semnate de către ambii părinţi,… din care să rezulte prenumele copilului. În caz de neînţelegere dintre părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.”

B. Numele de familie şi înregistrarea lui. Numele de familie sau numele patronimic este, alături de prenume, o parte a numelui persoanei. Rostul său este atât acela de a permite identificarea persoanei în societate, cât şi acela de a sublinia apartenenţa persoanei la o anumită familie. Spre deosebire de prenume, care, aşa cum am văzut, nu se dobândeşte ci se stabileşte, numele de familie “se dobândeşte prin efectul filiaţiei…, în condiţiile prevăzute de lege” (art.2, al.1, din O.G. nr. 41/2003). De asemenea, tot spre deosebire de prenume, numele de familie se modifică în urma modificării altor elemente ale stării civile, respectiv a filiaţiei şi a stării conjugale.

Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea, copiilor găsiţi sau abandonaţi şi tot la fel ca prenumele, numele de familie poate fi schimbat pe cale administrativă, indiferent dacă a fost dobândit prin efectul filiaţiei, a fost atribuit de primar ori a rezultat dintr-o modificare a stării civile. Numele dobândit prin filiaţie se înregistrează odată cu înregistrarea naşterii. Modificarea numelui ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea filiaţiei faţă de celălalt părinte, adopţie, căsătorie, divorţ, cât şi schimbarea numelui pe cale administrativă, se înregistrează prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă (de naştere şi de căsătorie).

2.8.5. Cetăţenia. Cetăţenia este, după părerea noastră, un element al stării civile, chiar dacă reglementările specifice ei aparţin dreptului public, ceea ce face, de altfel, ca ea să fie studiată în cadrul dreptului constituţional. Cetăţenia este supusă înregistrării odată cu înregistrarea naşterii, cât şi în cazul acordării ei ulterioare ori a pierderii ei ei. În aceste din urmă cazuri se face menţiune pe marginea actului de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie.

2.9. Încetarea stării civile ca urmare a morţii persoanei. Asemeni naşterii, moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă. Întocmirea actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale a membrilor familiei sau a celorlalte persoane prevăzute de lege şi a certificatului medical constatator al decesului, întocmit şi semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea morţii. Declararea morţii trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate, termen care cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât şi ziua în care se face declaraţia. În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se va face doar cu aprobarea Parchetului. Atunci când decesul se datorează sinuciderii, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea morţii se face într-un termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.

2.10. Dovada stării civile.

2.10.1. Dovada cu actele şi certificatele de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996, “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.”; iar potrivit art. 22, al. 2, din Decretul nr. 31/1954 – care nu a fost abrogat nici expres nici tacit de Legea nr. 119/1996 (întrucât nu contravine dispoziţiilor acesteia) – “Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele
întocmite sau înscrise în registre.”

Apoi, cât priveşte puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face o aplicaţie particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, dispunând prin art. 14 din Legea nr. 119/1996 că “Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.” Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în faţa instanţei judecătoreşti în cazul prevăzut de art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă.

2.10.2. Dovada stării civile prin posesia de stat (folosinţa stării civile). Posesia de stat sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.

& 3. Localizarea persoanei fizice.

3.1. Domiciliul voluntar. Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de exerciţiu - care are cetăţenia română şi nu este domiciliată în străinătate -, îl alege de bunăvoie prin stabilirea în fapt a locuinţei într-o anumită localitate din ţară, cu intenţia vădită ca aceea să fie locuinţa ei statornică. Libertatea alegerii domiciliului este consfinţită constituţional prin art. 25 (2) în care se prevede că “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară…”

3.2. Domiciliul legal. Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de regulă, pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea acestui fel de domiciliu s-a făcut, cu precădere în considerarea faptului că, reprezentanţii sau, după caz, ocrotitorii legali sunt aceia care administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele juridice şi în eventualele procese sau îi încuviinţează actele civile ori procesuale. Prin urmare, domiciliul legal este determinat de domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea şi nu de locuinţa efectivă a celui ocrotit.

De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al ocrotitorului legal. De aceea, domiciliul legal se schimbă, de la sine, odată cu schimbarea, în condiţiile legii, a domiciliului voluntar (de drept comun) al reprezentantului sau ocrotitorului, cât şi odată cu schimbarea a însuşi reprezentantului sau ocrotitorului.

3.3. Reşedinţa. Potrivit art. 26 din Legea nr. 105/1996, “Reşedinţa este locuinţa la care persoanele prevăzute la art. 24 locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu.” Prin urmare, din însăşi această definiţie legală rezultă că spre deosebire de domiciliu - care este o locuinţă statornică -, reşedinţa este o locuinţă cu caracter temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Este ceea ce rezultă din art. 29 (2) al Legii nr. 105/1996, care dispune că “Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an …” şi că după expirarea acestui termen “… persoana poate solicita
înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.”; cât şi din art. 29 (1), care dispune că numai persoana “care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea, în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă, a menţiunii de stabilire a reşedinţei.”

3.4. Domiciliul ales sau convenţional. Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de drept comun, cât şi de reşedinţa persoanei, domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anume loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost caracterizat ca fiind “un artificiu juridic” şi a fost definit ca “locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură”.

Cuvinte şi expresii cheie.
Acţiune de stat; act juridic de stare civilă; fapt de stare civilă; act de stare civilă; certificat de stare civilă; întocmire ulterioară; reconstituire; înscriere de menţiuni; anulare; rectificare; completare; modificare; act de naştere; act de căsătorie; act de deces; înscriere de menţiuni; filiaţie; stare conjugală; nume de familie; prenume; domiciliu voluntar; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă.