Ionel Reghini, Curs de drept civil, capitolul III (note de curs)
Capitolul III
Identificarea şi localizarea persoanei fizice.
& 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal.
Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, pe care o vom evoca, în continuare, prin denumirea “Metodologie”.
Potrivit art. 5, al 2, din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.
Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în România, codul numeric personal se atribuie de către ofiţerii de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea buletinului statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în actul de naştere, certificatul de naştere, buletinul statistic şi comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei. Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii. Totodată, înscrierea codului numeric personal în actele de stare civilă poate fi modificată dacă acesta fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă.
& 2. Identificarea persoanei prin starea civilă.
2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile. Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre calităţi unice.
Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate.
2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este, aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală; cetăţenia.
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.
2.3. Caracterele stării civile.
2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.
2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.”
2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea.
2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii.
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă şi nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât de îndelungată ar fi aceasta.
2.4. Sursele stării civile.
2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53 C. fam.
2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia.
2.4.3. Actele juridice de stare civilă. Înţelese ca operaţiuni juridice, creatoare sau modificatore de stare civilă, sunt, spre pildă, acte juridice de stare civilă: actul juridic al căsătoriei, şi actul juridic al recunoaşterii de filiaţie.
2.4.4. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă. Acţiunile de stare civilă, denumite uneori şi “acţiuni de stat”, sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice. Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, cele privind declararea judecătorească a morţii etc.
Doctrinar, în funcţie de obiectul şi scopul lor, acţiunile de stare civilă sunt grupate în următoarele categorii:
a. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi, implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă aparentă existentă anterior.
b. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă.
c. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat). Acţiunile în modificarea stării civile sunt acelea care au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi tot numai pentru viitor.
2.4.5. Autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă. Potrivit art. 3, al. 1, din Legea nr. 119/1996, “Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă”. Potrivit al. 2 din acelaşi articol “Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanţii de nave şi aeronave”. În sfârşit, potrivit al. 3, “Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.”
În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente (art. 7).
2.5. Actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă.
2.5.1. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Atât doctrinar cât şi legislativ, sintagma “acte de stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri. Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de filiaţie – faţă de mamă sau/şi faţă de tată -, rezultat din manifestarea unilaterală de voinţă a autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”
Mai apoi, prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum şi a elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. De aceea, sugestiv şi pe drept cuvânt, s-a spus că actul de stare civilă este “fila din registrul de stare civilă” completată de ofiţerul de stare civilă.
Aşa fiind, din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în cele ce urmează, exprimarea “acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom referi la acte cum ar fi actul căsătoriei ori acela al recunoaşterii de filiaţie şi exprimarea “acte de stare civilă”, atunci când ne vom referi la înscrisurile doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile şi a faptelor ori actelor juridice de stare civilă.
2.5.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă. Această distincţie nu este una prioritar teoretică. Ea are o seamă de însemnate consecinţe practice. Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare civilă nu este condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. Spre pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă) încheiată în condiţiile prevăzute de Codul familiei dar neînregistrată sau înregistrată necorespunzător în registrul de stare civilă privitor la căsătorii, va fi întru
totul valabilă. În al doilea rând, distincţia menţionată este importantă deoarece nulitatea unui act juridic de stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage, după sine, şi modificarea actului de stare civilă ca mijloc de dovadă. În schimb, nulitatea unui act de stare civilă pentru motivele prevăzute în art. 103 din “Metodologie” nu atrage, după sine, şi nevalabilitatea actului juridic de stare civilă. Astfel, anularea actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage şi nulitatea actului juridic al căsătoriei.
2.6. Actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.
2.6.1. Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.
2.6.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă. Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită consecinţelor sale practice.
O primă consecinţă constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare civilă implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu menţiuni. În schimb, anularea unui certificat de stare civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996 sau de art. 127 din Metodologie, nu impune şi nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.
O a doua consecinţă priveşte modul în care pot fi îndreptate eventualele erori strecurate în actele de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel, în cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în art. 101 (1) din Metodologie. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau neconcordanţe cu realitatea şi, desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi art. 127 din Metodologie).
2.7. Înregistrările în registrele de stare civilă.
2.7.1. Felurile înregistrărilor de stare civilă. Din economia textelor Legii nr. 119 şi ale Metodologiei rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume: a) prin întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni.
a. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face în trei situaţii, respectiv: la naştere – sau mai exact odată cu declararea naşterii -, când se întocmeşte actul de naştere al persoanei: la încheierea căsătoriei, când se întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; la deces - sau mai exact la declararea decesului la organele de stare civilă -, când se întocmeşte actul de deces al persoanei.
Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei, privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O. U. G. nr. 25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.
b. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
2.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de lege, consimţământul soţilor.
2.7.3. Reconstituirea actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din Legea nr.119/1996,
“Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act”.
2.7.4. Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere în cazul când: - actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă; - menţiunea a fost operată cu un text greşit.”
2.7.5. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Potrivit art. 104 din Metodologie, “Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.
2.7.6. Completarea actelor de stare civilă. Nici legea nr. 119/1996 şi nici Metodologia nu precizează ce înseamnă “completarea” actelor de stare civilă. Art. 104 (2) din Metodologie precizează doar că “În caz că se face o completare, aceasta se înscrie în întregime cu cerneală roşie.” Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem decât să conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.
2.7.7. Modificarea actelor de stare civilă. Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor de stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în registrele de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de altfel, este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie.
2.7.8. Acţiunile privind actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă. Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor, competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul probei.
2.8. Elementele stării civile şi înregistrarea lor
2.8.1. Sexul persoanei şi înregistrarea sa. Sexul este avut în vedere de legiuitor ca un element de identificare a persoanei, care se consemnează în actele de stare civilă, fie în baza certificatului constatator al naşterii eliberat de unitatea sanitară unde a avut loc naşterea, fie în baza procesului verbal întocmit de poliţie, medic şi reprezentantul autorităţii tutelare, în cazul copilului găsit, aşa cum rezultă din art. 33, al. 1, lit. a, din Metodologie.
2.8.2. Filiaţia şi înregistrarea ei. Prin filiaţie se desemnează descendenţa unei persoane din părinţii săi. În actele de stare civilă, filiaţia se înregistrează prin completarea în actul de naştere a rubricilor privitoare la mamă şi la tată, ori prin înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a menţiunilor corespunzătoare diferitelor moduri de stabilire a filiaţiei (recunoaştere voluntară sau hotărâre judecătorească).
2.8.3. Starea conjugală şi înregistrarea ei. Precizare. Prin stare conjugală înţelegem starea civilă a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct de vedere o persoană poate avea, după caz, starea civilă de persoană căsătorită ori starea civilă de persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din actul de căsătorie întocmit cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din menţiunile care se înscriu pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus desfacerea sau anularea căsătoriei.
2.8.4. Numele persoanei şi înregistrarea lui.
A. Prenumele şi înregistrarea lui. Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la părinte la copil ca efect al filiaţiei, prenumele nu se transmite ci “este stabilit pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea”. În cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi prenumele, asemeni numelui de familie, este stabilit prin dispoziţie de către primarul localităţii în a cărei rază teritorială copilul a fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 34 din Metodologie şi art. 2, al.3, din O.G. nr. 41/2003). Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996, “Dacă… există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face în baza declaraţiei scrise şi semnate de către ambii părinţi,… din care să rezulte prenumele copilului. În caz de neînţelegere dintre părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.”
B. Numele de familie şi înregistrarea lui. Numele de familie sau numele patronimic este, alături de prenume, o parte a numelui persoanei. Rostul său este atât acela de a permite identificarea persoanei în societate, cât şi acela de a sublinia apartenenţa persoanei la o anumită familie. Spre deosebire de prenume, care, aşa cum am văzut, nu se dobândeşte ci se stabileşte, numele de familie “se dobândeşte prin efectul filiaţiei…, în condiţiile prevăzute de lege” (art.2, al.1, din O.G. nr. 41/2003). De asemenea, tot spre deosebire de prenume, numele de familie se modifică în urma modificării altor elemente ale stării civile, respectiv a filiaţiei şi a stării conjugale.
Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea, copiilor găsiţi sau abandonaţi şi tot la fel ca prenumele, numele de familie poate fi schimbat pe cale administrativă, indiferent dacă a fost dobândit prin efectul filiaţiei, a fost atribuit de primar ori a rezultat dintr-o modificare a stării civile. Numele dobândit prin filiaţie se înregistrează odată cu înregistrarea naşterii. Modificarea numelui ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea filiaţiei faţă de celălalt părinte, adopţie, căsătorie, divorţ, cât şi schimbarea numelui pe cale administrativă, se înregistrează prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă (de naştere şi de căsătorie).
2.8.5. Cetăţenia. Cetăţenia este, după părerea noastră, un element al stării civile, chiar dacă reglementările specifice ei aparţin dreptului public, ceea ce face, de altfel, ca ea să fie studiată în cadrul dreptului constituţional. Cetăţenia este supusă înregistrării odată cu înregistrarea naşterii, cât şi în cazul acordării ei ulterioare ori a pierderii ei ei. În aceste din urmă cazuri se face menţiune pe marginea actului de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie.
2.9. Încetarea stării civile ca urmare a morţii persoanei. Asemeni naşterii, moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă. Întocmirea actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale a membrilor familiei sau a celorlalte persoane prevăzute de lege şi a certificatului medical constatator al decesului, întocmit şi semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea morţii. Declararea morţii trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate, termen care cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât şi ziua în care se face declaraţia. În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se va face doar cu aprobarea Parchetului. Atunci când decesul se datorează sinuciderii, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea morţii se face într-un termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.
2.10. Dovada stării civile.
2.10.1. Dovada cu actele şi certificatele de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996, “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.”; iar potrivit art. 22, al. 2, din Decretul nr. 31/1954 – care nu a fost abrogat nici expres nici tacit de Legea nr. 119/1996 (întrucât nu contravine dispoziţiilor acesteia) – “Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele
întocmite sau înscrise în registre.”
Apoi, cât priveşte puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face o aplicaţie particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, dispunând prin art. 14 din Legea nr. 119/1996 că “Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.” Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în faţa instanţei judecătoreşti în cazul prevăzut de art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă.
2.10.2. Dovada stării civile prin posesia de stat (folosinţa stării civile). Posesia de stat sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.
& 3. Localizarea persoanei fizice.
3.1. Domiciliul voluntar. Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de exerciţiu - care are cetăţenia română şi nu este domiciliată în străinătate -, îl alege de bunăvoie prin stabilirea în fapt a locuinţei într-o anumită localitate din ţară, cu intenţia vădită ca aceea să fie locuinţa ei statornică. Libertatea alegerii domiciliului este consfinţită constituţional prin art. 25 (2) în care se prevede că “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară…”
3.2. Domiciliul legal. Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de regulă, pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea acestui fel de domiciliu s-a făcut, cu precădere în considerarea faptului că, reprezentanţii sau, după caz, ocrotitorii legali sunt aceia care administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele juridice şi în eventualele procese sau îi încuviinţează actele civile ori procesuale. Prin urmare, domiciliul legal este determinat de domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea şi nu de locuinţa efectivă a celui ocrotit.
De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al ocrotitorului legal. De aceea, domiciliul legal se schimbă, de la sine, odată cu schimbarea, în condiţiile legii, a domiciliului voluntar (de drept comun) al reprezentantului sau ocrotitorului, cât şi odată cu schimbarea a însuşi reprezentantului sau ocrotitorului.
3.3. Reşedinţa. Potrivit art. 26 din Legea nr. 105/1996, “Reşedinţa este locuinţa la care persoanele prevăzute la art. 24 locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu.” Prin urmare, din însăşi această definiţie legală rezultă că spre deosebire de domiciliu - care este o locuinţă statornică -, reşedinţa este o locuinţă cu caracter temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Este ceea ce rezultă din art. 29 (2) al Legii nr. 105/1996, care dispune că “Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an …” şi că după expirarea acestui termen “… persoana poate solicita
înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.”; cât şi din art. 29 (1), care dispune că numai persoana “care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea, în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă, a menţiunii de stabilire a reşedinţei.”
3.4. Domiciliul ales sau convenţional. Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de drept comun, cât şi de reşedinţa persoanei, domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anume loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost caracterizat ca fiind “un artificiu juridic” şi a fost definit ca “locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură”.
Cuvinte şi expresii cheie.
Acţiune de stat; act juridic de stare civilă; fapt de stare civilă; act de stare civilă; certificat de stare civilă; întocmire ulterioară; reconstituire; înscriere de menţiuni; anulare; rectificare; completare; modificare; act de naştere; act de căsătorie; act de deces; înscriere de menţiuni; filiaţie; stare conjugală; nume de familie; prenume; domiciliu voluntar; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă.
Identificarea şi localizarea persoanei fizice.
& 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal.
Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, pe care o vom evoca, în continuare, prin denumirea “Metodologie”.
Potrivit art. 5, al 2, din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.
Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în România, codul numeric personal se atribuie de către ofiţerii de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea buletinului statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în actul de naştere, certificatul de naştere, buletinul statistic şi comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei. Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii. Totodată, înscrierea codului numeric personal în actele de stare civilă poate fi modificată dacă acesta fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă.
& 2. Identificarea persoanei prin starea civilă.
2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile. Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “ mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre calităţi unice.
Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate.
2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles, starea civilă este, aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală; cetăţenia.
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.
2.3. Caracterele stării civile.
2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.
2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.”
2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea.
2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii.
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă şi nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât de îndelungată ar fi aceasta.
2.4. Sursele stării civile.
2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53 C. fam.
2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia.
2.4.3. Actele juridice de stare civilă. Înţelese ca operaţiuni juridice, creatoare sau modificatore de stare civilă, sunt, spre pildă, acte juridice de stare civilă: actul juridic al căsătoriei, şi actul juridic al recunoaşterii de filiaţie.
2.4.4. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă. Acţiunile de stare civilă, denumite uneori şi “acţiuni de stat”, sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice. Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, cele privind declararea judecătorească a morţii etc.
Doctrinar, în funcţie de obiectul şi scopul lor, acţiunile de stare civilă sunt grupate în următoarele categorii:
a. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi, implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă aparentă existentă anterior.
b. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat). Sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă.
c. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat). Acţiunile în modificarea stării civile sunt acelea care au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi tot numai pentru viitor.
2.4.5. Autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă. Potrivit art. 3, al. 1, din Legea nr. 119/1996, “Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă”. Potrivit al. 2 din acelaşi articol “Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanţii de nave şi aeronave”. În sfârşit, potrivit al. 3, “Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.”
În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente (art. 7).
2.5. Actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă.
2.5.1. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Atât doctrinar cât şi legislativ, sintagma “acte de stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri. Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de filiaţie – faţă de mamă sau/şi faţă de tată -, rezultat din manifestarea unilaterală de voinţă a autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.”
Mai apoi, prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum şi a elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. De aceea, sugestiv şi pe drept cuvânt, s-a spus că actul de stare civilă este “fila din registrul de stare civilă” completată de ofiţerul de stare civilă.
Aşa fiind, din dorinţa de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în cele ce urmează, exprimarea “acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom referi la acte cum ar fi actul căsătoriei ori acela al recunoaşterii de filiaţie şi exprimarea “acte de stare civilă”, atunci când ne vom referi la înscrisurile doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile şi a faptelor ori actelor juridice de stare civilă.
2.5.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă. Această distincţie nu este una prioritar teoretică. Ea are o seamă de însemnate consecinţe practice. Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare civilă nu este condiţionată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare civilă. Spre pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă) încheiată în condiţiile prevăzute de Codul familiei dar neînregistrată sau înregistrată necorespunzător în registrul de stare civilă privitor la căsătorii, va fi întru
totul valabilă. În al doilea rând, distincţia menţionată este importantă deoarece nulitatea unui act juridic de stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage, după sine, şi modificarea actului de stare civilă ca mijloc de dovadă. În schimb, nulitatea unui act de stare civilă pentru motivele prevăzute în art. 103 din “Metodologie” nu atrage, după sine, şi nevalabilitatea actului juridic de stare civilă. Astfel, anularea actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage şi nulitatea actului juridic al căsătoriei.
2.6. Actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.
2.6.1. Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces.
2.6.2. Necesitatea şi utilitatea distincţiei dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă. Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită consecinţelor sale practice.
O primă consecinţă constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare civilă implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu menţiuni. În schimb, anularea unui certificat de stare civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996 sau de art. 127 din Metodologie, nu impune şi nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.
O a doua consecinţă priveşte modul în care pot fi îndreptate eventualele erori strecurate în actele de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel, în cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în art. 101 (1) din Metodologie. În schimb, atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau neconcordanţe cu realitatea şi, desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi art. 127 din Metodologie).
2.7. Înregistrările în registrele de stare civilă.
2.7.1. Felurile înregistrărilor de stare civilă. Din economia textelor Legii nr. 119 şi ale Metodologiei rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume: a) prin întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni.
a. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face în trei situaţii, respectiv: la naştere – sau mai exact odată cu declararea naşterii -, când se întocmeşte actul de naştere al persoanei: la încheierea căsătoriei, când se întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; la deces - sau mai exact la declararea decesului la organele de stare civilă -, când se întocmeşte actul de deces al persoanei.
Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei, privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O. U. G. nr. 25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”.
b. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
2.7.2. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de lege, consimţământul soţilor.
2.7.3. Reconstituirea actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din Legea nr.119/1996,
“Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act”.
2.7.4. Anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere în cazul când: - actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; - menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă; - menţiunea a fost operată cu un text greşit.”
2.7.5. Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor. Potrivit art. 104 din Metodologie, “Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.
2.7.6. Completarea actelor de stare civilă. Nici legea nr. 119/1996 şi nici Metodologia nu precizează ce înseamnă “completarea” actelor de stare civilă. Art. 104 (2) din Metodologie precizează doar că “În caz că se face o completare, aceasta se înscrie în întregime cu cerneală roşie.” Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem decât să conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.
2.7.7. Modificarea actelor de stare civilă. Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor de stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în registrele de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de altfel, este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie.
2.7.8. Acţiunile privind actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă. Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor, competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul probei.
2.8. Elementele stării civile şi înregistrarea lor
2.8.1. Sexul persoanei şi înregistrarea sa. Sexul este avut în vedere de legiuitor ca un element de identificare a persoanei, care se consemnează în actele de stare civilă, fie în baza certificatului constatator al naşterii eliberat de unitatea sanitară unde a avut loc naşterea, fie în baza procesului verbal întocmit de poliţie, medic şi reprezentantul autorităţii tutelare, în cazul copilului găsit, aşa cum rezultă din art. 33, al. 1, lit. a, din Metodologie.
2.8.2. Filiaţia şi înregistrarea ei. Prin filiaţie se desemnează descendenţa unei persoane din părinţii săi. În actele de stare civilă, filiaţia se înregistrează prin completarea în actul de naştere a rubricilor privitoare la mamă şi la tată, ori prin înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a menţiunilor corespunzătoare diferitelor moduri de stabilire a filiaţiei (recunoaştere voluntară sau hotărâre judecătorească).
2.8.3. Starea conjugală şi înregistrarea ei. Precizare. Prin stare conjugală înţelegem starea civilă a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct de vedere o persoană poate avea, după caz, starea civilă de persoană căsătorită ori starea civilă de persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din actul de căsătorie întocmit cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din menţiunile care se înscriu pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus desfacerea sau anularea căsătoriei.
2.8.4. Numele persoanei şi înregistrarea lui.
A. Prenumele şi înregistrarea lui. Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la părinte la copil ca efect al filiaţiei, prenumele nu se transmite ci “este stabilit pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea”. În cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi prenumele, asemeni numelui de familie, este stabilit prin dispoziţie de către primarul localităţii în a cărei rază teritorială copilul a fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 34 din Metodologie şi art. 2, al.3, din O.G. nr. 41/2003). Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996, “Dacă… există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face în baza declaraţiei scrise şi semnate de către ambii părinţi,… din care să rezulte prenumele copilului. În caz de neînţelegere dintre părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.”
B. Numele de familie şi înregistrarea lui. Numele de familie sau numele patronimic este, alături de prenume, o parte a numelui persoanei. Rostul său este atât acela de a permite identificarea persoanei în societate, cât şi acela de a sublinia apartenenţa persoanei la o anumită familie. Spre deosebire de prenume, care, aşa cum am văzut, nu se dobândeşte ci se stabileşte, numele de familie “se dobândeşte prin efectul filiaţiei…, în condiţiile prevăzute de lege” (art.2, al.1, din O.G. nr. 41/2003). De asemenea, tot spre deosebire de prenume, numele de familie se modifică în urma modificării altor elemente ale stării civile, respectiv a filiaţiei şi a stării conjugale.
Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea, copiilor găsiţi sau abandonaţi şi tot la fel ca prenumele, numele de familie poate fi schimbat pe cale administrativă, indiferent dacă a fost dobândit prin efectul filiaţiei, a fost atribuit de primar ori a rezultat dintr-o modificare a stării civile. Numele dobândit prin filiaţie se înregistrează odată cu înregistrarea naşterii. Modificarea numelui ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea filiaţiei faţă de celălalt părinte, adopţie, căsătorie, divorţ, cât şi schimbarea numelui pe cale administrativă, se înregistrează prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă (de naştere şi de căsătorie).
2.8.5. Cetăţenia. Cetăţenia este, după părerea noastră, un element al stării civile, chiar dacă reglementările specifice ei aparţin dreptului public, ceea ce face, de altfel, ca ea să fie studiată în cadrul dreptului constituţional. Cetăţenia este supusă înregistrării odată cu înregistrarea naşterii, cât şi în cazul acordării ei ulterioare ori a pierderii ei ei. În aceste din urmă cazuri se face menţiune pe marginea actului de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie.
2.9. Încetarea stării civile ca urmare a morţii persoanei. Asemeni naşterii, moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă. Întocmirea actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale a membrilor familiei sau a celorlalte persoane prevăzute de lege şi a certificatului medical constatator al decesului, întocmit şi semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea morţii. Declararea morţii trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate, termen care cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât şi ziua în care se face declaraţia. În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se va face doar cu aprobarea Parchetului. Atunci când decesul se datorează sinuciderii, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea morţii se face într-un termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.
2.10. Dovada stării civile.
2.10.1. Dovada cu actele şi certificatele de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996, “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.”; iar potrivit art. 22, al. 2, din Decretul nr. 31/1954 – care nu a fost abrogat nici expres nici tacit de Legea nr. 119/1996 (întrucât nu contravine dispoziţiilor acesteia) – “Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele
întocmite sau înscrise în registre.”
Apoi, cât priveşte puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face o aplicaţie particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, dispunând prin art. 14 din Legea nr. 119/1996 că “Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.” Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în faţa instanţei judecătoreşti în cazul prevăzut de art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă.
2.10.2. Dovada stării civile prin posesia de stat (folosinţa stării civile). Posesia de stat sau folosinţa sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat crează o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumţie va putea fi însă folosită ca mijloc de probă a stării civile doar în acele situaţii în care starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit ulterior.
& 3. Localizarea persoanei fizice.
3.1. Domiciliul voluntar. Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de exerciţiu - care are cetăţenia română şi nu este domiciliată în străinătate -, îl alege de bunăvoie prin stabilirea în fapt a locuinţei într-o anumită localitate din ţară, cu intenţia vădită ca aceea să fie locuinţa ei statornică. Libertatea alegerii domiciliului este consfinţită constituţional prin art. 25 (2) în care se prevede că “Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară…”
3.2. Domiciliul legal. Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de regulă, pentru persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea acestui fel de domiciliu s-a făcut, cu precădere în considerarea faptului că, reprezentanţii sau, după caz, ocrotitorii legali sunt aceia care administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele juridice şi în eventualele procese sau îi încuviinţează actele civile ori procesuale. Prin urmare, domiciliul legal este determinat de domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea şi nu de locuinţa efectivă a celui ocrotit.
De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al ocrotitorului legal. De aceea, domiciliul legal se schimbă, de la sine, odată cu schimbarea, în condiţiile legii, a domiciliului voluntar (de drept comun) al reprezentantului sau ocrotitorului, cât şi odată cu schimbarea a însuşi reprezentantului sau ocrotitorului.
3.3. Reşedinţa. Potrivit art. 26 din Legea nr. 105/1996, “Reşedinţa este locuinţa la care persoanele prevăzute la art. 24 locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu.” Prin urmare, din însăşi această definiţie legală rezultă că spre deosebire de domiciliu - care este o locuinţă statornică -, reşedinţa este o locuinţă cu caracter temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Este ceea ce rezultă din art. 29 (2) al Legii nr. 105/1996, care dispune că “Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an …” şi că după expirarea acestui termen “… persoana poate solicita
înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.”; cât şi din art. 29 (1), care dispune că numai persoana “care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea, în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă, a menţiunii de stabilire a reşedinţei.”
3.4. Domiciliul ales sau convenţional. Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de drept comun, cât şi de reşedinţa persoanei, domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte, statornic sau temporar, într-un anume loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost caracterizat ca fiind “un artificiu juridic” şi a fost definit ca “locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură”.
Cuvinte şi expresii cheie.
Acţiune de stat; act juridic de stare civilă; fapt de stare civilă; act de stare civilă; certificat de stare civilă; întocmire ulterioară; reconstituire; înscriere de menţiuni; anulare; rectificare; completare; modificare; act de naştere; act de căsătorie; act de deces; înscriere de menţiuni; filiaţie; stare conjugală; nume de familie; prenume; domiciliu voluntar; domiciliu legal; domiciliu convenţional; reşedinţă.
Trimiteți un comentariu