Întrebări şi răspunsuri procedură civilă (04)

01. Definiţi acţiunea civilă

Răspuns : Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes, fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei
despăgubiri.

02. Clasificaţi acţiunile civile

Răspuns :
a) acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale ;
b) acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare ;
c) acţiuni personale şi acţiuni reale ;
d) acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii ;
e) acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire (sau în transformare).

03. Ce sunt acţiunile patrimoniale ?

Răspuns : Sunt cele care privesc drepturi sau situaţii juridice având conţinut economic. La rândul lor, acestea pot fi :
a) imobiliare ;
b) mobiliare ;
c) personale ;
d) reale ;
e) petitorii ;
f) posesorii.

04. Ce sunt acţiunile extrapatrimoniale ?

Răspuns : Sunt acele acţiuni care protejează drepturi personale nepatrimoniale. De exemplu :
a) dreptul la viaţă ;
b) dreptul la sănătate şi integritate fizică şi morală ;
c) drepturi personale nepatrimoniale de autor ;
d) drepturi privind identificarea persoanei fizice, etc.

05. Ce este acţiunea mobiliară?

Răspuns: Este acea acţiune prin care se valorifică sau protejează un drept asupra unui bun mobil prin natura lui, prin determinarea legii sau prin anticipaţie.

06. Ce este acţiunea imobiliară?

Răspuns: Este cea prin care se tinde la valorificarea unui drept asupra unui bun imobil prin natura lui, prin obiectul la care se aplică sau prin destinaţie.

07. Care este diferenţa dintre acţiunea mobiliară şi acţiunea imobiliară sub aspectul capacităţii procesuale?

Răspuns: Exercitarea unei acţiuni imobiliare este, în general, considerată un act
de dispoziţie; exercitarea unei acţiuni mobiliare este, obişnuit, considerată un act de administrare.

08. Care este diferenţa dintre acţiunea mobiliară şi acţiunea imobiliară sub aspectul competenţei instanţei?

Răspuns: Acţiunile privitoare la bunuri mobile se introduc de regulă la instanţa de la domiciliul pârâtului; cele privitoare la bunuri imobile, la instanţa de la locul situării
imobilului (art.13 C.pr.civ). Totuşi, competenţa este alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare (art. 10 pct.1,2 C.pr.civ).

09. Care este diferenţa dintre acţiunea mobiliară şi acţiunea imobiliară sub aspectul executării silite?

Răspuns: Regulile care guvernează executarea mobiliară, respectiv imobiliară sunt diferite.

10. Care este diferenţa dintre acţiunea mobiliară şi acţiunea imobiliară sub aspectul legii aplicabile?

Răspuns: În cazul litigiilor cu elemente de extraneintate acţiunile privitoare la bunuri mobile sunt guvernate de legea persoanei (lex personalis); cele privitoare la bunuri imobile sunt guvernate de legea statului în care se găsesc (lex rei sitae).

11. Ce sunt acţiunile personale?

Răspuns: Sunt cele prin care se valorifică sau se protejează drepturi de creanţă, putând fi mobiliare (când dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil) sau imobiliare (când dreptul are ca obiect un bun imobil).

12. Ce sunt acţiunile reale?

Răspuns: Acţiunile reale sunt cele prin care se tinde la valorificarea unui drept real asupra unui bun, putând fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul real are ca
obiect un bun mobil sau imobil.

13. Care este diferenţa dintre acţiunea personală şi acţiunea reală sub aspectul calităţii procesuale pasive ?

Răspuns : În cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv al raportului obligaţional; în cazul acţiunii reale, reclamantul se îndreaptă împotriva celui care deţine bunul.

14. Care este diferenţa dintre acţiunea personală şi acţiunea reală sub aspectul competenţei teritoriale ?

Răspuns : Acţiunile personale se adresează instanţei de la domiciliul debitorului
(pârâtului); acţiunile reale se introduc instanţei de la locul situării bunului (acţiunile reale imobiliare, art.13 C.pr.civ.), de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului (acţiunile reale mobiliare), competenţa putând fi chiar alternativă în cazul acţinilor reale mobiliare şi acţiunilor personale imobiliare şi mobiliare.

15. Care este diferenţa dintre acţiunea personală şi acţiunea reală sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune ?

Răspuns : Acţiunile personale se prescriu într-un termen de 3 ani; acţiunile reale sunt, unele, imprescriptibile, altele prescriptibile în diferite termene.

16. Ce sunt acţiunile petitorii ?

Răspuns : Sunt cele prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau altui drept real, ele vizând fondul dreptului şi aparţinând celui care se pretinde a fi titularul dreptului real.

17. Ce sunt acţiunile posesorii ?

Răspuns : Acţiuni care tind la apărarea posesiei, ca stare de fapt.

18. Care este diferenţa dintre acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie sub aspectul probaţiunii ?

Răspuns : În cazul acţiunii petitorii, reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul
dreptului real ; în cazul acţiunii posesorii, reclamantul este suficient să-şi dovedească simpla calitate de posesor, nefiindu-i cerută şi dovada calităţii de proprietar.

19. Care este diferenţa dintre acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie sub aspectul termenului de exercitare ?

Răspuns : În cazul acţiunii petitorii, sunt de observat diferitele termene de prescripţie; în cazul acţiunii posesorii, termenul are durata de 1 an şi curge de la data tulburării sau deposedării, iar ca natură juridică este unul de procedură, deci în principiu nesusceptibil de întrerupere sau suspendare.

20. Care este diferenţa dintre acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie sub aspectul autorităţii de lucru judecat ?

Răspuns :
a) hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune petitorie ulterioară (diferă cauza);
b) hotărârea judecătorească pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară (prin proprietate se apără implicit şi posesia);
c) hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie ulterioară dacă starea de fapt şi caracterele posesiei nu s-au schimbat în raport cu cele existente la momentul judecării primei acţiuni.

21. Ce este acţiunea în realizare ?

Răspuns : Este cea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv încălcat solicită obligarea pârâtului la respectarea acestuia sau, după caz, la plata
despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. Hotărârea instanţei prin care se admite o asemenea acţiune valorează titlu executoriu. Se mai numeşte şi:
a) acţiune în condamnare;
b) acţiune în adjudecare;
c) acţiune cu putere executorie.

22. Ce este în acţiunea în constatare?

Răspuns: Este cea prin care se solicită fie constatarea existenţei dreptului reclamantului (acţiune în constatare pozitivă), fie inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului (acţiune în constatare negativă). Hotărârea pronunţată într-o asemenea acţiune este lipsită de forţă executorie, căci ea constată, nu obligă la a da, a face sau a nu face.

23. Care sunt condiţiile speciale cerute în cazul acţiunii în constatare?

Răspuns:
a) să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
b) să nu aibă la îndemână o acţiune în realizarea dreptului.

24. Ce este acţiunea în constituire?

Răspuns: Este cea prin care se solicită instanţei ca, aplicând legea la anumite fapte, să creeze între părţi o situaţie juridică nouă (ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea pentru desfacerea adopţiei, pentru stabilirea filiaţiei, pentru tăgada paternităţii, pentru punerea sub interdicţie ş.a.). În mod obişnuit, aceste acţiuni produc efecte doar pentru viitor şi
au caracter strict personal, putând fi exercitate, de regulă, doar de subiecţii situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Întrebări şi răspunsuri procedură civilă (03)

01. Enumeraţi instanţele judecătoreşti, conform Legii nr. 304/2004 republicată

Răspuns:
a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) tribunalele specializate;
d) curţile de apel;
e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

02. Ce sunt judecătoriile şi unde funcţionează acestea ?

Răspuns: De regulă, acestea asigură primul grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în prima instanţă. Funcţionează în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti, numărul lor şi localitatea de reşedinţă în care funcţionează fiind stabilite prin lege.

03. Ce sunt tribunalele şi unde funcţionează acestea ?

Răspuns: De regulă, asigură cel de-al doilea grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în apel. Funcţioneză în fiecare judeţ (câte unul) precum şi în
municipiul Bucureşti. Activitatea lor de judecată cuprinde: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs.

04. Ce sunt tribunalele specializate?

Răspuns: Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. 1 din Legea nr.304/2004, se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi cauze în materie maritimă şi fluvială sau în alte materii. Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică, ele preluând cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

05. Ce sunt curţile de apel şi unde funcţionează acestea ?

Răspuns: Sunt în număr de 15, la care se adaugă Curtea Militară de Apel, în circumscripţia lor aflându-se mai multe tribunale. Activitatea lor de judecată cuprinde, în condiţiile legii: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs.

06. Ce este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

Răspuns: Are ca principală funcţie asigurarea aplicării corecte şi unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, soluţionând recursuri şi recursuri în interesul legii.

07. Cum se prezintă compunerea completelor de judecată în primă instanţă?

Răspuns: Conform legii, cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător. Fac excepţie cauzele
privind conflictele de muncă şi litigiile de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în primă instanţă de un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele.

08. Cum se prezintă compunerea completelor de judecată în apel?

Răspuns: Apelurile se judecă de tribunalele şi curţile de apel în complet format din 2 judecători.

09. Cum se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

Răspuns: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în regulă, în complete formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. În anumite situaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet de 9 judecători sau în secţiile unite.

10. Ce este magistratura?

Răspuns: Potrivit art.1 din Legea nr.303/2004, magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării
intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

11. În ce constă dubla garanţie a inamovibilităţii?

Răspuns: Inamovibilitatea implică o dublă garanţie: judecătorul are certitudinea, fondată pe lege, că destituirea şi suspendarea sa nu pot fi arbitrare, iar transferul său la o altă instanţă nu poate fi decis cu ocolirea voinţei sale; justiţiabilii au garanţia că nu este posibilă constituirea unor instanţe speciale, alcătuite prin deplasarea unor judecători anume aleşi în scopul soluţionării cauzei lor.

12. Sub ce formă se poate face eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns:
a) demisie;
b) pensionare, potrivit legii;
c) transferarea într-o altă funcţie în condiţiile legii;
d) incapacitate profesională;
e) ca sancţiune disciplinară;
f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune;
g) încălcarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 303/2004;
h) nepromovarea examenului prevăzut de art.33 alin.14 din Legea nr. 303/2004;
i) neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.14 alin.2 lit.a), c) şi e) din Legea nr. 303/2004.

13. Sub ce formă se poate face suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns: Intervine dacă: s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu; judecătorul suferă de o boală psihică ce îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător.

14. Sub ce formă se poate face promovarea judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns: Promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii la tribunale, curţi de apel şi parchete se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limitele posturilor existente, de către Consiliul Superior al Magistraturii. promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete se face, de asemenea, numai prin concurs sau examen organizat de către Consiliul Superior al Magistraturii.

15. Sub ce formă se poate face delegarea judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns: Delegarea judecătorilor şi procurorilor la judecătorii, tribunale, tribunale specializate sau curţi de apel se poate dispune numai cu acordul scris al acestora, pe o perioadă de cel mult 90 zile într-un an şi poate fi prelungită, tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă 90 zile.

16. Sub ce formă se poate face detaşarea judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns: Detaşarea judecătorilor şi procurorilor se dispune, de către Consiliul Superior al
Magistraturii, cu acordul scris al acestora, pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se poate prelungi o singură dată, pentru o perioadă de până la 3 ani.

17. Sub ce formă se poate face transferul judecătorilor şi procurorilor?

Răspuns: Transferul judecătorilor şi procurorilor de la o instanţă la alta sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de către Consiliul Superior al Magistraturii.

18. Ce este incompatibilitatea judecătorilor şi a procurorilor?

Răspuns: Reprezintă ansamblul măsurilor de protecţie a judecătorilor constând în imposibilitatea acestora de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.

19. Cum se prezintă în mod concret incompatibilitatea?

Răspuns:
a) funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri;
b) judecătorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent de natura acestuia şi modul
în care mandatul s-a dobândit;
c) judecătorul nu poate fi rechiziţionat pentru alte servicii publice decât cel militar.

20. Ce sunt interdicţiile şi cum se prezintă acestea ?

Răspuns : Au, de asemenea, caracterul unor măsuri de protecţie a judecătorului şi procurorului (dar indirect şi a justiţiabilului), acestora fiindu-le interzis: să desfăşoare
activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitate de asociat, membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile,
comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale, societăţi naţionale ori regii autonome; să desfăşoare
activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

Întrebări şi răspunsuri procedură civilă (02)

01. Cum se face aplicarea în timp a legilor de organizare judecătorească?

Răspuns:
a) sunt, în principiu, de aplicaţie imediată;
b) dacă legea nouă desfiinţează unele organe de jurisdicţie, existente sub imperiul legii vechi, acestea îşi încetează imediat activitatea, iar litigiile în curs se transmit din oficiu organelor jurisdicţionale competente potrivit legii noi;
c) dacă legea nouă modifică modul de compunere a instanţei (completului), procesele în curs vor fi soluţionate de către complete compuse potrivit legii noi;
d) dacă legea nouă crează noi organe de jurisdicţie, acestea sunt imediat învestite cu soluţionarea litigiilor ce intră în competenţa lor.

02. Cum se face aplicarea în timp a legilor de competenţă?

Răspuns: Şi acestea sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, deşi de lege lata legiuitorul preferă a lăsa să ultraactiveze legea veche, cât priveşte procesele în curs, pentru a
evita neajunsurile pe care le-ar angaja trimiterea dosarului la instanţa competentă potrivit legii noi (a se vedea, pentru aceasta, dispoziţiile art.725 alin.2 C.pr.civ.).

03. Cum se face aplicarea în timp a legilor de procedură propriu-zisă?

Răspuns:
a) aceste legi sunt, în principiu, de aplicare imediată, producându-şi efectele asupra proceselor în curs şi guvernând toate actele şi formalităţile procedurale ce trebuiesc îndeplinite din momentul intrării în vigoare a legii noi ;
b) întrucât legile nu retroactivează, valabilitatea actelor de procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii noi se analizează în raport cu prevederile legii vechi; actele de procedură nule sub legea veche nu dobândesc valabilitate prin efectul aplicării legii noi,
chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabile;
c) admisibilitatea probelor este supusă, în cazul probelor preconstituite, legii în vigoare la
momentul perfectării operaţiei juridice (ex.: proba cu înscrisuri); în cazul probelor nepreconstituite (ex.: expertiza, cercetarea la faţa locului), acestea se supun legii noi;
d) hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei.

04. Cum se face aplicarea în timp a normelor de executare silită?

Răspuns: Sunt, în principiu de imediată aplicare, chiar dacă la data obţinerii titlului
executoriu legea avea alt conţinut în raport cu legea în vigoare la momentul executării silite.

05. Definiţi procesul civil

Răspuns: Procesul civil reprezintă activitatea desfăşurată, potrivit normelor procedurale, de către organul de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care, în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile în scopul stabilirii sau realizării drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin executarea silită a hotărârilor pronunţate.

06. Care sunt cele două faze ale procesului civil?

Răspuns:
a) faza judecăţii, declanşată prin introducerea cererii de chemare în judecată şi finalizată prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile;
b) faza executării silite, în cadrul căreia hotărârile judecătoreşti cu valoare de de titlu executoriu ori alte înscrisuri cu o asemenea valoare sunt aduse la îndeplinire de către organul de executare competent, sub controlul instanţei judecătoreşti.

07. Ce sunt principiile care guvernează procesul civil?

Răspuns: Reguli generale şi imperative care guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.

08. Enumeraţi principiile care guvernează procesul civil

Răspuns:
a) independenţa judecătorilor;
b) inamovibilitatea judecătorilor;
c) legalitatea;
d) exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale;
e) rolul activ al instanţei;
f) controlul judiciar;
g) colegialitatea instanţei;
h) egalitatea părţilor;
i) dreptul la apărare;
j) gratuitatea justiţiei;
k) contradictorialitatea;
l) disponibilitatea;
m) publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare;
n) nemijlocirea şi continuitatea;
o) celeritatea;
p) limba oficială în justiţie.

09. În ce constă independenţa judecătorilor?

Răspuns: Judecătorii se supun numai legii, având datoria de a fi imparţiali. Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie fiind datoare să le respecte independenţa.

10. Cine garantează independenţa judecătorilor?

Răspuns: Independenţa judecătorilor este garantată de separarea puterii judecătoreşti de celelalte puteri ale statului, de instituirea incompatibilităţii între funcţia de judecător şi orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia celor din învăţământul superior şi de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau al Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi de inamovibilitatea judecătorilor.

11. Ce este inamovibilitatea judecătorilor?

Răspuns: Apare ca o garanţie a independenţei judecătorilor, presupunând o sumă de atribute specifice funcţiei de judecător precum: judecătorul nu poate fi revocat, suspendat, sancţionat disciplinar, pensionat prematur, mutat dintr-o circumscripţie judecătorească în alta ori chiar promovat decât cu riguroasa respectare a legii. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului sunt dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii.

12. În ce constă legalitatea procesului civil?

Răspuns :
a) justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
b) nimeni nu este mai presus de lege;
c) justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege;
d) instanţele militare funcţionează numai în condiţiile legii;
e) competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin lege;
f) alcătuirea instanţei şi compunerea completului de judecată trebuiesc făcute cu respectarea riguroasă a legii;
g) procedura de judecată este stabilită prin lege;
h) împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege;
i) executarea silită se realizează în condiţiile legii.

13. Ce presupune exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale?

Răspuns: Desemnează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bunăcredinţă, adică fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi şi potrivit scopului scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

14. Ce semnificaţie are rolul activ al instanţei?

Răspuns: Semnifică implicarea judecătorului cauzei în buna ei soluţionare.

15. Cum are lor implicarea judecătorului cauzei?

Răspuns:
a) judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc;
b) cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, judecătorul este în drept să le solicite acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare;
c) judecătorii au datoria de a le pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în funcţie de calitatea lor în proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei;
d) în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate;
e) potrivit art. 118 C.pr.civ., dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, instanţa îi va pune în vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare.

16. În ce constă controlul judiciar?

Răspuns: Are în vedere existenţa unui al doilea grad de jurisdicţie, astfel încât dacă la nivelul primei instanţe legea a fost greşit aplicată sau s-a pronunţat o hotărâre netemeinică, să poată fi îndreptate aceste erori în cadrul unui al doilea grad de jurisdicţie. În mod obişnuit, legea instituie calea ordinară de atac a apelului, precum şi căi extraordinare de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea).

17. Cum se manifestă colegialitatea instanţei?

Răspuns: Presupune formarea completului de judecată din doi sau mai mulţi judecători, aceasta fiind considerată atât o garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor,
cât şi o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, judecarea apelului se face în complet format din 2 judecători, iar a
recursului în complet format, în regulă, din 3 judecători, numai judecata în prima instanţă fiind realizată de un singur judecător.

18. Ce este şi cum se concretizează egalitatea părţilor?

Răspuns: Reprezintă corespondentul procesual al principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 al Constituţiei, ea îmbrăcând două aspecte:
a) egalitatea părţilor în raport cu instanţa, în sensul că aceasta are datoria de a fi imparţială, manifestându-se în mod egal faţă de părţi;
b) egalitatea părţilor între ele, concretizată în recunoaşterea pentru fiecare a aceloraşi drepturi şi obligaţii procesuale, circumstanţiate însă de poziţia procesuală a fiecăreia (reclamant, pârât, intervenient).

19. Cum se prezintă dreptul la apărare?

Răspuns: Este garantat prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi a activităţii de judecată, precum şi prin asigurarea, în condiţiile legii, a asistenţei judiciare.

20. Ce este gratuitatea justiţiei?

Răspuns: Reprezintă complementul natural al egalităţii părţilor, susţinut fiind de argumente precum:
a) părţile nu îşi plătesc judecătorii;
b) sumele plătite de una dintre părţi vor putea fi recuperate, în cazul câştigării procesului, de la adversarul procesual;
c) legea prevede posibilitatea scutirii de la plata taxei de timbru, reducerea sau scutirea unor categorii de cereri de plata taxei de timbru, restituirea parţială a taxei de timbru în anumite situaţii, eşalonarea plăţii taxei de timbru.

21. Ce este principiul contradictorialităţii?

Răspuns: Este o constantă a procesului civil (afară de etapa deliberării şi de cea a pronunţării hotărârii), reprezentând posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau drept apărută în legătură cu judecata la iniţiativa lor sau a instanţei.

22. Care este sensul material al disponibilităţii?

Răspuns: În sens material, desemnează dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului, adică de dreptul subiectiv ori interesul legitim a cărui protecţie este cerută justiţiei (ex.: reclamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii; părţile pot încheia o tranzacţie; pârâtul poate achiesa în totul sau în parte la pretenţiile reclamantului etc.).

23. Care este sensul procesual al disponibilităţii?

Răspuns: În sens procesual, desemnează prerogativa părţilor de a dispune de mijloacele procedurale recunoscute de lege (propunerea de dovezi, renunţarea la judecată, invocarea de excepţii procesuale, exercitarea căilor de atac etc.).

24. Ce sunt publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare?

Răspuns:
a) sunt expresii ale democratismului şi transparenţei justiţiei;
b) art. 121 alin.1 C.pr.civ. stabileşte că şedinţele de judecată vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel, însă instanţa poate hotărâ ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă (nepublică) dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea
publică sau pe părţi. Hotărârea se pronunţă însă întotdeauna în sedinţă publică;
c) potrivit art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea trebuie să se pronunţe în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului sau al unei părţi a procesului,în interesul moralităţii, ordinii publice
sau al securităţii naţionale într-o societate democrată, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer sau în măsura considerată strict
necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură a aduce atingere intereselor justiţiei;
d) oralitatea (art.127 C.pr.civ) desemnează dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură şi de a formula concluzii.

25. Ce este nemijlocirea în procesul civil?

Răspuns: Desemnează obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct toate elementele care interesează pentru dezlegarea pricinii.

26. Enumeraţi excepţiile de la principiul nemijlocirii

Răspuns:
a) administrarea dovezilor prin comisie rogatorie (art. 169 alin. (4) C.pr.civ.);
b) administrarea probelor prin procedura asigurării dovezilor (art. 235 şi urm. C.pr.civ.);
c) în cazul declinării de competenţă, dovezile administrate de instanţa necompetentă rămân în principiu câştigate judecăţii, instanţa competentă putând dispune refacerea lor numai pentru motive temeinice (art. 160 C.pr.civ.);
d) dovezile administrate într-o cerere perimată pot fi folosite în cadrul unui nou proces în care se reiterează aceeaşi cerere de chemare în judecată, afară de cazul în care instanţa apreciază că este necesară refacerea lor (art. 254 alin. (2) C.pr.civ.);
e) în cazul admiterii cererii de strămutare, instanţa care a admis această cerere poate hotărî ca actele, deci şi probele administrate anterior strămutării, să fie păstrate (art. 40 alin.(4) C.pr.civ.);
f) instanţa de recurs, după casare, poate trimite cauza spre rejudecare la o altă instanţă de
acelaşi grad, caz în care aceasta va avea în vedere şi probele administrate de vechea instanţă (art. 312 alin.(5) C.pr.civ.);
g) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, poate trimite cauza spre o nouă judecată unei alte instanţe de acelaşi grad;
h) în ipoteza cercetării procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi (art. 241/1 -241/22 C.pr.civ.);
i) în cazul proceselor funciare, expertizele extrajudiciare prezentate de către părţi au
aceeaşi valoare probantă ca şi expertizele ordonate de către instanţa de judecată, cu condiţia ca acestea să fie efectuate de experţi autorizaţi de către Ministerul Justiţiei (art. 4 alin.(5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005).

27. Ce este continuitatea?

Răspuns: Semnifică faptul că hotărârea trebuie să fie dată de aceiaşi judecători în faţa cărora a avut loc dezbaterea în fond a pricinii.

28. În ce constă principiul celerităţii?

Răspuns : Acest principiu exprimă cerinţa ca procesul să se soluţioneze într-un termen rezonabil, ideal, optim şi previzibil.

29. Care este limba oficială în justiţie?

Răspuns: Limba română, însă cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, cetăţenii
străini, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română cu dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

Întrebări şi răspunsuri procedură civilă (01)

01. Definiţi dreptul procesual civil

Răspuns: Reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea de judecată, de către instanţele judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi subiective şi interese legitime a căror protecţie sau valorificare se poate realiza numai pe calea justiţiei, precum şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

02. După ce criterii se pot clasifica normele de procedură civilă?

Răspuns:
a) criteriul obiectului de reglementare;
b) criteriul conduitei prescrise;
c) criteriul sferei de aplicare.

03. Clasificaţi normele de procedură civilă după criteriul obiectului de reglementare

Răspuns:
a) norme de organizare judecătorească;
b) norme de competenţă;
c) norme de procedură propriu-zisă;
d) norme de executare silită.

04. Ce fac normele de organizare judecătorească?

Răspuns: Reglementează şi determină activitatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea, compunerea completelor de judecată şi incidentele privitoare la compunerea şi constituirea instanţelor, statutul judecătorilor, activitatea personalului auxiliar, economic, administrativ şi de serviciu, vacanţa judecătorească. Sunt, în general, norme imperative.

05. Ce fac normele de competenţă?

Răspuns : Reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu cele ale altor autorităţi publice, precum şi atribuţiile instanţelor judecătoreşti între ele. Unele sunt imperative, altele dispozitive.

06. Ce fac normele de procedură propriu-zisă ?

Răspuns : Reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, dezbaterile judiciare, forma hotărârii judecătoreşti, adoptarea şi comunicarea ei, regimul căilor de atac. Unele sunt imperative, altele dispozitive.

07. Ce fac normele de executare silită ?

Răspuns : Reglementează condiţiile şi formele în care titularul unui drept subiectiv obţine realizarea lui efectivă, uzând de forţa de constrângere a statului în cadrul executării silite. Sunt, în principal, norme imperative.

08. Cum se prezintă normele imperative ?

Răspuns: Sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, impun o conduită determinată subiecţilor procesuali, orice abatere de la ele atrăgând sancţiunea prevăzută de lege.

09. Cum se prezintă normele dispozitive?

Răspuns: Sunt cele care fie suplinesc voinţa neexprimată a părţilor, fie le întregesc voinţa, fie protejează interesele părţilor în proces.

10. Cine poate invoca încălcarea normelor imperative?

Răspuns: Oricare dintre părţi, reprezentantul Ministerului Public când participă la judecată, instanţa din oficiu.

11. Cine poate invoca încălcarea normelor dispozitive?

Răspuns: Doar partea în favoarea căreia norma a fost edictată.

12. Care este termenul limită pentru invocarea normelor imperative?

Răspuns: În orice stare a pricinii, chiar pentru întâia oară în apel sau recurs.

13. Care este termenul limită pentru invocarea normelor dispozitive?

Răspuns: Prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond.

14. Care sunt sancţiunile pe care le atrage nerespectarea normelor imperative?

Răspuns: Nulitatea absolută, decăderea, perimarea, amenda judiciară.

15. Care sunt sancţiunile pe care le atrage nerespectarea normelor dispozitive?

Răspuns: Nulitatea relativă.

16. Pot părţile să convină în privinţa derogării de la normele imperative, ori să confirme un act de procedură făcut cu încălcarea acestor norme?

Răspuns: Nu.

17. Încălcarea normelor dispozitive permite confirmarea actului făcut cu nerespectarea lor, partea putând renunţa la invocarea excepţiilor procesuale privitoare la încălcarea normelor dispozitive?

Răspuns: Da.

18. Clasificaţi normele de procedură civilă după criteriul sferei de aplicare

Răspuns:
a) norme generale;
b) norme speciale.

19. Care este interesul practic al clasificării normelor de procedură civilă după criteriul sferei de aplicare?

Răspuns:
a) normele speciale sunt de strictă interpretare, nefiind deci susceptibile de extrapolare;
b) legea specială are prioritate de aplicare în raport cu cea generală;
c) legea specială nouă abrogă, în limitele dispoziţiilor ei, legea generală precedentă,
reciproca nefiind însă valabilă, în lipsă de dispoziţie expresă;
d) norma specială se completează în măsura necesară cu cea generală, reciproca nefiind valabilă.

Întrebări la dreptul european al afacerilor 07

01. Daţi exemple de practici abuzive legate de poziţia dominantă a unei întreprinderi, potrivit art. 102 din TFUE

Răspuns:
a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
b) limitarea producţiei, a comercializǎrii sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legǎturǎ cu obiectul acestor contracte.

02. Se poate considera că însăşi deţinerea unei poziţii dominante este prohibită prin art. 102 din TFUE?

Răspuns: Nu, doar exploatarea abuzivă a acestei poziţii, de o manieră să aducă atingere concurenţei.

03. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea art. 102 din TFUE?

Răspuns?
a) deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul Uniunii;
b) folosirea abuzivă a poziţiei dominante;
c) posibilitatea să fie afectat comerţul dintre statele membre.

04. Definiţi poziţia dominantă

Răspuns : Este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, de natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să aibă un
comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori.

05. Cum se probează existenţa poziţiei dominante ?

Răspuns:
a) deţinerea unei mari părţi din piaţă;
b) raportul dintre părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauză şi de concurenţi;
c) avansul tehnologic faţă de concurenţi;
d) dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de perfecţionate ;
e) absenţa concurenţei potenţiale.

06. În ce constă folosirea abuzivă a poziţiei dominante?

Răspuns: Este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată
într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe.

07. Ce trebuie să demonstreze întreprinderea dominantă pentru a înlătura acuzaţiile de abuz de poziţie dominantă?

Răspuns:
a) că s-a realizat creşterea eficienţei sau este probabil sǎ fie realizatǎ ca urmare a practicilor analizate (creşterea eficienţei poate sǎ constea, de exemplu, în îmbunǎtǎţiri tehnice ale calitǎţii bunurilor sau într-o reducere a costului de producţie ori distribuţie);
b) că practicile respective sunt indispensabile pentru acea creştere a eficienţei;
c) că creşterea probabilǎ a eficienţei determinatǎ de practicile respective compenseazǎ orice efecte negative probabile asupra concurenţei şi bunǎstǎrii consumatorilor pe pieţele afectate;
d) că practicile respective nu eliminǎ concurenţa efectivǎ prin suprimarea majoritǎţii sau a tuturor surselor de concurenţǎ efectivǎ sau potenţialǎ.

08. Este nevoie ca exploatarea abuzivă a poziţiei dominante de către o întreprindere să fi avut consecinţe negative efective asupra comerţului european, pentru a pune în practică reglementările de la art. 102 din TFUE?

Răspuns: Nu, posibilitatea este suficientă.

09. Enumeraţi practicile abuzive, în temeiul art. 102 din TFUE

Răspuns:
a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
b) limitarea producţiei, a comercializǎrii produselor sau a dezvoltării tehnice, în dezavantajul consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legǎturǎ cu obiectul acestor contracte.

10. Enumeraţi regulile care se iau în considerare în domeniul concurenţei privitor la statele membre

Răspuns :
a) cele consacrate întreprinderilor publice ;
b) ajutoarele acordate de ţările din UE ;
c) monopolurile naţionale cu caracter comercial.

11. Ce sunt întreprinderile publice, conform art. 2 al Directivei nr. 80/773?

Răspuns: Întreprinderile publice sunt orice întreprinderi asupra cărora autorităţile publice
pot să exercite, în mod direct sau indirect, în virtutea dreptului de proprietate, a participării lor financiare ori a regulilor care le cârmuiesc, o influenţă dominantă.

12. În ce ipoteze se prezumă influenţa dominantă a autorităţilor publice ?

Răspuns :
a) deţin majoritatea capitalului subscris al întreprinderii;
b) dispun de majoritatea voturilor care se atribuie părţilor sociale emise de întreprindere;
c) pot să desemneze mai mult de jumătate din membrii organului administrativ de conducere sau de supraveghere al întreprinderii.

13. Pot fi justificate drepturile speciale sau exclusive, acordate de autorităţile publice în favoarea întreprinderilor publice, prin motive de natură economică ?

Răspuns : Nu.

14. În ce condiţii întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal nu sunt supuse regulilor de concurenţă ?

Răspuns : Dacă restricţionarea sau înlăturarea concurenţei altor întreprinderi este necesară în scopul îndeplinirii sarcinilor speciale care le revin.

15. Daţi exemple de domenii ale căror întreprinderi nu sunt supuse regulilor de concurenţă, conform hotărârilor Curţii de Justiţie

Răspuns :
a) telecomunicaţii ;
b) furnizarea energiei electrice ;
c) transport aerian ;
d) servicii poştale ;
e) activităţi portuare.

16. Care este sediul materiei pentru principiul incompatibilităţii ajutoarelor de stat cu piaţa internă ?

Răspuns : Art. 107-109 din TFUE.

17. În ce condiţii ajutoarele acordate de stat denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, afectând schimburile comerciale dintre statele membre ?

Răspuns :
a) ajutorul este acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;
b) măsura luată favorizează anumite întreprinderi ori producerea anumitor bunuri;
c) ajutorul consimţit denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa;
d) ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

18. Cum a definit jurisprudenţa Curţii de Justiţie sintagma "ajutorul acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat"?

Răspuns : Ca fiind orice ajutor finanţat prin resurse publice.

19. În ce moduri se concretizează sprijinul acordat de către statele membre?

Răspuns :
a) prestaţii în bani;
b) prestaţii în natură ;
c) atenuarea sarcinilor care grevează bugetul întreprinderii.

20. În ce condiţii măsura luată favorizează anumite întreprinderi sau producerea unor bunuri ?

Răspuns : În cazul în care ajutorul este acordat unor întreprinderi private ori publice, fără să profite ansamblului economiei ţării respective.

21. În ce conjunctură ajutorul consimţit denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa?

Răspuns : Dacă acesta are ca obiect ori ca efect consolidarea situaţiei unei întreprinderi in raport cu cea a concurenţilor ei.

22. Care sunt excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor de stat, potrivit art. 107 alin. 2 din TFUE?

Răspuns :
a) Ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea sǎ fie acordate fǎrǎ discriminare în funcţie de originea produselor. Aceste ajutoare nu favorizează întreprinderile. Ele pot să constea, de exemplu, în alocaţii consimţite şomerilor de lungă durată;
b) Ajutoarele destinate reparǎrii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare. Astfel de ajutoare se pot acorda, de pildă, în scopul remedierii daunelor cauzate de cutremure, secetă, furtuni, inundaţii;
c) Ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania, în mǎsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de aceastǎ divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotǎrând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a acestui text.

23. Care sunt excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor de stat, potrivit art. 107 alin. 3 din TFUE?

Răspuns :
a) Ajutoarele destinate sǎ favorizeze dezvoltarea economicǎ a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care existǎ un grad de ocupare a forţei de muncǎ
extrem de scǎzut, precum şi a regiunilor prevǎzute la art. 349, avându-se în vedere situaţia lor structuralǎ, economicǎ şi socialǎ. Asemenea ajutoare pot să fie acordate, de exemplu, în ipoteza în care situaţia economică dintr-o regiune este, în raport cu cea a
Uniunii, extrem de defavorabilă, iar avantajele consimţite reprezintă o soluţie durabilă şi eficientă pentru problemele legate de dezvoltarea economică;
b) Ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze o perturbǎri grave ale economiei unui stat membru. Un proiect european este de interes comun în cazul în care priveşte economia a cel puţin două ţări din Uniune. În această categorie sunt incluse ajutoarele acordate pentru construirea unor autostrăzi sau tuneluri, pentru ameliorarea sistemelor de telecomunicaţii, pentru combaterea poluării etc.
c) Ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun.
d) Ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de concurenţǎ în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun. Aceste ajutoare au fost incluse în tratat luându-se în considerare lărgirea competenţelor Uniunii în domeniul cultural;
e) Alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotǎrǎşte la propunerea Comisiei. De pildă, astfel de ajutoare au fost stabilite prin mai multe decizii ale Consiliului în domeniul construcţiilor navale.

24. Care sunt înţelesurile noţiunii de monopol de stat ?

Răspuns :
a) dreptul exclusiv de a desfăşura o anumită activitate economică (producţie, prestări de servicii, import, export sau comercializare a mărfurilor);
b) organismul care beneficiază de un asemenea drept.

25. Ce presupune obligaţia de adaptare a monopolurilor naţionale cu caracter comercial?

Răspuns:
a) Înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export a mărfurilor.
b) Înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a mărfurilor importate din alte statele membre de către angrosişti. Această interdicţie decurge din înlăturarea drepturilor exclusive de import. În cazul mărfurilor vândute cu amănuntul, hotărârile Curţii de Justiţie sunt nuanţate, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze;
c) Interzicerea discriminărilor în domeniul fiscal între mărfurile importate şi produsele naţionale supuse monopolului.

Întrebări la dreptul european al afacerilor 06

01. În ce mod poate fi denaturată concurenţa ?

Răspuns : Concurenţa poate fi împiedicată, restrânsă sau denaturată prin acte sau fapte săvârşite de întreprinderi sau ca urmare a intervenţiei statelor membre.

02. Clasificaţi regulile care se aplică în domeniul concurenţei întreprinderilor

Răspuns :
a) reguli privitoare la înţelegerile monopoliste ;
b) reguli consacrate abuzului de poziţie dominantă ;
c) reguli referitoare la operaţiunile de concentrare.

03. Enumeraţi tipuri de înţelegeri monopoliste între întreprinderi

Răspuns :
a) acelea care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare ;
b) cele care limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică ori investiţiile;
c) cele care împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
d) cele care aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
e) cele care condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

04. Ce tipuri de înţelegeri între întreprinderi sunt permise?

Răspuns : Sunt permise :
a) orice acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi
b) orice decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi
c) orice practici concertate sau categorii de practici concertate
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:
a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
b) nu oferă posibilitatea întreprinderilor de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

05. Ce se înţelege prin întreprindere, în conformitate cu hotărârile Curţii de Justiţie?

Răspuns : Orice entitate care desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei juridic şi modul în care este finanţată.

06. Există diferenţe între tratamentul de care beneficiază în domeniul concurenţei întreprinderile publice faţă de tratamentul întreprinderilor private ?

Răspuns : Nu.

07. Enumeraţi tipurile de înţelegeri monopoliste de la art. 101 alin. 1 din TFUE

Răspuns :
a) acorduri între întreprinderi ;
b) deciziile asocierilor de întreprinderi ;
c) practicile concertate.

08. Ce sunt acordurile între întreprinderi ?

Răspuns : Se realizează în situaţia în care întreprinderile şi-au exprimat voinţa de a se comporta într-un mod determinat pe piaţă. Pot lua forma :
a) contractelor de concesiune ;
b) actelor constitutive ale unor societăţi comerciale ;
c) tranzacţiilor ;
d) înţelegerilor cu semnificaţie morală.

09. Ce sunt deciziile asocierilor de întreprinderi ?

Răspuns: Sunt acte de voinţă colectivă care emană de la organul competent al unui grup profesional. Nu se solicită ca gruparea (asocierea) de întreprinderi să aibă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea, împrejurarea că este vorba de o asociere de drept public nu influenţează calificarea acesteia ca fiind o asociere de întreprinderi.

10. Ce sunt practicile concertate?

Răspuns: Exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare între ele, ce conduce la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de viaţă, ţinând seama de natura produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor în cauză, dimensiunile şi caracterul pieţei.

11. În ce condiţii este aplicabil art. 101 alin. 1 din TFUE?

Răspuns: După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să şi determine, în mod autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa internă, inclusiv alegerea destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa aceasta se opune oricărei luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe piaţa al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită ori se află doar în stadiu de proiect.

Aşadar, art. 101 alin. 1 se aplică doar atunci când acţiunea întreprinderilor este fie rezultatul cooperării dintre ele, fie al urmăririi unui ţel comun. Simplul element obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie în sine o practică concertată, orice întreprindere având dreptul să ţină seama de politica economică a concurenţilor săi şi să îşi alinieze, în mod corespunzător, propria conduită.

12. Care pot fi efectele acordurilor între întreprinderi, deciziilor asocierilor de întreprinderi şi practicilor concertate?

Răspuns:
a) pot afecta comerţul dintre statele membre;
b) au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne;
c) au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra concurenţei.

13. Care sunt cele cinci categorii de înţelegeri între întreprinderi care pot afecta concurenţa, enumerate în art. 101 alin. 1 din TFUE?

Răspuns :
a) stabilirea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de cumpărare ori de vânzare sau a altor condiţii de tranzacţionare ;
b) limitarea sau controlul producţiei, a comercializării produselor, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
d) aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul respectivelor contracte.

14. Cum se prezintă în mod concret fixarea preţurilor prin înţelegerile între întreprinderi?

Răspuns:
a) fixarea preţurilor la export;
b) fixarea preţurilor la import;
c) fixarea preţurilor din cadrul pieţei interne a unui stat membru;
d) clauzele de rabat comercial în cazul în care acesta este calculat în funcţie de volumul total al vânzărilor realizate de către participanţii la înţelegere, nu după cifra de afaceri înregistrată în relaţiile dintre producător şi clientul său;
e) clauzele de rabat comercial în cazul în care fiecare participant la înţelegere acordă acelaşi rabat, indiferent care este cantitatea de marfă cumpărată de către clienţi sau în ipoteza în care rabatul ce poate să fie încuviinţat clienţilor este plafonat pentru participanţi;
f) clauzele de rabat comercial în situaţia înc are rabatul nu este consimţit decât unei categorii specifice de clienţi;
g) modalităţi şi termene identice de livrare;
h) niveluri de credite şi de garanţii de acelaşi tip;
i) clauze similare de agravare sau de limitare a răspunderi etc.

15. Care sunt consecinţele împărţirii pieţelor sau a surselor de aprovizionare prin acordurile între întreprinderi?

Răspuns: Prin aceste metode se aduce atingere, în mod deosebit de nociv, funcţiilor concurenţei, întrucât asemenea înţelegeri sunt susceptibile să contribuie la delimitarea, împărţirea şi izolarea pieţelor, adică la restabilirea obstacolelor pe care prevederile TFUE referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor caută să le înlăture.

16. Sunt acceptabile acordurile verticale care conţin clauze de exclusivitate de vânzare sau de exclusivitate de cumpărare, din punct de vedere a dispoziţiilor art. 101 din TFUE?

Răspuns: Nu.

17. Cum se prezintă discriminarea între partenerii comerciali?

Răspuns:
a) impunerea unor preţuri superioare celor practicate în mod obişnuit;
b) înlesniri de plată prin eşalonări;
c) garanţiile oferite clientelei, etc.

18. Daţi exemple de contracte cuplate (condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul respectivelor contracte)

Răspuns :
a) cumpărătorul a trebuit să achiziţioneze, pe lângă produsul care îl interesa, un altul, nevandabil sau învechit, care nu-i era util;
b) utilizatorul a fost obligat să accepte accesorii sau piese de schimb necesare pentru funcţionare ori întreţinerea utilajului cumpărat, cu toate că acesta nu prezenta o specificitate tehnică aparte;
c) cumpărătorul a trebuit să accepte o cantitate excesivă de piese de schimb, care depăşeau, în mod vădit, nevoile sale normale;
d) vânzarea cantităţii de marfă necesară cumpărătorului a fost condiţioantă de achiziţionarea unor cantităţi suplimentare, peste cerinţele beneficiarului.

19. Enumeraţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească înţelegerile monopoliste nesancţionabile

Răspuns:
a) înţelegerea trebuie să contribuie la îmbunăţăţirea producţiei ori a distribuţiei de produse sau la promovarea progresului tehnic ori economic;
b) înţelegerea între întreprinderi să asigure consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut;
c) înţelegerea survenită să nu impună întreprinderilor din cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau economic;
d) înţelegerea monopolistă să nu ofere întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

Întrebări la dreptul european al afacerilor 05

01. În cadrul dreptului european, sintagmele “dispoziţii legale care au efect direct” şi “dispoziţii legale direct aplicabile” sunt sau nu echivalente ?

Răspuns: Da, între cele două sintagme există o relaţie de sinonimie. Curtea de Justiţie formulat principul „efectului direct” în cauza van Gend en Loos vs. Administraţia fiscală olandeză, afirmând că dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene erau invocabile de către particulari în faţa instanţelor naţionale. Concomitent, articolul 249 din Tratatul Comunităţii Europene recunoaşte efectul direct în cazul regulamentul comunitar, care este "direct aplicabil în oricare stat membru”.

02. Care este principala caracteristică a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale?

Răspuns: Taxele fiscale care au efect echivalent taxelor vamale sunt instituite privitor la mărfurile importante, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice.

03. Care sunt caracteristicile taxelor interne?

Răspuns: Potrivit art. 110 din TFUE (ex-art. 90 din Tratatul CE), nici un stat membru nu aplicǎ, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplicǎ produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.

04. Semnificaţia jurisprudenţei Dassonville

Răspuns: Procurorul Regelui vs. Benoît şi Gustave Dassonville a fost o speţă la Curtea de Justiţie în care s-a susţinut existenţa unei "măsuri distincte cu efect echivalent" împotriva unui import de whisky din Franţa.

În Belgia exista o lege care împiedica vânzarea unor produse precum whishy-ul scoţian în absenţa unui certificat de autenticitate. Comerciantul cumpărase marfa din Franţa, unde o asemenea măsură legislativă nu exista, obţinând ulterior propriul său certificat de autenticitate. Comerciantul a fost acuzat că a falsificat certificatul, fiind reţinut de curtea belgiană pentru încălcarea legii. Comerciantul a susţinut că aceasta reprezintă o restricţie comercială cantitativă, încălcându-se articolul 28 al Tratatului de la Roma. Curtea belgiană a înaintat cazul la Curtea Europeană de Justiţie, în temeiul articolul 267 al TFUE (la momentul acela articolul 234).

Curtea a statuat că legislaţia belgiană care solicită un certificat de autenticitate reprezintă o măsură cu efect echivalent al restricţionării comerţului, încălcând articolul 28 al Tratatului. Semnificaţia restricţionării era aceea că este perfect posibil pentru un comerciant francez de whisky să-şi vândă marfa, în vreme ce la mică distanţă în Belgia, un comerciant vânzând acelaşi whisky este supus restricţiilor care creează o limitare a abilităţii lor de a concura cu colegul francez.

Curtea s-a pronunţat: “Orice normă legislativă instituită de statele membre, de natură să stânjenească, în mod direct sau indirect, în fapt sau potenţial, comerţul intra-comunitar, trebuie să fie considerată ca o măsură având un efect echivalent unei restricţii cantitative."

05. Semnificaţia jurisprudenţei Cassis de Dijon

Răspuns: Pricipiul “Cassis de Dijon” este numele dat principiului recunoaşterii mutuale de către statele membre ale UE, a reglementărilor lor respective, în absenţa armonizării comunitare. Acest principiu decurge din fostul articol 28 al Tratatului Comunităţii Europene (astăzi articolul 34 al TFUE), care interzice măsuri protecţioniste tehnice, şi este numit astfel după cauza Cassis de Dijon (cauza 120/78 din 20 februarie 1979 a Curţii de Justiţie).

Germania interzisese unui exportator francez importul lichiorului de coacăze negre, pe motiv că nivelul său de alcool era inferior nivelului minim prescris de dreptul german. Curtea a susţinut că, întrucât acest lichior era produs şi vândut în mod legal în Franţa, legislaţia germană aducea o restricţie liberei circulaţii a mărfurilor, restricţie care nu era în cazul acesta justificată de interesul general. Într-adevăr, conţinutul de alcool inferior celui prevăzut prin legislaţia naţională nu poate dăuna interesului general.

06. Semnificaţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard

Răspuns: Cauzele Keck şi Mithouard fac referire la doi cetăţeni, manageri de supermarketuri în Mundolsheim şi Geispolsheim, care au fost învinuiţi în Franţa pentru că au vând mărfuri sub preţul cu care le cumpăraseră. Vânzarea în pierdere era interzisă de legea franceză, dar pe de altă parte legea cu pricina nu interzicea vânzarea cu pierdere de către fabricanţi. Keck şi Mithouard au susţinut că legea franceză era contrară legii europene privitoare la mişcarea liberă a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, precum şi principiilor competiţiei libere în cadrul Comunităţii.

Cauza a fost înaintată Curţii de Justiţie în iunie 1991 de către Tribunalul din Strasbourg, în vederea verificării nivelului de compatibilitate dintre prevederea legislativă franceză şi dreptul comunitar. S-au formulat dubii în privinţa dezavantajării întreprinderilor supuse legii franceze în raport cu concurenţii operând în statele membre în care revânzarea în pierdere este tolerată.

Curtea a considerat că :
a) dispoziţiile tratatului legate de libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor în Comunitate nu au pertinenţă în legătură cu o interdicţie a revânzării în pagubă, care are incidenţă asupra comercializării mărfurilor;
b) din moment ce legislaţia naţională în cauză se aplică oricărei activităţi comerciale de pe teritoriul naţional, oricare ar fi naţionalitatea persoanelor care o exercită, nu este vorba despre o discriminare în sensul articolului 7 din tratat;
c) o prevedere a legislaţiei naţionale care interzice la modul general vânzarea în pierdere nu are ca obiect restricţionarea schimburilor de mărfuri între statele membre.

În cele din urmă, Curtea a decis că articolul 30 al tratatului CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice la modul general revânzarea în pagubă.

07. Paralelă între excepţiile legale şi excepţiile jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

Răspuns: Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt cele arătate la art. 36 din TFUE. Pe lângă acestea, Curtea de Justiţie a reţinut o serie de exigenţe imperative de interes general, care pot explica adoptarea unor restricţii cantitative ori măsuri cu efect echivalent (excepţii jurisdicţionale).

Potrivit art. 36 din TFUE, se pot constitui restricţii excepţionale pornind de la motive de:
a) morală publice ;
b) ordine publică ;
c) siguranţă publică ;
d) protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor sau a animalelor ;
e) conservare a plantelor;
f) protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,

Potrivit jurisprudenţei, obstacolele la libera circulaţie intracomunitară, care rezultă din deosebirile existente între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor luate în considerare, trebuiau să fie acceptate, în măsura în care ele puteau fi apreciate ca fiind necesare, în scopul satisfacerii exigenţelor imperative care ţin în special de
a) eficacitatea controalelor fiscale;
b) protecţia sănătăţii publice;
c) corectitudinea tranzacţiilor comerciale;
d) protecţia consumatorilor.

08. Un lucrător salariat sau independent poate invoca reglementările legale europene consacrate liberei circulaţii a persoanelor în propria ţară?

Răspuns: În cazul în care persoana în cauză s-a prevalat anterior de reglementările legale comunitare ea va putea apoi să le invoce în propria ţară (ex: o persoană care a desfăşurat un timp o activitate profesională (salarizată sau independentă) în alt stat membru, revenind apoi în propria ţară va putea invoca dispoziţiile legale comunitare prin care se
solicită recunoaşterea experienţei profesionale dobândită în starăinătate). Această soluţie se justifică prin ideea de a nu-i defavoriza pe naţionali în raport cu cetăţenii altor state membre în propria ţară. Rezultă că în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria ţară, acea persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine reglementările legale comunitare consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba de o siuaţie juridică internă iar reglementările legale comunitare nu vizează astfel de situaţii.

09. Este obligatoriu ca lucrătorul salariat care beneficiază de prevederile TFUE să îşi desfăşoare activitatea pe teritoriul Uniunii Europene?

Răspuns: Aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul 1612/68 este condiţionată de desfăşurarea efectivă a unei activităţi salariate. Prin urmare, nu este suficient ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul ţării de primire.

10. Libera prestare a serviciilor exclude, în toate situaţiile, organizarea unei infrastructuri în ţara de primire?

Răspuns: Libera prestare a serviciilor nu presupune, în mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale consacrată la art. 56 din TFUE. De aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului.

11. Discriminările întemeiate pe criteriul reşedinţei, nu al cetăţeniei, sunt compatibile cu reglementările legale europene consacrate dreptului de stabilire şi liberei prestări a serviciilor?

Răspuns: Nu.

12. Invocarea dreptului de stabilire cu titlu secundar sau invocarea dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor presupune, în cazul persoanelor juridice, ca activitatea acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru?

Răspuns: Da. În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Uniune.

13. Persoanele juridice se pot stabili în alt stat membru cu titlu principal?

Răspuns : Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii.

Sediul social este sediul menţionat în actul constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul social. Locul principal de desfăşurare a activităţii este locul unde se găseşte centrul activităţii industriale sau comerciale a societăţii.

Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor fiind recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 49, 54 şi 62 din TFUE, rezultă că o persoană juridică se poate stabili în orice alt stat al Uniunii cu titlu principal.

14. Art. 45 alin. 4 din TFUE justifică aplicarea unui regim juridic distinct pentru funcţionari în general?

Răspuns: Nu. Dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi nu se aplică încadrării în administraţia publică.

15. Noţiunile de ordine publică şi de siguranţă publică la care se referă TFUE în contextul reglementării liberei circulaţii a persoanelor, precum şi Directiva nr. 2004/38, sunt sau nu echivalente?

Răspuns: S-ar putea afirma că ordinea publică priveşte fundamentele societăţii, libertatea şi securitatea persoanelor, iar siguranţa publică se referă la fundamentele statului şi la
securitatea acestuia. Totuşi, trasarea unei linii de demarcaţie între cele două concepte este dificilă întrucât în numeroase situaţii dacă se aduce atingere ordinii publice se va aduce atingere implicit şi siguranţei publice, şi invers.

16. Care sunt clauzele de salvgardare care pot să fie invocate în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, potrivit Anexei VII din cadrul Tratatului de aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană?

Răspuns:
a) La sfârşitul perioadei de cinci ani menţionată la alineatul (2) din Anexa VII, un stat membru care menţine măsuri de drept intern sau măsuri care rezultă din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piaţa forţei de muncă din respectivul stat membru se produc sau există riscul să se producă perturbări grave, precum şi după ce notifică Comisia, să aplice aceste măsuri până la sfârşitul unei perioade de şapte ani de la data aderării. În lipsa unei astfel de notificări, se aplică articolele 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68.
b) În cazul în care într-un stat membru menţionat la primul paragraf se produc sau se prevede producerea unor perturbări pe piaţa forţei de muncă care ar putea ameninţa grav nivelul de trai sau nivelul de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii, respectivul stat membru informează Comisia si celelalte state membre cu privire la aceasta şi furnizează acestora toate detaliile pertinente. Pe baza acestor informaţii, statul membru poate solicita Comisiei să declare suspendarea, totală sau parţială, a aplicării articolelor 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, în vederea normalizării situaţiei în regiunea sau în cadrul profesiei respective. Comisia decide cu privire la domeniul de aplicare şi durata suspendării în termen de cel mult două săptămâni de la primirea acestei solicitări şi notifică decizia sa Consiliului. În termen de două săptămâni de la adoptarea deciziei Comisiei, orice stat membru poate solicita Consiliului anularea sau modificarea deciziei. În termen de două săptămâni, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată în privinţa acestei solicitări.

17. Care este distincţia între libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor? Aceasta prezintă importanţă în cadrul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre?

Răspuns: Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.

Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă, deoarece în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale europene consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.

18. Limitarea transferurilor de devize aferente serviciilor la un anumit cuantum de fiecare tranzacţie sau pe perioadă de timp este permisă între statele membre?

Răspuns: Nu. Orice restricţie asuupra plăţilor a fost prohibită încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).

Întrebări la dreptul european al afacerilor 04

01. Cum este tratată persoana care are cetăţenie U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul altei ţări, în temeiul art. 24 din Directiva nr. 2004/38?

Răspuns: La modul general, în cuprinsul art. 24 din Directiva nr. 2004/38 se precizează că sub rezerva dispoziţiilor specifice prevăzute în cuprinsul tratatului şi în cadrul legislaţiei secundare, orice persoană care are cetăţenia U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul ţării gazdǎ, în temeiul directivei arătate, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului. Avantajele acestui drept se extind asupra membrilor familiei care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au drept de şedere sau drept de şedere permanentă.

02. În ce constă derogarea de la tratamentul egal al rezidentului în raport cu resortisanţii statului membru?

Răspuns: Prin derogare de la cele arătate mai sus, ţara de primire nu este obligată să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere sau, după cum este cazul, în timpul perioadei mai lungi prevăzută în cadrul art. 14 par. 4 lit. b din
Directiva nr. 2004/38, şi nici nu este obligată ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii salariaţi, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora.

03. Enumeraţi drepturile implicate de libera circulaţie a lucrătorilor

Răspuns:
a) dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) dreptul de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) dreptul de şedere într-un stat membru, în scopul desfăşurării unei activităţi salarizate, în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost încadrat în muncă, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

04. Enumeraţi semnificaţiile şi implicaţiile principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi?

Răspuns:
a) Lucrătorii salariaţi au dreptul să ocupe un loc de muncă în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire. Statele membre nu sunt abilitate să stabilească, referitor la persoanele de cetăţenie străină, reguli aparte în ceea ce priveşte remuneraţiile, concedierea, reintegrarea profesională, durata contractului de muncă, criteriile de avansare, formalităţile necesare în scopul obţinerii unei locuinţe etc.
b) Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru beneficiază în ţara gazdă de avantajele sociale şi fiscale de care se bucură naţionalii acesteia.
c) Lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt admişi în şcolile profesionale şi în centrele de recalificare din ţara de primire, în condiţiile prevăzute pentru cetăţenii acesteia.
d) Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se pot înscrie în organizaţii sindicale, au drept de vot, pot să fie aleşi în organele de conducere potrivit criteriilor aplicate naţionalilor ţării de primire (art. 8 din Regulamentul nr. 1612/68).
e) Lucrătorii salariaţi beneficiază, în principiu, de securitatea socială acordată potrivit normelor sistemului de drept al ţării din Uniune unde lucrează (lex loci laboris), chiar dacă au reşedinţa în alt stat membru.

05. Ce sunt discriminările disimulate ?

Răspuns : Discriminările disimulate sau indirecte apar în cazul unor măsuri care se aplică, fără distincţie, cetăţenilor străini şi naţionalilor ţării de primire, dar care tind să-i afecteze mai ales pe cetăţenii străini.

06. Enumeraţi obstacolele la libera circulaţie a lucrătorilor independenţi

Răspuns :
a) interdicţiile, pentru cetăţenii altor state membre, de a desfăşura anumite activităţi în ţara gazdă;
b) necesitatea obţinerii de către aceştia a unei autorizaţii specifice;
c) stabilirea unor condiţii mai dificile, în scopul eliberării unei autorizaţii, pentru resortisanţii străini decât cele aplicate propriilor naţionali;
d) exigenţa unei rezidenţe sau a unui stagiu prealabil;
e) sarcini fiscale specifice;
f) dispoziţiile sau practicile care limitează, stânjenesc ori fac mai oneroasă aprovizionarea sau desfacerea bunurilor ;
g) dispoziţiile sau practicile care prohibă sau stânjenesc accesul la o formaţie profesională ori la mijloacele securităţii sociale ;
h) dispoziţiile sau practicile care exclud, limitează sau subordonează unor cerinţe particulare posibilitatea cetăţenilor altor state din Uniune de a încheia contracte, de a
prezenta oferte pentru achiziţiile de bunuri de către stat şi de alte persoane juridice de drept public, de a dobândi, folosi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, de a deveni titulari ai unor drepturi de proprietate intelectuală, de a obţine împrumuturi, de a beneficia de
ajutoarele de stat, de a se înscrie în organizaţiile profesionale, de a sta în justiţie.

07. Care sunt semnificaţiile şi implicaţiile principiului liberei circulaţii a lucrătorilor independenţi?

Răspuns:
a) interzicerea discriminărilor directe şi disimulate în ceea ce priveşte accesul la o profesie şi exercitarea acesteia;
b) luarea în considerare a aceloraşi avantaje sociale şi fiscale, indiferent dacă este vorba de un cetăţean străin sau de un naţional al ţării de primire;
c) egalitatea de tratament în domeniul formării profesionale;
d) prohibirea discriminărilor în cazul înscrierii într-o organizaţie profesională;
e) accesul egal la mijloacele securităţii sociale.

08. Enumeraţi hotărârile Curţii de Justiţie legate de drepturile cetăţenilor aparţinând altor state membre în ţara gazdă

Răspuns: Cetăţenii aparţinând altor state membre pot:
a) să organizeze în ţara gazdă şcoli profesionale şi să desfăşoare, la domiciliul persoanelor interesate, activităţi care sunt în legătură cu procesul de învăţământ;
b) să deschidă mai multe cabinete profesionale în cadrul Uniunii;
c) să închirieze imobile sau să le cumpere;
d) să beneficieze de avantajele fiscale acordate naţionalilor;
e) să se înscrie în organizaţiile profesionale;
f) să presteze servicii în ţara gazdă în condiţiile prevăzute pentru naţionalii acesteia, nefiind supuşi sarcinilor fiscale pe care le suportă deja în propriul stat, căci un asemenea regim juridic ar reduce avantajele pe care prestatorul le obţine pentru că este stabilit într-o ţară diferită de cea unde furnizează serviciile sale.

09. De câte feluri sunt excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor?

Răspuns:
a) excepţiile prevăzute în TFUE şi în cadrul legislaţiei secundare;
b) motive imperative de interes general care pot să fie invocate cu privire la libera circulaţie a persoanelor şi cu privire la libera circulaţie a serviciilor (excepţii jurisprudenţiale).

10. Clasificaţi limitele aduse principiului liberei circulaţii a persoanelor şi principiului liberei circulaţii a serviciilor

Răspuns:
a) măsuri care au fost stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi profesionale;
b) măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor membre.

11. Pentru ce motive poate fi expulzată persoana care are cetăţenia UE şi membrii familiei acesteia care au dobândit un drept de şedere permanentă?

Răspuns : Motive imperative de ordine publică sau de securitate naţională.

11. Pentru ce motive poate fi expulzată persoana care are cetăţenia UE şi membrii familiei acesteia care au dobândit un drept de şedere permanentă?

Răspuns : Motive imperative de ordine publică sau de securitate naţională.

12. Care este sediul materiei liberei circulaţii a capitalurilor?

Răspuns: Principalele dispoziţii în materie sunt cuprinse în titlul IV a celei de a treia părţi din TFUE, în cadrul unui capitol aparte, intitulat „Capitalurile şi plăţile” (art. 63-66).

13. Ce este circulaţia capitalurilor?

Răspuns: Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în
cadrul unor tranzacţii principale.

Circulaţia capitalurilor include investiţiile realizate în scopul constituirii sau dezvoltării unei societăţi comerciale ori a unei sucursale, investiţiile imobiliare, operaţiunile cu privire la titlurile cotate şi necotate la bursă, împrumuturi pe termen mediu şi lung, emisiunea de acţiuni şi de obligaţiuni pe piaţa altor state membre, mişcările de capitaluri în interes personal (împrumuturi, donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul), vărsăminte în conturi curente şi încheierea contractelor de depozit în străinătate, investiţii în bonurile de tezaur, importul sau exportul mijloacelor de plată, daune-interese, drepturi de autor etc.

14. Care dintre tratate a recunoscut liberei circulaţii a capitalurilor o importanţă egală cu cea atribuită celorlalte libertăţi fundamentale?

Răspuns: Tratatul de la Maastricht.

15. Distingeţi între capitaluri şi plăţi

Răspuns: În esenţă, circulaţia capitalurilor presupune un transfer de valori dintr-un stat membru în altul sau, în interiorul aceleiaşi ţări, către un nerezident, operaţiunea respectivă având caracter autonom.

În categoria „plăţilor” au fost incluse transferurile care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.

Întrebări la dreptul european al afacerilor 03

01. În ce constă interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent ?

Răspuns : Potrivit art. 34 din TFUE (ex-art. 28 din Tratatul CE), sunt interzise între statele membre, restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent, iar conform art. 35 din TFUE (ex-art. 29 din Tratatul CE), sunt interzise, între aceleaşi ţări, restricţiile cantitative la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent. Dispoziţiile art. 34 sunt aplicabile fără a se distinge între mărfurile originare din UE şi cele care se aflǎ în liberǎ circulaţie în statele membre.

02. Ce sunt măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative ? Daţi exemple.

Răspuns : Măsurile cu efect echivalent sunt dispoziţii scrise sau practici ale autorităţilor publice care afectează schimburile din Uniune şi care nu intră în domeniul de aplicare al art. 36 din TFUE. Exemple :
a) hotărâri ale instanţelor judecătoreşti;
b) reguli deontologice stabilite de o organizaţie profesională care este abilitată, corespunzător reglementărilor legale naţionale, să aplice sancţiuni disciplinare;
c) practici constante şi generale ale organelor administrative;
d) pasivitatea şi toleranţa organelor administrative faţă de faptele unor particulari, care au drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a unor mărfuri.

03. De câte feluri sunt restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent ?

Răspuns :
a) Măsurile privind producţia mărfurilor.
b) Măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor destinate vânzării.
c) Măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării de către importatori a mărfurilor europene.
d) Măsurile care implică realizarea anumitor formalităţi pentru desfăşurarea importurilor sau a exporturilor.
e) Măsurile prin care li se sugerează consumatorilor să cumpere produse indigene.
f) Măsurile prin care se reglementează preţul mărfurilor.
g) Măsurile prin care se instituie controale sanitare şi fitosanitare de către statele membre.
h) Măsurile privind rambursarea preţului la anumite medicamente de către organismele din domeniul securităţii sociale.
i) Măsurile referitoare la achiziţionarea de bunuri de către stat şi alte persoane juridice de drept public.

04. Pot fi considerate măsuri cu efect echivalent măsurile referitoare la modalităţile de vânzare a mărfurilor în cadrul fiecărui stat membru, care nu defavorizează într-un grad mai ridicat bunurile străine în raport cu cele indigene ?

Răspuns : Nu sunt măsuri cu efect echivalent reglementările naţionale prin care se limitează sau se interzic anumite modalităţi de vânzare, în ipoteza în care se aplică tuturor agenţilor economici care exercită acelaşi gen de activitate pe teritoriul statului membru în cauză şi dacă ele afectează în mod identic, în drept şi în fapt, comercializarea bunurilor indigene şi a celor străine.

05. Clasificaţi excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

Răspuns :
a) excepţiile reglementate la art. 36 al TFUE ;
b) exigenţe imperative de interes general (excepţii jurisprudenţiale).

06. Care sunt excepţiile reglementate la art. 36 al TFUE?

Răspuns: Este vorba despre interdicţii sau restricţii la import, la export ori de tranzit, justificate pe motive de:
a) morală publică ;
b) ordine publică;
c) siguranţă publică;
d) protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor;
e) conservare a plantelor;
f) protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică;
g) protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.

Enumerarea este limitativă şi de strictă interpretare.

07. În ce condiţii pot fi invocate excepţiile legale sau exigenţele imperative de interes general?

Răspuns:
a) Să nu existe o mǎsurǎ (europeanǎ) de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura (naţionalǎ) care a fost adoptată.
b) Să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate şi, respectiv, bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru. În contextul art. 36, unele discriminǎri pot sǎ fie, totuşi, acceptate între mǎrfurile importate şi cele indigene, dacǎ, potrivit formulei reţinute la art. 36, ele nu au caracter „arbitrar”.
c) Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit. Intervenţiile statelor membre prin care sunt introduse restricţii în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor sunt admise, în ipoteza în care ele apar ca fiind indispensabile în scopul realizării unuia dintre obiectivele arătate la art. 36 sau menţionate în cadrul exigenţelor imperative de interes general.
d) Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere. Între două măsuri diferite, care pot să fie stabilite pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, statul membru este obligat să o aleagă pe cea care restrânge cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeanǎ.

08. Ce sunt clauzele de salvgardare?

Răspuns : Aceste clauze (de ocrotire, de apǎrare) permit, în situaţii deosebite, derogări de la prevederile TFUE, sub controlul Comisiei, de regulǎ, pe o perioadǎ limitatǎ de timp. În domeniul circulaţiei mărfurilor pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare.

09. Care sunt persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii?

Răspuns :
a) lucrătorii salariaţi ;
b) lucrătorii independenţi ;
c) persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale europene.

10. Cărei cerinţe îi este subordonat dreptul la libera circulaţie ?

Răspuns : Persoana care beneficiază de acest drept trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru şi să exercite o activitate profesională sau economică.

11. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor?

Răspuns :
a) să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;
b) să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfǎşurare a activitǎţii în interiorul Uniunii;
c) să aibă scop lucrativ.

12. Care sunt drepturile care decurg din calitatea de cetăţean al Uniunii Europene?

Răspuns:
a) Dreptul de liberǎ circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate pentru aplicarea acestora;
b) Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi pentru Parlamentul European din statul membru de reşedinţă, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat;
c) Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul căruia îi aparţine nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, aidoma naţionalilor respectivului stat;
d) Dreptul de a participa la prezentarea unei iniţiative cetǎţeneşti, în înţelesul art. 11 din Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, conform procedurilor şi condiţiilor stabilite de
Parlamentul European şi Consiliu prin regulamente;
e) Dreptul de a înainta petiţii Parlamentului European şi Ombudsmanului European;
f) Dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii, precum şi Ombudsmanului European, în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă (art. 20-24 din TFUE).

13. Ce se înţelege prin membru al familiei persoanei care are cetăţenia UE, în sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38 ?

Răspuns :
a) soţul sau soţia;
b) partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat înregistrat pe baza legii unui stat membru, dacă, în conformitate cu legea ţării de primire, astfel de parteneriate sunt echivalente căsătoriei şi potrivit condiţiilor prevăzute în cadrul dispoziţiilor legale relevante ale ţării de primire;
c) descendenţii în linie directǎ care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreţinerea cetǎţeanului Uniunii, precum şi cei ai soţului/soţiei ori ai partenerului;
d) ascendenţii în linie directǎ care se află în întreţinerea cetǎţeanului Uniunii, precum şi cei ai soţului/soţiei sau ai partenerului.

14. Care este durata pe care se pot stabili pe teritoriul oricărui alt stat decât cel de reşedinţă persoanele care au cetăţenia UE şi membrii familiilor acestora ?

Răspuns : 3 luni.

15. În ce condiţii poate persoana care are cetăţenia UE să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni ?

Răspuns :
a) îşi desfăşoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau independent; sau
b) dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru ansamblul riscurilor care s-ar putea ivi în ţara de primire; sau
c) este înscrisă într-o instituţie publică sau privată, acreditată sau finanţată de ţara de primire în conformitate cu legea acesteia sau potrivit practicilor sale administrative, în scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, în condiţiile în care
persoana în cauză asigură autorităţile ţării de primire, printr-o declaraţie sau alt mijloc echivalent, la propria alegere, că dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de
asigurare medicală pentru orice riscuri ar putea apărea în ţara de primire.

16. În ce condiţii se pot stabili membrii de familie pe teritoriul unei ţări din UE pe o durată mai mare de trei luni ?

Răspuns : Dacă însoţesc sau se alătură în ţara de primire unei persoane care are cetăţenia U.E. şi se încadrează într-una din categoriile de la întrebarea anterioară.

17. În ce condiţii se poate obţine dreptul de şedere permanentă într-o ţară U.E.?

Răspuns : Persoana care are cetăţenia U.E. şi a fost stabilită, în mod legal, în ţara gazdǎ, o perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândeşte dreptul de şedere permanentă în statul respectiv. Membrii de familie, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dobândesc
dreptul de şedere permanentă, dacă au fost stabiliţi, în mod legal, împreună cu persoana ce are cetăţenia U.E., în ţara de primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

18. Cum se pierde dreptul de şedere permanentă ?

Răspuns : După o absenţa de peste 2 ani consecutivi din ţara de primire.

Întrebări la dreptul european al afacerilor 02

01. Enumeraţi libertăţile fundamentale definitorii în cadrul pieţei unice europene

Răspuns:
a) libera circulaţie a mărfurilor;
b) libera circulaţie a persoanelor;
c) libera circulaţie a serviciilor;
d) libera circulaţie a capitalurilor.

02. Care este sediul materiei pentru libera circulaţie a mărfurilor?

Răspuns: În principiu, prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor sunt cuprinse în titlul I a celei de a treia părţi din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Totuşi, unele dispoziţii care interesează această materie nu au fost incluse în
titlul menţionat. Bunăoară, reglementările legale referitoare la taxele interne sunt conţinute de art. 110 din titlul VII, partea a treia a TFUE.

03. Ce înseamnă libera circulaţie a mărfurilor?

Răspuns: Este un regim în cadrul căruia bunurile nu întâmpină, la frontiere, nici un obstacol stabilit de stat, indiferent dacă acestea sunt importate sau exportate.

04. În ce constă uniunea vamală dintre statele UE ?

Răspuns : Potrivit art. 28 alin. 1 din TFUE (ex-art. 23 alin.1 din Tratatul CE), Uniunea este alcǎtuită dintr-o uniune vamală care reglementeazǎ ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile ţări terţe. Alături de suprimarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent şi de instituire a tarifului vamal comun, realizarea pieţei unice a presupus însă şi interzicerea, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

05. Care este domeniul de aplicare spaţial al uniunii vamale?

Răspuns: Libera circulaţie a mărfurilor se desfăşoară înlăuntrul limitelor geografice în care statele membre îşi exercită suveranitatea. Teritoriul vamal este definit la art. 3 din Codul vamal al UE, textul având caracter descriptiv.

06. Care este domeniul de aplicare material al uniunii vamale?

Răspuns: Libertatea schimburilor între statele membre priveşte toate sectoarele economiei, întrucât, potrivit art. 28 din TFUE, uniunea vamală cuprinde ansamblul
schimburilor de mărfuri. Prevederile art. 28 se aplică deopotrivă mărfurilor europene
şi celor care circulǎ liber în Uniune.

07. Ce sunt mărfurile originare din statele membre, conform art. 4 al Codului vamal al UE?

Răspuns:
A. Mărfurile obţinute în întregime în cadrul teritoriului vamal al UE, fără să fie folosite mărfuri importate din ţări sau teritorii care nu sunt incluse în teritoriul vamal al Uniunii.

B. Mărfurile importate din ţări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Uniunii şi care circulǎ liber în cadrul acesteia. Conform art. 29 din TFUE (ex-art. 24 din Tratatul CE) se considerǎ cǎ se aflǎ în liberǎ circulaţie într-un stat membru, mărfurile care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.

C. Mărfurile obţinute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii prin prelucrarea unor bunuri care circulǎ liber sau din bunuri fabricate în întregime în Uniune şi din produse care circulă liber. După cum se poate observa, aceste mărfuri sunt obţinute pornindu-se de la bunurile din a doua categorie ori de la cele din prima şi a doua categorie.

08. Care este domeniul de aplicare temporal al uniunii vamale?

Răspuns: Realizarea uniunii vamale a fost încheiată la 1 iulie 1968, cu optsprezce luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970, stipulat în tratat.

09. Care taxe au efect echivalent taxelor vamale?

Răspuns : Taxele cu caracter fiscal. Spre deosebire de alte taxe vamale, cele cu caracter fiscal sunt instituite privitor la mărfurile importate, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice.

10. Ce înseamnă, potrivit Comisiei şi jurisprudenţei Curţii de justiţie, "taxă ce are efect echivalent"?

Răspuns: Taxele cu efect echivalent sunt orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict.

11. Ce tipuri de taxe nu sunt considerate taxe cu efect echivalent?

Răspuns :
a) taxele interne ;
b) taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor economici ;
c) taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale comunitare.

12. Care sunt consecinţele perceperii de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent prin încălcarea prevederilor legale europene ?

Răspuns : Consecinţele se produc atât pe plan normativ, cât şi fiscal. Pe plan normativ, statul va renunţa, în întregime sau parţial, la măsura instituită. Pe plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.

13. În ce fel se restituie taxele vamale şi taxele cu efect echivalent ?

Răspuns : In integrum şi ab origine, adică în funcţie de momentul în care sunt ilicite, şi nu de la data la care caracterul ilicit al acestora a fost constatat de către Curtea de Justiţie.

14. Cui îi revine obligaţia de a dovedi că taxele percepute în mod ilegal au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători ?

Răspuns : Autorităţilor statelor membre.