Întrebări la dreptul european al afacerilor 05
01. În cadrul dreptului european, sintagmele “dispoziţii legale care au efect direct” şi “dispoziţii legale direct aplicabile” sunt sau nu echivalente ?
Răspuns: Da, între cele două sintagme există o relaţie de sinonimie. Curtea de Justiţie formulat principul „efectului direct” în cauza van Gend en Loos vs. Administraţia fiscală olandeză, afirmând că dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene erau invocabile de către particulari în faţa instanţelor naţionale. Concomitent, articolul 249 din Tratatul Comunităţii Europene recunoaşte efectul direct în cazul regulamentul comunitar, care este "direct aplicabil în oricare stat membru”.
02. Care este principala caracteristică a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale?
Răspuns: Taxele fiscale care au efect echivalent taxelor vamale sunt instituite privitor la mărfurile importante, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice.
03. Care sunt caracteristicile taxelor interne?
Răspuns: Potrivit art. 110 din TFUE (ex-art. 90 din Tratatul CE), nici un stat membru nu aplicǎ, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplicǎ produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.
04. Semnificaţia jurisprudenţei Dassonville
Răspuns: Procurorul Regelui vs. Benoît şi Gustave Dassonville a fost o speţă la Curtea de Justiţie în care s-a susţinut existenţa unei "măsuri distincte cu efect echivalent" împotriva unui import de whisky din Franţa.
În Belgia exista o lege care împiedica vânzarea unor produse precum whishy-ul scoţian în absenţa unui certificat de autenticitate. Comerciantul cumpărase marfa din Franţa, unde o asemenea măsură legislativă nu exista, obţinând ulterior propriul său certificat de autenticitate. Comerciantul a fost acuzat că a falsificat certificatul, fiind reţinut de curtea belgiană pentru încălcarea legii. Comerciantul a susţinut că aceasta reprezintă o restricţie comercială cantitativă, încălcându-se articolul 28 al Tratatului de la Roma. Curtea belgiană a înaintat cazul la Curtea Europeană de Justiţie, în temeiul articolul 267 al TFUE (la momentul acela articolul 234).
Curtea a statuat că legislaţia belgiană care solicită un certificat de autenticitate reprezintă o măsură cu efect echivalent al restricţionării comerţului, încălcând articolul 28 al Tratatului. Semnificaţia restricţionării era aceea că este perfect posibil pentru un comerciant francez de whisky să-şi vândă marfa, în vreme ce la mică distanţă în Belgia, un comerciant vânzând acelaşi whisky este supus restricţiilor care creează o limitare a abilităţii lor de a concura cu colegul francez.
Curtea s-a pronunţat: “Orice normă legislativă instituită de statele membre, de natură să stânjenească, în mod direct sau indirect, în fapt sau potenţial, comerţul intra-comunitar, trebuie să fie considerată ca o măsură având un efect echivalent unei restricţii cantitative."
05. Semnificaţia jurisprudenţei Cassis de Dijon
Răspuns: Pricipiul “Cassis de Dijon” este numele dat principiului recunoaşterii mutuale de către statele membre ale UE, a reglementărilor lor respective, în absenţa armonizării comunitare. Acest principiu decurge din fostul articol 28 al Tratatului Comunităţii Europene (astăzi articolul 34 al TFUE), care interzice măsuri protecţioniste tehnice, şi este numit astfel după cauza Cassis de Dijon (cauza 120/78 din 20 februarie 1979 a Curţii de Justiţie).
Germania interzisese unui exportator francez importul lichiorului de coacăze negre, pe motiv că nivelul său de alcool era inferior nivelului minim prescris de dreptul german. Curtea a susţinut că, întrucât acest lichior era produs şi vândut în mod legal în Franţa, legislaţia germană aducea o restricţie liberei circulaţii a mărfurilor, restricţie care nu era în cazul acesta justificată de interesul general. Într-adevăr, conţinutul de alcool inferior celui prevăzut prin legislaţia naţională nu poate dăuna interesului general.
06. Semnificaţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard
Răspuns: Cauzele Keck şi Mithouard fac referire la doi cetăţeni, manageri de supermarketuri în Mundolsheim şi Geispolsheim, care au fost învinuiţi în Franţa pentru că au vând mărfuri sub preţul cu care le cumpăraseră. Vânzarea în pierdere era interzisă de legea franceză, dar pe de altă parte legea cu pricina nu interzicea vânzarea cu pierdere de către fabricanţi. Keck şi Mithouard au susţinut că legea franceză era contrară legii europene privitoare la mişcarea liberă a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, precum şi principiilor competiţiei libere în cadrul Comunităţii.
Cauza a fost înaintată Curţii de Justiţie în iunie 1991 de către Tribunalul din Strasbourg, în vederea verificării nivelului de compatibilitate dintre prevederea legislativă franceză şi dreptul comunitar. S-au formulat dubii în privinţa dezavantajării întreprinderilor supuse legii franceze în raport cu concurenţii operând în statele membre în care revânzarea în pierdere este tolerată.
Curtea a considerat că :
a) dispoziţiile tratatului legate de libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor în Comunitate nu au pertinenţă în legătură cu o interdicţie a revânzării în pagubă, care are incidenţă asupra comercializării mărfurilor;
b) din moment ce legislaţia naţională în cauză se aplică oricărei activităţi comerciale de pe teritoriul naţional, oricare ar fi naţionalitatea persoanelor care o exercită, nu este vorba despre o discriminare în sensul articolului 7 din tratat;
c) o prevedere a legislaţiei naţionale care interzice la modul general vânzarea în pierdere nu are ca obiect restricţionarea schimburilor de mărfuri între statele membre.
În cele din urmă, Curtea a decis că articolul 30 al tratatului CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice la modul general revânzarea în pagubă.
07. Paralelă între excepţiile legale şi excepţiile jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
Răspuns: Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt cele arătate la art. 36 din TFUE. Pe lângă acestea, Curtea de Justiţie a reţinut o serie de exigenţe imperative de interes general, care pot explica adoptarea unor restricţii cantitative ori măsuri cu efect echivalent (excepţii jurisdicţionale).
Potrivit art. 36 din TFUE, se pot constitui restricţii excepţionale pornind de la motive de:
a) morală publice ;
b) ordine publică ;
c) siguranţă publică ;
d) protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor sau a animalelor ;
e) conservare a plantelor;
f) protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,
Potrivit jurisprudenţei, obstacolele la libera circulaţie intracomunitară, care rezultă din deosebirile existente între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor luate în considerare, trebuiau să fie acceptate, în măsura în care ele puteau fi apreciate ca fiind necesare, în scopul satisfacerii exigenţelor imperative care ţin în special de
a) eficacitatea controalelor fiscale;
b) protecţia sănătăţii publice;
c) corectitudinea tranzacţiilor comerciale;
d) protecţia consumatorilor.
08. Un lucrător salariat sau independent poate invoca reglementările legale europene consacrate liberei circulaţii a persoanelor în propria ţară?
Răspuns: În cazul în care persoana în cauză s-a prevalat anterior de reglementările legale comunitare ea va putea apoi să le invoce în propria ţară (ex: o persoană care a desfăşurat un timp o activitate profesională (salarizată sau independentă) în alt stat membru, revenind apoi în propria ţară va putea invoca dispoziţiile legale comunitare prin care se
solicită recunoaşterea experienţei profesionale dobândită în starăinătate). Această soluţie se justifică prin ideea de a nu-i defavoriza pe naţionali în raport cu cetăţenii altor state membre în propria ţară. Rezultă că în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria ţară, acea persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine reglementările legale comunitare consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba de o siuaţie juridică internă iar reglementările legale comunitare nu vizează astfel de situaţii.
09. Este obligatoriu ca lucrătorul salariat care beneficiază de prevederile TFUE să îşi desfăşoare activitatea pe teritoriul Uniunii Europene?
Răspuns: Aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul 1612/68 este condiţionată de desfăşurarea efectivă a unei activităţi salariate. Prin urmare, nu este suficient ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul ţării de primire.
10. Libera prestare a serviciilor exclude, în toate situaţiile, organizarea unei infrastructuri în ţara de primire?
Răspuns: Libera prestare a serviciilor nu presupune, în mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale consacrată la art. 56 din TFUE. De aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului.
11. Discriminările întemeiate pe criteriul reşedinţei, nu al cetăţeniei, sunt compatibile cu reglementările legale europene consacrate dreptului de stabilire şi liberei prestări a serviciilor?
Răspuns: Nu.
12. Invocarea dreptului de stabilire cu titlu secundar sau invocarea dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor presupune, în cazul persoanelor juridice, ca activitatea acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru?
Răspuns: Da. În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Uniune.
13. Persoanele juridice se pot stabili în alt stat membru cu titlu principal?
Răspuns : Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii.
Sediul social este sediul menţionat în actul constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul social. Locul principal de desfăşurare a activităţii este locul unde se găseşte centrul activităţii industriale sau comerciale a societăţii.
Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor fiind recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 49, 54 şi 62 din TFUE, rezultă că o persoană juridică se poate stabili în orice alt stat al Uniunii cu titlu principal.
14. Art. 45 alin. 4 din TFUE justifică aplicarea unui regim juridic distinct pentru funcţionari în general?
Răspuns: Nu. Dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi nu se aplică încadrării în administraţia publică.
15. Noţiunile de ordine publică şi de siguranţă publică la care se referă TFUE în contextul reglementării liberei circulaţii a persoanelor, precum şi Directiva nr. 2004/38, sunt sau nu echivalente?
Răspuns: S-ar putea afirma că ordinea publică priveşte fundamentele societăţii, libertatea şi securitatea persoanelor, iar siguranţa publică se referă la fundamentele statului şi la
securitatea acestuia. Totuşi, trasarea unei linii de demarcaţie între cele două concepte este dificilă întrucât în numeroase situaţii dacă se aduce atingere ordinii publice se va aduce atingere implicit şi siguranţei publice, şi invers.
16. Care sunt clauzele de salvgardare care pot să fie invocate în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, potrivit Anexei VII din cadrul Tratatului de aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană?
Răspuns:
a) La sfârşitul perioadei de cinci ani menţionată la alineatul (2) din Anexa VII, un stat membru care menţine măsuri de drept intern sau măsuri care rezultă din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piaţa forţei de muncă din respectivul stat membru se produc sau există riscul să se producă perturbări grave, precum şi după ce notifică Comisia, să aplice aceste măsuri până la sfârşitul unei perioade de şapte ani de la data aderării. În lipsa unei astfel de notificări, se aplică articolele 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68.
b) În cazul în care într-un stat membru menţionat la primul paragraf se produc sau se prevede producerea unor perturbări pe piaţa forţei de muncă care ar putea ameninţa grav nivelul de trai sau nivelul de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii, respectivul stat membru informează Comisia si celelalte state membre cu privire la aceasta şi furnizează acestora toate detaliile pertinente. Pe baza acestor informaţii, statul membru poate solicita Comisiei să declare suspendarea, totală sau parţială, a aplicării articolelor 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, în vederea normalizării situaţiei în regiunea sau în cadrul profesiei respective. Comisia decide cu privire la domeniul de aplicare şi durata suspendării în termen de cel mult două săptămâni de la primirea acestei solicitări şi notifică decizia sa Consiliului. În termen de două săptămâni de la adoptarea deciziei Comisiei, orice stat membru poate solicita Consiliului anularea sau modificarea deciziei. În termen de două săptămâni, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată în privinţa acestei solicitări.
17. Care este distincţia între libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor? Aceasta prezintă importanţă în cadrul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre?
Răspuns: Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.
Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă, deoarece în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale europene consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.
18. Limitarea transferurilor de devize aferente serviciilor la un anumit cuantum de fiecare tranzacţie sau pe perioadă de timp este permisă între statele membre?
Răspuns: Nu. Orice restricţie asuupra plăţilor a fost prohibită încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).
Răspuns: Da, între cele două sintagme există o relaţie de sinonimie. Curtea de Justiţie formulat principul „efectului direct” în cauza van Gend en Loos vs. Administraţia fiscală olandeză, afirmând că dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene erau invocabile de către particulari în faţa instanţelor naţionale. Concomitent, articolul 249 din Tratatul Comunităţii Europene recunoaşte efectul direct în cazul regulamentul comunitar, care este "direct aplicabil în oricare stat membru”.
02. Care este principala caracteristică a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale?
Răspuns: Taxele fiscale care au efect echivalent taxelor vamale sunt instituite privitor la mărfurile importante, în absenţa existenţei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităţilor publice.
03. Care sunt caracteristicile taxelor interne?
Răspuns: Potrivit art. 110 din TFUE (ex-art. 90 din Tratatul CE), nici un stat membru nu aplicǎ, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplicǎ produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.
04. Semnificaţia jurisprudenţei Dassonville
Răspuns: Procurorul Regelui vs. Benoît şi Gustave Dassonville a fost o speţă la Curtea de Justiţie în care s-a susţinut existenţa unei "măsuri distincte cu efect echivalent" împotriva unui import de whisky din Franţa.
În Belgia exista o lege care împiedica vânzarea unor produse precum whishy-ul scoţian în absenţa unui certificat de autenticitate. Comerciantul cumpărase marfa din Franţa, unde o asemenea măsură legislativă nu exista, obţinând ulterior propriul său certificat de autenticitate. Comerciantul a fost acuzat că a falsificat certificatul, fiind reţinut de curtea belgiană pentru încălcarea legii. Comerciantul a susţinut că aceasta reprezintă o restricţie comercială cantitativă, încălcându-se articolul 28 al Tratatului de la Roma. Curtea belgiană a înaintat cazul la Curtea Europeană de Justiţie, în temeiul articolul 267 al TFUE (la momentul acela articolul 234).
Curtea a statuat că legislaţia belgiană care solicită un certificat de autenticitate reprezintă o măsură cu efect echivalent al restricţionării comerţului, încălcând articolul 28 al Tratatului. Semnificaţia restricţionării era aceea că este perfect posibil pentru un comerciant francez de whisky să-şi vândă marfa, în vreme ce la mică distanţă în Belgia, un comerciant vânzând acelaşi whisky este supus restricţiilor care creează o limitare a abilităţii lor de a concura cu colegul francez.
Curtea s-a pronunţat: “Orice normă legislativă instituită de statele membre, de natură să stânjenească, în mod direct sau indirect, în fapt sau potenţial, comerţul intra-comunitar, trebuie să fie considerată ca o măsură având un efect echivalent unei restricţii cantitative."
05. Semnificaţia jurisprudenţei Cassis de Dijon
Răspuns: Pricipiul “Cassis de Dijon” este numele dat principiului recunoaşterii mutuale de către statele membre ale UE, a reglementărilor lor respective, în absenţa armonizării comunitare. Acest principiu decurge din fostul articol 28 al Tratatului Comunităţii Europene (astăzi articolul 34 al TFUE), care interzice măsuri protecţioniste tehnice, şi este numit astfel după cauza Cassis de Dijon (cauza 120/78 din 20 februarie 1979 a Curţii de Justiţie).
Germania interzisese unui exportator francez importul lichiorului de coacăze negre, pe motiv că nivelul său de alcool era inferior nivelului minim prescris de dreptul german. Curtea a susţinut că, întrucât acest lichior era produs şi vândut în mod legal în Franţa, legislaţia germană aducea o restricţie liberei circulaţii a mărfurilor, restricţie care nu era în cazul acesta justificată de interesul general. Într-adevăr, conţinutul de alcool inferior celui prevăzut prin legislaţia naţională nu poate dăuna interesului general.
06. Semnificaţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard
Răspuns: Cauzele Keck şi Mithouard fac referire la doi cetăţeni, manageri de supermarketuri în Mundolsheim şi Geispolsheim, care au fost învinuiţi în Franţa pentru că au vând mărfuri sub preţul cu care le cumpăraseră. Vânzarea în pierdere era interzisă de legea franceză, dar pe de altă parte legea cu pricina nu interzicea vânzarea cu pierdere de către fabricanţi. Keck şi Mithouard au susţinut că legea franceză era contrară legii europene privitoare la mişcarea liberă a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, precum şi principiilor competiţiei libere în cadrul Comunităţii.
Cauza a fost înaintată Curţii de Justiţie în iunie 1991 de către Tribunalul din Strasbourg, în vederea verificării nivelului de compatibilitate dintre prevederea legislativă franceză şi dreptul comunitar. S-au formulat dubii în privinţa dezavantajării întreprinderilor supuse legii franceze în raport cu concurenţii operând în statele membre în care revânzarea în pierdere este tolerată.
Curtea a considerat că :
a) dispoziţiile tratatului legate de libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor în Comunitate nu au pertinenţă în legătură cu o interdicţie a revânzării în pagubă, care are incidenţă asupra comercializării mărfurilor;
b) din moment ce legislaţia naţională în cauză se aplică oricărei activităţi comerciale de pe teritoriul naţional, oricare ar fi naţionalitatea persoanelor care o exercită, nu este vorba despre o discriminare în sensul articolului 7 din tratat;
c) o prevedere a legislaţiei naţionale care interzice la modul general vânzarea în pierdere nu are ca obiect restricţionarea schimburilor de mărfuri între statele membre.
În cele din urmă, Curtea a decis că articolul 30 al tratatului CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice la modul general revânzarea în pagubă.
07. Paralelă între excepţiile legale şi excepţiile jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
Răspuns: Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt cele arătate la art. 36 din TFUE. Pe lângă acestea, Curtea de Justiţie a reţinut o serie de exigenţe imperative de interes general, care pot explica adoptarea unor restricţii cantitative ori măsuri cu efect echivalent (excepţii jurisdicţionale).
Potrivit art. 36 din TFUE, se pot constitui restricţii excepţionale pornind de la motive de:
a) morală publice ;
b) ordine publică ;
c) siguranţă publică ;
d) protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor sau a animalelor ;
e) conservare a plantelor;
f) protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,
Potrivit jurisprudenţei, obstacolele la libera circulaţie intracomunitară, care rezultă din deosebirile existente între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor luate în considerare, trebuiau să fie acceptate, în măsura în care ele puteau fi apreciate ca fiind necesare, în scopul satisfacerii exigenţelor imperative care ţin în special de
a) eficacitatea controalelor fiscale;
b) protecţia sănătăţii publice;
c) corectitudinea tranzacţiilor comerciale;
d) protecţia consumatorilor.
08. Un lucrător salariat sau independent poate invoca reglementările legale europene consacrate liberei circulaţii a persoanelor în propria ţară?
Răspuns: În cazul în care persoana în cauză s-a prevalat anterior de reglementările legale comunitare ea va putea apoi să le invoce în propria ţară (ex: o persoană care a desfăşurat un timp o activitate profesională (salarizată sau independentă) în alt stat membru, revenind apoi în propria ţară va putea invoca dispoziţiile legale comunitare prin care se
solicită recunoaşterea experienţei profesionale dobândită în starăinătate). Această soluţie se justifică prin ideea de a nu-i defavoriza pe naţionali în raport cu cetăţenii altor state membre în propria ţară. Rezultă că în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria ţară, acea persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine reglementările legale comunitare consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba de o siuaţie juridică internă iar reglementările legale comunitare nu vizează astfel de situaţii.
09. Este obligatoriu ca lucrătorul salariat care beneficiază de prevederile TFUE să îşi desfăşoare activitatea pe teritoriul Uniunii Europene?
Răspuns: Aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul 1612/68 este condiţionată de desfăşurarea efectivă a unei activităţi salariate. Prin urmare, nu este suficient ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul ţării de primire.
10. Libera prestare a serviciilor exclude, în toate situaţiile, organizarea unei infrastructuri în ţara de primire?
Răspuns: Libera prestare a serviciilor nu presupune, în mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale consacrată la art. 56 din TFUE. De aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului.
11. Discriminările întemeiate pe criteriul reşedinţei, nu al cetăţeniei, sunt compatibile cu reglementările legale europene consacrate dreptului de stabilire şi liberei prestări a serviciilor?
Răspuns: Nu.
12. Invocarea dreptului de stabilire cu titlu secundar sau invocarea dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor presupune, în cazul persoanelor juridice, ca activitatea acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru?
Răspuns: Da. În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Uniune.
13. Persoanele juridice se pot stabili în alt stat membru cu titlu principal?
Răspuns : Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii.
Sediul social este sediul menţionat în actul constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul social. Locul principal de desfăşurare a activităţii este locul unde se găseşte centrul activităţii industriale sau comerciale a societăţii.
Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor fiind recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 49, 54 şi 62 din TFUE, rezultă că o persoană juridică se poate stabili în orice alt stat al Uniunii cu titlu principal.
14. Art. 45 alin. 4 din TFUE justifică aplicarea unui regim juridic distinct pentru funcţionari în general?
Răspuns: Nu. Dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi nu se aplică încadrării în administraţia publică.
15. Noţiunile de ordine publică şi de siguranţă publică la care se referă TFUE în contextul reglementării liberei circulaţii a persoanelor, precum şi Directiva nr. 2004/38, sunt sau nu echivalente?
Răspuns: S-ar putea afirma că ordinea publică priveşte fundamentele societăţii, libertatea şi securitatea persoanelor, iar siguranţa publică se referă la fundamentele statului şi la
securitatea acestuia. Totuşi, trasarea unei linii de demarcaţie între cele două concepte este dificilă întrucât în numeroase situaţii dacă se aduce atingere ordinii publice se va aduce atingere implicit şi siguranţei publice, şi invers.
16. Care sunt clauzele de salvgardare care pot să fie invocate în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, potrivit Anexei VII din cadrul Tratatului de aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană?
Răspuns:
a) La sfârşitul perioadei de cinci ani menţionată la alineatul (2) din Anexa VII, un stat membru care menţine măsuri de drept intern sau măsuri care rezultă din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piaţa forţei de muncă din respectivul stat membru se produc sau există riscul să se producă perturbări grave, precum şi după ce notifică Comisia, să aplice aceste măsuri până la sfârşitul unei perioade de şapte ani de la data aderării. În lipsa unei astfel de notificări, se aplică articolele 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68.
b) În cazul în care într-un stat membru menţionat la primul paragraf se produc sau se prevede producerea unor perturbări pe piaţa forţei de muncă care ar putea ameninţa grav nivelul de trai sau nivelul de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii, respectivul stat membru informează Comisia si celelalte state membre cu privire la aceasta şi furnizează acestora toate detaliile pertinente. Pe baza acestor informaţii, statul membru poate solicita Comisiei să declare suspendarea, totală sau parţială, a aplicării articolelor 1 - 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, în vederea normalizării situaţiei în regiunea sau în cadrul profesiei respective. Comisia decide cu privire la domeniul de aplicare şi durata suspendării în termen de cel mult două săptămâni de la primirea acestei solicitări şi notifică decizia sa Consiliului. În termen de două săptămâni de la adoptarea deciziei Comisiei, orice stat membru poate solicita Consiliului anularea sau modificarea deciziei. În termen de două săptămâni, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată în privinţa acestei solicitări.
17. Care este distincţia între libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor? Aceasta prezintă importanţă în cadrul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre?
Răspuns: Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.
Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă, deoarece în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale europene consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.
18. Limitarea transferurilor de devize aferente serviciilor la un anumit cuantum de fiecare tranzacţie sau pe perioadă de timp este permisă între statele membre?
Răspuns: Nu. Orice restricţie asuupra plăţilor a fost prohibită încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).
Trimiteți un comentariu