Întrebări drept administrativ (VI)

1) Cum se înfiinţează, organizează şi funcţionează ministerele?

Conform art. 117 alin. (1) din Constituţie, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului, după cum stipulează art. 116 alin. (1) din Constituţie.

Conform art. 36 din Legea nr. 90/2001, ministerele şi miniştrii se aprobă de Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură.

Conform art. 46 din Legea nr. 90/2001, conducerea ministerelor se exercită de miniştri, fiind consacrat principiul conducerii unipersonale.

În lege se proclamă regula potrivit căreia rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Pe lângă ministru funcţionează colegiul ministerului, ca organ consultativ. În fiecare minister se organizează cabinetul ministrului. În funcţie de natura atribuţiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.

În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari de stat.

2) Care sunt trăsăturile autorităţilor administrative centrale autonome?

a) Aceste autorităţi fac parte din administraţia publică centrală de specialitate.

b) Autorităţile administrative centrale autonome sunt indepedente.

c) Cele mai multe dintre aceste autorităţi au un caracter colegial.

d) Majoritatea autorităţilor administrative centrale autonome dispun de putere de decizie.

e) Membrii autorităţilor administrative centrale autonome sau, uneori, directorii lor sunt numiţi fie direct prin decizia uneia sau a celor două Camere ale Parlamentului, fie la propunerea unei comisii permanente a Camerei Deputaţilor sau Senatului, fie prin alte metode.

f) Autorităţile administrative centrale autonome depind într-o formă sau alta de Parlament.

3) Ce rol are secretarul general al ministerului? etc.

Rolul secretarului general al ministerului este acela de a asigura stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului.

Întrebări drept administrativ (V)

1) Care este modul de constituire şi componenţa Guvernului?

Procedura de constituire şi de învestire a Guvernului este reglementată în textele Constituţiei. Mai întâi, Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 103 alin. (1) din Constituţie].

Persoana desemnată drept candidat la funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2) din Constituţie].

Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedinţele României numeşte Guvernul. Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă şi devotament stabilit în art. 82 din Constituţie. Data depunerii jurământului reprezintă data de la care Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul.

Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie. Lor li se adaugă viceprim-ministrul, care face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi are în coordonare autorităţile şi instituţiile publice stipulate în art. 3 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, modificată; precum şi miniştrii de stat, care coordonează realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.


2) Care sunt incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului?

Potrivit art. 105 alin. (1) din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.


3) Care sunt atribuţiile Guvernului potrivit Constituţiei revizuite şi Legii nr. 90/2001? Etc.

Atribuţiile Guvernului, potrivit Constituţiei revizuite şi Legii nr. 90/2001, sunt:

a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;

b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;

c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative;

d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;

e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supun spre adoptare Parlamentului;

g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate;

h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi înregistrează forţele armate;

k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în structurile europene şi internaţionale;

l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;

m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale din subordinea sa;

n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;

o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;

r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.

Întrebări drept administrativ (IV)

1) Care sunt atribuţiile Preşedintelui României în raporturile sale cu Parlamentul?

Atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul sunt: adresarea de mesaje, convocarea în sesiuni, dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legilor.

Conform art. 88 din Constituţie, Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.

Convocarea Parlamentului în sesiuni este reglementată în art. 63 alin. (3) şi art. 66 alin. (2) din Constituţie.

O altă atribuţie este prevăzută în art. 89 din Constituţie şi se referă la dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte.

Preşedintele României are atribuţia de promulgare a legii, conform art. 77 din Constituţie.


2) Care sunt atribuţiile Preşedintelui României ca şef al executivului?

În raport cu Guvernul:

a) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85 alin. (1)).

b) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului (art. 85 alin. (1)).

c) O altă atribuţie a Preşedintelui României se referă la consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din Constituţie).

d) La şedinţele Guvernului, la care se dezbat probleme de ineres naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii, poate lua parte Preşedintele României (art. 87 alin. (1) din Constituţie).

Preşedinţele României îndeplineşte atribuţiile ce-i revin în calitate de comandant al forţelor armate şi în funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Atribuţii ale Preşedintelui României în situaţii excepţionale:

a) Conform art. 92 alin. (2) din Constituţie, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, poate declara mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate.

b) Potrivit art. 92 alin. (3), în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului printr-un mesaj.

c) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art. 93 alin. (1) din Constituţie).


3) Care sunt atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe ? etc.

În domeniul politicii externe, atribuţiile Preşedintelui României privesc încheierea de tratate internaţionale şi asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state.

a) În art. 91 alin. (1) din Constituţie se prevede că Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.

b) La propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României. Totodată, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91 alin. (2) din Constituţie).

c) O altă atribuţie priveşte reprezentanţii diplomatici ai altor state, care sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României (art. 91 alin. (3) din Constituţie).

Întrebări drept administrativ (III)

1) Precizaţi trăsăturile ramurii dreptului administrativ.

Principiul legalităţii reprezintă una dintre cele mai importante trăsături ale dreptului administrativ. În ciuda respectării acestui principiu, autorităţile administraţiei publice au o anumită libertate de apreciere, numită putere discreţionară, noţiune care se află în opoziţie faţă de cea numită competentă legată.

O altă trăsătură a ramurii dreptului administrativ o constituie competenţa autorităţilor administraţiei publice.

Trebuie reţinut şi faptul că, de regulă, actele normative ale autorităţilor administraţiei publice nu pot contraveni, modifica sau scoate din vigoare o lege, deoarece au o forţă juridică inferioară acesteia, în virtutea primatului legii în ierarhia actelor juridice normative.

În principiu, problemele care apar în activitatea administrativă nu se pun în aceiaşi termeni ca şi problemele născute din raporturile particularilor între ei. Comparativ, se poate spune că dreptul administrativ are o mare mobilitate, adesea modificându-se şi abrogându-se unele acte administrative normative ori emiţându-se altele noi, pe când în dreptul privat legislaţia se bucură de stabilitate.

Mai trebuie ştiut şi faptul că, în dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular.


2) Ce se înţelege prin competenţa administrativă?

Competenţa administrativă determină totalitatea atribuţiilor autorităţilor administraţiei publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane şi limitele exercitării lor. Competenţa trebuie să fie stabilită prin norme juridice conform principiilor constituţionale, ea trebuie să fie concret determinată şi să fie exercitată potrivit dispoziţiilor legale prin care a fost stabilită.


3) Explicaţi fiecare formă sub care se prezintă competenţa.

Principalele forme ale competenţei administrative sunt:

a) Competenţa materială se referă la specificul şi întinderea atribuţiilor unei autorităţi administrative.

b) Competenţa teritorială semnifică limitele spaţiale ale exercitării atribuţiilor prevăzute de lege de către autorităţile administraţiei publice.

c) Competenţa personală are două semnificaţii: prima priveşte sfera atribuţiilor unei persoane ce ocupă o anumită funcţie şi cea de-a doua se referă la stabilirea competenţei unei autorităţi în funcţie de calitatea specială a unei persoane.

d) Competenţa temporală desemnează limitele în timp în care o autoritate administrativă îşi desfăşoară activitatea.

Întrebări drept administrativ (II)

1) Care sunt elementele raportului juridic administrativ şi izvoarele acestuia?

Elementele raportului juridic administrativ sunt: subiectele, conţinutul, obiectele.

Subiectele raportului juridic administrativ sunt: subiectul titular de drepturi (activ) şi subiectul titular de obligaţii (pasiv). Cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic administrativ trebuie să fie învestit cu putere publică.

Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestui raport.

Obiectul raportului juridic administrativ îl constituie acţiunea sau conduita părţilor implicate în acesta.


2) Care sunt izvoarele formale ale dreptului administrativ român?

Prin izvoare ale dreptului administrativ se înţeleg formele juridice pe care le îmbracă normele de drept administrativ.

Izvoarele formale ale dreptului administrativ sunt: Constituţia, legile organice, legile ordinare, decretele prezidenţiale, actele administrative emanând de la Guvern şi administraţia publică centrală de specialitate, actele administrative emise de prefect şi de serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, actele autorităţilor administraţiei publice locale, tratatele internaţionale.

Izvoarele informale ale dreptului administrativ sunt: doctrina şi jurisprudenţa.


3) Prin ce se deosebeşte ştiinţa administraţiei de ştiinţa dreptului administrativ?

Ştiinţa administraţiei este o ştiinţă socială de sinteză, în vreme ce ştiinţa dreptului administrativ este o ramură a ştiinţei juridice. Aşadar, obiectul ştiinţei administrative este mult mai larg decât cel al dreptului administrativ. Pe de altă parte, ştiinţa administraţiei studiază fenomenul administrativ din multiple puncte de vedere (politic, psihologic, sociologic, juridic), în vreme ce dreptul administrativ se limitează la punctul de vedere juridic.

Intrebări drept administrativ (I)

1. Care este înţelesul noţiunii de administraţie publică ?

Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens, unul de organizare şi celălalt de activitate. Ca organizare, prin administraţia publică se înţelege ansamblul mecanismelor care pe baza şi în executarea legii realizează o activitate cu un anumit specific bine conturat. Ca activitate, prin administraţia publică se înţelege activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legilor, în principal de către părţile care compun acest mecanism.


2. Ce înţelegeţi prin concesionarea unui serviciu public?

Prin concesionarea unui serviciu public se înţelege actul de gestionare prin intermediul delegării sau gestionării private controlate public, situaţie în care o colectivitate publică încredinţează unei întreprinderi private sarcina de a asigura, în contul său, prestarea unui serviciu public, încheind un contract de concesiune pe o perioadă determinată.


3. Care sunt procedurile de atribuire a concesionării unui serviciu public şi ce ştiţi despre fiecare dintre ele ?

Conform O.U.G. nr. 34/2006, concesionarea unui serviciu public, se poate
desfăşura prin următoarele proceduri: licitaţie publică deschisă; licitaţie restrânsă; dialog competitiv; negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

Licitaţia publică deschisă este procedura la care orice operator economic interesat are dreptul de a depune oferta.

Licitaţia restrânsă este procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune oferta.

Dialogul competitiv este procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura, şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza soluţiei/soluţiilor, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală.

Negocierea, respectiv procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre aceştia. Negocierea poate fi:
- negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.


4. Prin ce se deosebesc regiile autonome de instituţiile publice?

Diferenţele dintre regiile autonome şi instituţiile publice sunt:

a) Sfera serviciilor publice prestate de instituţiile publice de interes local este mult mai cuprinzătoare decât cea a regiilor autonome de interes local sau judeţean. Astfel, dacă regiile autonome sunt organizate pe domeniile: alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; producerea, transportul şi distribuţia energiei termice; transportul local în comun de călători; administrarea şi întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor şi drumurilor comunale şi a spaţiilor verzi; construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes judeţean – instituţiile publice sunt axate pe: învăţământ (grădiniţe, şcoli generale, gimnazii, licee, şcoli profesionale, şcoli post-liceale, colegii, universităţi), cultură (cinematografe, biblioteci, teatre, operă, filarmonică), sanitar (dispensare, policlinici, spitale) etc.

b) Regiile autonome emit acte administrative, care pot fi atacate în contencios administrativ, în vreme ce instituţiile publice desfăşoară mai mult o activitate practică.

Subiecte Drept constituţional II

1. Actele Preşedintelui României

2. Fac parte procurorii din puterea judecătorească sau din puterea executivă. Motivaţi

3. Suspendarea Preşedintelui României

(anul I, sem. II - 13 iunie 2009)

Subiecte Logică juridică

1. Tipuri de definiţie

2. Antinomia

3. Demonstraţia şi argumentarea

(anul I, sem. II, 12 iunie 2009)

Întrebări logică juridică (V)

1. Ce este un construct juridic?

Răspuns: Construcţia juridică este un procedeu logic complex care are drept scop să ofere o configurare logică, sintetică şi consistentă soluţiilor legale. Construcţia este un procedeu de sinteză care operează cu ajutorul altor procedee tehnice. Construcţiile juridice sunt rezultatul unor operaţii logice fundamentate pe examinarea unui mare numar de norme juridice (norme particulare şi generale) care par să graviteze în jurul unor idei comune şi din această cauză pot să fie sistematizate în jurul acesteia. Construcţiile ne apar ca nişte idei generale în drept, capabile să explice logica lor interioară. Astfel de constructe juridice sunt cele de drept subiectiv, patrimoniu, stat, etc. Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu care au legătură, construcţiile juridice se transformă adeseori în instituţii juridice.

Funcţia construcţiilor este de a induce un element de coerenţă logică în complexul de reglementări juridice. De pildă, în cazul instituţiei transmisiunii succesorale, construcţia juridică ce leagă între ele diferitele elemente ale acestei instituţii o constituie ideea potrivit căreia eredele chemat la succesiune continuă persoana defunctului.

Construcţia uzează de procedeul artificial al ficţiunii spre a oferi un principiu explicativ pentru variate reguli ce se pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la realizarea finalităţilor urmărite de legiuitor.

Printre cele mai des folosite procede de realizare a constructelor juridice sunt prezumţiile şi ficţiunile.

2. Ce este prezumţia?

Răspuns: Esenţa prezumţiilor constă în transformarea unei probabilităţi într-o certitudine. În acest sens s-ar putea vorbi nu de o deformare a realităţii ci de un artificiu. Acest artificiu are de obicei un rol economic şi de stabilitate juridică.

Prezumţia ca procedeu de tehnică legislativă exprimă o presupunere asupra exactităţii, în toate cazurile, a unui fapt probabil. În mod normal această exactitate ar trebui dovedită în fiecare caz în parte. Prezumţia de drept suprimă însă necesitatea acestei dovezi speciale, fie în mod definitiv – prezumţia absolută, juris et de jure, fie în mod provizoriu şi cu anumite condiţii – prezumţia relativă, juris tantum. Prin urmare, probei distincte a faptului a cărui existenţă este în discuţie dreptul îi substituie norma unei probabilităţi generale, a priori, valabile pentru toate cazurile.

3. Ce este ficţiunea?

Răspuns: Esenţa procedeului ficţiunii constă într-o artificială asimilare a unor lucruri care în realiate sunt diferite (uneori chiar contrare). Ficţiunea afirmă uneori drept reale lucruri ce nu există, neagă alteori lucruri ce există, asimilează lucruri sau situaţii considerându-le prezente înainte de a avea în realitate existenţă sau consideră că în realitate unele lucruri au apărut mai târziu decât au apărut în realitate. Din acest motiv acest procedeu este folosit doar în mod excepţional în scopul asigurării unor decizii juridice echitabile.

4. Care este diferenţa între prezumţie şi ficţiune?

Răspuns: De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează prezumţia este stabilită pe baze ştiinţifice sau pe evidenţe factuale. De aici rezultă deosebirea dintre procedeul prezumţiei şi cel al ficţiunii. În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii pe când în cazul ficţiunilor avem de-a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor reale în scopul atingerii unor scopuri de politică legislativă. Deci în cazul în care avem de-a face cu o abatere deliberată de la realitate procedeul folosit este ficţiunea.

Întrebări logică juridică (IV)

1. Ce este lacuna juridică?

Răspuns: Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.

Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului. O serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării unei situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un comportament oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă se consideră că atunci când o lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o situaţie juridică legiuitorul intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind doar de la faptul concret şi de la principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai potrivită în speţă.

Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judecătorul este legat de principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o interpretare strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din norma juridică fără a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici lacuna nu poate fi rezolvată de judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda. În dreptul internaţional public, atunci când judecătorul ajunge la concluzia că un drept sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de ordinea juridică el se poate abţine de la soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet. În acest domeniu, de multe ori deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de gen prin elaborarea unei legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se dovedeşte că reperele geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau sunt eronate judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un nou tratat.

Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii Codului civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat: “Când legea este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-i aprofundăm poziţiile. Iar dacă lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este întoarcerea la legea naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”. Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă, incompletă, şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu epuizează nici prezentul”.

2. Ce este antinomia?

Răspuns: Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi între directivele relative la acelaşi obiect.

3. Care sunt diferenţele între lacună şi antinomie?

Răspuns: Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creând astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să formuleze o motivare validă a opţiunii sale.

4. Care sunt regulile de interpretare a convenţiilor?

Răspuns: Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate expresiile verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât. Necesitatea de apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci când formularea dată de părţi nu este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune. Interpretarea convenţiei este deci o operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi complete.

Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O reglementare similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi.

În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul, în întregul lui, are o structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul unei clauze să fie găsit printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul convenţiei în întregul ei.

O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în art. 981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese. Adică se recomandă să se facă prin interpretare o complinire a textului convenţiei. Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura contractului.

De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate menţiona şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a vorbit despre un caz anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta că s-a restrâns întinderea pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute expres.

Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege pe cel care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul. În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o prezumţie tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.

5. Ce este analogia juridică?

Răspuns: Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt asemănătoare să poată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza similitudinii situaţiilor, a unei aşa-zise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.

Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se aseamănă dintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru. Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special care nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soluţionare este reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.

6. Ce presupun interpretările ab absurdum, a contrario sensu şi a fortiori ratione?

Răspuns: Regula de interpretare ad absurdum constituie ceea ce în logică se numeşte demonstraţia indirectă apagogică, constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele de reducere la absurd.

Procedeul ab absurdum implică două operaţii:
•Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;
•Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.

Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.

Argumentul a contrario sensu este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur) în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.

Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.

În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces:

•Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc;

•Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.

Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul nu poate avansa un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a principiului noncontradicţiei.

Argumentul a fortiore ratione extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce că are rezolvare legală în spiritul legii.

De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii.

Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea a două situaţii de tării diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai tare.

Întrebări logică juridică (III)

1. Care sunt principiile generale ale logicii?

Răspuns: Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. Acestea au fost formulate astfel:

Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Principiul identităţii cere ca o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflecte acelaşi obiect.

Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest principiu prevede că două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă a afirmat, nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.

Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O propoziţie poate fi deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.

Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice adevăr este condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără o raţiune justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.

2. Ce este noţiunea şi care este structura sa?

Răspuns: Noţiunea juridică (termenul, conceptul) este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă, a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau particulare.

Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:
a) sfera (extensiunea);
b) conţinutul.

Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.

Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi). Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar totodată şi note specifice care o diferenţiază de aceasta.

Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte conţinutul se va micşora.

3. Ce tipuri de definiţii cunoaşteţi?

Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:

a) prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De pildă “Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”.

b) prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei” (vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.).

c) prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din expresiile : “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă: “fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.

d) prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă acelaşi înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi este practicată deseori, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât se poate ajunge la eroarea logică cunoscută sub numele de “cerc în definiţie” sau definiţie circulară.

e) prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru viitor, sau într-un context specific (într-un text de lege sau într-o lucrare de jurusprudenţă): “prin x vom înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin acordarea de noi semnificaţii unui cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul cuvânt apare printr-o convenţie terminologică.

f) prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin următoarele operaţii:
- introducerea termenului de definit într-un gen care este genul său, ţinând seama de asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor sau diferenţelor.

4. Ce reguli trebuie să respecte o definiţie corectă?

Răspuns: Definiţia este guvernată de următoarele reguli:

1. Regula adecvării

Definitorul şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă poate fi încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când ele se exclud total.

2. Regula ireflexivităţii

Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este tautologică. Deşi pare tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru că ea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.

3. Regula asimetriei

Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc vicios.

4. Regula clarităţii şi univocităţii

Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute altfel comitem eroarea logică cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte cuvinte explicăm un termen necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului.

5. Regula formei afirmative

Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu este. Aceasta înseamnă că definiţia nu trebuie să fie negativă.

5. Ce tipuri de judecăţi cunoaşteţi?

Răspuns: Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:

a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită valoare logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este un act juridic).

Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă predicatul despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin intermediul modusului – posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice (condiţionează relaţia subiect-predicat) sau disjunctive (au predicate alternative).

b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal). Cele mai importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele imperative şi cele interogative.

Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru subiect (“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile amenajate în acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri nemarcate”). Normele enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.

Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student silitor!”, “Vino aici!”).

Judecăţile interogative cer un răspuns din partea subiectului (“Cine a furat maşina?”, “Cum te cheamă?”).

c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi pot fi considerate adecvate sau false. O specia judecăţilor axiologice sunt judecăţile de gust.

6. Ce este inducţia?

Răspuns: Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în activitatea de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale la generalizarea lor pentru elaborarea unei legi universal valabile. Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii probabile. Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la particular.

7. Ce este silogismul?

Răspuns: Silogismul poate fi definit ca un raţionament în care din două judecăţi categorice care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor.

El prezintă următoarea structură:
•Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise. El nu apare în concluzie.
•Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două premise.

Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al silogismului.

Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al silogismului.

Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După cum am mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu va conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între cele două propoziţii logice.

Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea legăturii enunţate în concluzie între cei doi membri extremi se face prin intermediul termenului mediu.

8. Care sunt legile generale de validitate ale silogismului?

Răspuns: Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avându-se în vedere următoarele legi generale de validitate:

•Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre termenii silogismului este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două premise avem de-a face cu eroarea numită quaternum terminorum sau împătrirea termenilor.

•Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci când cuprinde întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în ambele premise el nu ar realiza legătura între extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o concluzie.

•Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în privinţa unuia sau altuia dintre termenii extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului respectiv majorului (eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un termen nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.

•Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două premise negative nu rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid cu ambele premise negative.

•Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din două premise particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism valid cu ambele premise particulare.

•Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă. Această regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt afirmative aflăm din ele că fiecare din termenii extremi are o parte comună cu termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile sau partea necomună.

•Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât negativă. În acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavând nici o informaţie despre o posibilă parte comună a extensiunii lor.

•Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste două din urmă reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.

Întrebări logică juridică (II)

1. Ce sunt maximele şi adagiile juridice?

Răspuns: Maximele (sau regulile) juridice sunt scurte definiţii ce prezintă principii ce se aplică diferitelor tipuri de cazuri. Regulile valabile în cazurile generale îşi pierd forţa în faţa excepţiilor.

Adagiile (care mai sunt numite aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule generale, potrivite prin concizia lor să se întipărească în memorie. Ele sunt adevărate oracole ale jurisprudenţei oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini. Maximele şi adagiile sunt folosite şi azi în aceeaşi formă deoarece au un rol mnemotehnic. Învăţarea maximei în latină face ca propoziţia respectivă să-şi păstreze o formă exactă înlăturându-se astfel riscurile alterării sensului originar prin folosirea unor sinonime în limba maternă sau a unor cuvinte polisemice.

2. Ce adagii juridice cunoaşteţi?

Răspuns: Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Această maximă arată că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care să o ateste. Probele folosite trebuie să fie legale. O afirmaţie neânsoţită de probele cerute în codurile de procedură civilă şi penală nu are nici o relevanţă juridică.

Mala grammatica non vitiat chartam – gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic. Conform acestui adagiu chiar dacă unii termeni sunt greşiţi din punct de vedere ortografic sau gramatical actul în sine e valid putâmd fi aplicat. Formalismul excesiv nu-şi are locul în majoritatea actelor juridice.

Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. În cazul în care există o eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne valid. De pildă s-a decis că înregistrările făcute în registrul de stare civilă şi căsătoriile încheiate de o persoană necompetentă care şi-a asumat în mod public calitatea de delegat de stare civilă sunt valide.

Accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul. Condiţia unui bun principal se extinde şi asupra accesoriilor sale. Atunci când este vândută o clădire sunt vândute şi cheile sale iar proprietarul nu poate de pildă să îşi însuşească instalaţiile sanitare sau geamurile motivând că a vândut doar clădirea în sine. Conform acestui principiu în dreptul comercial este de la sine înţeles faptul că comerciantul va livra odată cu un aparat electrocasnic şi cablurile de alimentare şi manualul de utilizare nefiind îndrituit să ceară un preţ suplimentar pentru acestea.

Nemo auditur propriam turpitudinem – nimeni nu poate invoca propria ticăloşie. Conform acestui adagiu nimeni nu poate profita de pe urma faptelor ilegale săvârşite, în nici o circumstanţă. De pildă mituitorul, chiar dacă a denunţat persoana mituită nu poate beneficia de rezultatul obţinut pe această cale.

Întrebări logică juridică (I)

1. De ce dreptul poate fi considerat drept un sistem logic?

Răspuns: Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă. Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul legalităţii răspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale).

Principiile au rol de axiome în cadrul sistemului dreptului – ele pot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.

Proprietăţile logice esenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi consistenţa înglobate în noţiunea de omgenitate a sistemului juridic. Un sistem juridic este omogen daca este în acelaşi timp complet şi consistent.

Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o soluţie oricărei probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui fapt.

Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele dintre normele sale ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi comportament în aceleaşi împrejurări.

Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.


2. Ce metode de interpretare a legii cunoaşteţi şi care este specificul fiecăreia?

Răspuns: Sunt cunoscute mai multe metode de interpretare a legii: intepretarea gramaticală, interpretarea istorică, interpretarea sistematică, interpretarea logică, interpretarea hermeneutică, interpretarea dogmatică şi interpretarea intuitivă. Le vom descrie pe fiecare, pe rând:

Interpretarea gramaticală

Metoda gramaticală este prima metodă de interpretare care trebuieşte aplicată. Prin interpretare gramaticală înţelegem analiza textului legii în sensul său morfologic şi sintactic. Analiza gramaticală atentă poate conduce la o interpretare diferită de cea iniţială. O ilustrare a sensurilor diferite pe care le pot avea texte aparent asemănătoare o avem atunci cand analizăm schimbarea care a fost făcută articolului 350 al C. pen. din 1878 care menţiona drept condiţie a şantajului “obţinerea unui folos pe cale injustă” (subl. n. A.M.). Codul penal din 1969 modifica acest articol transformând adjectivul injust într-un adverb în următoarea formulare “obţinerea unui folos pe cale injustă”. În cazul celei de-a doua formulari folosul obţinut prin şantaj putea fi just dar calea folosită era injustă (de pildă solicitarea returnării unui împrumut sub ameninţarea că în cazul contrar copii sau soţia datornicului vor fi rapiţi şi torturaţi, practică utilizată astăzi adesea de către aşa-zişii “recuperatori”).

Interpretarea istorică

Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind conturată sub influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face posibilă clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa.

Interpretarea istorică face apel la cunoşterea epocii în care a fost emisă legea şi a lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul comisiei legislative care a pregătit proiectul de lege)

Interpretarea sistematică

Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei juridice. Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creat un sistem având o concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său. Sensul unui termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului termenului în cadrul ramurii respective de drept.

Interpretarea logică

Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.

Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.

Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva (fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite argumente sunt argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione, argumentum ad absurdum, argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile.

În subsidiar, amintim o versiune a interpretării logice numite metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” provine de la grecescul “theticos”, care înseamnă “ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar care s-au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de a fi valabile oricând şi oricum.

Interpretarea hermeneutică

Prin hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de încifrare a mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.

Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în contextul său, în cadrul legal care i se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.

Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând, din situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de a aprecia oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului, simbolizat prin lege.

Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-i îngreunează activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei interpretări ideale a legii pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din redactarea ei, cele legate de interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se legiferează, cele legate de personalitatea şi temperamentul judecătorului şi cele legate de concepţia filosofică asupra existenţei în general şi asupra dreptului în special, pe care o are atât legiuitorul cât şi exegetul.

Uneori legea a fost elaborată într-un context ideatic desuet în momentul de faţă. Judecătorul trebuie să decidă dacă ea trebuie aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată de loc sau soluţia trebuie să fie adaptată noului context ideologic şi doctrinar. Înconjurată de atâtea dificultăţi, arta de a interpreta prezintă o importanţă capitală pentru un adevărat jurist întrucât bine condusă şi eficient realizată reprezintă un instrument de seamă pentru aplicarea legii şi distribuirea dreptăţii.

Interpretarea intuitivă

Intuiţia începe acolo unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind precedată de vreun raţionament. Atunci când se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul echităţii cu ideea de justiţie.

Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţioneze în compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.

Prin metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele juridice, soluţii juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.

Regulament de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor (index tematic pe articole)

Regulament de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 281/2004 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 110/2005

CAP. 1 - Autorizarea interpreţilor şi traducătorilor

ART. 1 – Autorizarea interpreţilor şi traducătorilor

ART. 2 – Cererea de autorizare ca interpret şi traducător

ART. 3 – Depunerea cererii de autorizare

ART. 4 – Autorizare prin ordin al ministrului justiţiei; pierderea, furtul sau distrugerea autorizaţiei

ART. 5 – Înscrierea la tribunalul de care aparţine traducătorul; rubricile registrului traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi de către Ministerul Justiţiei; cererea adresată ministrului justiţiei, respectiv preşedintelui tribunalului; actele care însoţesc cererea adresată ministrului justiţiei; schimbarea numelui, a domiciliului, a reşedinţei sau a numărului de telefon a traducătorului;

ART. 6 – Listele cu interpreţii şi traducătorii autorizaţi

ART. 7 – Evidenţa interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi


CAP. 2 - Efectuarea de traduceri pe bază de contract civil pentru prestări de servicii

ART. 8 – Angajarea traducătorilor; avizarea contractelor

ART. 9 – Selectarea interpreţilor şi a traducătorilor

ART. 10 – Selectarea traducătorilor pentru cooperare uzuală

ART. 11 – Întocmirea procesului-verbal după efectuarea prestaţiei

ART. 12 – Plata prestaţiei efectuate de traducător şi interpret

ART. 13 – Supralegalizarea semnăturilor traducătorilor de către Direcţia drept internaţional

ART. 14 – Plata cheltuielilor suplimentare

CAP. 3 - Efectuarea de traduceri la solicitarea instanţelor judecătoreşti, a parchetelor de pe lângă acestea şi a organelor de cercetare penală

ART. 15 – Utilizarea traducătorilor şi a interpreţilor de către instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi organele de cercetare penală

ART. 16 – Consemnarea efectuării prestaţiei

ART. 17 – Plata cheltuielilor suplimentare

ART. 18 - Utilizarea interpreţilor şi a traducătorilor de către notari publici, avocaţi sau executori judecătoreşti

ART. 19 – Aplicarea prevederilor Ordinului ministrului justiţiei nr. 233/C/1996

ART. 20 – Legalizarea semnăturii traducătorilor; onorariile cuvenite notarilor publici care folosesc traducători autorizaţi

ART. 21 – Relaţia cu ÎCCJ

Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea si plata interpretilor si traducatorilor (index tematic pe articole)

Legea pentru autorizarea si plata interpretilor si traducatorilor folositi de organele de urmarire penala, de instantele judecatoresti, de birourile notarilor publici, de avocati si de Ministerul Justitiei

Art. 1. – Relaţia traducătorilor autorizaţi cu: Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea, organele de cercetare penală, birourile notarilor publici, avocaţii

Art. 2. – Obligativitatea atestatului autorizaţiei de Ministerul Justiţiei

Art. 3. – Condiţiile pentru autorizare

Art. 4. – Depunerea cererii; termenul de acordare; forma şi conţinutul autorizaţiei

Art. 5. – Întocmirea şi comunicarea listelor cu interpreţii şi traducătorii autorizaţi

Art. 6. – Încetarea autorizării

Art. 7. - Plata

Art. 8. – Sporul de urgenţă pentru zilele de repaus şi activitatea nocturnă

Art. 9. Standardul de pagină; plata; regimul de urgenţă

Art. 10. Cheltuielile suplimentare pentru deplasarea în altă localitate decât cea de domiciliu

Art. 11. – Impozitarea tarifelor

Art. 12. – Indexarea periodică a tarifelor

Art. 13. – Regulamentul de aplicare a prezentei legi

Art. 14. – Prevedere până la obţinerea autorizării

Subiecte Drept comunitar

1. atributiile Bancii Centrale

2. exceptii de la faza prealabila a actiunii in incalcarea tratatelor, adica cand se poate introduce direct actiunea la CJE fara fi necesara parecurgerea fazei prealabile

3. diferentierea intre Consiliul Europei, Consiliul European, Cons UE, COREPER si Comitetul Economic si Social.

(anul I, sem. II, 8 iunie 2009)

Drept civil - test grila (III)

1) Dolul:
a. este aplicabil si actelor juridice unilaterale;
b. nu afecteazã valabilitatea contractului atunci când provine de la reprezentantul cocontractantului;
c. incident (secundar) atrage nulitatea relativã.

1. a
2. b
3. c

2) Dolul:
a. se sanctioneazã cu nulitatea absolutã a actului juridic;
b. nu afecteazã valabilitatea contractului atunci când împrejurarea ascunsã de una din pãrti era cunoscutã de cocontractant;
c. este aplicabil numai actelor juridice bilaterale.

1. a
2. b
3. c

3) Violenta constituie viciu de consimtãmânt dacã:
a. amenintarea nu este justã;
b. provine numai de la persoana cu care s-a contractat;
c. este indiferentã.

1. a
2. b
3. c

4) În materia violentei, ca viciu de consimtãmânt:
a. amenintarea trebuie sã previnã de la cocontractant;
b.temerea insuflatã celui amenintat trebuie sã fie considerabilã si actualã;
c. sanctiunea care intervine este nulitatea absolutã

1. a
2. b
3. c

5) Actiunea în resciziune:
a. se va admite chiar dacã, la încheierea actului juridic atacat, minorul a creat, prin mijloace viclene, aparenta cã este major;
b. se va respinge ca prescrisã în toate cazurile în care se intenteazã dupã expirarea unui termen de 18 luni de la data încheierii actului juridic;
c. se va respinge în cazul în care, prin intermediul ei, se atacã un act juridic aleatoriu.

1. a
2. b
3. c

6) Nu existã un element obiectiv în structura:
a. erorii;
b. dolului;
c. violentei.

1. a
2. b
3. c

7) Ca regulã, viciile de consimtãmânt:
a. atrag nulitatea absolutã;
b. atrag nulitatea relativã;
c. nu afecteazã valabilitatea actului juridic.

1. a
2. b
3. c

8) Constituie cerinte generale ale valabilitãtii obiectului actului juridic civil:
a. existenta autorizatiei administrative sau judiciare;
b. obiectul sã fie real;
c. obiectul sã fie determinat sau determinabil.

1. a
2. b
3. c

9) Obiectul actului juridic civil constã în:
a. clauzele stabilite de pãrti;
b. conduita pãrtilor;
c. drepturile si obligatiile pãrtilor.

1. a
2. b
3. c

10) Obiectul actului juridic civil:
a. constã în drepturile si obligatiile pãrtilor;
b. trebuie, printre altele, sã fie licit;
c. consta în scopul urmãrit la încheierea actului juridic.

1. a
2. b
3. c

11) Se pot transmite prin acte între vii:
a. patrimoniul unei persoane fizice;
b. obligatiile unei persoane fizice;
c. drepturile succesorale.

1. a+b
2. a+c
3. b+c

12) Obiectul actului juridic civil:
a. poate sã priveascã si un bun viitor;
b. constã în scopul urmãrit la încheierea actului juridic;
c. este o conditie de fond, esentialã de eficacitate si generalã a actului juridic.

1. a
2. b
3. c

13) Cauza (scopul) actului juridic civil trebuie sã fie:
a. determinatã sau cel putin determinabilã;
b. realã;
c. explicitã.

1. a
2. b
3. c

14) Cauza actului juridic civil este falsã:
a. dacã existã eroare asupra motivului determinant (scopului mediat);
b. dacã lipseste scopul imediat într-un act juridic nenumit;
c. în cazul lipsei discernãmântului.

1. a
2. b
3. c

15) Pentru a fi valabilã, cauza actului juridic civil trebuie sã fie printre altele:
a. licitã si moralã;
b. probatã;
c. posibilã.

1. a
2. b
3. c

16) Scopul imediat constã în:
a. prefigurarea sansei unui câstig sau riscul unei pierderi în actele juridice comutative;
b. prefigurarea remiterii lucrului si intentia de a procura gratuit un folos în cazul contractului de comodat;
c. prefigurarea contraprestatiei în cazul contractelor unilaterale.

1. a
2. b
3. c

17) Conversiunea actului juridic:
a. înseamnã înlocuirea vechii obligatii cu o nouã obligatie, între cele douã obligatii existând un element de diferentã;
b. este posibilã si în cazul nulitãtii absolute;
c. poate interveni indiferent de întinderea nulitãtii.

1. a
2. b
3. c

18) Sunt acte juridice civile solemne:
a. depozitul voluntar;
b. subrogatia în drepturile creditorului consimtitã de debitor;
c. ipoteca conventionalã.

1. a+b
2. a+c
3. b+c

19) Forma cerutã „ad validitatem”:
a. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativã a actului juridic;
b. constã, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
c. atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absolutã a actului juridic.

1. a
2. b
3. c

20) Forma cerutã ad validitatem:
a. constã, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
b. este incompatibilã cu manifestarea tacitã de vointã;
c. reprezintã o aplicatie a principiului consensualismului.

1. a
2. b
3. c

Soluţii:

1. a
2. b
3. a
4. b
5. a
6. a
7. b
8. c
9. b
10. b
11. a+b
12. a
13. b
14. a
15. a
16. c
17. a
18. b+c
19. c
20. b

Drept civil - test grila (II)

1) Constituie prezumtii legale absolute (jure et de jure):
a. prezumtia legalã de platã;
b. prezumtia timpului legal al conceptiei;
c. prezumtia puterii lucrului judecat.

1. a+b
2. b+c
3. a+c

2) Constituie prezumtii legale relative (juris tantum):
a. prezumtia puterii lucrului judecat;
b. prezumtia de paternitate;
c. prezumtia de comunitate a bunurilor dobândite de cãtre soti în timpul cãsãtoriei

1. a+b
2. b+c
3. a+c

3) Dupã scopul urmãrit la încheierea lor, actele juridice se clasificã în:
a. actele juridice cauzale si acte juridice abstracte;
b. acte juridice cu titlu oneros si acte juridice cu titlu gratuit;
c. patrimoniale si nepatrimoniale.

1. a
2. b
3. c

4) În cazul actelor juridice între vii translative, dreptul de proprietate asupra bunurilor determinate generic se transmite în momentul:
a. predãrii, afarã de cazul când pãrtile au prevãzut altfel;
b. realizãrii acordului de vointã;
c. semnãrii înscrisului ce constatã contractul.

1. a
2. b
3. c

5) Este vorba de un act juridic declarativ în cazul:
a. conventiei de partaj;
b. cesiunii de creantã;
c. conventiei de ipotecã.

1. a
2. b
3. c

6) Actul juridic de confirmare:
a. este o conventie prin care se ratificã un act juridic anulabil;
b. valideazã retroactiv actul juridic anulabil;
c. presupune refacerea actului juridic anulabil

1. a
2. b
3. c

7) Sunt acte juridice civile solemne:
a. revocarea expresã a unui legat;
b. acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
c. renuntarea expresã la succesiune.

1. a+b
2. b+c
3. a+b+c

8) Capacitatea de a încheia actul juridic civil este o conditie:
a. de fond;
b. de formã;
c. neesentialã si specialã.

1. a
2. b
3. c

9) Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:
a. parte a capacitãtii civile de folosintã;
b. parte a capacitãtii civile de exercitiu;
c. o cerintã a valabilitãtii consimtãmântului.

1. a
2. b
3. c

10) Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:
a. o stare de drept, spre deosebire de discernãmânt, care este o stare de fapt;
b. o parte a capacitãtii civile de exercitiu;
c. o conditie de fond, esentialã, de eficacitate si generalã a actului juridic civil.

1. a
2. b
3. c

11) Constituie cerinte ale valabilitãtii consimtãmântului:
a. sã provinã de la o persoanã cu capacitate de exercitiu;
b. sã fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
c. sã nu fie exteriorizat.

1. a
2. b
3. c

12) Tãcerea valoreazã consimtãmânt:
a. când legea prevede expres aceasta;
b. când prin vointa expresã a pãrtilor se atribuie tãcerii valoare de consimtãmânt;
c. când, potrivit obiceiului, tãcerii i se atribuie valoare de consimtãmânt.

1. a+b
2. a+c
3. a+b+c

13) Lipseste intentia de a produce efecte juridice:
a. când declaratia de vointã a fost fãcutã iocandi causa;
b. când declaratia de vointã s-a fãcut sub conditie simplã potestativã din partea celui ce se obligã;
c. când manifestarea de vointã s-a fãcut cu o rezervatio mentalis, chiar dacã nu a fost cunoscutã de contractant.

1. a
2. b
3. c

14) Constituie viciu de consimtãmânt:
a. eroarea indiferentã;
b. dolul secundar (incident);
c. violenta.

1. a
2. b
3. c

15) Falsa reprezentare a realitãtii la încheierea actului juridic atrage nulitatea relativã a acestuia în cazul în care priveste:
a. calitãtile substantiale ale obiectului acelui act juridic;
b. natura actului juridic;
c. identitatea fizicã a obiectului acelui act juridic.

1. a
2. b
3. c

16) Nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate apãra invocând nerecunoasterea legii) reprezintã:
a. un principiu de drept;
b. o maximã sau adagiu juridic;
c. o idee de bazã ce se aplicã fie numai într-o institutie, fie în douã sau mai multe institutii ale dreptului civil.

1. a+b
2. a+c
3. b+c

17) Atunci când falsa reprezentare priveste natura actului juridic care se încheie este vorba de:
a. error in negotium;
b. error in corpore;
c. error in substantiam.

1. a
2. b
3. c

18) Este vorba de un viciu de consimtãmânt în cazul în care:
a. lipseste discernãmântul;
b. manifestarea de vointã este prea vagã;
c. partea a avut, la încheierea actului juridic, o falsã reprezentare a calitãtilor substantiale ale obiectului acestuia.

1. a
2. b
3. c

19) Eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat:
a. atrage nulitatea absolutã a actului juridic;
b. este, în toate cazurile, viciu de consimtãmânt;
c. poate atrage anularea actului juridic, în conditiile legii.

1. a
2. b
3. c

20) Dolul:
a. este o eroare provocatã;
b. atrage nulitatea absolutã;
c. se prezumã

1. a
2. b
3. c

Soluţii:

1. b+c
2. b+c
3. c
4. c
5. a
6. b
7. a+b+c
8. a
9. b
10. c
11. b
12. a+b+c
13. a
14. c
15. a
16. a+b
17. a
18. c
19. b
20. a

Drept civil - test grila (I)

1) În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate si:
a. reglementãrile internationale (conventii, pacte, acorduri);
b. actele normative adoptate de un ministru (ordin, instructiune, regulament etc.)
c. jurisprudenta

1. a+b
2. b+c
3. a+c

2) Iesirea din vigoare a legii civile se produce prin:
a. abrogarea ei implicitã;
b. abrogarea ei expresã;
c. desuetudine.

1. a+b
2. b+c
3. a+c

3) Egalitatea pãrtilor (subiectilor) raportului juridic civil reprezintã:
a. egalitatea acestora în fata legii civile;
b. egalitatea juridicã a vointelor pãrtilor raportului juridic civil;
c. egalitatea realã, materialã între pãrtile raportului juridic civil.

1. b
2. c
3. a

4) Obligatia conjunctã:
a. presupune cã datoria sau, dupã caz, creanta este divizibilã;
b. se mai numeste si obligatie solidarã;
c. existã, în cazul pluralitãtii active, numai dacã a fost prevãzutã expres în actul juridic civil.

1. a
2. b
3. c

5) Cesiunea de creantã:
a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimtãmântul debitorului cedat;
b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului;
c. este o exceptie realã de la principiul relativitãtii efectelor actului juridic.

1. a
2. b
3. c

6) Schimbarea debitorului se poate realiza prin intermediul:
a. subrogatiei personale;
b. delegatiei perfecte;
c. cesiunii datoriei, indiferent dacã existã sau nu consimtãmântul creditorului

1. a
2. b
3. c

7) Categoria drepturilor reale accesorii include, printre altele:
a. dreptul de servitute;
b. dreptul de ipotecã;
c. posesia

1. a
2. b
3. c

8) Dreptul real si dreptul de creantã se aseamãnã, printre altele, prin aceea cã:
a. au determinate atât subiectul activ, cât si subiectul pasiv;
b. sunt evaluabile pecuniar;
c. sunt însotite de prerogativa preferintei.

1. b
2. c
3. a

9) Abuzul de drept subiectiv civil:
a. înseamnã depãsirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv;
b. constituie o exceptie de la principiul pacta sunt servanda;
c.presupune, printre altele, exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credintã

1. a
2. b
3. c

10) Prin obligati de „a da” se întelege îndatorirea:
a. de a preda un lucru;
b. de a transmite un drept de creantã;
c. de a transmite sau a constitui un drept real

1. a
2. b
3. c

11) Constituie o obligatie de mijloace:
a. obligatia pe care si-o asumã medicul de a depune toatã priceperea sa în tratarea pacientului;
b. obligatia de a câstiga un anumit proces, asumatã de avocat fatã de clientul sãu;
c. obligatia de a preda un anumit lucru.

1. a
2. b
3. c

12) Obligatiile naturale:
a. nu se bucurã de vreo sanctiune (protectie) juridicã;
b. pot fi valorificate numai pe cale de exceptie (apãrare);
c. sunt îndatoriri care decurg din regulile de convietuire socialã

1. a
2. b
3. c

13) Este un imobil prin obiectul la care se aplicã:
a. fondul de comert;
b. dreptul de creantã corelativ obligatiei debitorului de a constitui un drept de superficie;
c. dreptul de proprietate asupra unui teren.

1. a
2. b
3. c

14) Dupã cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligatii, fãrã a afecta valabilitatea plãtii, bunurile se clasificã în:
a. divizibile si indivizibile;
b. frugifere si nefrugifere;
c. fungibile si nefungibile.

1. a
2. b
3. c

15) Nu pot forma obiectul executãrii silite a debitorului:
a. bunurile incorporale;
b. obiectele de cult religios, dacã nu sunt mai multe de acelasi fel;
c. bunurile insesizabile

1. a+b
2. b+c
3. a+c

16) Categoria bunurilor incorporale include:
a. dreptul de proprietate asupra unui bun mobil prin natura lui;
b. titlurile de valoare;
c. toate drepturile subiective

1. a
2. b
3. c

17) Pentru a fi încuviintatã de instantã, proba trebuie sã îndeplineascã, printre altele, urmãtoarele conditii:
a. sã fie utilã;
b. sã aibã legãturã cu pricina;
c. sã fie de naturã sã conducã la rezolvarea cauzei.

1. a+b
2. b+c
3. a+c

18) Faptele care trebuie sã fie dovedite sunt:
a. faptele materiale exteriorizate;
b. faptele cunoscute personal de judecãtor;
c. faptele constante

1. a+b
2. b+c
3. a+c

19) În ce priveste puterea doveditoare a înscrisului autentic, fac dovada pânã la proba contrarie:
a. mentiunile ce reprezintã constatãrile personale ale agentului instrumentator;
b. mentiunile ce privesc declaratiile pãrtilor fãcute în fata organului instrumentator;
c. mentiunile strãine de obiectul înscrisului.

1. a
2. b
3. c

20) Prezumtiile simple, judecãtoresti:
a. sunt nelimitate ca numãr;
b. sunt relative;
c. nu sunt susceptibile de rãsturnare prin alte mijloace de probatiune admise de lege.

1. a+b
2. b+c
3. a+c


Soluţii:

1. a+c
2. a+b
3. b
4. a
5. b
6. a
7. b
8. c
9. c
10. a
11. c
12. a
13. b
14. c
15. a+c
16. c
17. b+c
18. a+c
19. b
20. a+b

Întrebări drept civil (XIII)

1. Care poate fi rostul formei actului juridic?

Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă, iar în lipsa acestei exteriorizări, actul civil pur şi simplu nu există. Aşadar, forma este o condiţie a validităţii actului juridic, răspunzând unor exigenţe ale probei, ale eficienţei actului juiridic sau unor scopuri urmărite de lege.

2. Care este consecinţa nerespectării formei cerute ad validitatem?

Consecinţa nerespectării formei cerute ad validitatem este absenţa consimţământului, deci a actului juridic (negotium).

3. Care este consecinţa nerespectării formei ad probationem?

Nerespectarea formei ad probationem duce la imposibilitatea dovedirii operaţiunii juridice, fără să afecteze validitatea operaţiunii juridice.

4. Ce este termenul?

Termenul este o modalitate a actului juridic, care se defineşte printr-un eveniment viitor şi cert de care depinde executarea sau derularea efectelor actului juridic.

5. Ce este condiţia?

Condiţia este o modalitate a actului juridic definită ca un eveniment viitor şi incert ca realizare, de care depinde chiar existenţa efectelor actului juridic.

6. Care sunt deosebirile dintre termen şi condiţie?

Deşi atât termenul cât şi condiţia fac referire la un “eveniment viitor”, deosebirile sunt nete: termenul este întotdeauna sigur şi produce efecte pentru viitor (ex nunc), în vreme ce condiţia este mereu un eveniment incert şi produce efecte şi pentru trecut (ex tunc).

7. În ce constă condiţia mixtă şi cea potestativă simplă?

Condiţia este mixtă când rezultă din combinarea a două voinţe distincte, aparţinând evident la două persoane diferite: o voinţă exprimată de una dintre părţile contractante, cealaltă aparţinând unui terţ determinat.

Condiţia este potestativă când producerea evenimentului viitor depinde de comportamentul uneia dintre părţile contractului.

8. Prin ce se deosebeşte termenul extinctiv de cel suspensiv?

Termenul extinctiv este cel care indică perioada sau durata de viaţă a actului juridic, adică durata efectelor sale. Termenul suspensiv amână, suspendă momentul executării actului juridic până la împlinirea datei pe care el o reprezintă.

9. În beneficiul cui se prezumă că a fost prevăzut termenul?

În caz de dubiu, se prezumă că termenul a fost stipulat în favoarea celui care se obligă (art. 1024 C.civ.).

10. Prin ce se deosebeşte condiţia suspensivă de cea rezolutorie?

Condiţia suspensivă suspendă naşterea efectelor actului juridic (art. 1017 C.civ.), deşi actul juridic există, fiind valid încheiat. Condiţia rezolutorie “este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi incert” (art. 1019 C.civ.). Până la împlinirea condiţiei rezolutorii, actul juridic se comportă ca şi când ar fi pur şi simplu, iar la realizarea acestei condiţii, operaţiunea se va desfiinţa retroactiv, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

11. Ce este sarcina?

Sarcina, având o sferă foarte limitată de aplicare (donaţii şi legate), este o obligaţie civilă, impusă de dispunător pe capul gratificatului, care este ţinut să o execute în favoarea cuiva.

12. Care sunt principiile ce cârmuiesc efectele actelor juridice?

Principiile ce cârmuiesc efectele actelor civile sunt: principiul forţei obligatorii (conform art. 696 C.civ: “Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.”) şi principiul opozabilităţii actului juridic (terţii trebuie să respecte efectele produse de actul juridic).

Întrebări drept civil (XII)

1. Care sunt deosebirile dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale?

Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează prin aceea că o parte a sa este doar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia).

2. Ce sunt contractele cu titlu oneros şi contractele aleatorii?

Actele oneroase sunt actele patrimoniale, prin intermediul lor urmărindu-se obţinerea unui avantaj patrimonial.

Contractele aleatorii sunt acele acorduri de voinţă în cadrul cărora părţile nu cunosc sau nu pot să cunoască chiar de la momentul încheierii contractului întinderea prestaţiilor la care se obligă.

3. De câte feluri sunt actele de administrare?

Actele de administrare sau gestiune au ca efect şi scop punerea în valoare a unor bunuri sau drepturi patrimoniale. Actele administrative sunt tranzitive sau, atunci când sunt raportate doar la un bun, pot fi considerate acte de dispoziţie.

4. Ce sunt actele condiţie?

Sunt acelea în care voinţa părţilor are doar rolul de a face aplicabilă o anumită reglementare legală, un anumit statut legal. Drepturile şi obligaţiile părţilor nu mai rezultă din voinţa părţilor ci din acea reglementare. De exemplu, actul căsătoriei este un act condiţie, deoarece drepturile şi obligaţiile soţilor rezultă din prevederile legii şi nu din voinţa acestora.

5. Care sunt condiţiile generale şi esenţiale de valabilitate ale actelor juridice?

Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Cu toate că textul califică aceste condiţii ca fiind esenţiale doar pentru valabilitatea convenţiilor, doctrinar se admite că ele sunt necesar de a fi întrunite pentru valabilitatea oricărui act juridic, fie că el este bilateral fie că este unilateral. Pe de altă parte, se precizează că în cazul actelor solemne, la aceste patru condiţii de valabilitate mai trebuie adăugată şi forma actului juridic, ca o a cincea condiţie.

6. În ce situaţii eroarea viciază consimţământul?

În mod evident, nu orice eroare constituie un viciu de consimţământ. Singurele cazuri determinate legal în care se poate admite eroarea viciu de consimţământ sunt eroarea asupra substanţei şi eroarea asupra persoanei.

7. Ce este dolul reticent?

Dolul reticent, numit de asemenea dol pasiv sau dol omisiv, este genul de manoperă dolosivă ce constă într-o inacţiune (abţinere).

8. Care este domeniul de aplicare al leziunii?

Leziunea este paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract oneros şi comutativ, din cauza disproporţiei ce există, la data încheierii contractului, între prestaţia proprie şi prestaţia celeilalte părţi. Prin prevederile art. 25, al. 1, din Decretul nr. 31/1954, domeniul de aplicare al leziunii ca viciu de consimţământ a fost restrâns la actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului, cu caracter oneros şi comutativ, încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal.

9. În ce condiţii este considerat imposibil obiectul actului juridic?

Prin efectivitatea obiectului se înţelege ideea că obiectul trebuie să existe simultan – în principiu, în realitatea fizică şi juridică, îndeplinind unele criterii tehnice. Rezultă, deci, că în situaţia în care prestaţia/bunul există doar în fantezia părţilor, obiectul contractului este imposibil.

10. Ce este cauza concretă (scopul mediat)?

În actele oneroase, cauza concretă se referă îndeobşte la anumite însuşiri ale contraprestaţiei celeilalte părţi, fiind cunoscută de către părţi ca mobil determinant, care a împins pe fiecare parte să contracteze. În actele gratuite, cauza concretă este prefigurarea unor calităţi ale gratificatului, care să justifice mărinimia juridică a dispunătorului.

Întrebări drept civil (XI)

1. Ce este prescripţia extinctivă; dar prescripţia achizitivă?

Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Prescripţia achizitivă are ca efect dobândirea unui drept subiectiv (uzucapiunea).

2. Ce caracter au normele care reglementează prescripţia extinctivă?

Normele care reglementează prescripţia extinctivă au caracter imperativ şi de ordine publică.

3. Cum se poate argumenta faptul că dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie?

Dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, lucru care poate fi argumentat invocând prevederea din art. 20 al Decretului nr. 167/1958, potrivit căreia “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.” Aşadar, în această situaţie suntem în prezenţa unei executări (plăţi) valabile. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă prestaţia (plata) corespunde unui drept al celui ce o primeşte, altfel ar fi vorba despre o plată nedatorată, a cărui restituire se poate cere de la cel ce a făcut-o, în temeiul art. 1092, C. civ.: “Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii.” Conchidem că împlinirea termenului de prescripţie stinge dreptul la acţiune, dar nu şi dreptul subiectiv al creditorului, rămânând datoria naturală a debitorului.

4. Care este domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive?

Potrivit art. 1, al. 1, din Decret, prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune având un obiect patrimonial. Per a contrario, aceasta înseamnă că, de principiu, acţiunile care au un obiect nepatrimonial nu sunt supuse prescripţiei extinctive. Concomitent, art. 1890, C. civ., afirmă că sunt supuse prescripţiei de 30 de ani numai acţiunile reale şi cele personale, care sunt deopotrivă acţiuni patrimoniale.

Aşadar, domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive este acela al acţiunilor personale, adică al acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă cu conţinut patrimonial.

5. Prin ce se caracterizează termenele speciale de prescripţie?

Termenele speciale de prescripţie sunt acelea pe care legea le prevede expres şi limitativ doar pentru o anumită acţiune. Atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în aplicare, înlăturându-l pe cel general.

6. Care este regula privitoare la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie?

Conform art. 7, al. 1, din Decretul nr. 167/1958, “Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.” Cel mai frecvent, dreptul la acţiune se naşte în momentul în care un drept subiectiv, sau chiar numai un interes legitim, este încălcat, negat, contestat, ori la data când dreptul subiectiv trebuia exercitat.

7. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie în cazul unui act juridic afectat de un termen extinctiv?

Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 167/1958, “În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data stabilirii raportului de drept.” Momentul stabilirii raportului de drept este momentul încheierii actului juridic.

8. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită?

Termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă din momentul în care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

9. Cum operează suspendarea prescripţiei şi care este efectul ei?

Suspendarea prescripţiei operează ca o modificare a cursului firesc al prescripţiei, caracterizată prin oprirea temporară a cursului termenului de prescripţie, atunci când se iveşte o cauză legală de suspendare, urmată de reluarea acestuia din momentul din care s-a oprit, atunci când cauza de suspendare încetează.

Conform art. 1874 C. civ., “Suspendarea opreşte cursul prescripţiei pe timpul cât durează, fără însă a o şterge pentru timpul trecut.” Odată cu încetarea cauzei de suspendare, cursul termenului de prescripţie se reia din momentul în care s-a oprit, ca şi cum cauza de suspendare n-ar fi intervenit.

10. Ce este cazul de forţă majoră şi care sunt consecinţele sale asupra prescripţiei extinctive?

În absenţa unei definiţii unitare privind cazul de forţă majoră, vom include în această categorie: războaiele, cutremurele de pământ, inundaţiile, epidemiile şi orice alte împrejurări – extraordinare şi invincibile – care creează obstacole cu neputinţă de înlăturat. Cazul de forţă majoră este una din cauzele de suspendare prevăzute de Decretul nr. 167/1958.

11. Ce este repunerea în termen?

Repunerea în termen este reglementată prin două texte legale: mai întâi art. 19, al. 1 din Decretul nr. 167/1958 – “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” iar mai apoi al. 2 al aceluiaşi articol: “Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”

Aşadar, repunerea în termen este un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanţei, în virtutea căruia o acţiune poate fi primită şi judecată şi după împlinirea termenului de prescripţie, atunci când, din motive temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit.