Întrebări logică juridică (III)
1. Care sunt principiile generale ale logicii?
Răspuns: Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. Acestea au fost formulate astfel:
Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Principiul identităţii cere ca o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflecte acelaşi obiect.
Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest principiu prevede că două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă a afirmat, nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.
Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O propoziţie poate fi deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.
Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice adevăr este condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără o raţiune justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.
2. Ce este noţiunea şi care este structura sa?
Răspuns: Noţiunea juridică (termenul, conceptul) este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă, a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau particulare.
Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:
a) sfera (extensiunea);
b) conţinutul.
Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.
Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi). Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar totodată şi note specifice care o diferenţiază de aceasta.
Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte conţinutul se va micşora.
3. Ce tipuri de definiţii cunoaşteţi?
Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:
a) prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De pildă “Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”.
b) prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei” (vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.).
c) prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din expresiile : “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă: “fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.
d) prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă acelaşi înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi este practicată deseori, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât se poate ajunge la eroarea logică cunoscută sub numele de “cerc în definiţie” sau definiţie circulară.
e) prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru viitor, sau într-un context specific (într-un text de lege sau într-o lucrare de jurusprudenţă): “prin x vom înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin acordarea de noi semnificaţii unui cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul cuvânt apare printr-o convenţie terminologică.
f) prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin următoarele operaţii:
- introducerea termenului de definit într-un gen care este genul său, ţinând seama de asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor sau diferenţelor.
4. Ce reguli trebuie să respecte o definiţie corectă?
Răspuns: Definiţia este guvernată de următoarele reguli:
1. Regula adecvării
Definitorul şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă poate fi încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când ele se exclud total.
2. Regula ireflexivităţii
Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este tautologică. Deşi pare tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru că ea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.
3. Regula asimetriei
Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc vicios.
4. Regula clarităţii şi univocităţii
Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute altfel comitem eroarea logică cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte cuvinte explicăm un termen necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului.
5. Regula formei afirmative
Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu este. Aceasta înseamnă că definiţia nu trebuie să fie negativă.
5. Ce tipuri de judecăţi cunoaşteţi?
Răspuns: Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:
a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită valoare logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este un act juridic).
Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă predicatul despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin intermediul modusului – posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice (condiţionează relaţia subiect-predicat) sau disjunctive (au predicate alternative).
b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal). Cele mai importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele imperative şi cele interogative.
Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru subiect (“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile amenajate în acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri nemarcate”). Normele enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.
Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student silitor!”, “Vino aici!”).
Judecăţile interogative cer un răspuns din partea subiectului (“Cine a furat maşina?”, “Cum te cheamă?”).
c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi pot fi considerate adecvate sau false. O specia judecăţilor axiologice sunt judecăţile de gust.
6. Ce este inducţia?
Răspuns: Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în activitatea de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale la generalizarea lor pentru elaborarea unei legi universal valabile. Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii probabile. Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la particular.
7. Ce este silogismul?
Răspuns: Silogismul poate fi definit ca un raţionament în care din două judecăţi categorice care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor.
El prezintă următoarea structură:
•Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise. El nu apare în concluzie.
•Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două premise.
Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al silogismului.
Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al silogismului.
Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După cum am mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu va conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între cele două propoziţii logice.
Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea legăturii enunţate în concluzie între cei doi membri extremi se face prin intermediul termenului mediu.
8. Care sunt legile generale de validitate ale silogismului?
Răspuns: Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avându-se în vedere următoarele legi generale de validitate:
•Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre termenii silogismului este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două premise avem de-a face cu eroarea numită quaternum terminorum sau împătrirea termenilor.
•Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci când cuprinde întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în ambele premise el nu ar realiza legătura între extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o concluzie.
•Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în privinţa unuia sau altuia dintre termenii extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului respectiv majorului (eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un termen nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.
•Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două premise negative nu rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid cu ambele premise negative.
•Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din două premise particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism valid cu ambele premise particulare.
•Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă. Această regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt afirmative aflăm din ele că fiecare din termenii extremi are o parte comună cu termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile sau partea necomună.
•Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât negativă. În acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavând nici o informaţie despre o posibilă parte comună a extensiunii lor.
•Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste două din urmă reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.
Răspuns: Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. Acestea au fost formulate astfel:
Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Principiul identităţii cere ca o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflecte acelaşi obiect.
Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest principiu prevede că două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă a afirmat, nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.
Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O propoziţie poate fi deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.
Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice adevăr este condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără o raţiune justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.
2. Ce este noţiunea şi care este structura sa?
Răspuns: Noţiunea juridică (termenul, conceptul) este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă, a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau particulare.
Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:
a) sfera (extensiunea);
b) conţinutul.
Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.
Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi). Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar totodată şi note specifice care o diferenţiază de aceasta.
Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte conţinutul se va micşora.
3. Ce tipuri de definiţii cunoaşteţi?
Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:
a) prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De pildă “Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”.
b) prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei” (vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.).
c) prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din expresiile : “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă: “fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.
d) prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă acelaşi înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi este practicată deseori, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât se poate ajunge la eroarea logică cunoscută sub numele de “cerc în definiţie” sau definiţie circulară.
e) prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru viitor, sau într-un context specific (într-un text de lege sau într-o lucrare de jurusprudenţă): “prin x vom înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin acordarea de noi semnificaţii unui cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul cuvânt apare printr-o convenţie terminologică.
f) prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin următoarele operaţii:
- introducerea termenului de definit într-un gen care este genul său, ţinând seama de asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor sau diferenţelor.
4. Ce reguli trebuie să respecte o definiţie corectă?
Răspuns: Definiţia este guvernată de următoarele reguli:
1. Regula adecvării
Definitorul şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă poate fi încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când ele se exclud total.
2. Regula ireflexivităţii
Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este tautologică. Deşi pare tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru că ea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.
3. Regula asimetriei
Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc vicios.
4. Regula clarităţii şi univocităţii
Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute altfel comitem eroarea logică cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte cuvinte explicăm un termen necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului.
5. Regula formei afirmative
Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu este. Aceasta înseamnă că definiţia nu trebuie să fie negativă.
5. Ce tipuri de judecăţi cunoaşteţi?
Răspuns: Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:
a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită valoare logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este un act juridic).
Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă predicatul despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin intermediul modusului – posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice (condiţionează relaţia subiect-predicat) sau disjunctive (au predicate alternative).
b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal). Cele mai importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele imperative şi cele interogative.
Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru subiect (“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile amenajate în acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri nemarcate”). Normele enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.
Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student silitor!”, “Vino aici!”).
Judecăţile interogative cer un răspuns din partea subiectului (“Cine a furat maşina?”, “Cum te cheamă?”).
c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi pot fi considerate adecvate sau false. O specia judecăţilor axiologice sunt judecăţile de gust.
6. Ce este inducţia?
Răspuns: Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în activitatea de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale la generalizarea lor pentru elaborarea unei legi universal valabile. Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii probabile. Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la particular.
7. Ce este silogismul?
Răspuns: Silogismul poate fi definit ca un raţionament în care din două judecăţi categorice care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor.
El prezintă următoarea structură:
•Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise. El nu apare în concluzie.
•Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două premise.
Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al silogismului.
Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al silogismului.
Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După cum am mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu va conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între cele două propoziţii logice.
Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea legăturii enunţate în concluzie între cei doi membri extremi se face prin intermediul termenului mediu.
8. Care sunt legile generale de validitate ale silogismului?
Răspuns: Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avându-se în vedere următoarele legi generale de validitate:
•Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre termenii silogismului este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două premise avem de-a face cu eroarea numită quaternum terminorum sau împătrirea termenilor.
•Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci când cuprinde întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în ambele premise el nu ar realiza legătura între extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o concluzie.
•Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în privinţa unuia sau altuia dintre termenii extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului respectiv majorului (eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un termen nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.
•Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două premise negative nu rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid cu ambele premise negative.
•Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din două premise particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism valid cu ambele premise particulare.
•Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă. Această regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt afirmative aflăm din ele că fiecare din termenii extremi are o parte comună cu termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile sau partea necomună.
•Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât negativă. În acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavând nici o informaţie despre o posibilă parte comună a extensiunii lor.
•Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste două din urmă reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.
Trimiteți un comentariu