Întrebări logică juridică (IV)
1. Ce este lacuna juridică?
Răspuns: Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.
Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului. O serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării unei situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un comportament oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă se consideră că atunci când o lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o situaţie juridică legiuitorul intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind doar de la faptul concret şi de la principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai potrivită în speţă.
Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judecătorul este legat de principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o interpretare strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din norma juridică fără a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici lacuna nu poate fi rezolvată de judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda. În dreptul internaţional public, atunci când judecătorul ajunge la concluzia că un drept sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de ordinea juridică el se poate abţine de la soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet. În acest domeniu, de multe ori deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de gen prin elaborarea unei legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se dovedeşte că reperele geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau sunt eronate judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un nou tratat.
Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii Codului civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat: “Când legea este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-i aprofundăm poziţiile. Iar dacă lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este întoarcerea la legea naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”. Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă, incompletă, şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu epuizează nici prezentul”.
2. Ce este antinomia?
Răspuns: Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi între directivele relative la acelaşi obiect.
3. Care sunt diferenţele între lacună şi antinomie?
Răspuns: Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creând astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să formuleze o motivare validă a opţiunii sale.
4. Care sunt regulile de interpretare a convenţiilor?
Răspuns: Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate expresiile verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât. Necesitatea de apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci când formularea dată de părţi nu este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune. Interpretarea convenţiei este deci o operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi complete.
Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O reglementare similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi.
În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul, în întregul lui, are o structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul unei clauze să fie găsit printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul convenţiei în întregul ei.
O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în art. 981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese. Adică se recomandă să se facă prin interpretare o complinire a textului convenţiei. Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura contractului.
De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate menţiona şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a vorbit despre un caz anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta că s-a restrâns întinderea pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute expres.
Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege pe cel care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul. În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o prezumţie tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.
5. Ce este analogia juridică?
Răspuns: Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt asemănătoare să poată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza similitudinii situaţiilor, a unei aşa-zise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.
Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se aseamănă dintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru. Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special care nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soluţionare este reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.
6. Ce presupun interpretările ab absurdum, a contrario sensu şi a fortiori ratione?
Răspuns: Regula de interpretare ad absurdum constituie ceea ce în logică se numeşte demonstraţia indirectă apagogică, constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele de reducere la absurd.
Procedeul ab absurdum implică două operaţii:
•Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;
•Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.
Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.
Argumentul a contrario sensu este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur) în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.
Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces:
•Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc;
•Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.
Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul nu poate avansa un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a principiului noncontradicţiei.
Argumentul a fortiore ratione extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce că are rezolvare legală în spiritul legii.
De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii.
Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea a două situaţii de tării diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai tare.
Răspuns: Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.
Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului. O serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării unei situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un comportament oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă se consideră că atunci când o lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o situaţie juridică legiuitorul intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind doar de la faptul concret şi de la principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai potrivită în speţă.
Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judecătorul este legat de principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o interpretare strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din norma juridică fără a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici lacuna nu poate fi rezolvată de judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda. În dreptul internaţional public, atunci când judecătorul ajunge la concluzia că un drept sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de ordinea juridică el se poate abţine de la soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet. În acest domeniu, de multe ori deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de gen prin elaborarea unei legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se dovedeşte că reperele geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau sunt eronate judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un nou tratat.
Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii Codului civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat: “Când legea este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-i aprofundăm poziţiile. Iar dacă lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este întoarcerea la legea naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”. Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă, incompletă, şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu epuizează nici prezentul”.
2. Ce este antinomia?
Răspuns: Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi între directivele relative la acelaşi obiect.
3. Care sunt diferenţele între lacună şi antinomie?
Răspuns: Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creând astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să formuleze o motivare validă a opţiunii sale.
4. Care sunt regulile de interpretare a convenţiilor?
Răspuns: Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate expresiile verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât. Necesitatea de apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci când formularea dată de părţi nu este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune. Interpretarea convenţiei este deci o operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi complete.
Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O reglementare similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi.
În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul, în întregul lui, are o structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul unei clauze să fie găsit printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul convenţiei în întregul ei.
O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în art. 981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese. Adică se recomandă să se facă prin interpretare o complinire a textului convenţiei. Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura contractului.
De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate menţiona şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a vorbit despre un caz anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta că s-a restrâns întinderea pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute expres.
Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege pe cel care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul. În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o prezumţie tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.
5. Ce este analogia juridică?
Răspuns: Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt asemănătoare să poată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza similitudinii situaţiilor, a unei aşa-zise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.
Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se aseamănă dintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru. Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special care nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soluţionare este reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.
6. Ce presupun interpretările ab absurdum, a contrario sensu şi a fortiori ratione?
Răspuns: Regula de interpretare ad absurdum constituie ceea ce în logică se numeşte demonstraţia indirectă apagogică, constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele de reducere la absurd.
Procedeul ab absurdum implică două operaţii:
•Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;
•Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.
Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.
Argumentul a contrario sensu este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur) în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.
Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces:
•Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc;
•Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.
Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul nu poate avansa un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a principiului noncontradicţiei.
Argumentul a fortiore ratione extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce că are rezolvare legală în spiritul legii.
De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii.
Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea a două situaţii de tării diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai tare.
Trimiteți un comentariu