Întrebări logică juridică (I)
1. De ce dreptul poate fi considerat drept un sistem logic?
Răspuns: Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă. Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul legalităţii răspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale).
Principiile au rol de axiome în cadrul sistemului dreptului – ele pot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.
Proprietăţile logice esenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi consistenţa înglobate în noţiunea de omgenitate a sistemului juridic. Un sistem juridic este omogen daca este în acelaşi timp complet şi consistent.
Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o soluţie oricărei probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui fapt.
Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele dintre normele sale ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi comportament în aceleaşi împrejurări.
Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.
2. Ce metode de interpretare a legii cunoaşteţi şi care este specificul fiecăreia?
Răspuns: Sunt cunoscute mai multe metode de interpretare a legii: intepretarea gramaticală, interpretarea istorică, interpretarea sistematică, interpretarea logică, interpretarea hermeneutică, interpretarea dogmatică şi interpretarea intuitivă. Le vom descrie pe fiecare, pe rând:
Interpretarea gramaticală
Metoda gramaticală este prima metodă de interpretare care trebuieşte aplicată. Prin interpretare gramaticală înţelegem analiza textului legii în sensul său morfologic şi sintactic. Analiza gramaticală atentă poate conduce la o interpretare diferită de cea iniţială. O ilustrare a sensurilor diferite pe care le pot avea texte aparent asemănătoare o avem atunci cand analizăm schimbarea care a fost făcută articolului 350 al C. pen. din 1878 care menţiona drept condiţie a şantajului “obţinerea unui folos pe cale injustă” (subl. n. A.M.). Codul penal din 1969 modifica acest articol transformând adjectivul injust într-un adverb în următoarea formulare “obţinerea unui folos pe cale injustă”. În cazul celei de-a doua formulari folosul obţinut prin şantaj putea fi just dar calea folosită era injustă (de pildă solicitarea returnării unui împrumut sub ameninţarea că în cazul contrar copii sau soţia datornicului vor fi rapiţi şi torturaţi, practică utilizată astăzi adesea de către aşa-zişii “recuperatori”).
Interpretarea istorică
Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind conturată sub influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face posibilă clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa.
Interpretarea istorică face apel la cunoşterea epocii în care a fost emisă legea şi a lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul comisiei legislative care a pregătit proiectul de lege)
Interpretarea sistematică
Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei juridice. Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creat un sistem având o concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său. Sensul unui termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului termenului în cadrul ramurii respective de drept.
Interpretarea logică
Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.
Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.
Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva (fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite argumente sunt argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione, argumentum ad absurdum, argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile.
În subsidiar, amintim o versiune a interpretării logice numite metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” provine de la grecescul “theticos”, care înseamnă “ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar care s-au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de a fi valabile oricând şi oricum.
Interpretarea hermeneutică
Prin hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de încifrare a mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.
Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în contextul său, în cadrul legal care i se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.
Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând, din situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de a aprecia oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului, simbolizat prin lege.
Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-i îngreunează activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei interpretări ideale a legii pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din redactarea ei, cele legate de interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se legiferează, cele legate de personalitatea şi temperamentul judecătorului şi cele legate de concepţia filosofică asupra existenţei în general şi asupra dreptului în special, pe care o are atât legiuitorul cât şi exegetul.
Uneori legea a fost elaborată într-un context ideatic desuet în momentul de faţă. Judecătorul trebuie să decidă dacă ea trebuie aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată de loc sau soluţia trebuie să fie adaptată noului context ideologic şi doctrinar. Înconjurată de atâtea dificultăţi, arta de a interpreta prezintă o importanţă capitală pentru un adevărat jurist întrucât bine condusă şi eficient realizată reprezintă un instrument de seamă pentru aplicarea legii şi distribuirea dreptăţii.
Interpretarea intuitivă
Intuiţia începe acolo unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind precedată de vreun raţionament. Atunci când se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul echităţii cu ideea de justiţie.
Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţioneze în compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.
Prin metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele juridice, soluţii juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.
Răspuns: Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă. Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul legalităţii răspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale).
Principiile au rol de axiome în cadrul sistemului dreptului – ele pot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.
Proprietăţile logice esenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi consistenţa înglobate în noţiunea de omgenitate a sistemului juridic. Un sistem juridic este omogen daca este în acelaşi timp complet şi consistent.
Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o soluţie oricărei probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui fapt.
Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele dintre normele sale ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi comportament în aceleaşi împrejurări.
Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.
2. Ce metode de interpretare a legii cunoaşteţi şi care este specificul fiecăreia?
Răspuns: Sunt cunoscute mai multe metode de interpretare a legii: intepretarea gramaticală, interpretarea istorică, interpretarea sistematică, interpretarea logică, interpretarea hermeneutică, interpretarea dogmatică şi interpretarea intuitivă. Le vom descrie pe fiecare, pe rând:
Interpretarea gramaticală
Metoda gramaticală este prima metodă de interpretare care trebuieşte aplicată. Prin interpretare gramaticală înţelegem analiza textului legii în sensul său morfologic şi sintactic. Analiza gramaticală atentă poate conduce la o interpretare diferită de cea iniţială. O ilustrare a sensurilor diferite pe care le pot avea texte aparent asemănătoare o avem atunci cand analizăm schimbarea care a fost făcută articolului 350 al C. pen. din 1878 care menţiona drept condiţie a şantajului “obţinerea unui folos pe cale injustă” (subl. n. A.M.). Codul penal din 1969 modifica acest articol transformând adjectivul injust într-un adverb în următoarea formulare “obţinerea unui folos pe cale injustă”. În cazul celei de-a doua formulari folosul obţinut prin şantaj putea fi just dar calea folosită era injustă (de pildă solicitarea returnării unui împrumut sub ameninţarea că în cazul contrar copii sau soţia datornicului vor fi rapiţi şi torturaţi, practică utilizată astăzi adesea de către aşa-zişii “recuperatori”).
Interpretarea istorică
Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind conturată sub influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face posibilă clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa.
Interpretarea istorică face apel la cunoşterea epocii în care a fost emisă legea şi a lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul comisiei legislative care a pregătit proiectul de lege)
Interpretarea sistematică
Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei juridice. Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creat un sistem având o concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său. Sensul unui termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului termenului în cadrul ramurii respective de drept.
Interpretarea logică
Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.
Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.
Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva (fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite argumente sunt argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione, argumentum ad absurdum, argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile.
În subsidiar, amintim o versiune a interpretării logice numite metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” provine de la grecescul “theticos”, care înseamnă “ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar care s-au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de a fi valabile oricând şi oricum.
Interpretarea hermeneutică
Prin hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de încifrare a mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.
Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în contextul său, în cadrul legal care i se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.
Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând, din situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de a aprecia oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului, simbolizat prin lege.
Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-i îngreunează activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei interpretări ideale a legii pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din redactarea ei, cele legate de interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se legiferează, cele legate de personalitatea şi temperamentul judecătorului şi cele legate de concepţia filosofică asupra existenţei în general şi asupra dreptului în special, pe care o are atât legiuitorul cât şi exegetul.
Uneori legea a fost elaborată într-un context ideatic desuet în momentul de faţă. Judecătorul trebuie să decidă dacă ea trebuie aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată de loc sau soluţia trebuie să fie adaptată noului context ideologic şi doctrinar. Înconjurată de atâtea dificultăţi, arta de a interpreta prezintă o importanţă capitală pentru un adevărat jurist întrucât bine condusă şi eficient realizată reprezintă un instrument de seamă pentru aplicarea legii şi distribuirea dreptăţii.
Interpretarea intuitivă
Intuiţia începe acolo unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind precedată de vreun raţionament. Atunci când se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul echităţii cu ideea de justiţie.
Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţioneze în compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.
Prin metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele juridice, soluţii juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.
Trimiteți un comentariu