Întrebări drept civil (X)
1. Cui revine sarcina probei?
Sarcina probei aparţine “celui care face o propunere înaintea judecăţii” (art. 1169 C.civ.). Reclamantul fiind cel care pretinde că realitatea este diferită de starea de drept şi fiind cel care porneşte litigiul, afirmând încălcarea unui drept sau a unui interes legitim, trebuie să facă dovada faptului generator al dreptului său.
2. Care este obiectul probelor?
Prin obiect al probei înţelegem elementele de fapt şi, în mod excepţional, de drept, care trebuie dovedite în instanţă pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv şi a obligaţiei corelative.
3. În ce condiţii sunt admise convenţiile asupra probelor?
Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care părţile derogă de la normele legale privitoare la probe în cadrul unui proces sau anterior începerii lui.
Pentru a fi valabile, aceste convenţii trebuie să respecte condiţiile următoare:
- să privească numai drepturi cu privire la care părţile pot dispune, fiindcă o convenţie asupra probelor poate avea ca efect pierderea posibilităţii valorificării dreptului în instanţă, datorită imposibilităţii dovedirii lui conform convenţiei privitoare la probe;
- să nu restrângă rolul judecătorului în probaţiune, considerat imperativ.
4. Ce sunt înscrisurile autentice şi care este forţa lor probantă?
Înscrisul autentic este actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de către un funcţionar public care avea competenţa de a oficia la locul încheierii actului. În practică, cele mai des întâlnite înscrisuri autentice sunt actele notariale, dar nu trebuie uitate actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti.
Forţa probantă a înscrisurilor autentice provine din faptul că acestea sunt primite şi autentificate, sau redactate şi autentificate de un funcţionar competent.
5. Care este forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată?
Forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată provine de la semnătura părţilor.
6. Care este utilitatea date certe?
Utilitatea datei certe ţine de faptul că eficacitatea probatorie a actului sub semnătură privată în privinţa terţilor este condiţionată de reguli speciale relative la data actului.
7. În ce cazuri este admisă proba cu martori?
Ca regulă generală, faptele juridice licite şi ilicite, precum şi evenimentele pot fi probate oricând cu martori. Proba testimonială în cazul actelor de stare civilă se admite doar dacă registrele de stare civilă nu au fost întocmite, au fost distruse sau pierdute, nu pot fi procurate din străinătate sau întocmirea lor a fost omisă.
8. Ce este începutul de dovadă scrisă şi care este utilitatea sa?
Prin început de dovadă scrisă se înţelege, conform textului legal, orice scriptură provenind de la partea adversă şi care ar face credibil faptul pretins. Pentru a exista un început de dovadă scrisă, trebuie îndeplinite trei condiţii:
a) să existe o scriere
b) scrierea să provină de la partea căreia îi este opusă
c) scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.
Oricât de credibil ar fi începutul de dovadă scrisă, acesta nu poate singur să facă dovada unui act juridic, el trebuind obligatoriu coroborat cu alte probe (martori, prezumţii simple, mărturisirea părţii adverse).
9. Ce este mărturisirea extrajudiciară şi când este ea admisă ca mijloc de probă?
Mărturisirea extrajudiciară este o formă de mărturisire care nu îndeplineşte condiţiile următoare:
a) să fie făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă
b) să fie făcută în faţa instanţei de judecată.
Exemple de mărturisiri extrajudiciare: declaraţiile părţii cuprinse într-un proces-verbal întocmit de un executor judecătoresc; declaraţiile părţii cuprinse într-o cerere adresată unei instituţii publice; declaraţia făcută în faţa unui organ de urmărire penală; declaraţia făcută în cadrul unui alt proces; declaraţia făcută într-un testament sau într-o scrisoare.
Cel care stabileşte folosirea mărturisirii extrajudiciare ca mijloc de probă este judecătorul. Totuşi, mărturisirea extrajudiciară orală nu este admisă ca mijloc de probă în cazul actelor juridice pentru care proba cu martori nu este admisă.
10. Prin ce se caracterizează prezumţiile simple sau judecătoreşti?
Prezumţiile sunt o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi la un fapt vecin şi conex, din existenţa căruia instanţa poate considera, în baza unei dispoziţii legale sau a unui raţionament, deductiv sau inductiv, că există faptul generator de drepturi.
Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite prin lege, fiind lăsate la “luminile şi înţelepciunea judecătorului” (art. 1203, C. civ.). Ele pot fi deductive, în cazul în care se desprinde o concluzie particulară din una generală, sau inductive, atunci când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare.
Sarcina probei aparţine “celui care face o propunere înaintea judecăţii” (art. 1169 C.civ.). Reclamantul fiind cel care pretinde că realitatea este diferită de starea de drept şi fiind cel care porneşte litigiul, afirmând încălcarea unui drept sau a unui interes legitim, trebuie să facă dovada faptului generator al dreptului său.
2. Care este obiectul probelor?
Prin obiect al probei înţelegem elementele de fapt şi, în mod excepţional, de drept, care trebuie dovedite în instanţă pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv şi a obligaţiei corelative.
3. În ce condiţii sunt admise convenţiile asupra probelor?
Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care părţile derogă de la normele legale privitoare la probe în cadrul unui proces sau anterior începerii lui.
Pentru a fi valabile, aceste convenţii trebuie să respecte condiţiile următoare:
- să privească numai drepturi cu privire la care părţile pot dispune, fiindcă o convenţie asupra probelor poate avea ca efect pierderea posibilităţii valorificării dreptului în instanţă, datorită imposibilităţii dovedirii lui conform convenţiei privitoare la probe;
- să nu restrângă rolul judecătorului în probaţiune, considerat imperativ.
4. Ce sunt înscrisurile autentice şi care este forţa lor probantă?
Înscrisul autentic este actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de către un funcţionar public care avea competenţa de a oficia la locul încheierii actului. În practică, cele mai des întâlnite înscrisuri autentice sunt actele notariale, dar nu trebuie uitate actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti.
Forţa probantă a înscrisurilor autentice provine din faptul că acestea sunt primite şi autentificate, sau redactate şi autentificate de un funcţionar competent.
5. Care este forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată?
Forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată provine de la semnătura părţilor.
6. Care este utilitatea date certe?
Utilitatea datei certe ţine de faptul că eficacitatea probatorie a actului sub semnătură privată în privinţa terţilor este condiţionată de reguli speciale relative la data actului.
7. În ce cazuri este admisă proba cu martori?
Ca regulă generală, faptele juridice licite şi ilicite, precum şi evenimentele pot fi probate oricând cu martori. Proba testimonială în cazul actelor de stare civilă se admite doar dacă registrele de stare civilă nu au fost întocmite, au fost distruse sau pierdute, nu pot fi procurate din străinătate sau întocmirea lor a fost omisă.
8. Ce este începutul de dovadă scrisă şi care este utilitatea sa?
Prin început de dovadă scrisă se înţelege, conform textului legal, orice scriptură provenind de la partea adversă şi care ar face credibil faptul pretins. Pentru a exista un început de dovadă scrisă, trebuie îndeplinite trei condiţii:
a) să existe o scriere
b) scrierea să provină de la partea căreia îi este opusă
c) scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.
Oricât de credibil ar fi începutul de dovadă scrisă, acesta nu poate singur să facă dovada unui act juridic, el trebuind obligatoriu coroborat cu alte probe (martori, prezumţii simple, mărturisirea părţii adverse).
9. Ce este mărturisirea extrajudiciară şi când este ea admisă ca mijloc de probă?
Mărturisirea extrajudiciară este o formă de mărturisire care nu îndeplineşte condiţiile următoare:
a) să fie făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă
b) să fie făcută în faţa instanţei de judecată.
Exemple de mărturisiri extrajudiciare: declaraţiile părţii cuprinse într-un proces-verbal întocmit de un executor judecătoresc; declaraţiile părţii cuprinse într-o cerere adresată unei instituţii publice; declaraţia făcută în faţa unui organ de urmărire penală; declaraţia făcută în cadrul unui alt proces; declaraţia făcută într-un testament sau într-o scrisoare.
Cel care stabileşte folosirea mărturisirii extrajudiciare ca mijloc de probă este judecătorul. Totuşi, mărturisirea extrajudiciară orală nu este admisă ca mijloc de probă în cazul actelor juridice pentru care proba cu martori nu este admisă.
10. Prin ce se caracterizează prezumţiile simple sau judecătoreşti?
Prezumţiile sunt o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi la un fapt vecin şi conex, din existenţa căruia instanţa poate considera, în baza unei dispoziţii legale sau a unui raţionament, deductiv sau inductiv, că există faptul generator de drepturi.
Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite prin lege, fiind lăsate la “luminile şi înţelepciunea judecătorului” (art. 1203, C. civ.). Ele pot fi deductive, în cazul în care se desprinde o concluzie particulară din una generală, sau inductive, atunci când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare.
Trimiteți un comentariu