Întrebări la dreptul familiei (VIII)

01. În ce constă prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi?

Răspuns: Mandatul tacit reciproc de reprezentare între soţi este o regulă simplă, prin care fiecare dintre soţi este împuternicit să încheiesingur acte de folosinţă, de administrare sau de dispoziţie (mobiliară) asupra bunurilor comune, presupunându-se că în privinţa actului juridic concret a acţionat atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al celuilalt soţ, cotitular.

02. Care este excepţia de la regula mandatului tacit reciproc între soţi?

Răspuns: Este vorba despre actele de înstrăinare şi actele de grevare a terenurilor şi construcţiilor comune, pentru a căror valabilitate este necesar consimţământul expres al ambilor.

03. Care este sancţiunea nesocotirii limitelor convenţionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare al soţilor?

Răspuns: Nulitatea relativă a actului juridic încheiat de un singur soţ.

04. Care este natura juridică a comunităţii matrimoniale?

Răspuns: Natura juridică a comunităţii matrimoniale este aceea de proprietate comună în devălmăşie.

05. Definiţi proprietatea comună devălmaşă.

Răspuns: Devălmăşia evocă situaţia juridică în care soţii stăpânesc în mod comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept real, fără ca ei să cunoască întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia sau bunurile care le revin în mod efectiv şi exclusiv, în materialitatea lor.

06. Enumeraţi trăsăturile dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

Răspuns: Avem:
a) niciunul dintre codevălmaşi nu are determinată o cotă-parte ideală, determinarea acestor cote producându-se abia la încetarea stării de devălmăşie;
b) întrucât întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune nu este determinată, niciunul dintre aceştia nu poate înstrăina dreptul său prin acte între vii;
c) oricare dintre soţi poate săvârşi acte de folosinţă şi administrare asupra bunurilor comune, precum şi, cu unele limitări, acte de dispoziţie, prezumându-se mandatul tacit al celuilalt soţ;
d) proprietatea devălmaşă a soţilorr ia naştere în temeiul legii, ca efect al actului juridic al căsătoriei;
e) existenţa acestei proprietăţi este strâns legată de calitatea de soţ, cu alte cuvinte, această modalitate a dreptului de proprietate comună are caracter intuitu personae;
f) partajarea bunurilor în timpul căsătoriei este o măsură excepţională.

Întrebări la dreptul familiei (VII)

01. Definiţi regimul matrimonial

Răspuns: Regimul matrimonial, adică regimul juridic al bunurilor soţilor, reuneşte normele care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile patrimoniale ale acestora cu terţe persoane.

02. Care sunt cele două categorii de bunuri aflate în patrimoniul soţilor?

Răspuns: Avem:
a) bunuri comune ambilor soţi;
b) bunuri proprii fiecăruia dintre soţi.

03. Definiţi bunurile comune ale soţilor

Răspuns: Potrivit art. 30 C.fam., “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.”

04. Este admisibilă acţiunea în constatarea întinderii drepturilor soţilor asupra masei bunurilor aflate în proprietatea lor comună devălmaşă?

Răspuns: Nu, fiindcă ar avea drept consecinţă transformarea dreptului de proprietate devălmaşă în proprietate comună pe cote-părţi.

05. Diferenţe între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună devălmaşă?

Răspuns: În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, coproprietarii au o fracţie matematică, din proprietatea comună. În cazul proprietăţii comune devălmaşe, codevălmaşii stăpânesc fără ca măcar această fracţie absolut ideală să existe.

06. Enunţaţi criteriile de determinare a bunurilor comune celor doi soţi.

Răspuns: Avem:
a) bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
b) bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii.

07. Poate coexista în cazul aceluiaşi bun o proprietate comună în devălmăşie cu o proprietate comună pe cote-părţi?

Răspuns: Da. În cazul în care soţii sunt asociaţi cu un terţ în proprietatea asupra unui bun, atunci proprietatea soţilor este în devălmăşie, în timp ce împreună cu terţii soţii au o proprietate pe cote-părţi.

08. Care este impactul separaţiei faptice a soţilor în raport cu caracterul comun al bunurilor dobândite în această perioadă de fiecare dintre soţi?

Răspuns: Niciunul.

09. Enumeraţi bunurile calificate proprii ale fiecăruia din soţi, aşa cum sunt menţionate limitativ de art. 31 C.fam.

Răspuns: Într-o enumerare cu caracter limitativ, art. 31 C. fam. indică următoarele bunuri calificate proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele sau proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnisaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei.

10. Care este soarta locuinţei construite de soţ în timpul căsătoriei, dacă împrumutul a fost acordat doar unuia dintre soţi?

Răspuns: Până la proba contrarie, locuinţa este bun comun al soţilor, chiar dacă a fost construită doar de unul dintre ei, sau împrumutul a fost acordat doar unuia dintre ei.

Întrebări la dreptul familiei (VI)

01. Care sunt posibilităţile pe care viitorii soţi le au la dispoziţie în privinţa numelui?

Răspuns: Viitorii soţi au la dispoziţie următoarele variante posibile:
a) fiecare dintre ei va păstra numele avut la data încheierii căsătoriei;
b) vor avea ca nume comun în timpul căsătoriei numele oricăruia dintre ei;
c) vor avea ca nume comun în timpul căsătoriei numele lor reunite.

02. În ce constă obligaţia de sprijin moral reciproc a soţilor?

Răspuns: Această obligaţie se concretizează în comuniunea şi înţelegerea care trebuie să caracterizeze viaţa conjugală.

03. În ce constă obligaţia de coabitare a soţilor?

Răspuns: Este îndatorirea soţilor de a locui împreună.

04. În ce constă obligaţia de fidelitate a soţilor?

Răspuns: Este datoria soţilor de a nu întreţine relaţii sexuale în afara căsătoriei.

05. Definiţi îndatoririle conjugale.

Răspuns: Este obligaţia soţilor de a avea raporturi sexuale împreună.

06. În ce constă obligaţia de sprijin material reciproc între soţi?

Răspuns: Este obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei.

07. În ce constă regimul separaţiei de bunuri?

Răspuns: Regimul separaţiei de bunuri presupune inexistenţa unui patrimoniu comun soţilor, conferind în acest fel cea mai accentuată independenţă patrimonială a soţilor. Nu este legal în România. În esenţă, fiecare dintre soţi rămâne proprietarul tuturor bunurilor sale, existente la data căsătoriei, administrându-şi independent patrimoniul.

08. În ce constă regimul matrimonial de tip comunitar?

Răspuns: Acest tip de regim matrimonial cuprinde mai multe subtipuri, de la comunitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei la comunitatea universală de bunuri. Toate au ca trăsătură comună existenţa unei mase de bunuri comune, alături de patrimoniul propriu al fiecăruia dintre soţi.

Întrebări la dreptul familiei (V)

01. Cum se poate răsturna prezumţia de validitate a actului juridic?

Răspuns: Prezumţia de validitate, relativă, poate fi răsturnată exclusiv pe cale judiciară, întotdeauna ulterior naşterii actului juridic.

02. Definiţi nulitatea actului juridic al căsătoriei.

Răspuns: Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii.

03. Enumeraţi cazurile de nulitate absolută a căsătoriei

Răspuns: Este nulă absolut căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la:
a) vârsta matrimonială;
b) starea de persoană căsătorită;
c) rudenia firească;
d) rudenia adoptivă (numai căsătoria între persoane aflate în relaţie de rudenie civilă în linie directă);
e) starea de alienaţie sau debilitate mintală, precum şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale;
f) publicaţia declaraţiei de căsătorie;
g) consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi;
h) lipsa diferenţierii sexuale;
i) fictivitatea căsătoriei;
g) necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă.

04. În ce constă nulitatea absolută a căsătoriei pentru impubertate legală? În ce condiţii sancţiunea nu se mai pronunţă?

Răspuns: Este lovită de nulitate absolută căsătoria minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani, chiar dacă s-a încheiat cu încuviinţarea ocrotitorilor şi autorizarea direcţiei generale, precum şi căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, dar a cărui căsătorie s-a celebrat în lipsa încuviinţării sau/şi autorizaţiei.

Totuşi, sancţiunea nu se va pronunţa dacă “între timp” (art. 50 C. fam.), adică până la rămânerea definitivă a hotărârii în desfiinţarea căsătoriei, survine una din următoarele împrejurări:
a) soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o;
b) soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

05. Care este soarta căsătoriei încheiate în situaţia în care unul dintre membrii ei este deja căsătorit, dar aflat în relaţie de separaţie faptică cu soţul din prima căsătorie?

Răspuns: Căsătoria încheiată în dispreţul principiul stării de monogamie este lovită de nulitate absolută, separaţia faptică a soţilor, indiferent de durată, neputând înlătura impedimentul stării de căsătorie.

06. Ce este căsătoria clandestină?

Răspuns: Căsătoria clandestină este aceea în care a lipsit publicitatea oficierii.

07. De ce necompetenţa materială a delegatului de stare civilă nu atrage totuşi nulitatea absolută a căsătoriei?

Răspuns: În aplicarea principiului error comunis facit ius (prin eroarea comună se legitimează o invincibilă falsă reprezentare a realităţii), dacă atribuţiile specifice ofiţerului de stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a creat o stare de eroare comună şi invincibilă, căsătoria nu va fi desfiinţată.

08. Ce este căsătoria fictivă? Condiţii.

Răspuns: Sintagma desemnează căsătoria încheiată în orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii.

09. Ce este căsătoria simulată?

Răspuns: Când consimţământul ambilor soţi exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă voinţa reală a persoanei, iar scopul urmărit de unul sau ambii viitori soţi este acela de a obţine unele efecte secundare ale căsătoriei, avem de-a face cu o căsătorie simulată.

10. Enumeraţi cazurile de nulitate relativă a căsătoriei.

Răspuns: Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei ţin de vicierea consimţământului:
a) eroarea;
b) dolul;
c) violenţa.

11. Care sunt deosebirile dintre desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei?

Răspuns: Regimul juridic al acţiunii în desfiinţarea căsătoriei, faţă de acţiunea în desfacerea căsătoriei, se particularizează sub aspectul titularului dreptului la acţiune şi al termenului în care poate fi valorificat dreptul la acţiune.

Nulitatea absolută se află la îndemâna soţilor şi a oricărei alte persoane care justifică un interes. Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi invocată numai de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin eroare, dol sau violenţă. Termenul de prescripţie este de şase luni socotit de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului.

Desfacerea căsătoriei poate fi iniţiată doar de unul sau ambii soţi. Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

12. Cine are competenţa de a se pronunţa în prima instanţă cu privire la nulitatea căsătoriei?

Răspuns: Competentă a se pronunţa în primă instanţă cu privire la nulitatea căsătoriei este judecătoria.

13. Este posibilă invocarea nulităţii căsătoriei pe cale de excepţie?

Răspuns: Nu. Nulitatea căsătoriei nu poate fi invocată decât într-o acţiune având ca obiect desfiinţarea căsătoriei.

14. În ce constă regula desfiinţării retroactive a căsătoriei?

Răspuns: Regula desfiinţării retroactive a căsătoriei presupune că, odată ce instanţa a stabilit nulitatea absolută sau cea relativă, toate efectele căsătoriei invalidate sunt înlăturate, ca şi cum “soţii” nu ar fi fost nicicând căsătoriţi între ei.

15. Care sunt cele două excepţii de la regula desfiinţării retroactive a căsătoriei?

Răspuns: Avem:
a) situaţia copiilor rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată;
b) căsătoria putativă.

16. Ce dispoziţii se aplică în relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii în cazul căsătoriei nule sau anulate?

Răspuns: Art. 23 alin. (2) C.fam. stabileşte că “declararea nulităţii căsătoriei nu ar nicio urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie”.

În relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţii şi copiii acestei căsătorii se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile legale din materia divorţului.

17. Ce se înţelege prin căsătoria putativă?

Răspuns: Prin căsătorie putativă se înţelege acea căsătorie care, deşi nulă sau anulată, produce unele efecte în raporturile dintre soţi, în considerarea faptului că cel puţin unul dintre aceştia a fost de bună-credinţă.

18. Care sunt condiţiile cumulative ale căsătoriei putative?

Răspuns: Avem:
a) buna-credinţă a cel puţin unuia dintre soţi în momentul încheierii căsătoriei;
b) aparenţa juridică a căsatoriei.

19. Soţul de rea-credinţă dintr-o căsătorie putativă beneficiază de efectele putativităţii căsătoriei?

Răspuns: Nu.

Întrebări la dreptul familiei (IV)

01. Enumeraţi condiţiile de formă ale căsătoriei

Răspuns: Condiţiile de formă ale căsătoriei sunt:

A) formalităţi prealabile:
a) depunerea declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi;
b) îndeplinirea de către ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a căsătoriei;
c) asigurarea elementelor de publicitate a încheierii căsătoriei.

B) condiţii legate de încheierea propriu-zisă:
a) solemnitate şi publicitate.

02. În ce constă declaraţia de căsătorie?

Răspuns: Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la autoritatea administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria, şi trebuie să cuprindă datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soţi, manifestarea voinţei lor de a se căsători împreună, menţiunea că nu există nicio piedică legală la căsătorie şi că au luat cunoştinţă, reciproc, de starea sănătăţii lor.

03. Definiţi opoziţia la căsătorie

Răspuns: Opoziţia la căsătorie este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care se aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept interesând valabilitatea căsătoriei ce urmează a se încheia.

04. În ce constă solemnitatea încheierii căsătoriei?

Răspuns: Solemnitatea încheierii căsătoriei este suma următoarelor elemente:
a) căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă;
b) celebrarea căsătoriei presupune prezenţa personală şi concomitentă a viitorilor soţi, însoţiţi de doi martori;
c) constatarea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă.

05. Delimitaţi momentul încheierii căsătoriei.

Răspuns: Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor stabilite pentru valabilitatea căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi.

06. Cum se face dovada căsătoriei?

Răspuns: Dovada căsătoriei se face cu certificatul de căsătorie eliberat în baza actului întocmit în registrul de stare civilă.

07. Cum se rectifică sau se completează certificatul de stare civilă? Dar înregistrarea din registrul actelor de stare civilă?

Răspuns: Dacă certificatul de stare civilă conţine unele greşeli sau omisiuni, dar înregistrarea din registrul stării civile este corectă, rectificarea sau completarea certificatului se dispune şi se realizează de către funcţionarul primăriei care a eliberat certificatul, la cererea persoanei interesate.

Eventualele erori sau omisiuni strecurate în înregistrarea din registrul actelor de stare civilă vor putea fi corectate sau completate numai pe baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive.

Întrebări la dreptul familiei (III)

01. Clasificaţi condiţiile de valabilitate ale actului juridic al căsătoriei

Răspuns: Condiţiile de valabilitate ale actului juridic al căsătoriei se împart în două mari grupe:
a) condiţii de fond
şi
b) condiţii de formă.

Condiţiile de fond sunt:
A1) cerinţe legale la căsătorie;
A2) impedimente la căsătorie.

Condiţiile de formă sunt:
B1) formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;
B2) formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei.

02. Enumeraţi cerinţele legale de fond la încheierea căsătoriei

Răspuns: Avem:
a) consimţământul la căsătorie;
b) vârsta matrimonială;
c) comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării sănătăţii lor;
d) diferenţa de sex.

03. Definiţi consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi

Răspuns: Noţiunea de “consimţământ” are un dublu sens, desemnând atât manifestarea de voinţă a unei persoane cu intenţia de a produce efecte juridice, cât şi întâlnirea concordantă a voinţelor, acordul pentru a crea un raport juridic.

04. Enumeraţi şi definiţi viciile de consimţământ în materie de căsătorie civilă

Răspuns: Viciile de consimţământ în materie de căsătorie civilă sunt:
a) eroarea (numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ);
b) dolul (provocat prin mijloace dolosive);
c) violenţa (constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soţ).

05. Care este valoarea juridică a logodnei?

Răspuns: Niciuna, nu are valoare de “antecontract” care să genereze obligaţia de a încheia căsătoria.

06. Când se dobândeşte capacitatea matrimonială? Derogări.

Răspuns: Potrivit art. 4 alin. (1) C. fam. vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani.

Art. 4 alin. (2) C. fam. admite o derogare, şi anume vârsta de 16 ani împliniţi, indistinctiv pentru bărbat şi femeie. Trebuie însă îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) există motive temeinice pledând pentru încheierea căsătoriei;
b) s-a obţinut avizul medical favorabil;
c) există încuviinţarea părinţilor;
d) există autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului.

07. În ce constă cerinţa comunicării reciproce de către viitorii soţi a stării sănătăţii lor?

Răspuns: Legiuitorul impune viitorilor soţi să se informeze reciproc asupra stării lor de sănătate. În acest fel, părţile sunt avertizate asupra pericolului la care sunt expuşi ei şi descendenţii lor prin eventualele maladii de care suferă unul sau altul dintre viitorii soţi.

08. Enumeraţi impedimentele la căsătorie

Răspuns: Avem:
a) starea de persoană căsătorită;
b) rudenia firească;
c) rudenia adoptivă;
d) tutela;
e) alienaţia sau debilitatea mintală;
f) lipsa vremelnică a discernământului.

09. Cum se sanţionează căsătoria încheiată de o persoană care este concomitent deja căsătorită?

Răspuns: Noua căsătorie a unei persoane căsătorite se sancţionează cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsatorii. În plus, persoana surprinsă atrage incidenţa legii penale, săvârşind infracţiunea de bigamie.

10. Care este soarta căsătoriei încheiate de “soţul supravieţuitor” ulterior rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, dar anterior anulării acesteia?

Răspuns: Potrivit art. 22 C. fam., cea de-a doua căsătorie se păstrează, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.

11. Cum se pierde calitatea de soţ şi din ce moment?

Răspuns: Calitatea de soţ se pierde:
a) prin moartea fizică sau prezumată a unuia dintre soţi, la data morţii sau la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii;
b) prin divorţ, la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a cererii în desfacerea căsătoriei.

12. În ce constă interdicţia căsătoriei pentru rudenie firească? Se păstrează această interdicţie şi în cazul adopţiei cu efecte depline?

Răspuns: Interdicţia căsătoriei pentru rudenie firească vizează oprirea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.

13. În ce constă interdicţia căsătoriei pentru relaţiile de rudenie adoptivă? Cine are calitatea de a autoriza excepţiile?

Răspuns: Este oprită căsătoria între:
a) adoptator sau ascendenţii săi, pe de o parte, şi cel adoptat sau descendenţii săi, pe de altă parte;
b) copiii adoptatorului, pe de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte;
c) persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptiv.

Excepţia poate fi autorizată de către preşedintele consiliului judeţean sau primarul general al capitalei.

14. În ce constă interdicţia căsătoriei din cauza tutelei?

Răspuns: Este oprită căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa. Efectul prohibitiv nu acoperă decât strict perioada în care tutorele asigură ocrotirea minorului. Odată cu încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă.

15. Care este sancţiunea căsătoriei încheiate de alienatul sau debilul mintal?

Răspuns: Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal este lovită de nulitate absolută.

Întrebări la dreptul familiei (II)

01. Care sunt cele trei accepţiuni ale termenului de căsătorie? Definiţi căsătoria.

Răspuns: În Codul familiei, termenul “căsătorie” are două accepţiuni:
a) Mai întâi desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soţi.
b) În al doilea sens, desemnează starea dobândită prin actul juridic al căsătoriei şi care există pe toată durata căsătoriei.

Doctrina mai adaugă un sens, desemnând prin acest termen instituţia juridică ce reuneşte ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei şi la statutul juridic al soţilor.

Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii.

02. Enumeraţi caracterele juridice ale actului juridic al căsătoriei.

Răspuns: Avem:
a) caracterul laic;
b) caracterul solemn;
c) caracterul bilateral.

03. Din ce categorie de acte juridice face parte căsătoria?

Răspuns: Căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiţie (manifestarea de voinţă a viitorilor soţi este numai condiţia necesară a aplicabilităţii statutului legal al căsătoriei).

04. Care sunt trăsăturile specifice stării de căsătorie?

Răspuns: Căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:
a) starea de căsătorie ia naştere în temeiul actului juridic al căsătoriei;
b) caracterul în principiu perpetuu al căsătoriei (care nu poate fi afectată de niciun termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiţie, rezolutorie sau suspensivă);
c) caracterul monogam al căsătoriei.

05. Enumeraţi consecinţele faptului că nu se poate asimila convieţuirea faptică a părţilor stării de căsătorie.

Răspuns: Dat fiind faptul că nu se poate asimila convieţuirea faptică cu căsătoria, este exclusă aplicarea prin analogie a dispoziţiile legislaţiei familiei privitoare la relaţiile dintre soţi. Consecinţele sunt numeroase, drept pentru care enumerăm:
a) este refuzată prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor;
b) este refuzată prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi;
c) nu există vocaţia succesorală între concubini;
d) copiii născuţi în cuplul care convieţuieşte faptic nu se bucură de vreuna din prezumţiile legate de paternitate, fiind consideraţi în afara căsătoriei.

06. Care sunt asemănările şi deosebirile între contractul civil şi căsătoria?

Răspuns: Asemănări:
a) legătura juridică dintre soţ şi soţie nu se poate forma decât în temeiul acordului de voinţe, după modelul contractelor consensuale;
b) acest acord de voinţe generează drepturi şi obligaţii cu caracter juridic, ca şi în cazul contractelor sinalagmatice.

Deosebiri:
a) în materie de contracte acţionează principiul libertăţii de voinţă a părţilor, conferind acestora o largă autonomie în ceea ce priveşte determinarea efectelor actului juridic încheiat, principiu în mod evident lipsit de eficienţă în cazul căsătoriei;
b) dacă în cazul contractelor putem vorbi de mutuus consensus, precum şi de mutuus dissensus, în cazul căsătoriei desfacerea acesteia este de asemenea de natură contractuală.

Întrebări la dreptul familiei (I)

01. Definiţi dreptul familiei

Răspuns: Dreptul familiei reuneşte normele juridice care reglementează raporturile personale şi cele patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte relaţii asimilate de lege, sub unele aspecte, relaţiilor de familie

02. Ce fel de norme au o pondere mai mare în dreptul familiei?

Răspuns: Este de semnalat ponderea normelor imperative în defavoarea celor dispozitive.

03. Care este caracteristica definitorie a sancţiunii civile în dreptul familiei?

Răspuns: Caracteristica definitorie a sancţiunii civile este natura sa restitutivă, reparatorie, în scopul declarat al restabilirii situaţiei anterioare.

04. În ce constă obiectul dreptului familiei?

Răspuns: Obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei îl constituie raporturile de familie:
a) raporturile de căsătorie;
b) raporturile de rudenie;
c) raporturile de rudenie adoptivă;
d) raporturile asimilate.

05. Enunţaţi principiile generale ale dreptului familiei

Răspuns: Cu valoare de reguli fundamentale de organizare a materiei, enumerăm:
a) Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, a intereselor mamei şi copilului.
b) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.
c) Principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a soţilor.
d) Principiul sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei.
e) Principiul monogamiei.

Întrebări drept civil, obligaţii, 7

01. Care sunt efectele specifice ale contractelor sinalagmatice?

Răspuns: Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg trei efecte specifice:
a) excepţia de neexecutare a contractului;
b) desfiinţarea contractului prin rezoluţiune/reziliere;
c) problema riscului contractului.

02. Definiţi excepţia de neexecutare a contractului.

Răspuns: Excepţia de neexecutare a contractului este opusă atunci când deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa.

03. Definiţi rezoluţiunea şi rezilierea.

Răspuns: Desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere poate fi făcută atunci când deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie, sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să şi-o execute pe a sa.

Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea de rezoluţiune.

Încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor, poartă denumirea de reziliere.

04. Definiţi problema riscului contractului

Răspuns: Problema riscului contractului se pune atunci când una dintre părţi este în imposibilitatea fortuită de a-şi executa obligaţia sa contractuală.

05. Care sunt condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului?

Răspuns: Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este necesar ca:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
b) din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă;
c) neexecutarea celuilalt să nu se datoreze faptei înseşi a celui care invocă excepţia;
d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce;
e) debitorul să fi fost pus în întârziere.

06. Care sunt condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare?

Răspuns: Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare sunt:
a) una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
b) neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.

07. Ce sunt pactele comisorii?

Răspuns: Pactele comisorii sunt clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare.

08. Care sunt efectele rezoluţiunii?

Răspuns: Avem:
a) părţile sunt repuse în situaţia anterioara, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat;
b) partea care şi-a executat sau s-a declarat gata să-şi execute obligaţiile este îndreptăţită a obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către partea în culpă.

09. Cine va suporta riscul contractului, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi?

Răspuns: Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat. Ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

10. Particularităţile riscului contractului în contractele translative de proprietate.

Răspuns: În cazul contractelor translative de proprietate regula consacrată în legislaţie este aceea că riscul contractului îl suportă acea parte care are calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia.

Întrebări drept civil, obligaţii, 6

01. Care sunt excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului?

Răspuns: Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt două:
a) promisiunea faptei altuia (excepţia aparentă);
b) stipulaţia pentru altul (excepţia reală);
c) simulaţia.

02. Este posibil ca o persoană străină de contract să fie obligată printr-un contract la care nu a fost parte?

Răspuns: Nu, nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte (cu excepţia totuşi a contractului colectiv de muncă).

03. Este posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte?

Răspuns: Da. Contractul în folosul unui terţ, sau stipulaţia pentru altul, constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

04. Definiţi promisiunea faptei altuia.

Răspuns: Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.

05. Trăsăturile caracteristice ale promisiunii faptei altuia.

Răspuns: Trăsăturile caracteristice sunt:
a) promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului;
b) obligaţia asumată de debitor în promisiunea faptei altuia este o obligaţie de rezultat;
c) de îndată ce terţa persoană şi-a asumat faţă de creditor angajamentul promis, orice obligaţie a debitorului care a promis fapta altuia încetează prin executare.

06. Care este diferenţa esenţială între promisiunea faptei altuia şi fidejusiune?

Răspuns: Promisiunea faptei altuia nu se confundă cu fidejusiunea. Spre deosebire de debitorul care a promis fapta altuia, a cărui obligaţie a fost numai de a determina pe terţ să se angajeze faţă de creditor, fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor.

07. Definiţi contractul în folosul altei persoane.

Răspuns: Contractul în folosul unei terţe persoane poate fi definit ca fiind acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ beneficiar.

08. Enumeraţi trei aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul.

Răspuns: Avem:
a) donaţia cu sarcini;
b) contractul de transport de bunuri;
c) asigurările de persoane.

09. Condiţiile de validitate a contractului în folosul unei terţe persoane.

Răspuns: Avem:
a) voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane;
b) beneficiarul să fie determinat sau cel puţin determinabil.

10. Descrieţi raporturile juridice care se formează în cazul contractului în folosul unei terţe persoane.

Răspuns:
a) Raporturile între stipulant şi promitent
Prin definiţie, stipulantul dispune ca promitentul să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unui terţ. În cazul în care promitentul nu-şi face datoria, stipulantul îl poate acţiona să execute obligaţiile faţă de terţa persoană. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune interese, în măsura în care va dovedi producerea, în patrimoniul propriu, a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către terţ.

Dacă între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea de către promitent a obligaţiei către terţul beneficiar poate îndreptăţi pe stipulant să ceară rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, ori să invoce excepţia de neexecutare a contractului.

b) Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar
Momentul în care terţul beneficiar dobândeşte dreptul creat în folosul său este acela al încheierii contractului dintre stipulant şi beneficiar, indiferent dacă terţul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat în folosul său.

Terţul beneficiar nu va avea de suferit concursul creditorilor stipulantului, de îndată ce dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului, fiind născut direct în patrimoniul terţului. Acest drept este trasmisibil prin succesiune.

Terţul beneficiar, deşi nu este parte contractantă, va avea o acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său. El va putea pretinde daune-interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. Însă nu va putea cere rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, pentru motivul că nu este parte a acestui contract.

Promitentul va putea să invoce faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care în virtutea contractului ar fi putut să le invoce şi împotriva stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare.

c) Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar
Contractul în favoarea unui terţ nu creează raporturi între stipulant şi terţul beneficiar.

11. Noţiunea de simulaţie.

Răspuns: Simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public simulat.

12. Felurile simulaţiei.

Răspuns: Avem:
a) Contractul aparent poate fi fictiv. Realitatea este total disimulată, creându-se aparenţa unui contract care nu există.
b) Contractul aparent poate fi deghizat. Există un contract ţinut secret, în raport cu care contractul aparent fie că-i ascunde natura, fie că-i ascunde anumite elemente.
c) Interpunerea de persoană.

13. Efectele simulaţiei

Răspuns: Sancţiunea specifică a simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

14. Acţiunea în simulaţie. Proba

Răspuns: Prin acţiunea în simulaţie se urmăreşte a se demonstra caracterul simulat al operaţiei, spre a face să se aplice efectiv singurul contract ce corespunde voinţei reale a părţilor – contractul secret.

Terţul poate utiliza, spre a dovedi existenţa contractului secret, orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, şi asta chiar dacă valoarea contractului depăşeşte suma de 250 de lei.

Subiecte de examen la drept civil, obligaţii

1. Excepţia de neexecutare a contractului (definiţie, condiţii, efecte)

2. Ce înseamnă raportul de prepuşenie ?

3. Clauza penală, definiţie (maxim 10 randuri)

4. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Întrebări drept civil, obligaţii, 5

01. Ce este interpretarea contractului?

Răspuns: Interpretarea contractului este operaţiunea prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor, în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă. Adesea apare în strânsă legătură cu operaţiunea de calificare juridică a contractului. Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia.

02. Care sunt regulile generale de interpretare a contractelor?

Răspuns: Regulile generale de interpretare a contractelor sunt:
a) prioritatea voinţei reale a părţilor;
b) în situaţia în care clauzele unei convenţii nu sunt clare, sau când sunt îndoielnice, trebuie interpretate prin corelarea lor;
c) clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul.

03. Care sunt regulile speciale de interpretare a clauzelor contractului?

Răspuns: Regulile speciale de interpretare a clauzelor contractelor sunt:
a) interpretarea coordonată a clauzelor contractului;
b) clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura contractului;
c) clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un efect;
d) în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
e) în cazul în care rămân îndoieli, contractul se interpretează, dacă va fi nevoie, în folosul celui care s-a obligat.

04. În ce constă simetria între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia?

Răspuns: Simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a lui: contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus. Însă necesitatea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului încheiat iniţial apare numai ca o prevedere de principiu.

05. Definiţi clauza de denunţare unilaterală a contractului, şi precizaţi-i limitele.

Răspuns: Clauza de denunţare unilaterală a contractului este o prevedere pe care părţile o pot include în contract, în vederea posibilităţii de denunţare unilaterală a acestuia. Ea nu poate fi inclusă într-un contract declarat de lege ca fiind irevocabil, nici nu poate fi o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă.

06. Enumeraţi ipotezele de încetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii a contractului, altele decât acordul părţilor ori denunţarea unilaterală.

Răspuns: Avem:
a) ipoteza contractului intuitu personae, încheiat în considerarea unei anumite persoane care a decedat;
b) prorogarea legală a unoir contracte dincolo de termenele prevăzute de părţile contractante;
c) intervenţia forţei majore pe parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă.

07. În ce constă principiul relativităţii efectelor contractului?

Răspuns: Principiul relativităţii efectelor contractului înseamnă că convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. Altfel spus, actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme nici să profite altor persoane (cu excepţia stipulaţiei pentru altul).

08. În ce constă opozabilitatea contractului faţă de terţi? Daţi exemple.

Răspuns: Opozabilitatea contractului înseamnă că acesta, privit ca fapt social, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la încheierea lui. Contractul este opozabil ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă, ca just titlu (pentru invocarea uzucapiunii) sau ca just temei (pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane).

09. Diferenţiaţi părţile, terţii şi categoria intermediară în raport cu un contract.

Răspuns: Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului.

Între părţi şi terţi se află succesorii părţilor, care deşi nu au participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractuale, primesc efectele contractului ca şi când ar fi părţi ale acestuia.

10. Cine sunt succesorii părţilor? Enumeraţi.

Răspuns: În categoria succesorilor sunt:
a) succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
b) succesorii cu titlu particular;
c) creditorii chirografari ai părţilor.

Întrebări drept civil, obligaţii, 4

01. Ce se înţelege prin încheierea contractului?

Răspuns: Prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea ei.

02. Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiei?

Răspuns: Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:
a) capacitatea (atât cea de folosinţă cât şi cea de exerciţiu);
b) consimţământul;
c) obiectul;
d) cauza.

03. Ce este oferta de a contracta?

Răspuns: Oferta de a contracta este propunerea de a contracta, făcută de o persoană, în scris, verbal sau chiar în mod tacit, adresată unei persoane determinate sau publicului, cu termen sau fără termen, şi reprezintă primul pas pentru formarea acordului de voinţă.

04. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta?

Răspuns: Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta sunt:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.

05. Care este diferenţa dintre ofertă şi antecontract?

Răspuns: Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă.

06. Ce este acceptarea ofertei?

Răspuns: Acceptarea este cea de-a doua latură a consimţământului şi ne apare ca fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

07. În ce condiţii tăcerea poate fi interpretată ca fiind acceptarea ofertei?

Răspuns: Numai în mod excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare. De exemplu:
a) legea admite tacita reconducţiune (tacita reînchiriere);
b) părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;
c) în practică se mai consideră, uneori, că atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.

08. Ce condiţii trebuie să întrunească acceptarea?

Răspuns: Acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să concorde cu oferta, adică să fie conformă acesteia;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă, ori să fi fost revocată.

09. Care sunt ipotezele ce trebuie să fie luate în considerare în vederea determinării momentului încheierii contractului?

Răspuns: Cele trei ipoteze sunt:
a) ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt;
b) contractul se încheie prin telefon;
c) ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă.

10. Care este importanţa momentului încheierii contractului?

Răspuns: Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;
b) viciile voinţei şi celelalte cauze de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractului;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract;
d) efectele contractului se produc, ca regulă, începând din momentul încheierii acestuia;
e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de prescripţie;
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului, determinat de prima acceptare primită, face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Întrebări drept civil, obligaţii, 3

01. Ce este principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor? Care sunt limitările acestuia?

Răspuns: Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor constă în aceea că încheierea oricărui contract este liberă. Totuşi, există anumite limitări ale acestui principiu de care trebuie să se ţină seama:
a) voinţa juridică va trebui să respecte legile care interesează ordinea publică;
b) voinţa juridică nu va putea încălca bunele moravuri.

Încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.

02. Care sunt ideile care stau la baza principiului autonomiei de voinţă în viaţa contractuală?

Răspuns: Filosofia principiului autonomiei de voinţă în viaţa contractuală are următoarele repere:
a) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
b) orice contract, întrucât este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;
c) pornindu-se de la premisa că orice contract este just şi legitim, principiul autonomiei de voinţă afirma deplina libertate contractuală, atât în sensul unei libertăţi de fond, cât şi în sensul unei depline libertăţi de formă;
d) în sfârşit, pornindu-se de la premisele sus-arătate, potrivit cărora fundamentul contractului este voinţa liberă ce dă legitimitate angajamentelor contractuale, se trăgea concluzia unei depline obligativităţi a contractelor.

03. În ce constă înfrângerea principiului autonomiei de voinţă?

Răspuns: Această înfrângere s-a manifestat în următoarele direcţii:
a) dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiţionale;
b) intervenţia din ce în ce mai accentuată, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual (dirijism contractual):
b1) lărgirea noţiunii de ordine publică, îmbogăţită cu laturi noi ţinând de intervenţia statului în economie şi, în general, în viaţa socială;
b2) predeterminarea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte, ceea ce îngustează sfera convenţiei părţilor;
b3) apariţia unor aşa-numite “contracte forţate”, a căror încheiere este obligatorie;
b4) tendinţa de a aduce restrângeri forţei obligatorii a contractului, fie prin aceea că uneori se permite neexecutarea sa, fie prin aceea că se permite o executare în alţi termeni decât cei stabiliţi iniţial de către părţi şi aceasta tocmai pentru faptul că, în prezent, noţiunea de ordine publică nu mai este omogenă.

04. Clasificaţi contractele după modul de formare şi definiţi fiecare categorie. Exemplificaţi.

Răspuns: După modul de formare, avem:
a) contracte consensuale;
b) contractele solemne;
c) contractele reale.

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, neînsoţită de niciun fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului.

Ex: contractele de vânzare-cumpărare (cu unele excepţii prevăzute de lege), contractele de mandat, contractele de închiriere a unor bunuri mobile etc.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme care, de regulă, este forma autentică.

Ex: contractele de înstrăinare a unor terenuri care intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, contractul de donaţie, contractul de ipotecă etc.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului.

Ex: împrumutul (atât împrumutul de consumaţie cât şi împrumutul de folosinţă), depozitul şi gajul.

05. Clasificarea contractelor după conţinutul lor.

Răspuns: După conţinutul lor, avem:
a) contracte sinalagmatice (caracterizate prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce);
b) contracte unilaterale (care dau naştere la obligaţii în sarcina numai uneia din părţi, cealaltă având numai calitatea de creditor). Ex: contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.

06. Ce sunt actele juridice unilaterale?

Răspuns: Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe.

07. Care este interesul distincţiei între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale?

Răspuns: Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte: deosebirile decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor existente în cazul contractelor sinalagmatice. Numai în cazul contractelor sinalagmatice se vor pune: problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi aceea a rezoluţiunii contractului.

Între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale există deosebiri şi sub aspect probator.

08. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi.

Răspuns: După scopul urmărit de părţi, avem:
a) contracte cu titlu oneros (în care fiecare parte doreşte a-şi procura un avantaj);
b) contracte gratuite sau de binefacere (în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte).

09. Care sunt criteriile de distincţie dintre contractele cu titlu oneros şi contractele cu titlu gratuit.

Răspuns: Doctrina a propus mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit al unui contract:
a) criteriul reciprocităţii prestaţiilor convenite prin contract;
b) echivalenţa avantajelor patrimoniale pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie;
c) criteriul cauzei (scopului).

10. Care este interesul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit?

Răspuns: Interesele sunt multiple:
a) În privinţa condiţiilor de validitate, în general pentru contractele cu titlu gratuit există anumite cerinţe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros.
b) Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt intuitu personae.
c) Obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu oneros.
d) În materia dreptului succesoral, reducţiunea liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva succesorală, şi instituţia raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu şi pe cele cu titlu oneros.

e) Acţiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să desfiinţeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de gaj general, va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută contractele cu titlu oneros consimţite de debitor.

11. Contractele comutative şi contractele aleatorii.

Răspuns: Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte oneroase este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.

Conform acestui criteriu, contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părţile, de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câştigului ori al pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau nu câştig ori pierdere.

Se numeşte comutativ acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard.

12. Contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Răspuns: Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii:
a) contractele dezinteresate, prin care se urmăreşte a se face un serviciu cuiva (ex: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea);
b) liberalităţile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent (donaţia).

13. Clasificarea contractelor după efectele produse.

Răspuns:
Prima grupă:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
b) contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii).

A doua grupă:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi (produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior);
b) contractele declarative de drepturi (care consfinţesc între părţi, situaţii juridice preexistente, având nu doar efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor).

14. Clasificarea contractelor după modul de executare.

Răspuns: Avem:
a) contractele cu executare imediată;
b) contractele cu executare succesivă (ex: contractul de furnizare de partide de mărfuri, contractul de locaţiune, contractul de asigurare etc.).

15. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă.

Răspuns: Avem:
a) contractele numite (ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, nominalizată în legislaţia civilă);
b) contractele nenumite (care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie).

16. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele.

Răspuns: Avem:
a) contracte principale – acelea care au o existenţă de sine stătătoare, şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi;
b) contracte accesorii – însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (ex: contractul de gaj, contractul de ipotecă, contractul de fidejusiune, clauza penală). Acestei categorii i se aplică regula: accesoriul urmează soarta principalului.

17. Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

Răspuns: Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur şi simplu aderă la un contract care a fost preredactat.

Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte “forţate”, condiţiile încheierii lor sunt delimitate de lege.

Întrebări drept civil, obligaţii, 2

01. Care este clasificarea izvoarelor obligaţiilor în conformitate cu Codul Civil? Enunţaţi o altă clasificare, mai ştiinţifică, a izvoarelor de obligaţii.

Răspuns: Codul civil consideră că sunt izvoare ale obligaţiilor:
a) contractul;
b) cvasicontractul;
c) delictul;
d) cvasidelictul;
e) legea.

O altă clasificare, mai ştiinţifică, are în vedere o reducere al izvoarelor posibile de obligaţii la două categorii principale:
a) actele juridice;
b) faptele juridice.

02. Ce este contractul?

Răspuns: Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic de obligaţii.

03. Ce este cvasicontractul? Exemplificaţi şi definiţi exemplele.

Răspuns: Conform Codului civil, contractul este “un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi (art. 986 C. civ.).

Speciile de cvasicontracte sunt:
a) gestiunea de afaceri;
b) plata lucrului nedatorat.

Gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri) este faptul unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia din urmă.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti către alta o datorie inexistentă sau care nu îi incumbă, ceea ce obligă la restituire.

04. Care este diferenţa dintre delict şi cvasidelict?

Răspuns: Ceea ce distinge delictul faţă de cvasidelict este împrejurarea că delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, pe când cvasi-delictul este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie – din neglijenţă sau imprudenţă.

05. Care este diferenţa dintre actul juridic civil şi faptele juridice?

Răspuns: Prin act juridic civil se înţelege acea manifestare de voinţă, animată de intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât dacă o asemenea intenţie a existat.

Ex: a) contractul; b) actul juridic unilateral.

Faptele juridice, în sensul restrâns al noţiunii, sunt acele fapte licite sau ilicite, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa celor ce au săvârşit faptele.

Ex: a) gestiunea intereselor altuia; b) plata lucrului nedatorat; c) îmbogăţirea fără justă cauză; d) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).

Întrebări drept civil, obligaţii, 1

1. Ce este în sens larg, obligaţia?

Răspuns: Obligaţia, în sens larg, este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, numit debitor, şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare, a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

2. Numiţi subiectele raportului juridic de obligaţie.

Răspuns: Subiectele raportului juridic de obligaţie (atât persoane fizice cât şi persoanele juridice) sunt: subiectul activ (creditor) şi subiectul pasiv (debitor).

3. Care este conţinutul raportului juridic de obligaţie?

Răspuns: Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.

O latură esenţială a raportului de obligaţie o constituie conţinutul său patrimonial: dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acesteia.

4. Obiectul raportului de obligaţie.

Răspuns: Obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă (a da, a face ceva), fie într-o abţinere (a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.

5. Se poate pune semnul egal între obligaţia de a da şi aceea de a preda lucrul vândut?

Răspuns: Nu, obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda. A da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare. A preda lucrul vândut este o obligaţie de a face.

6. Cum se clasifică obligaţiile după izvoare?

Răspuns: Obligaţiile se nasc din:
a) contracte;
b) acte juridice unilaterale;
c) fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvalsidelicte civile);
d) îmbogăţirea fără just temei;
e) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane;
f) plata unei prestaţii nedatorate.

Punctele a) şi b) sunt obligaţii născute din acte juridice. Punctele c), d), e) şi f) sunt obligaţii născute din fapte juridice.

7. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor.

Răspuns: După obiectul lor, distingem:
a) obligaţii de a da;
b) obligaţii de a face;
c) obligaţii de a nu face.

O altă clasificare:
a) obligaţii pecuniare;
b) obligaţii nepecuniare.

Doctrina mai clasifică în:
a) obligaţii de rezultat (determinate);
b) obligaţii de mijloace (de prudenţă şi diligenţă).

8. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică.

Răspuns: După sancţiunea juridică, avem:
a) obligaţii juridice – în privinţa cărora se poate apela la constrângerea de stat;
b) obligaţii morale – care se impun în virtutea convingerii intime, sub influenţa opiniei publice.

O altă clasificare ar fi:
a) obligaţii civile – care se bucură de sancţiunea juridică;
b) obligaţii naturale – care nu se mai bucură de integralitatea sancţiunii juridice.

9. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.

Răspuns: După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile:
a) obligaţii obişnuite;
b) obligaţii reale;
c) obligaţii opozabile terţilor.

Obligaţiile reale (propter rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare.

Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de obligaţie.

Întrebări drept penal, partea generală, II (4)

1. Care sunt deosebirile între pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie?

Răspuns: Spre deosebire de pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi care putea consta şi în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, pedeapsa accesorie consta în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 1 lit a) – c) C.pen., fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii.

Aceasta înseamnă că sunt interzise pe timpul executării pedepselor, drepturile prevăzute în art. 64 alin. 1 lit a) – c) C.pen., ca pedeapsă accesorie, chiar dacă unele din aceste drepturi nu ar fi putut fi interzise ca pedeapsă complementară.

2. Care sunt situaţiile în care nu e posibilă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea?

Răspuns: Nu este posibilă înlocuirea amenzii cu închisoarea în două situaţii:
a) Când amenda e prevăzută ca sancţiune unică.
b) Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, obligatoriu, ca efect al circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76 lit. e) teza a II-a C.pen.

3. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi?

Răspuns: Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţinutului pedepsei principale.

4. Când e obligatorie şi când e facultativă aplicarea pedepsei complementare a degradării militare?

Răspuns: Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, şi se aplică facultativ dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani.

5. Când se execută pedepsele complementare?

Răspuns: Potrivit art. 65 C.pen., executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei.

6. În ce constau principalele modificări legislative în materia pedepselor accesorii?

Răspuns: Până în 2006, toate drepturile de la art. 64 lit. a) – e) C.pen. se aplicau de drept din simpla condamnare la o pedeapsă principală privativă de libertate. Prin Legea nr. 278/2006 s-a realizat o modificare amplă a dispoziţiilor Codului în materia pedepselor accesorii: s-a prevăzut că lit. d) şi e) se aplică facultativ de către instanţă, ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului, de interesele copilului sau ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.

7. Care sunt deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii?

Răspuns: Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii sunt: Sabău şi Pîrcălab c. România, la care se adaugă Hirst c. Marea Britanie.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prezintă relevanţă în materia pedepselor accesorii este LXXIV (74) / 2007.

8. Când este mai scurtă şi când este mai lungă durata pe care operează interdicţia unor drepturi ca pedeapsă accesorie, în raport cu pedeapsa principală privativă de libertate?

Răspuns: Durata pedepselor accesorii nu coincide întotdeauna cu durata pedepsei privative de libertate.

Pedeapsa accesorie poate fi mai mare decât pedeapsa privativă de libertate, spre exemplu în situaţia în care condamnatul se sustrage de la executare, se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei, etc.

Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai mică decât pedeapsa principală privativă de libertate într-o situaţie în care se compută, conform art. 88 C.pen., reţinerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţată.

9. Care sunt felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice?

Răspuns: Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt: pedepse principale şi pedepse complementare.

10. În funcţie de ce criterii se determină limitele speciale ale pedepsei amenzii în cazul persoanei juridice?

Răspuns: Limitele speciale ale pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice sunt determinate, ca în cazul persoanei fizice, în funcţie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ.

11. Care sunt pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice?

Răspuns: Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

12. Care sunt persoanele juridice care nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată?

Răspuns: Art 71.4 C.pen. prevede că pedepsele complementare prevăzute în art. 53.1 alin. 3 lit. a) şi b) (adică dizolvarea şi suspendarea) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Întrebări drept penal, partea generală, II (3)

1. Este posibilă participaţia în cazul infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau pluralitate constituită?

Răspuns: În cazul pluralităţii constituite, se consideră majoritar în doctrină şi unanim în jurisprudenţă că nu este posibilă participaţia în niciuna din formele sale. Aceasta pentru că legea incriminează ca acte de executare şi acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complicitate.

Însă în cazul pluralităţii naturale, participaţia nu este posibilă sub forma coautoratului, dar sub forma instigării sau a complicităţii este unanim admisă.

2. Prin ce se deosebeşte complicitatea intelectuală de complicitatea negativă?

Răspuns: Complicitatea intelectuală se realizează prin întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului fie prin încurajări, fie prin asistarea în timpul săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de favorizare.

Complicitatea negativă se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţiunii de către autor, fără ca între ei să existe o legătură subiectivă.

Aşadar, pe de o parte complicitatea intelectuală presupune existenţa legăturii subiective între autor şi complice (absentă în cazul complicităţii negative), dar şi un rol “activ” al complicelui (spre deosebire de rolul “pasiv” în cazul complicităţii negative).

3. Cum se sancţionează instigarea neurmată de executare?

Răspuns: În cazul instigării neurmate de executare se comite o infracţiune de sine stătătoare, cu limite de pedeapsă specifice: între minimul general al pedepsei şi minimul special prevăzut de lege la acţiunea la care s-a instigat.

4. Cum se clasifică circumstanţele personale?

Răspuns: Circumstanţele personale sunt:
a) circumstanţele personale subiective;
b) circumstanţele personale de individualizare.

5. Care sunt modalităţile participaţiei improprii?

Răspuns: Participaţia improprie există atunci când participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Există două modalităţi:
a) modalitatea intenţie şi culpă;
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.

6. Care sunt infracţiunile la care nu este posibil coautoratul?

Răspuns: Anumite infracţiuni nu pot fi săvârşite în coautorat:
a) infracţiunile caracterizate de o pluralitate naturală sau constituită;
b) infracţiunile cu autor unic;
c) infracţiunile din culpă;
d) infracţiunile omisive.

Întrebări drept penal, partea generală, II (2)

1. Care sunt condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni?

Răspuns: Pentru a exista concurs trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:

a) să existe acelaşi infractor;
b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţiuni;
c) infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele;
d) cel puţin două dintre infracţiuni să atragă condamnarea făptuitorului.

2. Cum se delimitează concursul real simplu omogen faţă de infracţiunea continuată?

Răspuns: Concursul real este atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele.

Concursul real simplu este caracterizat prin aceea că între faptele concurente nu există o altă legătură, cu excepţia legăturii in personam dată de identitatea subiectului infracţiunilor.

Concursul este omogen atunci când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel.

Aşadar, concursul real simplu omogen presupune că o persoană săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni de acelaşi fel, distincte între ele, fără a se stabili vreo legătură între infracţiuni, alta decât cea a identităţii subiectului infracţiunilor.

Pe de altă parte, infracţiunea continuată este atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Se observă că principalul element de delimitare între concursul real simplu omogen de infracţiuni şi infracţiunea continuată este unitatea de rezoluţie. În cazul acesteia din urmă, rezoluţia infracţională este determinată, anterioară tuturor acţiunilor şi se menţine pe toată durata comiterii lor.

La acest criteriu de distincţie se adaugă, cu titlul de mărci distinctive ale infracţiunii sub formă continuată:
a) unitatea obiectului material;
b) identitatea locului sau a persoanei vătămate;
c) existenţa unor intervale de timp relativ scurte între acţiunile componente;
d) comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel;
e) folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace;
f) comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii;
g) unitatea de mobil sau de scop.

3. Care sunt etapele algoritmului de aplicare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni?

Răspuns: Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice presupune parcurgerea mai multor etape:
a) stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente;
b) aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni:
b1) alegerea pedepsei de bază;
b2) instanţa va proceda la majorarea pedepsei de bază;

Majorarea se poate face până la maximul special prevăzut pentru pedeapsa de bază. Dacă maximul special nu este suficient, instanţa poate adăuga un spor de până la 5 ani, în cazul pedepsei închisorii sau de până la jumătate din maximul special, în cazul pedepsei amenzii.

În cazul persoanei juridice, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acest maxim.

4. Care sunt limitările pedepsei rezultante în cazul concursului?

Răspuns: În cazul rezultantei aplicabile pentru concursul de infracţiuni, există trei limitări principale:
a) niciodată pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente;
b) pedeapsa rezultantă nu va putea depăşi maximul special al pedepsei de bază şi sporul de 5 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv sporul de jumătate din maximul special, în cazul amenzii;
c) atunci când pentru niciuna dintre faptele concurente maximul special nu depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultantă nu poate depăşi 25 de ani, indiferent de cauzele de agravare. Dacă pentru cel puţin una dintre faptele concurente legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, pedeapsa rezultantă nu poate depăşi 30 de ani, deoarece acesta este maximul general al pedepsei închisorii.

5. Cum se face aplicarea pedepsei pentru concurs în cazul judecării separate a infracţiunilor concurente?

Răspuns: În cazul judecării separate a infracţiunilor concurente, este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţia infractorului să fie precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţiunilor. Pe cale de consecinţă, pentru infracţiunile concurente săvârşite de persoana fizică pedepsele se contopesc.

Există trei ipoteze:
a) situaţia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat pentru o altă infracţiune concurentă;
b) situaţia în care ambele infracţiuni au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte;
c) ipoteza în care infracţiunile concurente au fost judecate în grupe de câte două sau mai multe, prin hotărâri distincte.

6. Cum se aplică măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare în cazul concursului de infracţiuni?

Răspuns: În această situaţie distingem mai multe reguli:
a) Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
b) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.
c) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
d) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.

Trebuie reţinut că fiecare pedeapsă complementară, respectiv măsură de siguranţă se aplică în prima etapă de sancţionare a concursului, ele fiind luate în considerarea săvârşirii unei anumite infracţiuni. În fine, aceste pedepse complementare şi măsuri de siguranţă vor însoţi pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracţiuni, chiar dacă nu au fost stabilite pe lângă pedeapsa de bază din structura rezultantei.

7. Ce este specific în sancţionarea persoanei juridice în caz de concurs de infracţiuni? Care sunt distincţiile faţă de situaţia persoanei fizice?

Răspuns: Pentru persoana juridică, este specifică sancţiunea amenzii, precum şi faptul că în cazul concursului de infracţiuni, sporul adăugat deste de o treime, şi nu de jumătate, aşa cum este cazul pentru persoana fizică. O persoană juridică nu poate fi sancţionată cu închisoarea.

8. Care sunt condiţiile de existenţă ale primului termen al recidivei mari postcondamnatorii?

Răspuns: Condiţiile de existenţă referitoare la primul termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt:
a) să fie vorba despre o infracţiune intenţionată;
b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoare mai mare de 6 luni;
c) hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de la primul termen să fie definitivă;
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 38 C.pen. (infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; infracţiunile săvârşite din culpă; infracţiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare).

9. Care sunt condamnările care nu atrag starea de recidivă?

Răspuns: Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt cele prevăzute în art. 38 C.pen.:
a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
b) infracţiunile săvârşite din culpă;
c) infracţiunile amnistiate;
d) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
d) condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În plus, există dubla condiţie ca primul termen să vizeze o infracţiune care să fi fost condamnată la minim 6 luni de închisoare, iar al doilea termen la minim un an de închisoare.

10. Care este diferenţa între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie?

Răspuns: Diferenţa dintre recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie constă în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni. Astfel, recidiva postcondamnatorie are loc după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, în timp ce recidiva postexecutorie este după executarea unei astfel de hotărâri, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării.

11. Care este diferenţa între recidiva mare şi cea mică?

Răspuns: Recidiva mare constă în săvârşirea unei infracţiuni după o pedeapsă rămasă definitivă mai mare de 6 luni (executată sau nu), în vreme ce recidiva mică are loc după cel puţin trei pedepse de până la 6 luni pentru infracţiuni intenţionate (executate sau nu).

12. Cum se aplică pedeapsa în caz de recidivă mare postcondamnatorie?

Răspuns: În cazul recidivei mari postcondamnatorii, sistemul de sancţionare este prevăzut de art. 39 alin. (1) – (3) C.pen. şi constă în cumulul juridic, dar sporul aplicabil este de până la 7 ani, contopirea făcându-se potrivit art. 39 C.pen.

Există mai multe ipoteze de sancţionare:

a) Când atât primul termen, cât şi cel de-al doilea sunt formaţi dintr-o singură infracţiune fiecare:

a1) Când infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen este comisă între data hotărârii de condamnare definitivă pentru prima infracţiune şi începerea executării propriu-zise a acesteia – rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu pedeapsa pentru prima infracţiune, iar din rezultanta contopirii se scade ceea ce infractorul a executat din prima pedeapsă până în momentul contopirii.

a2) Dacă infractorul comite cea de-a doua infracţiune în timp ce executa prima pedeapsă – rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni şi scăzând din rezultanta contopirii ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni şi până la data contopirii.

a3) Când infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen este săvârşită în stare de evadare: rezultanta se obţine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune cu suma dintre pedeapsa primei infracţiuni rămasă neexecutată la momentul evadării şi pedeapsa pentru evadare.

B) Când primul termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni

Rezultanta se obţine contopind pedeapsa ultimei infracţiuni (care constituie cel de-al doilea termen al recidivei) cu restul neexecutat din rezultanta concursului din primul termen al recidivei în momentul comiterii ultimei infracţiuni.

C) Când cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni

Mai întâi se aplică recidiva – fiecare din cele două pedepse stabilite pentru cele două infracţiuni concurente după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru prima infracţiune se va contopi, potrivit art. 39, pe rând cu restul neexecutat din prima pedeapsă.

Apoi se sancţionează potrivit concursului: se contopesc precum la concurs rezultantele parţiale obţinute prin contopirea anterioară.

D) Când ambii termeni ai recidivei sunt formaţi dintr-un concurs de infracţiuni

Se va calcula rezultanta potrivit regulilor de la pct. B. Apoi această rezultantă, aplicată pentru concursul de infracţiuni iniţial se va contopi, ca la pct. C, cu pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente din structura termenului doi, rezultanta finală fiind cumulul juridic între aceste rezultante parţiale.

13. Cum se sancţionează recidiva mare postexecutorie?

Răspuns: În cazul recidivei mari postexecutorii, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special.

14. Ce este recidiva internaţională?

Răspuns: Recidiva este internaţională atunci când prima condamnare a fost pronunţată de o instanţă străină.

15. Cum se sancţionează recidiva mică postcondamnatorie?

Răspuns: Regulile de sancţionare în cazul recidivei mici postcondamnatorii sunt identice cu cele de la recidiva mare postcondamnatorie.

16. Care sunt formele recidivei reglementate în cazul persoanei juridice?

Răspuns: În cazul persoanei juridice, recidiva cunoaşte două modalităţi: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.

17. Care sunt diferenţele între sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice şi, respectiv, juridice?

Răspuns: Prima diferenţă este aceea că persoana juridică nu poate fi pedepsită decât prin amendă, în vreme persoana fizică poate fi pedepsită atât prin amendă cât şi prin închisoare.

Pe de altă parte, sporurile la care poate urca amenda în cazul recidivei sunt identice. Astfel, la recidiva postcondamnatorie, dacă maximul special al amenzii este considerat neîndestulător, el poate fi sporit cu până la jumătate în situaţia persoanei fizice, şi până la jumătate în situaţia persoanei juridice.

La recidiva postexecutorie, dacă maximul special al amenzii este considerat neîndestulător, el poate fi sporit până la două treimi în situaţia persoanei fizice, şi până la două treimi în situaţia persoanei juridice.

18. Cărei forme a recidivei îi corespunde pluralitatea intermediară?

Răspuns: Pluralitatea intermediară nu este o formă a recidivei, pentru că noua infracţiune, săvârşită înainte de executarea unei pedepse, în cursul executării acesteia sau în stare de evadare, nu îndeplineşte condiţiile recidivei.

19. Ce particularităţi prezintă sistemul de sancţionare al pluralităţii intermediare faţă de cel al recidivei mari postcondamnatorii?

Răspuns: În caz de pluralitate intermediară, se vor aplica regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni.

D.p.d.v. sancţionator, pluralitatea intermediară se deosebeşte de recidivă prin două aspecte:
a) se contopesc pedepsele în întregime şi nu cea de-a doua pedeapsă cu restul rămas neexecutat din prima;
b) diferă sporul, care e de 5 ani la pluralitatea intermediară şi de 7 ani la recidivă.

20. Ce este dubla recidivă? Cum se sancţionează?

Răspuns: Dubla recidivă desemnează situaţia când o infracţiune este simultan în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de o infracţiune şi în stare de recidivă postexecutorie faţă de o altă infracţiune.

Sancţionarea este următoarea: se va da aplicare prima dată recidivei postexecutorii şi apoi recidivei postcondamnatorii.

Subiecte de examen la dreptul internaţional public (IV)

1. Situaţia în care judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea

Răspuns: Extrădarea reprezintă actul prin care, la cererea unui stat care reclamă că o persoană fizică trebuie urmărită penal sau că trebuie să execute o pedeapsă aplicată de organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză (stat solicitat) o predă statului interesat (stat solicitant).

Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea în anumite situaţii:
a) atunci când are motive serioase de a crede că persoana riscă să fie supusă torturii în statul solicitant;
b) atunci când persoana în cauză este incriminată pentru o infracţiune prevăzută într-o lege militară şi nu într-o lege penală ordinară;
c) când cererea de extrădare este blocată de incidenţa principiului non bis in idem;
d) atunci când sentinţa judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată în cursul unui proces judiciar în care au fost violate regulile cutumiare ale procesului echitabil;
e) când cererea de extrădare urmăreşte pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal.

2. Funcţia contencioasă a CIJ

Răspuns: În materie contencioasă competenţa Curţii se limitează, ratione personae, la statele-părţi la Statutul Curţii. Ratione materiae, Statutul CIJ a limitat contenciosul interstatal de competenţa Curţii la litigiile juridice.

Obiectul litigiului poate fi:
a) interpretarea unui tratat;
b) orice chestiune de drept internaţional;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei obligaţii internaţionale;
d) natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui angajament internaţional.

Jurisdicţia Curţii este în principiu o jurisdicţie facultativă, conferită de părţi după apariţia conflictului. Ea poate fi stabilită însă şi aprioric ca şi competenţa obligatorie, în situaţia în care statele părţi au acceptat clauza opţională (clauza facultativă de jurisdicţie obligatorie).

Procedura în faţa Curţii cuprinde:
a) o fază scrisă;
b) o fază orală.

3. Funcţia consultativă a CIJ

Răspuns: Funcţia consultativă constă în competenţa atribuită Curţii prin articolul 96 din Cartă de a emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra unor chestiuni juridice. Este o funcţie în cadrul sistemului ONU şi în general o funcţie limitată la sub-sistemele internaţionale.

În cadrul exercitării funcţiei consultative, CIJ emite un aviz consultativ, care nu posedă forţă juridică obligatorie. De asemenea, Curtea decide discreţionar dacă dă sau nu curs cererii de aviz.

Ratione personae, Curtea poate fi sesizată doar de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a ONU. Ratione materiae, trebuie să existe chestiunea juridică asupra căreia să se pronunţe Curtea, iar această chestiune trebuie să fie plasată în cadrul activităţii organului sau organizaţiei solicitante.

Procedural, Curtea urmează procedura contencioasă, cu limitările inerente, şi atunci când este solicitată cu o cerere de aviz consultativ.

4. Distincţia între motivarea tip disertaţie şi motivarea tip silogism

Răspuns: Sentinţa internaţională poate fi formulată după două metode de motivare: explicaţia sumară si dizertaţia.

Prima metodă se întâlneşte în special în sistemele de drept civil, şi se recunoaşte prin frecvenţa în textul motivării a sintagmei “având în vedere” sau a cuvântului “văzând”. Consecinţa practică este aceea că judecătorul selectează argumentele părţilor, le comprimă sau le ignoră, în funcţie de locul pe care îl ocupă în formarea convingerii sale intime.

Cea de-a doua metodă presupune că judecătorul sau arbitrul să răspundă tuturor argumentelor prezentate, pentru că aplicarea dreptului în sistemul internaţional nu este un act de autoritate, ci o operă a raţiunii şi o operă de persuasiune.

5. Imunitatea diplomatică

Răspuns: Noţiunea de imunitat diplomatică implică un ansamblu de privilegii şi de imunităţi care pot fi comod grupate în două categorii:
a) imunităţi in rem;
b) imunităţi in personam.

Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde:
a) libertatea comunicaţiilor oficiale (valiza diplomatică) şi
b) inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.

La nivelul persoanei, agenţii diplomatici nu pot fi supuşi unor restricţii care să le stingherească libertatea de circulaţie, nu pot fi judecaţi, nu pot fi arestaţi sau plasaţi în stare de detenţie.

Imunitatea de jurisdicţie trebuie analizată din trei perspective.

A. Întinderea imunităţilor ratione personae
De această imunitate se buură atât agenţii diplomatici cât şi membrii lor de familie. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, împreună cu familiile lor, şi membrii personalului de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditant, sau nu îşi au reşedinţa în acest stat, sunt beneficiarii unei impunităti incomplete.

B. Întinderea imunităţii ratione materiae
Imunitatea de jurisdicţie este considerată indivizibilă. CV – 1961 consacră o imunitate absolută în materie penală, indiferent dacă agentul diplomatic este sau nu în exerciţiul funcţiilor sale. Imunitatea de jurisdicţie este dublată de imunitatea de executare.

C. Întinderea imunităţii ratione temporis
În principiu, imunitatea de jurisdicţie durează atât timp cât durează funcţia diplomatică.