Subiecte de examen la dreptul internaţional public (II)
1. Asemănări şi deosebiri între tratat şi cutumă
Răspuns: Tratatul ilustrează modul de formare voluntar al normelor internaţionale. În esenţă, este vorba despre declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate care decid să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale. Tratatul prezintă un dublu aspect: este act juridic şi este normă juridică.
Cutuma ilustrează modul spontan, natural, informal de producţie juridică. Este un mecanism solid ancorat în ealitate, de autoreglare, pornind de la un fapt care reuneşte cinci condiţii, devenind fapt normativ:
a) generalitate;
b) uniformitate;
c) constanţă;
d) frecvenţă;
e) publicitate.
Elementele constitutive ale cutumei sunt: unul material sau obiectiv, şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei (consuetudo), şi unul psihologic sau subiectiv (opinio juris siv necessitatis).
În materie de asemănări, notăm mai întâi faptul că atât tratatul, cât şi cutuma sunt izvoare formale de drept, fără a putea face o ierarhie care să subordoneze un tip de izvor celuilalt.
Deosebim cutuma de convenţia internaţională constatând că prima are o apariţie spontană, informală, fiind expresia forţei tradiţiei, în vreme ce tratatul se negociază, având până la urmă o puternică tentă experimentală.
Apoi, una din condiţiile de existenţă a cutumei este caracterul ei de practică publică şi certă. Concomitent, tratatele secrete nu sunt dezavuate, însă nu sunt opozabile terţilor.
Mai adăugăm că pentru a fi valabilă, cutuma are nevoie de o practică generală, acceptată de majoritatea subiectelor care se află într-o anume situaţie (cutuma locală este o creaţie a jurisprudenţei CJI), în vreme ce tratatul nu impune o exigenţă numerică, existând atât tratate bilaterale cât şi tratate multilaterale, atât tratate locale cât şi tratate regionale şi universale.
Nu în ultimă instanţă, cutumele au atâta viaţă cât timp nu cad în desuetudine, în vreme ce tratatele sunt fie tranzitorii cât şi permanente.
2. Asemănări şi deosebiri între forţa majoră şi cazul fortuit
Răspuns: Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional sunt următoarele:
a) consimţământul statului lezat;
b) legitima apărare;
c) forţa majoră şi cazul fortuit;
d) pericolul extrem (distress);
e) starea de necesitate;
f) contramăsurile legitime.
Doctrina şi jurisprudenţa a înţeles să trateze în mod distinct ceea ce CDI, în Proiectul său de articole, a alăturat. Forţa majoră pune în evidenţă caracterul irezistibil al forţei exterioare. Cazul fortuit pune în evidenţă caracterul imprevizibil.
Ambele au în comun faptul că fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.
3. Zona economică exclusivă
Răspuns: Dreptul mării operează anumite clasificări în spaţiile de apă sărată aflate în comunicaţie liberă şi naturală:
a) marea teritorială;
b) platoul continental;
c) zona contiguă;
d) zona economică exclusivă.
Dintre acestea, zona economică exclusivă reprezintă un regim juridic convenţional bazat exclusiv pe Convenţia din 1982. Acest regim este aplicabil unei porţiuni din marea liberă care este adiacentă mării teritoriale. Limita zonei economice este stabilită la distanţa de 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale, coincizând cu limitele platoului continental.
Statul riveran deţine în acest spaţiu drepturi suverane:
a) în materie de explorare, exploatare şi conservare a resurselor naturale situate în apă, pe fundul mării sau în subsol;
b) în materia oricăror alte explorări şi exploatări în scopuri economice;
c) în materia instalării şi utilizării obiectelor artificiale;
d) în materia cercetării ştiinţifice, a protecţiei şi prezervării mediului marin.
4. Libertăţile în marea liberă
Răspuns: Conform unui regim juridic cutumiar bine stabilit, marea liberă este spaţiul internaţional în care statele exercită o serie de libertăţi specifice:
a) libertatea de navigaţie;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a instala cabluri şi conducte;
d) libertatea de a construi insule şi alte instalaţii;
e) libertatea de pescuit;
f) libertatea cercetării ştiinţifice.
5. Ratificarea tratatelor
Răspuns: Deşi CV enumeră ratificarea printre modurile de expresie a consimţământului de a fi legat printr-un tratat alături de semnătură, schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau aprobare, într-o enumerare care nu este limitativă, în practica statelor ratificarea are un rol deosebit de important. Majoritatea constituţiilor statale reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să se considere legat.
Ratificarea este discreţionară şi neuniformă, fără ca în dreptul internaţional general să existe vreo prezumţie în favoarea ei. Emiterea sau refuzul ratificării nu sunt condiţionate de o anumită durată de timp.
Mai menţionăm că tratatele numite generic “acorduri” se încheie valabil şi în absenţa ratificării, putându-se încheia şi sub formă de schimburi de scrisori sau de note diplomatice.
Răspuns: Tratatul ilustrează modul de formare voluntar al normelor internaţionale. În esenţă, este vorba despre declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate care decid să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale. Tratatul prezintă un dublu aspect: este act juridic şi este normă juridică.
Cutuma ilustrează modul spontan, natural, informal de producţie juridică. Este un mecanism solid ancorat în ealitate, de autoreglare, pornind de la un fapt care reuneşte cinci condiţii, devenind fapt normativ:
a) generalitate;
b) uniformitate;
c) constanţă;
d) frecvenţă;
e) publicitate.
Elementele constitutive ale cutumei sunt: unul material sau obiectiv, şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei (consuetudo), şi unul psihologic sau subiectiv (opinio juris siv necessitatis).
În materie de asemănări, notăm mai întâi faptul că atât tratatul, cât şi cutuma sunt izvoare formale de drept, fără a putea face o ierarhie care să subordoneze un tip de izvor celuilalt.
Deosebim cutuma de convenţia internaţională constatând că prima are o apariţie spontană, informală, fiind expresia forţei tradiţiei, în vreme ce tratatul se negociază, având până la urmă o puternică tentă experimentală.
Apoi, una din condiţiile de existenţă a cutumei este caracterul ei de practică publică şi certă. Concomitent, tratatele secrete nu sunt dezavuate, însă nu sunt opozabile terţilor.
Mai adăugăm că pentru a fi valabilă, cutuma are nevoie de o practică generală, acceptată de majoritatea subiectelor care se află într-o anume situaţie (cutuma locală este o creaţie a jurisprudenţei CJI), în vreme ce tratatul nu impune o exigenţă numerică, existând atât tratate bilaterale cât şi tratate multilaterale, atât tratate locale cât şi tratate regionale şi universale.
Nu în ultimă instanţă, cutumele au atâta viaţă cât timp nu cad în desuetudine, în vreme ce tratatele sunt fie tranzitorii cât şi permanente.
2. Asemănări şi deosebiri între forţa majoră şi cazul fortuit
Răspuns: Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional sunt următoarele:
a) consimţământul statului lezat;
b) legitima apărare;
c) forţa majoră şi cazul fortuit;
d) pericolul extrem (distress);
e) starea de necesitate;
f) contramăsurile legitime.
Doctrina şi jurisprudenţa a înţeles să trateze în mod distinct ceea ce CDI, în Proiectul său de articole, a alăturat. Forţa majoră pune în evidenţă caracterul irezistibil al forţei exterioare. Cazul fortuit pune în evidenţă caracterul imprevizibil.
Ambele au în comun faptul că fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.
3. Zona economică exclusivă
Răspuns: Dreptul mării operează anumite clasificări în spaţiile de apă sărată aflate în comunicaţie liberă şi naturală:
a) marea teritorială;
b) platoul continental;
c) zona contiguă;
d) zona economică exclusivă.
Dintre acestea, zona economică exclusivă reprezintă un regim juridic convenţional bazat exclusiv pe Convenţia din 1982. Acest regim este aplicabil unei porţiuni din marea liberă care este adiacentă mării teritoriale. Limita zonei economice este stabilită la distanţa de 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale, coincizând cu limitele platoului continental.
Statul riveran deţine în acest spaţiu drepturi suverane:
a) în materie de explorare, exploatare şi conservare a resurselor naturale situate în apă, pe fundul mării sau în subsol;
b) în materia oricăror alte explorări şi exploatări în scopuri economice;
c) în materia instalării şi utilizării obiectelor artificiale;
d) în materia cercetării ştiinţifice, a protecţiei şi prezervării mediului marin.
4. Libertăţile în marea liberă
Răspuns: Conform unui regim juridic cutumiar bine stabilit, marea liberă este spaţiul internaţional în care statele exercită o serie de libertăţi specifice:
a) libertatea de navigaţie;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a instala cabluri şi conducte;
d) libertatea de a construi insule şi alte instalaţii;
e) libertatea de pescuit;
f) libertatea cercetării ştiinţifice.
5. Ratificarea tratatelor
Răspuns: Deşi CV enumeră ratificarea printre modurile de expresie a consimţământului de a fi legat printr-un tratat alături de semnătură, schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau aprobare, într-o enumerare care nu este limitativă, în practica statelor ratificarea are un rol deosebit de important. Majoritatea constituţiilor statale reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să se considere legat.
Ratificarea este discreţionară şi neuniformă, fără ca în dreptul internaţional general să existe vreo prezumţie în favoarea ei. Emiterea sau refuzul ratificării nu sunt condiţionate de o anumită durată de timp.
Mai menţionăm că tratatele numite generic “acorduri” se încheie valabil şi în absenţa ratificării, putându-se încheia şi sub formă de schimburi de scrisori sau de note diplomatice.
Trimiteți un comentariu