Liliana Mihuţ - Doctrine politice (note de curs)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,
Polirom, 2000.

2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995
(sau ediţiile anterioare din 1924, 1942).

3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

4. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti,
Humanitas, 2000.

5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998.

6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.


1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ

Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii.

Controverse privind “dezideologizarea”

Obiective:
•Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului
dintre acestea şi teorie
•Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor
•Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea”
•Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare)

Termeni cheie: doctrină politică, ideologie politică, “sfârşitul ideologiilor”

“Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor,
invocându-se, în principal, caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. Deoarece
conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe
măsură.

•Ideologia şi "dezideologizarea"

Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este
cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24).

Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-teologic. Treptat, ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact guvernarea republicană reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale pozitive, li s-a adăugat, curând, unul peiorativ. Se consideră că metamorfoza se datorează, în bună măsură, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a reproşat acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor, fiind incapabili să-şi pună în practică ideile.

Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând
uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi
programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată, care se îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx, care, în lucrările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ, definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură), pentru ca apoi, la maturitate, să o considere expresie a intereselor de clasă, a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă.

Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale ideologiei - ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea; cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim, 1936).

Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă
anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor"
(democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului
ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a
aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi
comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai
raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei.

Această alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore, anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări, acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”, ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.

Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut
îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante;
îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în
explicarea situaţiei prezente din zona noastră, unde confruntările ideologice nu au
căzut deloc în desuetudine.

Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în
legătură cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o
gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?

Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii,
idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită
interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în
funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de
pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la cunoaştere, la aspecte de ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional, respectiv aspecte volitive şi afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv, reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri, ce rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia.

Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce
constituie obiectul demersului de faţă, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2).

Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care
elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. În acest caz, definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.

A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească
orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră
dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei
realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de
regulă, evidente.

Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o
reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată cu ştiinţa, teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete, ce pot fi, de regulă, verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor şi demonstraţia, ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă.

•Doctrina politică

Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătură”. Din
perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună
măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv prescriptivă.

Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte
diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice,
alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”, pe
considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă
pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.

Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt
ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om
politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente
constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un ideal social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria, concepţia şi ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective, precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfârşit, “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice, eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan, 1994, p. 25).

Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este
utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor
politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni
valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând şi căile, măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000.

Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995.
Roger Eatwell & Anthony Wright eds., Contemporary Political Ideologies, London,
Pinter Publishers, 1993.

Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?, Bucureşti, Editura Vremea, 1994.

David McLellan, Ideologia, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Roy Macridis & Mark Hulliung, Contemporary Political Ideologies, New York,
Harper Collins, 1996).

Karl Mannheim, Ideology and Utopia, London, Routledge & Kegan Paul, 1936

Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti,
Humanitas, 2000.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.


2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

Termeni cheie: liberalism clasic, liberalism social, liberalism neoclasic, libertate

Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o
istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. Unii apreciază că, după 1989, liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”, valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice.

Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.

•Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea; dimensiuni (momente)
esenţiale:
- dimensiunea filosofico-politică, prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”,
“umanismul real”), respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor);

- dimensiunea economică, prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim, asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei);

- dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea, prin Alexis de
Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii, raportul egalitate –libertate
etc).

•Liberalismul social (Neoliberalismul) - în primele decenii ale secolului XX;
expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 –
’33

- Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului, a ocupării “depline” a
forţei de muncă etc);

- Programul New Deal, ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american
Roosevelt spre a scoate America din starea de criză.

•Liberalismul neoclasic (“nostalgic”, “conservator”) – cu antecedente în ultimul
pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70

- Fr. A. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme
de autoreglare, fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării
umane”, bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale.

Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:

•Libertatea – valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:
liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”,
în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia
statului); liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”, identificând
libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă
intervenţia statului);

•Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate de şanse);

•Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.

Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular, formând guverne majoritare. În România, PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a lansat formula „prin noi înşine”. După al doilea război mondial, atunci când ajung la guvernare în diferite ţări, partidele liberale se află, de regulă, în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia, precum şi SUA (Partidul Democrat are, în esenţă, o orientare liberală, mai apropiată de varianta liberalismului social). În ciuda performanţelor electorale relativ modeste, multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp. 59-97.

Aurelian Crăiuţu, “A fi sau a nu fi liberal”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp.17-44.

John Gray, Liberalismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, Ed. ALL. 1998.

Mihail Manoilescu, “Neoliberalismul”, în Petre Dan, (ed.), Doctrinele partidelor
politice, Bucureşti, Ed. “Garamond, 1995, pp 198-228.

Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Institutul European, 2001.


2.3. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul

Termeni cheie: conservatorism moderat, conservatorism reacţionar, neoconservatorism, Noua Dreaptă

Asemenea liberalismului, şi conservatorismul desemnează, pe de o parte, într-un
sens larg, o atitudine general-umană – în acest caz, orientată spre păstrarea,
conservarea unei stări de fapt, a ideilor şi instituţiilor existente – iar, pe de altă parte, o ideologie şi practică politică.

Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul, pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul, respectiv comunismul. Ideologia
conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia
franceză. De la început, a avut cel puţin două variante, care s-au perpetuat în secolul următor.

•Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu tradiţia britanică
inaugurată de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790), în care a criticat radicalismul revoluţionar, pledând pentru reformă, ca modalitate de schimbare;

•Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”, de nuanţă teologică, al
cărei protagonist, Joseph de Maistre, a susţinut restaurarea monarhiei absolute,
care să fie temperată însă de aristocraţie, tradiţie şi creştinism.

În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului:

•Unul tradiţionalist, inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici;

•Celălalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare.

“Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor
conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna
orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul
“conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”; respectul pentru piaţă; respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale; afirmarea egalităţii şanselor, dar respingerea egalitarismului. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.

Valorile fundamentale ale conservatorismului:

•Criticând atât individualismul cât şi colectivismul, a susţinut solidaritatea ce
decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii
(familie, biserică, naţiune);

•Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice;

•Libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.

Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne, pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând
Regatul Unit şi alte câteva ţări, sunt într-o poziţie minoritară. În unele cazuri, au fost absorbite de partide creştin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare
conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă, Partidul Republican din SUA).

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.99-124.

Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti, Ed. ALL, 1994.

Adrian Paul Iliescu, “Conservatorismul”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine
politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 73-83.

Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

C. Rădulescu Motru, “Concepţia conservatoare şi progresul”, în Petre Dan (ed.),
Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995, pp. 64-90.


2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul

Termeni cheie: socialism revoluţionar, socialism democratic, social-democraţie,
“a treia cale”, comunism

Socialismul este, asemenea liberalismului şi conservatorismului, un produs al
etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. Antecedentele sale au fost identificate în
Utopia lui Thomas Morus, în secolul al XVI-lea. Prima sa expresie a fost aşa-numitul
“socialism utopic” al lui Saint-Simon, Ch. Fourier, R. Owen, care, în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului.

Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism, dar încă de la început s-au
manifestat două tendinţe majore:

•Varianta radicală, “socialismul revoluţionar”, care şi-a găsit expresia în opera lui Marx, a respins valorile şi instituţiile liberalismului, criticând capitalismul, şi a militat pentru înlocuirea, prin revoluţie, a ordinii existente cu societatea socialistă, bazată pe proprietatea socială; comunismul apărea ca o etapă superioară a acestui nou model de organizare social-politică;

•Cealaltă variantă, moderată, a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia
liberală, schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor; aceste idei, exprimate
mai cu seamă de Ed. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”), au stat
la baza social-democraţiei de mai târziu.

Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti, pe de o parte, şi
socialişti, social-democraţi, pe de altă parte. După al doilea război mondial, în Europa de est, aceştia din urmă au fost absorbiţi, în cele mai multe cazuri, de către partidele comuniste.

În Europa de vest, socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte,
traversând importante reconsiderări, pe parcursul a două etape:

•În primele trei decenii, s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în
economie şi în protecţia socială; a fost lansată formula “socialism democratic”,
care viza edificarea, în cadrul societăţii capitaliste, a unei “economii mixte”,
bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat, precum şi dezvoltarea
“statului bunăstării”;

•Începând din anii ’80, în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime, îmbătrânirea populaţiei, precum şi globalizarea progresivă a economiei, s-au operat schimbări importante, mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă; una din formulele de referinţă este “a treia cale”, lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens), care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi, construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”.

Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii
socialiste (social-democrate), pot fi relevate anumite caracteristici comune:

•Accentul asupra comunităţii (colectivităţii);

•Egalitatea considerată valoare fundamentală, dar în corelaţie cu libertatea şi
solidaritatea;

•Rolul important conferit statului, cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de
abordare de la o etapă la alta.

În prezent, termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori
utilizaţi ca interşanjabili, partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din
aceeaşi “familie”. Trebuie precizat că, îndeosebi în primele decenii postbelice,
partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele
proprietăţii, în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea.

Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia):
uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice, alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. Având antecedente încă în antichitate, comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă, cu deosebire în opera lui Marx, care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare.

După al doilea război mondial, la sfârşitul anilor ’70, în vestul Europei, s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”, care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie, ci prin reforme, excluzând violenţa şi dictatura proletariatului, presupunând alianţe cu alte forţe politice. Eşecul comunismului est-european, confirmat de evenimentele din 1989, a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale, care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Unele şi-au schimbat chiar denumirea, majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile, manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii, îndeosebi cu socialiştii.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.125-178.

Anton Carpinschi, “Doctrina social-democrată”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 175-194.

Michel Dreyfus, Europa socialiştilor, Iaşi, Institutul European, 2000.

Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, 1991.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

Anthony Giddens, A treia cale: renaşterea social-democraţiei, Iaşi. Polirom, 2001

Jose Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele, Europa comuniştilor, Iaşi,
Institutul European, 2003.


2.4. Anarhismul şi variantele sale

Termeni cheie: anarhism individualist, anarhism mutualist, anarhism colectivist,
anarhism comunist, anarho-sindicalism

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar, având şi el diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele de liberalism.

•Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin, care a iniţiat
“anarhismul individualist”, imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat
să sacrifice propria sa independenţă de judecată.

•Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon, care, la mijlocul
secolului al XIX-lea, a inaugurat “anarhismul mutualist”, pledând pentru o
societate fără stat, bazată pe libertate ca valoare supremă, pe suprimarea
proprietăţii private, considerate a fi “furt”, precum şi pe respectul mutual între
membrii săi.

•Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX, când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente, organizând atentate şi alte
acţiuni criminale. În plan ideologic, s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii
ruse, Mihail Bakunin, considerat exponentul “anarhismului colectivist”, şi Piotr
Kropotkin, identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul, susţinând
abolirea lui, au afirmat libertatea ca valoare supremă, dar şi solidaritatea între
oameni, au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente, cu
caracter de masă.

•În preajma primului război mondial, s-a conturat “anarho-sindicalismul”, avându-l
ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de
schimbare socială, precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi, forma pe care ar fi
urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală.

•Anarhismul a fost implicat, într-o anumită măsură, în Revoluţia din Rusia, ca şi în
Războiul Civil din Spania.

•În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a
tineretului, asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural, lipsit de orice constrângere.

•În ultimele decenii, fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente, a
îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să
dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice;
“ecologismul radical”, care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe
baze anarhiste; manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de
protest împotriva globalizării.

Caracterizare generală

•Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea;
egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către “individualişti” şi
“colectivişti”; şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante.

•Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii şi, mai mult, toate mijloacele specifice regimului democratic; în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale.

Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului,
s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Caracterul anti-democratc şi
susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului, în cele mai multe cazuri,
în zona extremismului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, p. 33.

George Crowder, Anarhismul, Bucureşti, Editura Antet, 1997.

N. Petrescu, “Anarhismul”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice,
Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 260-278.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,
pp.269-296.


2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate

Termeni cheie: naţionalism, ultranaţionalism, dreapta, extrema dreaptă

Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă, alteori ca dimensiune a
altor ideologii. Deoarece a suscitat şi suscită controverse, se subliniază deseori
ambivalenţa termenului, făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi
“defensiv”, “democratic” - “antidemocratic”, naţionalism - neonaţionalism şi mai ales
naţionalism – ultranaţionalism. Ca urmare, mai mult chiar decât în cazul altor
ideologii, formula de plural, “naţionalisme”, apare necesară.

Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A parcurs
patru etape (unii le numesc “valuri”), fiecare urmând unor procese revoluţionare sau
căderii unor imperii.

•După Revoluţia franceză, în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale;

•După primul război mondial, mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar, iar apoi, după marea criză din anii ’30, sub forma fascismului;

•După al doilea război mondial, în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale, iar
mai apoi în legătură cu procesul integrării europene;

•După 1989, ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic, precum şi a
conglomeratului iugoslav, respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de
integrare europeană.

Deşi deseori se afirmă că, în contextul globalizării, naţionalismul are un caracter
desuet şi chiar periculos, abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi, subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului, ca atitudine excesivă, de respingere a valorilor proprii altora.

Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi
ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate, ci şi în cele dezvoltate, mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Partide ultranaţionaliste, precum Frontul Naţional din Franţa, condus de Jean-Marie Le Pen, care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei, exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării, provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte.

Bibliografie

Raul Girardet, Naţionalism şi naţiune, Iaşi, Institutul European, 2003.

Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Inst. European, 1997.

N. Iorga, “Doctrina naţionalistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 40-63.

Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999.

“Naţionalismul: trecut, prezent şi viitor”, în POLIS, nr. 2, 1994.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.


2.6. Fascismul şi neofascismul

Termeni cheie: fascism, nazism, corporatism, neofascism

Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia
în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar apoi de
criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze
o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat în
ipostaza sa extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism
organic”), iar socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem.

Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din
variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat după primul război mondial, grupări numite “fascii”.

•Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi
principalul ideolog al acestuia. Fraza sa “Totul în stat, nimic împotriva statului,
nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a
determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi
profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale), prin
subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele, mai cu seamă cele
vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a orchestrat un adevărat cult
al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea.

•“Nazismul” este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă,
numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o:
Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a
afirmat Hitler. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi
concepţii care circulau deja în epocă: rasismul, anti-semitismul, darwinismul
social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate Mein Kampf, care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat.

•Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”, ca
expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul
politic în cauză. În deceniile care au urmat războiului, în condiţiile în care
majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora, neofascismul este susţinut nu atât de partide politice, cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine.

Caracterizare generală

•În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată
biologic; libertatea este realizabilă numai în stat, în naţiune; solidaritatea este
dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport
cu un centru unic de putere;

•Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major
statului bazat pe forţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea
conducătorului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp 179-200.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

F. A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Humanitas, 1993.

A. Hitler, Mein Kampf, Editura, Beladi, 1994.

Jean-Claude Lescure, Fascismul şi nazismul, Iaşi, Institutul European, 2002.

Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.


2.7. Democraţia creştină

Termeni cheie: democraţie, valori creştine, economie socială de piaţă

Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al
XIX-lea, ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice, apropiindu-se şi de conservatorism, prin susţinerea valorilor tradiţionale. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea, prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului, care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate.

Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial, când se
va afirma în numeroase ţări europene, precum şi în câteva ţări latino-americane. În
Europa, a parcurs trei etape:

•Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă, ascensiunea fiind explicabilă în
condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism, stânga de stalinism, iar
ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune
extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Partidele creştin-democrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece, pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului. Pe măsură ce se făceau
paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai
procesului.

•Anii ‘60- începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin, în condiţiile în care
comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător, iar socialiştii occidentali
câştigau teren, atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştina a democraţiei. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale.

•Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştin-democraţiei, explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale, dar şi pentru
aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens, lider al democraţiei creştine europene):

•Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar
sau social” de inspiraţie creştină, la baza căruia se află două principii
fundamentale: persoana umană este esenţială; societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate; scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor;

•Conceptul “economie socială de piaţă”, lansat în Germania imediat după război,
îşi păstrează valabilitatea, vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia
socială a individului;

•Partidul Popular European, primul partid transnaţional, (înfiinţat în 1979, a
câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi,
respectiv, 2004), ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”, este
susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii
fundamentale: subsidiarităţii, federalist şi democratic.

Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a
partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic.

Bibliografie

Jean-Dominique Durand, Europa democraţiei creştine, Iaşi, Institutul European,
2004.

Wilfried Martens, O Europă şi cealaltă, Bucureşti, Editura Metropol, 1995.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,
pp.299-341.

Enyedi Zsolt, “Creştin-democraţia”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine
politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 145-165.


2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)

Termeni cheie: agrarianism, ţărănism, “stat ţărănesc”

Tratat deseori în contextul conservatorismului, agrarianismul (ţărănismul) s-a
afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX, vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi, în general, ale populaţiei din mediul rural. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord; au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est, în perioada dintre cele două războaie mondiale; au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave.

Agrarianismul este, în principal, produsul clivajului urban – rural care s-a
amplificat la începutul secolului XX, mai ales pe temeiuri economice: producătorii de
hrană vor un profit cât mai mare din munca lor, iar consumatorii vor să aibă produse
alimentare cât mai ieftine.

•În ţările occidentale, iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut, de regulă, unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau
susţinute de partidele liberale sau conservatoare, ce aveau o conducere predominant urbană. Pe de o parte, aceste partide apără proprietatea privată; pe de altă parte, cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură.

•În ţările Europei de Est, mai puţin dezvoltate, partidele agrariene au apărut în
condiţiile în care, independenţa naţională fiind recent obţinută, problema
proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. Totodată, extinderea
dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Numite, de regulă
partide “ţărăneşti”, acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală, urmărind să
apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. În
România, de pildă, Virgil Madgearu, principalul teoretician al ţărănismului, a
susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar), ca formă de guvernare preponderent
dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale; a
susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii, dar în condiţiile
păstrării proprietăţii private asupra pământului.

Partidele agrariene sunt amplasate, de regulă, în zona centrului, fiind dispuse să
realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Nu acordă o
importanţă prea mare dimensiunii ideologice, ci au un caracter pragmatic, vizând
prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. În condiţiile în care
urbanizarea a progresat, iar agricultura angajează tot mai puţini oameni, partidele
agrariene se confruntă cu serioase probleme, ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi.

Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală, să-şi modifice programele, astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice, manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare.

Bibliografie

V. Madgearu, “Doctrina ţărănistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 91-123.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, pp. 207-212.


2.9. Ecologismul

Termeni cheie: ecologism, protecţia mediului, dezvoltare durabilă

Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile
ecologismului. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea,
alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, care a fost o reacţie la industrializarea rapidă, preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. Haeckel, cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”.

De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe.

Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii
industriale, a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor, pentru ca, la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70, mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului, a unor specii, sau a protestului împotriva testelor nucleare. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste.

Iniţial, ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”, prin critica altor
ideologii, cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură, ca şi prin
critica societăţii industriale moderne, mai cu seamă din ţările dezvoltate, unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei.

Modelul societal propus de ecologism:

•Viziunea biocentrică, bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare; între
om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce.

•Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development), în sensul de dezvoltare
durabilă, raţională, pe termen lung, vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei
comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru.

•Descentralizarea politică, astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai
aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a
resurselor locale.

Deşi are multe elemente comune, ecologismul nu este unitar, ci se manifestă în
diferite variante:

•Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea, asociindu-se chiar
cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”);

•Altele cultivă acţiunea democratică, concentrându-se asupra adoptării unor legi şi
politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”).

Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au
manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri, acum majoritatea se
angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări.

Apărute în perimetrul stângii, partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia, dar amplasarea în spectrul politic depinde de context, situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,
Polirom,2000, pp. 227-238.
Marcian Bleahu, “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”, în Alina Mungiu-
Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 231-251.
Allan M. Winkler, Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după
cel de al doilea război mondial, Cluj-Napoca, Dacia, 1996, pp. 320-355.


2.10. Feminismul

Termeni cheie: feminism liberal, feminism socialist, feminism “welfare”,
descriminare pozitivă

Spre deosebire de ideologiile tradiţionale, feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. O altă particularitate rezidă în faptul că, deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice, nu există partide feministe; se poate vorbi însă despre o mişcare feministă, care a avut momente de manifestare pregnantă.

•Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. Deşi termenul
“feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, originea
feminismului este identificată, de obicei, în perioada imediat următoare Revoluţiei
franceze, în Anglia, în opera lui Mary Wollstonecraft, care, respingând credinţa
în inferioritatea femeii, dominantă la vremea respectivă, a susţinut că femeile sunt
fiinţe raţionale, asemenea bărbaţilor, şi, ca urmare, trebuie să aibă drepturi egale.
Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA, unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848, când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”, parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776, dar încorporând referirile la femei.

•Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic
potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste, care produce şi întreţine subordonarea femeii; schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. Feminismul marxist a reluat, în parte, aceste idei, susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia.

•La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau
SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă, respectiv de acces la
educaţie şi muncă, dar li se refuza dreptul de vot. Atunci s-a dezvoltat campania
pentru dreptul de vot, care a atins punctul culminant la începutul secolului XX.

A fost, în principal, o continuare a ideilor feministe liberale, dar a avut diferite
variante. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante, foarte active în
perioada premergătoare primului război mondial. Majoritatea ţărilor dezvoltate au
consacrat, după război, dreptul de vot al femeilor.

•În perioada interbelică, feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii
crize, s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a
protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”).

•În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, primul moment
semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex (1949), expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism, îndeosebi în SUA, graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan, care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. Începând din acei ani femeile americane au
beneficiat, asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”), de aşa-numitele
programe affirmative action (“discriminare pozitivă”, în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante, care să înlăture consecinţele discriminării trecute). Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical, ale “anarhofeminismului” chiar, care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”.

Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj,
astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilităţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness).

În prezent, feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă, dar multe dintre
obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice, ca şi al unor forţe politice. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii, precum şi în viaţa politică (feminismul având, fără îndoială, o contribuţie în această privinţă), egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp. 208-211.

Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.
„Feminism”, în Sfera politicii, 71-72, 1999.

Mihaela Miroiu, “Feminismul ca politică a modernizării”, în Alina Mungiu-Pippidi
(coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp 252-274.

Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstrucţia teoriei politice, Polirom, 2001.


3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ.

Evoluţie şi sensuri actuale
Obiective:
•Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică
•Argumentarea actualităţii diferenţierii, cu sublinierea dimensiunilor politice şi
economice
•Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic

Termeni cheie: dreapta şi stânga politică, dreapta şi stânga economică, centru,
extremism

Aplicate la ideologie, "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei,
convingeri, atitudini politice, aflate în relaţii de contradicţie, având deseori o
încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele
exprimate atât în programele partidelor, cât şi în orientările valorice existente la
nivelul opiniei publice. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor
pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. Şi totuşi, ei
continuă să fie invocaţi de către cercetători, oameni politici sau, pur şi simplu de către cei ce doresc să definească, la modul generic, un anume tip de atitudine politică.

Iniţial, dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei
franceze. Mai exact, la o şedinţă a Adunării constituante din 1789, reprezentanţii
naţiunii, divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui, s-au împărţit
topografic în sala de şedinţă, partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta
preşedintelui adunării. Aşadar, opoziţia dintre cele două orientări se referea la
principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru
un guvern ales; ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară.

Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea, chiar dacă se foloseau rar termenii de
"dreapta" şi "stânga", confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi
republicani: primii susţineau "tronul şi altarul", adică un regim monarhic autoritar,
sprijinit de valorile bisericii; ceilalţi, o poziţie anti-clericală şi republicană, bazată pe ideea suveranităţii poporului.

Treptat, poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de
diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite, aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii, iar dreapta - deţinătorilor de capital privat.

Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. Este de notat că, atunci când au intrat în Parlamentul italian, fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. Acest extremism, considerat de dreapta, pentru că, în numele unei noi ordini, exalta deschis forţa, violenţa, teroarea, s-a opus unui alt extremism - comunismul lui Stalin - considerat de stânga, pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice, asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său.

După al doilea război mondial, în forme şi cu amplori diferite, s-au succedat, atât în Europa, cât şi în America, "valuri" de stânga, respectiv de dreapta.

Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia, în anii '60, a ceea ce s-a
numit "Noua Stângă", o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de
stânga, punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile
umaniste ale tânărului Marx, pe care le contrapuneau celor din perioada de
maturitate), criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale,
exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională, în sistemul
democratic tradiţional - de unde o oarecare turnură anarhistă. Ca urmare,
reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă, determinând constituirea unor mişcări care, neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă), atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul).

Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse, considerat mentorul spiritual al acestei orientări. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam, dar, lipsindu-le structura organizată şi programul articulat, au rămas la nivelul unor tendinţe politice.

Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă",
afirmată în anii '70 şi '80, ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea
conservatorismului - de altfel, Irving Kristol, unul din teoreticienii de marcă ai
neoconservatorismului american, fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte".
Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză, această
mişcare (lipsită, e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste - şi, în general cele proprii stângii - susţinând, ca obiectiv esenţial, limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie, unde doi lideri politici (R. Reagan şi M. Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări, în fapt, ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări. În Franţa, de pildă, Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate, în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul, marxismul şi cultura americană - de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională).

Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între
ideologii şi implicit, de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. Încă la
începutul anilor '80, Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt, 1989, p. 237).

Şi totuşi, diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. În Franţa, de pildă, se consideră că "opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă criteriul major de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon, 1991, p. 146). Desigur, nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european, acesta din urmă fiind, în mod tradiţional, marcat mai pregnant de factorul ideologic.

Este notabil că, abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică, Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică", prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. El precizează că, spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei, bugete centrale mai mari, o mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie, asistenţă medicală
şi asistenţă socială (Arend Lijphart, 2000, p. 88).

Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare, unele abordări diferenţiază
între dreapta şi stânga politică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între dreapta şi stînga economică(Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 324), precizând:

- Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a
oamenilor, în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă
politică; o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie; preocuparea pentru
maximizarea libertăţilor civile, pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului; preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism; afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase.

- Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii
naturii umane prin influenţă politică; e ataşată menţinerii ordinii sociale, politice şi morale; vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul; apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale, incluzând cele religioase, şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei.

- Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului, susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei, alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi.

- Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi
favorizează o economie liberă de piaţă, cu o minimă intervenţie a statului; are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat.

Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu
valoare absolută, să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri
diferite, rezultând ideologii sau programe politice specifice. Problema este, desigur, care anume set de atitudini se situează în prim-plan. Cu alte cuvinte, este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic, cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică, dar şi culturală.

A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani
potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă
gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. Acest criteriu pragmatic şi - să recunoaştem - operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice, pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii - problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii, solidarităţii, ordinii etc).

Norberto Bobbio, în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga, formulează
drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori, mai exact la
principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea, dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio, 1999)
Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta - stânga implică
o serie de dificultăţi, determinate atât de evoluţii uneori contradictorii, cu pendulări între cele două poziţii, cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid, precum şi de faptul că, uneori, există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale.

În cazul partidelor liberale - purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile
contemporane - este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa
secolului al XIX-lea, poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. Dar evoluţia lor ulterioară, tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi), îndeosebi sub aspect economic, pentru că, sub raport politic, ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. De precizat că, în SUA, liberalismul nu numai că este amplasat, de regulă, în zona stângii, ci, mai mult chiar, sensul său este deseori unul larg, acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului.

Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic, deşi este
mai dificil, în cazul lor, să se generalizeze asupra principiilor programatice, deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte, preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă, sub multe aspecte, de la o ţară la alta). Totuşi, consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale, în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei, atât sub dimensiunea politică, precum şi sub cea economică.

Socialismul democratic occidental (social-democraţia), născut în zona stângii,
repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial, nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga, ci, în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est, este considerat principal exponent al acestei orientări, alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită), ecologiştii etc (Maurice Duverger, 1991). O asemenea situare nu exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei, care, ea însăşi, cuprinde variante de stânga, de centru şi chiar de dreapta.

Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică
şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative:
ar fi expresia compromisului, a carenţelor în consistenţă şi coerenţă, a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale, a evitării acestora, a oportunismului. Dar, dincolo de acestea, i se recunosc o serie de calităţi, în sensul că exprimă moderaţia, echilibrul, refuzul poziţiilor radicale.

În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul.
Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă, din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusiv) cu cele
conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele
liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul economic şi
politicile sociale. În general, se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe, cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. Chatelet, E. Pisier, 1994, p. 83). În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan, uneori se îndepărtează de centru, deplasându-se spre dreapta sau spre stânga.

Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX, cu scopul susţinerii
intereselor producătorilor agricoli şi, mai general, ale sectorului rural. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată, dar cer, în acelaşi timp, intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii, fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor, cât şi cu cele din dreapta, în schimbul susţinerii politicii lor economice.

O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste, considerate uneori ca fiind de domeniul
patologiei sociale. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice, cât şi opinia publică, atunci când operează încadrări în spectrul politic, au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante, cele care marchează îndepărtarea de centru. Se înscriu în această sferă atitudini, poziţii rigide, ireconciliabile, care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică, reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie.

Începută în perioada interbelică, prin opoziţia dintre fascism şi comunism, istoria
extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma
terorismului neofascist ("negru"), dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai cunoscute fiind "Brigăzile roşii", ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). S-a consacrat formula "extremele se ating", pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. De fapt, diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate, atât terorismul intern cât şi cel internaţional, atât cel de drept comun, cât şi cel politic, se situează în sfera criminalităţii.

Dincolo de abordările diferite, relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a
devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. La accentuarea acestei relativităţi a
contribuit, fără îndoială, şi constituirea “familiilor” europene de partide, ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. Ca urmare, majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru, centru-dreapta sau centru-stânga, în concordanţă cu diversitatea internă. Este chiar cazul celui mai numeros grup, începând din 1999, Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni, care, potrivit prezentării de pe propriul site, “uneşte forţele creştin democrate, conservatoare, şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta”. Următorul, ca pondere, Grupul Socialiştilor în Parlamentul European, deşi focalizat pe obiective specifice stângii, este marcat de opţiunile de centru-stânga, ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. Cel de-al treilea plasat, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, şi-a asumat orientarea de centru, chiar daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta.

Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile
României de după 1989. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială s-a conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului, protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar; stânga - trecerea graduală, în care, prin intervenţia statului, să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu, s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor, dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru, centru-stânga sau centru-dreapta. O asemenea amplasare poate fi interpretată, desigur, din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este
previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de
echilibru şi moderaţie. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. Evident, aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina, în continuare, reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic.

Bibliografie

Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Bucureşti, Humanitas, 1999.
Vernon Bogdanor, ed., The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions, Oxford,
New York, Blackwell Reference, 1987.
François Châtelet, Eveline Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, 1991.
Anthony Giddens, A treia cale:renaşterea social-democraţiei, Iaşi, Polirom, 2001.
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Iaşi, Polirom, 2000.
Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, Humanitas, 1991.
Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
John Naisbitt, Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti,
Editura Politică, 1989.
Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/groups/