Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 10)
CAPITOLUL X
ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA NORMELOR JURIDICE
1. Noţiuni introductive
Obiectul de reglementare al normelor juridice îl reprezintă totalitatea relaţiilor sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare, acesta fiind inserat în ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice.
Din complexul relaţiilor sociale, autoritatea normativă, le va promova pe cele pe care le consideră importante şi pozitive, transpunându-le din planul social în planul juridic. Aceste relaţii sociale, valorizate, sunt consfiinţite prin lege şi devin astfel obligatorii.
Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice [1] este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative, îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să organizeze astfel ordinea de drept.
Activitatea organelor normative se desfăşoară pe baza unor reguli de tehnică juridică cu ajutorul cărora are loc transpunerea în drept a normelor esenţiale ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate complexă calificată de cunoaştere şi apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora. Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind rezultatul unei activităţi de normare juridică eficientă, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a acestor realităţi.
Atribuţiile organelor legislative în acest sens se amplifică ca urmare a dezvoltării societăţii şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină concomitent şi perfecţionarea tehnicii juridice.
2. Tehnica juridică
2.1. Noţiunea de tehnică juridică
Tehnica juridică şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”, îmbrăcând astfel, forma juridică, au un rol esenţial în procesul de cunoaştere şi realizare a dreptului.
Problema teoretică a procesului legislativ a preocupat gândirea juridică încă din cele mai vechi timpuri. Reprezentantul Şcolii istorice a dreptului, Savigny [2], considera că tehnica juridică este elaborarea ştiinţifică, raţională a dreptului; francezul J. Bonnecase definea tehnica juridică ca fiind totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora se elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept. În cultura juridică franceză, Fr.Geny în definiţia dată tehnicii juridice [3], acordă un rol esenţial elementului raţional, deoarece raţiunea omului de drept creează opera juridică, ea este cea care apreciază toate realităţile care interesează ordinea socială şi securitatea raporturilor umane. Într-o definiţie mai nouă dată de Cuq [4], “tehnica juridică constă într-o totalitate de procedee, destinate să asigure aplicarea dreptului în forma cea mai repede şi mai completă.”
Tehnica juridică presupune un ansamblu de procedee de ordin material şi intelectual [5], cu scop în eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea permanentă a reglementării juridice.
Tehnica juridică prin procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice.
Noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex, ce implică tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului.
Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul de elaborare, interpretare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, care astfel primesc formă juridică şi devin obligatorii pentru destinatarii lor.
2.2. Caracteristicile tehnicii juridice
Tehnica juridică prezintă următoarele trăsături:
- constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee complexe, variate ca număr şi formă;
- mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor vieţii sociale;
- este forma prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept:
- noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru că implică: receptarea şi selectarea de către organul de normare a relaţiilor sociale ce necesită reglementare; elaborarea normei juridice interpretarea şi realizarea dreptului;
- termenul de tehnică juridică este utilizat mai frecvent, deoarece el include şi activitatea de normare;
- tehnica juridică are o sferă mai largă, deoarece include tehnica legislativă, tehnica realizării, interpretării şi aplicării dreptului; tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu tehnica legislativă care reprezintă partea (specia), deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a dreptului.
- între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind raport ca de la întreg la parte;
- tehnica juridică produce reguli de drept sigure, precise şi certe.
2.3. Scopul tehnicii juridice
Cu privire la scopul şi utilitatea tehnicii juridice, în doctrină s-au conturat mai multe concepţii.
Unii autori [6] susţin că tehnica juridică are drept scop realizarea dreptului prin simplificarea şi aplicarea normelor juridice abstracte unor cazuri concrete.
Alţi autori [7] văd scopul tehnicii juridice în siguranţa pe care dreptul trebuie să o prezinte, în timp ce după alte formulări [8], tehnica juridică reprezintă opera de sincronizare a individului cu socialul, adică adaptarea individului la necesităţile de uniformitate ale vieţii colective.
Din aceste formulări, se desprinde ideea principală după care, regulile de drept trecute prin filtrul tehnicii juridice vor fi sigure, precise, certe şi uniforme.
Putem afirma că, principalul scop al tehnicii este acela de a da siguranţa necesară normelor juridice cu ajutorul, precizia, certitudinii şi uniformităţii. Pentru ca tehnica să-şi atingă scopul său, trebuie să facă un drept coerent şi logic, uşor de înţeles, să se caracterizeze prin simplitate şi să asigure stabilitatea, siguranţa rezultatelor.
3. Tehnica legislativă [9]
3.1. Noţiunea de tehnică legislativă
Conţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi legislativă.
Tehnica legislativă, ca şi parte constitutivă a tehnicii juridice, reprezintă activitatea de normare juridică bazată pe anumite reguli, activitate ce are deopotrivă surse sociologice şi psihologice.
Tehnica legislativă poate fi definită ca fiind partea constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative.
În literatura juridică de specialitate [10], tehnica legislativă a fost definită ca fiind “tehnica legiferării” sau “tehnica elaborării dreptului”.
Tehnica legislativă implică următoarele aspecte:
- o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare prin acţiunea conştientă a legiuitorului;
- elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori sociale;
- procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept sunt alese de către legiuitor pe baza unor principii specifice legiferării;
- activitatea de normare are rol creator.
4. Legiferarea
4.1. Aspecte ale legiferării
Organele statului cu atribuţii în elaborarea dreptului au un program politic ce cuprinde alături de politica social-economică şi culturală şi politica legislativă.
Politica legislativă se desfăşoară cu ajutorul operaţiei de legiferare şi reprezintă activitatea ce cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de către organul de normare pentru asigurarea ordinii juridice în societate.
Politica legislativă pentru a fi eficientă, trebuie să răspundă voinţei generale a comunităţii sau a naţiunii pe care o slujeşte autoritatea legiuitoare.
Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii legislative constituie tehnica legislativă.
Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale [11]:
- constatarea existenţei situaţiilor sociale ce impun o reglementare juridică (momentul cognitiv);
- modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive (momentul normativ).
Trecerea relaţiilor sociale din domeniul nonjuridic în domeniul juridic este condiţionată de cunoaşterea sistematică şi profundă a acestora, deoarece numai astfel se poate crea o legislaţie conformă cu idealurile şi evoluţia societăţii, cu ordinea juridică.
În prezent, modelul democratic de organizare a societăţii presupune o politică legislativă care îşi are originea în cerinţe obiective ce provin de la baza societăţii şi nu din vârful piramidei acesteia. Exercitarea puterii legislative prin reprezentanţii societăţii civile ca şi cunoscători ai nevoilor sociale este considerată a corespunde tipului democratic de organizare a unei societăţi contemporane.
Legiferarea trebuie să implice o tendinţă de inovare, de schimbare a soluţiilor juridice cu cele, considerate a fi mai bune decât cele anterioare. În acest scop, legiuitorul foloseşte o serie de proceduri şi mijloace tehnice complexe şi variate. Rezultatul activităţii autorităţii normative îl constituie actul normativ al cărui conţinut îl reprezintă un ansamblu de norme juridice.
Regulile după care se desfăşoară procesul de legiferare sunt studiate de legistica formală care este o ştiinţă juridică.
4.2. Principiile legiferării
Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare.
La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare.
Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:
a. Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific
În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.
Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului.
În doctrină [12] se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;
- stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice.
Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare.
b. Principiul corelării sistemului legislativ
Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.
Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional.
Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică.
Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.
Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.
c. Principiul accesibilităţii actului normativ
Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc, ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte terminologiei juridice utilizate. [13]
Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
- alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc;
- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.
Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari a mesajului actului normativ.
5. Părţile componente ale actului normativ
Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive:
- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;
- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.
a) Expunerea de motive - este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.
b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau termeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului.
c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”).
e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.
f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse).
g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative.
h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat.
Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.
6. Elementele de structură ale actului normativ
Structura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele actului normativ.
Articolul este elementul structural de bază, primar al actului normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază al dreptului.
Articolul, prezintă următoarele caracteristici:
- conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare;
- poate conţine una sau mai multe norme juridice ori poate să facă o enumerare sau să definească ceva;
- elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în acte normative diferite;
- articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-se, într-o ordine de expunere logică;
- articolele se pot divide în paragrafe şi aliniate;
- enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere; - unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv;
- articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a unui act normativ cuprinzător) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă denumiri există numeroase acte normative care au numai articole.
Aşadar, elementele de structură ale actului normativ sunt: alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile. De asemenea actele normative sunt individualizate cu ajutorul unui număr şi a unui titlu (ex. Legea nr.26 din 1996 privind Codul silvic).
7. Elaborarea actelor normative şi etapele ei
Denumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice scrise, legiferate după anumite reguli, după o procedură prestabilită de organele competente ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni.
Legiferarea aparţine legiuitorului, ca autoritate normativă, şi parcurge următoarele etape:
a. Iniţiativa legislativă (iniţierea proiectului de lege) - reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa mecanismul procedurii legislative.
Art.74 din Constituţie prevede că: “Iniţiativa legislativă aparţine după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot”. Se cere ca aceştia să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege (cu expunere de motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor, problemele cu caracter fiscal, internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege camerei competente să-l adopte, ca primă cameră sesizată. Propunerile legislative se supun spre dezbatere camerei competente să le adopte.
b. Dezbaterea proiectului de lege - este stabilită în art.7 din Constituţia României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată de dezbaterea pe articole. Camerei Deputaţilor, ca şi primă cameră sesizată, i se supun spre dezbatere şi adoptare, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi anumite proiecte de legi organice prevăzute expres. Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative sunt supuse dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată.
În termen de 45 de zile, respectiv, 60 de zile pentru coduri şi legi de complexitate deosebită, prima Cameră sesizată trebuie să se pronunţe. Depăşirea acestor termene are drept consecinţă considerarea ca fiind adoptate proiecte sau propunerile de legi respective.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite celeilalte camere care va decide definitiv.
Dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere ce intră în competenţa sa decizională, ea este definitiv adoptată în cazul în care şi cea de-a doua Cameră este de acord iar dacă aceasta nu este de acord, legea se va întoarce la prima Cameră sesizată care va lua o decizie definitivă în procedură de urgenţă.
c. Adoptarea proiectului de lege - urmează procedura stabilită de art.76 (alin.1 şi 2) din Constituţie:
- legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate să adopte proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentelor de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere.
d. Promulgarea legii - se face de către Preşedintele României, după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii. votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii.
e. Publicarea legii - este etapa finală a elaborării actelor normative, ea fiind obligatorie. Art.78 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Publicarea este asigurată de Camera Deputaţilor, fiind ultimul act prin care se încheie procesul legislativ şi prin care are astfel menirea constituţională ca unic organ.
8. Sistematizarea actelor normative
8.1. Noţiunea de sistematizarea actelor normative
Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care se află în strânsă legătură şi care sunt foarte variate, fapt ce impune ordonarea, sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi aplicări.
Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a normelor juridice ce le alcătuiesc.
Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru elaborarea cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, fapt ce contribuie la perfecţionarea dreptului pozitiv.
8.2. Formele sistematizării
Cele mai importante forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
a. Încorporarea - este cea mai veche şi mai simplă formă de sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), fără însă să se modifice conţinutul lor, cu scopul de a putea fi cunoscute şi respectate mai bine.
În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de două feluri: oficială şi neoficială.
- Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc. (de exemplu: Ministerul de Finanţe adună într-o colecţie toate legile privind bugetul de stat al ţării din ultimii 10 ani).
- Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare, de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub formă de îndrumare legislative.
b. Codificarea [14] - este forma superioară a sistematizării actelor normative şi constă în cuprinderea sistematică şi logică, într-un cod12 ce are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept.
Codul reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale şi instituţiile unei ramuri de drept. Codificarea este operaţiunea de strângere în mod sistematic, unitar şi logic într-un cod, a tuturor normelor de drept ce reglementează instituţiile specifice aceluiaşi ramuri de drept.
Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, prelucrare şi ordonare logică a întregului material normativ redă într-un act unic şi complet toate normele juridice dintr-o ramură a dreptului. Deşi Codul are forţa juridică a unei legi, este un act legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă structura internă a ramurii de drept căreia îi aparţin.
Codificarea este o operă de unificare a dreptului, complexă şi importantă, ce presupune următoarele etape:
- adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus codificării (format din acte normative de importanţă generală);
- structurarea materialului legislativ, aşezarea sa logică şi obţinerea unităţii codului;
- adoptarea legii de sinteză conform procedurii stabilite prin Constituţie.
Codificarea a apărut la început din necesitatea depăşirii practicii cutumiare [15], fiind considerată o operă progresistă, o adevărată revoluţie legislativă şi receptată de marii oameni de stat, de specialiştii din domeniul dreptului şi de societate în general.
Cuvântul cod provine din latinescul codex care înseamnă un ansamblu de tăbliţe de lemn ceruite, legate sub formă de carte. Pentru prima dată numele de codex a fost dat în sec. III şi IV e.n. codurile împăraţilor Gregorianus şi Theodosianus.
Codificarea a corespuns nevoilor de grupare a legilor referitoare la o anumită ramură a dreptului, dar şi necesităţii de unificare regională, politică şi legislativă.
În literatura de specialitate s-au formulat o serie de obiecţii cu referire la dezavantajele şi oportunitatea codificării. Astfel, unii autori [16] au considerat codul ca fiind o lege cu aplicabilitate îndelungată, fapt ce imobilizează dreptul, împiedicându-l să modifice şi să adapteze instituţiile juridice la necesităţile timpului. Această teorie a fost combătută, invocându-se faptul că multe coduri cu texte învechite au fost desfiinţate sau adoptate.
Prima codificare romană este Legea celor XII Table, în sec. IV, care constituie transpunerea în scris a obiceiurilor din acea perioadă, la cererea plebeilor care au de invocat faptul că incertitudinea obiceiurilor le era dăunătoare, deoarece politicienii le interpretau arbitrar.
Codex Gregorianus, a fost opera lui Diocleţian (291 e.n.) şi cuprinde toate constituţiile imperiale începând cu Adrian până la Diocleţian.
Codex Hemogemiomes şi Codex Theodosianus conţin constituţiile imperiale începând cu Constantin cel Mare şi până la aceşti împăraţi.
Codex Iustiniani, reprezenta o colecţie a constituţiilor imperiale de la Adrian până la Iustinian (Normele şi Institutele)), precum şi operele jurisconsulţilor romani (Digestele şi Pandectele), fiind considerat cea mai mare operă de codificare până la Codul lui Napoleon.
Codul lui Carol Quintul, în Evul mediu şi Codul lui Maximilian (Codex havaricus civilis maximilianus) în Bavaria (1753).
Codul civil francez, este o operă legislativă inspirată din vechiul drept francez (cutumele din Nord şi dreptul scris din sud) precum şi din principiile Revoluţiei franceze. Revoluţia franceză a avut drept scop desfiinţarea graniţelor dintre provincii şi unificarea dreptului (Constituţia franceză din 1791 dispune în acest sens). Codul lui Napoleon din 1804 abrogă dreptul francez anterior alcătuit din obiceiuri, drept roman şi ordonanţe regale, realizând o unitate legislativă. Principiile fundamentale ale codului civil francez au fost: principiul proprietăţii, al autonomiei voinţei, principiul libertăţii, egalităţii şi ocrotirii căsătoriei şi familiei. Napoleon a promulgat şi alte coduri: Codul de procedură penală (1804), Codul de comerţ (1807), Codul penal (1810).
Codul lui Napoleon a dat semnalul codificării în numeroase ţări europene, refractare fiind doar Anglia şi S.U.A.
Codificarea în România, începe cu Pravilele lui Vasile Lupu (în Moldova, 1646) şi ale lui Matei Basarab (în Muntenia, 1640), urmate de Codul lui Andronache Donici (în Moldova, 1814) şi Codul lui Ipsilanti (în Muntenia, 1776). Primele coduri sistematizate şi complete au fost Codul Calimach (în Moldova, 1817) şi Codul lui Caragea (în Muntenia, 1818), care au rămas în vigoare până la unificarea politică şi legislativă realizată de Al.I.Cuza, prin elaborarea Codului civil din 1864 după modelul codului napoleonean.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru evidenţierea modului de formare a conceptelor juridice, a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.211-212.
2. Savigny, în lucrarea sa Vom beruf unserer Zeit für Gesetzgebung und Rechtswissenchaft, 1814, apreciază că tehnica juridică reprezintă elaborarea ştiinţifică a dreptului de către jurisconsulţi.
3. Francois Gény, Science et téchnique en droit privé positif, Paris, 1921, Partea a III-a, pag.23.
4. Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Titlul I, pag.717.
5. A se vedea în acest sens, Vladimir Hanga, Tehnica juridică-criteriul de distincţie între şcoala sabiniană şi proculiană, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series III, Fasciculus 2,Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, 1959, pag.55.
6. Cea mai mare contribuţie românească privind studiul tehnicii legislative, aparţine lui Anita M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969.
7. Vezi, Dumitru Maziliu, op.cit., pag.230.
8. Pentru detalii, a se vedea, Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.142.
9. Cu privire la problematica limbajului juridic, a se vedea, Gh. Mihai, Prelegeri de Logică şi Retorică Juridică, Bucureşti, 2002.
10. Conform art.74 alin.4 din Constituţia din 2003.
11. Acestea sunt prevăzute la art.31 (alin.5.), art.40 (alin.3), art.55 (alin.2), art.58 (alin.3), art.73 (alin.3, art.79 (alin.2), art.102 (alin.3), art.105 (alin.2), art.117 (alin.3), art.118 (alin 2 şi 3), art.120 (alin.2), art.126 (alin.4 şi 5) art.148 (alin.5).
12. Conform art.77 (alin 2 şi 3) din Constituţie, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea sau verificarea constituţionalităţii legii, promulgarea urmând să se facă în astfel de situaţii, în termen de cel mult 10 zile de la reprimirea legii.
13. Problemele speciale privind sistematizarea actelor normative, sunt tratate de J.C. Becane, M. Couderie în La loi. Methodes du droit, Paris, 1994.
14. Pentru o analiză a codificării, a se vedea, Al. Vallimărescu, op.cit., pag.192 şi urm.
15.Al. Vallimărescu, op.cit., pag.195-196.
16. Istoricul Albert Sorel, în Livre du centenairer Introduction, pag.XXIX, aprecia Codul civil francez ca fiind „Juris prudenţa dreptului roman şi obiceiurile combinate împreună şi adaptate la Declaraţia drepturilor omului, „după năravurile, obiceiurile şi condiţiile naţiunii franceze.”
ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA NORMELOR JURIDICE
1. Noţiuni introductive
Obiectul de reglementare al normelor juridice îl reprezintă totalitatea relaţiilor sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare, acesta fiind inserat în ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice.
Din complexul relaţiilor sociale, autoritatea normativă, le va promova pe cele pe care le consideră importante şi pozitive, transpunându-le din planul social în planul juridic. Aceste relaţii sociale, valorizate, sunt consfiinţite prin lege şi devin astfel obligatorii.
Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice [1] este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative, îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să organizeze astfel ordinea de drept.
Activitatea organelor normative se desfăşoară pe baza unor reguli de tehnică juridică cu ajutorul cărora are loc transpunerea în drept a normelor esenţiale ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate complexă calificată de cunoaştere şi apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora. Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind rezultatul unei activităţi de normare juridică eficientă, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a acestor realităţi.
Atribuţiile organelor legislative în acest sens se amplifică ca urmare a dezvoltării societăţii şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină concomitent şi perfecţionarea tehnicii juridice.
2. Tehnica juridică
2.1. Noţiunea de tehnică juridică
Tehnica juridică şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”, îmbrăcând astfel, forma juridică, au un rol esenţial în procesul de cunoaştere şi realizare a dreptului.
Problema teoretică a procesului legislativ a preocupat gândirea juridică încă din cele mai vechi timpuri. Reprezentantul Şcolii istorice a dreptului, Savigny [2], considera că tehnica juridică este elaborarea ştiinţifică, raţională a dreptului; francezul J. Bonnecase definea tehnica juridică ca fiind totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora se elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept. În cultura juridică franceză, Fr.Geny în definiţia dată tehnicii juridice [3], acordă un rol esenţial elementului raţional, deoarece raţiunea omului de drept creează opera juridică, ea este cea care apreciază toate realităţile care interesează ordinea socială şi securitatea raporturilor umane. Într-o definiţie mai nouă dată de Cuq [4], “tehnica juridică constă într-o totalitate de procedee, destinate să asigure aplicarea dreptului în forma cea mai repede şi mai completă.”
Tehnica juridică presupune un ansamblu de procedee de ordin material şi intelectual [5], cu scop în eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea permanentă a reglementării juridice.
Tehnica juridică prin procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice.
Noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex, ce implică tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului.
Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul de elaborare, interpretare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, care astfel primesc formă juridică şi devin obligatorii pentru destinatarii lor.
2.2. Caracteristicile tehnicii juridice
Tehnica juridică prezintă următoarele trăsături:
- constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee complexe, variate ca număr şi formă;
- mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor vieţii sociale;
- este forma prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept:
- noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru că implică: receptarea şi selectarea de către organul de normare a relaţiilor sociale ce necesită reglementare; elaborarea normei juridice interpretarea şi realizarea dreptului;
- termenul de tehnică juridică este utilizat mai frecvent, deoarece el include şi activitatea de normare;
- tehnica juridică are o sferă mai largă, deoarece include tehnica legislativă, tehnica realizării, interpretării şi aplicării dreptului; tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu tehnica legislativă care reprezintă partea (specia), deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a dreptului.
- între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind raport ca de la întreg la parte;
- tehnica juridică produce reguli de drept sigure, precise şi certe.
2.3. Scopul tehnicii juridice
Cu privire la scopul şi utilitatea tehnicii juridice, în doctrină s-au conturat mai multe concepţii.
Unii autori [6] susţin că tehnica juridică are drept scop realizarea dreptului prin simplificarea şi aplicarea normelor juridice abstracte unor cazuri concrete.
Alţi autori [7] văd scopul tehnicii juridice în siguranţa pe care dreptul trebuie să o prezinte, în timp ce după alte formulări [8], tehnica juridică reprezintă opera de sincronizare a individului cu socialul, adică adaptarea individului la necesităţile de uniformitate ale vieţii colective.
Din aceste formulări, se desprinde ideea principală după care, regulile de drept trecute prin filtrul tehnicii juridice vor fi sigure, precise, certe şi uniforme.
Putem afirma că, principalul scop al tehnicii este acela de a da siguranţa necesară normelor juridice cu ajutorul, precizia, certitudinii şi uniformităţii. Pentru ca tehnica să-şi atingă scopul său, trebuie să facă un drept coerent şi logic, uşor de înţeles, să se caracterizeze prin simplitate şi să asigure stabilitatea, siguranţa rezultatelor.
3. Tehnica legislativă [9]
3.1. Noţiunea de tehnică legislativă
Conţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi legislativă.
Tehnica legislativă, ca şi parte constitutivă a tehnicii juridice, reprezintă activitatea de normare juridică bazată pe anumite reguli, activitate ce are deopotrivă surse sociologice şi psihologice.
Tehnica legislativă poate fi definită ca fiind partea constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative.
În literatura juridică de specialitate [10], tehnica legislativă a fost definită ca fiind “tehnica legiferării” sau “tehnica elaborării dreptului”.
Tehnica legislativă implică următoarele aspecte:
- o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare prin acţiunea conştientă a legiuitorului;
- elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori sociale;
- procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept sunt alese de către legiuitor pe baza unor principii specifice legiferării;
- activitatea de normare are rol creator.
4. Legiferarea
4.1. Aspecte ale legiferării
Organele statului cu atribuţii în elaborarea dreptului au un program politic ce cuprinde alături de politica social-economică şi culturală şi politica legislativă.
Politica legislativă se desfăşoară cu ajutorul operaţiei de legiferare şi reprezintă activitatea ce cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de către organul de normare pentru asigurarea ordinii juridice în societate.
Politica legislativă pentru a fi eficientă, trebuie să răspundă voinţei generale a comunităţii sau a naţiunii pe care o slujeşte autoritatea legiuitoare.
Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii legislative constituie tehnica legislativă.
Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale [11]:
- constatarea existenţei situaţiilor sociale ce impun o reglementare juridică (momentul cognitiv);
- modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive (momentul normativ).
Trecerea relaţiilor sociale din domeniul nonjuridic în domeniul juridic este condiţionată de cunoaşterea sistematică şi profundă a acestora, deoarece numai astfel se poate crea o legislaţie conformă cu idealurile şi evoluţia societăţii, cu ordinea juridică.
În prezent, modelul democratic de organizare a societăţii presupune o politică legislativă care îşi are originea în cerinţe obiective ce provin de la baza societăţii şi nu din vârful piramidei acesteia. Exercitarea puterii legislative prin reprezentanţii societăţii civile ca şi cunoscători ai nevoilor sociale este considerată a corespunde tipului democratic de organizare a unei societăţi contemporane.
Legiferarea trebuie să implice o tendinţă de inovare, de schimbare a soluţiilor juridice cu cele, considerate a fi mai bune decât cele anterioare. În acest scop, legiuitorul foloseşte o serie de proceduri şi mijloace tehnice complexe şi variate. Rezultatul activităţii autorităţii normative îl constituie actul normativ al cărui conţinut îl reprezintă un ansamblu de norme juridice.
Regulile după care se desfăşoară procesul de legiferare sunt studiate de legistica formală care este o ştiinţă juridică.
4.2. Principiile legiferării
Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare.
La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare.
Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt:
a. Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific
În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.
Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului.
În doctrină [12] se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept;
- stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice.
Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare.
b. Principiul corelării sistemului legislativ
Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.
Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional.
Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică.
Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.
Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează.
c. Principiul accesibilităţii actului normativ
Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc, ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte terminologiei juridice utilizate. [13]
Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
- alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc;
- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ.
Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari a mesajului actului normativ.
5. Părţile componente ale actului normativ
Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive:
- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;
- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.
a) Expunerea de motive - este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.
b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau termeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului.
c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”).
e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc.
f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse).
g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative.
h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat.
Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.
6. Elementele de structură ale actului normativ
Structura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele actului normativ.
Articolul este elementul structural de bază, primar al actului normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază al dreptului.
Articolul, prezintă următoarele caracteristici:
- conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare;
- poate conţine una sau mai multe norme juridice ori poate să facă o enumerare sau să definească ceva;
- elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în acte normative diferite;
- articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-se, într-o ordine de expunere logică;
- articolele se pot divide în paragrafe şi aliniate;
- enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere; - unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv;
- articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a unui act normativ cuprinzător) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă denumiri există numeroase acte normative care au numai articole.
Aşadar, elementele de structură ale actului normativ sunt: alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile. De asemenea actele normative sunt individualizate cu ajutorul unui număr şi a unui titlu (ex. Legea nr.26 din 1996 privind Codul silvic).
7. Elaborarea actelor normative şi etapele ei
Denumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice scrise, legiferate după anumite reguli, după o procedură prestabilită de organele competente ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni.
Legiferarea aparţine legiuitorului, ca autoritate normativă, şi parcurge următoarele etape:
a. Iniţiativa legislativă (iniţierea proiectului de lege) - reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa mecanismul procedurii legislative.
Art.74 din Constituţie prevede că: “Iniţiativa legislativă aparţine după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot”. Se cere ca aceştia să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege (cu expunere de motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor, problemele cu caracter fiscal, internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege camerei competente să-l adopte, ca primă cameră sesizată. Propunerile legislative se supun spre dezbatere camerei competente să le adopte.
b. Dezbaterea proiectului de lege - este stabilită în art.7 din Constituţia României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată de dezbaterea pe articole. Camerei Deputaţilor, ca şi primă cameră sesizată, i se supun spre dezbatere şi adoptare, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi anumite proiecte de legi organice prevăzute expres. Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative sunt supuse dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată.
În termen de 45 de zile, respectiv, 60 de zile pentru coduri şi legi de complexitate deosebită, prima Cameră sesizată trebuie să se pronunţe. Depăşirea acestor termene are drept consecinţă considerarea ca fiind adoptate proiecte sau propunerile de legi respective.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite celeilalte camere care va decide definitiv.
Dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere ce intră în competenţa sa decizională, ea este definitiv adoptată în cazul în care şi cea de-a doua Cameră este de acord iar dacă aceasta nu este de acord, legea se va întoarce la prima Cameră sesizată care va lua o decizie definitivă în procedură de urgenţă.
c. Adoptarea proiectului de lege - urmează procedura stabilită de art.76 (alin.1 şi 2) din Constituţie:
- legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate să adopte proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentelor de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere.
d. Promulgarea legii - se face de către Preşedintele României, după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii. votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii.
e. Publicarea legii - este etapa finală a elaborării actelor normative, ea fiind obligatorie. Art.78 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Publicarea este asigurată de Camera Deputaţilor, fiind ultimul act prin care se încheie procesul legislativ şi prin care are astfel menirea constituţională ca unic organ.
8. Sistematizarea actelor normative
8.1. Noţiunea de sistematizarea actelor normative
Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care se află în strânsă legătură şi care sunt foarte variate, fapt ce impune ordonarea, sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi aplicări.
Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a normelor juridice ce le alcătuiesc.
Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru elaborarea cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, fapt ce contribuie la perfecţionarea dreptului pozitiv.
8.2. Formele sistematizării
Cele mai importante forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
a. Încorporarea - este cea mai veche şi mai simplă formă de sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), fără însă să se modifice conţinutul lor, cu scopul de a putea fi cunoscute şi respectate mai bine.
În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de două feluri: oficială şi neoficială.
- Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc. (de exemplu: Ministerul de Finanţe adună într-o colecţie toate legile privind bugetul de stat al ţării din ultimii 10 ani).
- Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare, de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub formă de îndrumare legislative.
b. Codificarea [14] - este forma superioară a sistematizării actelor normative şi constă în cuprinderea sistematică şi logică, într-un cod12 ce are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept.
Codul reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale şi instituţiile unei ramuri de drept. Codificarea este operaţiunea de strângere în mod sistematic, unitar şi logic într-un cod, a tuturor normelor de drept ce reglementează instituţiile specifice aceluiaşi ramuri de drept.
Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, prelucrare şi ordonare logică a întregului material normativ redă într-un act unic şi complet toate normele juridice dintr-o ramură a dreptului. Deşi Codul are forţa juridică a unei legi, este un act legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă structura internă a ramurii de drept căreia îi aparţin.
Codificarea este o operă de unificare a dreptului, complexă şi importantă, ce presupune următoarele etape:
- adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus codificării (format din acte normative de importanţă generală);
- structurarea materialului legislativ, aşezarea sa logică şi obţinerea unităţii codului;
- adoptarea legii de sinteză conform procedurii stabilite prin Constituţie.
Codificarea a apărut la început din necesitatea depăşirii practicii cutumiare [15], fiind considerată o operă progresistă, o adevărată revoluţie legislativă şi receptată de marii oameni de stat, de specialiştii din domeniul dreptului şi de societate în general.
Cuvântul cod provine din latinescul codex care înseamnă un ansamblu de tăbliţe de lemn ceruite, legate sub formă de carte. Pentru prima dată numele de codex a fost dat în sec. III şi IV e.n. codurile împăraţilor Gregorianus şi Theodosianus.
Codificarea a corespuns nevoilor de grupare a legilor referitoare la o anumită ramură a dreptului, dar şi necesităţii de unificare regională, politică şi legislativă.
În literatura de specialitate s-au formulat o serie de obiecţii cu referire la dezavantajele şi oportunitatea codificării. Astfel, unii autori [16] au considerat codul ca fiind o lege cu aplicabilitate îndelungată, fapt ce imobilizează dreptul, împiedicându-l să modifice şi să adapteze instituţiile juridice la necesităţile timpului. Această teorie a fost combătută, invocându-se faptul că multe coduri cu texte învechite au fost desfiinţate sau adoptate.
Prima codificare romană este Legea celor XII Table, în sec. IV, care constituie transpunerea în scris a obiceiurilor din acea perioadă, la cererea plebeilor care au de invocat faptul că incertitudinea obiceiurilor le era dăunătoare, deoarece politicienii le interpretau arbitrar.
Codex Gregorianus, a fost opera lui Diocleţian (291 e.n.) şi cuprinde toate constituţiile imperiale începând cu Adrian până la Diocleţian.
Codex Hemogemiomes şi Codex Theodosianus conţin constituţiile imperiale începând cu Constantin cel Mare şi până la aceşti împăraţi.
Codex Iustiniani, reprezenta o colecţie a constituţiilor imperiale de la Adrian până la Iustinian (Normele şi Institutele)), precum şi operele jurisconsulţilor romani (Digestele şi Pandectele), fiind considerat cea mai mare operă de codificare până la Codul lui Napoleon.
Codul lui Carol Quintul, în Evul mediu şi Codul lui Maximilian (Codex havaricus civilis maximilianus) în Bavaria (1753).
Codul civil francez, este o operă legislativă inspirată din vechiul drept francez (cutumele din Nord şi dreptul scris din sud) precum şi din principiile Revoluţiei franceze. Revoluţia franceză a avut drept scop desfiinţarea graniţelor dintre provincii şi unificarea dreptului (Constituţia franceză din 1791 dispune în acest sens). Codul lui Napoleon din 1804 abrogă dreptul francez anterior alcătuit din obiceiuri, drept roman şi ordonanţe regale, realizând o unitate legislativă. Principiile fundamentale ale codului civil francez au fost: principiul proprietăţii, al autonomiei voinţei, principiul libertăţii, egalităţii şi ocrotirii căsătoriei şi familiei. Napoleon a promulgat şi alte coduri: Codul de procedură penală (1804), Codul de comerţ (1807), Codul penal (1810).
Codul lui Napoleon a dat semnalul codificării în numeroase ţări europene, refractare fiind doar Anglia şi S.U.A.
Codificarea în România, începe cu Pravilele lui Vasile Lupu (în Moldova, 1646) şi ale lui Matei Basarab (în Muntenia, 1640), urmate de Codul lui Andronache Donici (în Moldova, 1814) şi Codul lui Ipsilanti (în Muntenia, 1776). Primele coduri sistematizate şi complete au fost Codul Calimach (în Moldova, 1817) şi Codul lui Caragea (în Muntenia, 1818), care au rămas în vigoare până la unificarea politică şi legislativă realizată de Al.I.Cuza, prin elaborarea Codului civil din 1864 după modelul codului napoleonean.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru evidenţierea modului de formare a conceptelor juridice, a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.211-212.
2. Savigny, în lucrarea sa Vom beruf unserer Zeit für Gesetzgebung und Rechtswissenchaft, 1814, apreciază că tehnica juridică reprezintă elaborarea ştiinţifică a dreptului de către jurisconsulţi.
3. Francois Gény, Science et téchnique en droit privé positif, Paris, 1921, Partea a III-a, pag.23.
4. Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Titlul I, pag.717.
5. A se vedea în acest sens, Vladimir Hanga, Tehnica juridică-criteriul de distincţie între şcoala sabiniană şi proculiană, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series III, Fasciculus 2,Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, 1959, pag.55.
6. Cea mai mare contribuţie românească privind studiul tehnicii legislative, aparţine lui Anita M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969.
7. Vezi, Dumitru Maziliu, op.cit., pag.230.
8. Pentru detalii, a se vedea, Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.142.
9. Cu privire la problematica limbajului juridic, a se vedea, Gh. Mihai, Prelegeri de Logică şi Retorică Juridică, Bucureşti, 2002.
10. Conform art.74 alin.4 din Constituţia din 2003.
11. Acestea sunt prevăzute la art.31 (alin.5.), art.40 (alin.3), art.55 (alin.2), art.58 (alin.3), art.73 (alin.3, art.79 (alin.2), art.102 (alin.3), art.105 (alin.2), art.117 (alin.3), art.118 (alin 2 şi 3), art.120 (alin.2), art.126 (alin.4 şi 5) art.148 (alin.5).
12. Conform art.77 (alin 2 şi 3) din Constituţie, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea sau verificarea constituţionalităţii legii, promulgarea urmând să se facă în astfel de situaţii, în termen de cel mult 10 zile de la reprimirea legii.
13. Problemele speciale privind sistematizarea actelor normative, sunt tratate de J.C. Becane, M. Couderie în La loi. Methodes du droit, Paris, 1994.
14. Pentru o analiză a codificării, a se vedea, Al. Vallimărescu, op.cit., pag.192 şi urm.
15.Al. Vallimărescu, op.cit., pag.195-196.
16. Istoricul Albert Sorel, în Livre du centenairer Introduction, pag.XXIX, aprecia Codul civil francez ca fiind „Juris prudenţa dreptului roman şi obiceiurile combinate împreună şi adaptate la Declaraţia drepturilor omului, „după năravurile, obiceiurile şi condiţiile naţiunii franceze.”
Trimiteți un comentariu