duminică, 25 ianuarie 2009

Terence Ball, Richard Dagger - Ideologii politice şi idealul democratic

Polirom, 2000.

Democraţia nu este o ideologie printre celelalte, ci un ideal interpretat diferit de celelalte ideologii.

Partea I. Ideologie şi democraţie

Capitolul I. Ideologii şi ideologii


Cei care uită trecutul pot fi condamnaţi să-i repete greşelile. Cei care uită trecutul, nu se pot aştepta să se înţeleagă pe sine şi lumea în care trăim.

Ideologiile nu se nasc din neant. Ideologiile răspund la schimbările din lumea înconjurătoare.

Ideologiile politice sunt dinamice. Ele îşi propun să modeleze lumea, şi se adaptează modificărilor lumii.

Istoria « ideologiei »

Iniţial, termenul desemna studiul ştiinţific al ideilor. Antoine Destutt de Tracy (1754-1936) a fost cel care a încercat să fondeze studiul sistematic al ideilor. Dorea să folosească cunoaşterea despre cauzele ideilor pentru a reforma şi a îmbunătăţi societatea. Noua ştiinţă îşi propunea să-i înveţe pe oameni care sunt ideile bune.

La scurtă vreme, cuvântul « ideologie » a început să fie considerat drept ceva fals, seducător şi periculos.

Karl Marx a folosit termenul de ideologie în sensul de ascundere şi mascare. El şi-a folosit însă propria ideologie ca pe o armă în lupta de clasă. Marx a crezut că modalităţile dominante de gândire despre relaţiile sociale de la un capăt la altul al istoriei nu erau altceva decât ideologii. Ideologia ar fi deci o pledoarie în favoarea clasei conducătoare.

Karl Mannheim a indicat posibilitatea bulversantă ca toate gândurile noastre despre societate şi despre relaţiile sociale să fie ideologice. Nu există deci înţelegere pur ştiinţifică sau obiectivă a aranjamentelor sociale. Ideologia este deci o Weltanschauung (perspectivă asupra lumii).

Dintr-o anumită perspectivă, ideologiile simplifică şi distorsionează întotdeauna problema. Promotorii lor le prezintă ca având monopolul asupra adevărului.

Într-o manieră neutră, termenul de « ideologie » ar însemna « sistem de credinţe ».

O definiţie operaţională a « ideologiei »

Ideologia este un set coerent şi comprehensiv de idei care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă rolul în societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică.

Ideologia are 4 funcţii :
1) explicativă ;
2) evaluativă ;
3) orientativă ;
4) programatică (descriptivă).

O ideologie oferă o explicaţie asupra cauzelor care fac condiţiile sociale, politice şi economice să fie aşa cum sunt, în special în momente de criză.

Cea de-a doua funcţie a ideologiilor este de a oferi standarde de evaluare a condiţiilor sociale. Acei care urmează o ideologie pot evalua favorabil un anume fapt care displace adepţilor altei ideologii.

O ideologie oferă adepţilor săi o anumită orientare şi înţelegerea identităţii lor.

Orice ideologie spune adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze. Ideologiile prescriu remedii pentru societăţile bolnave şi tratamente pentru a le păstra în stare bună.

O ideologie nu este o teorie ştiinţifică, deşi propunătorii ideologiilor se laudă adesea cu perspectiva ştiinţifică. Adesea, ideologiile se inspiră şi deformează aceste teorii.

Terorismul este o strategie pe care anumiţi ideologi o promovează, însă nu este o ideologie. Naţionalismul şi anarhismul nu sunt nici ele ideologii. Democraţia nu oferă o explicaţie asupra cauzelor stării lucrurilor, şi doar foarte vag se poate spune că democraţia îndeplineşte funcţiile evaluativă, orientativă şi programatică. Aproape toate ideologiile pretind că sunt democratice, ceea ce ar fi foarte greu dacă democraţia ar fi o ideologie în sine. Democraţia este mai degrabă un ideal decât o ideologie.

Ideologiile politice se inspiră din operele marilor filosofi politici, la fel cum se inspiră din teoriile ştiinţifice. Însă ideile filosofilor sunt simplificate, pentru că ideologiile se adresează maselor, care sunt îndemnate la acţiune.

Religiile îndeplinesc funcţiile explicativă, evaluativă, orientativă şi programatică. Aceasta nu înseamnă că sunt ideologii. Totuşi, ideologiile iau forma religiilor pentru adepţii lor. Între religii şi ideologii există o diferenţă majoră : primele sunt preocupate de divin, ultimele doar de viaţa pământească.

Natura umană şi libertatea

În fiecare ideologie există :
a) un set de credinţe fundamentale despre natura umană ;
b) o concepţie despre libertate.

Natura umană

Unii ideologi spun că face parte din natura umană ca oamenii să concureze între ei. Alţii, că e normal ca ei să coopereze.

Perspectiva fiecărei ideologii asupra naturii umane stabileşte limitele a ceea ce consideră a fi posibil d.p.d.v. politic.

Libertatea

Fiecare ideologie pretinde că apără şi amplifică libertatea. Însă diferite ideologii definesc libertatea în mod diferit. Nu există o definiţie a libertăţii indisputabil corectă.

Potrivit lui Gerald MacCallum, fiecare concepţie asupra libertăţii cuprinde trei elemente :
a) un agent (un individ, o clasă, un grup, un sex, o rasă, o specie);
b) o barieră, sau un obstacol, blocând agentul (condiţii materiale sau fizice, crimă, mentalităţi, instituţii, practici, tradiţii, credinţe);
c) un scop la care aspiră agentul (ex : scopul unui nazist este puritatea rasei albe, scopul unui comunist este crearea unei societăţi fără clase sociale).

A spune că cineva este liber, înseamnă a spune că este liber de ceva, şi liber să facă ceva.

În măsura în care agentul reuşeşte să înfrângă barierele, el devine mai liber. Ideologia apelează la acţiune (revoluţie) pentru obţinerea libertăţii.

Ideologie şi revoluţie

Sensul cuvântului « revoluţie » este acela de revenire la o condiţie iniţială, o revenire la punctul de plecare. După revoluţia americană şi cea franceză din secolul al XVII-lea, termenul a căpătat alt sens.

Revoluţionarii modern doresc să schimbe vechea lume, pe care o consideră coruptă şi rea. Pentru ei, schimbările şi reformele nu sunt suficiente, dacă rădăcina lumii este bolnavă.

Conservatorii sunt sceptici în privinţa revoluţiilor, pentru că nu au încredere în capacitatea naturii umane de a aduce o schimbare fundamentală în bine pentru societate.

Toate ideologiile sunt produse ale lumii moderne. Trăim într-o lume a ideologiilor şi a inovaţiei. Cu excepţia conservatorismului, toate ideologiile îşi trag seva din convingerea că viaţa poate să se schimbe dramatic.

Naţionalism şi anarhism

Acestea nu sunt ideologii distincte. Puţini naţionalişti sunt doar naţionalişti, la fel cum şi anarhiştii sunt fie liberali, fie socialişti.

Naţionalismul

O naţiune este un grup de oameni care într-un anumit sens împărtăşesc o naştere comună. Naţionalitatea unei persoane poate fi separată de cetăţenia acesteia. Totuşi, conceptul de naţiune este foarte greu de definit univoc.

Anarhismul

Contrar a ceea ce s-ar crede, anarhiştii nu favorizează haosul şi confuzia.

An archos (gr.) = fără conducere, fără guvernare.

Un anarhist este cineva care pledează pentru abolirea statului, înlocuind forţa coercitivă a acestuia cu cooperarea voluntară dintre indivizi. Statul este, în viziunea anarhiştilor, imoral şi nenecesar.

Capitolul 2. Idealul democratic

Motto : « Nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă, sau atotştiutoare. Într-adevăr, s-a spus că democraţia este cea mai rea formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate de-a lungul timpului. » (Winston Churchill)

În lumea contemporană, democraţia are o popularitate uimitoare. Cu excepţia fasciştilor şi a naziştilor, toţi par să fie de acord că democraţia este de dorit. Democraţia este adevăratul scop ideologic, dar neînţelegerile apar în ceea ce priveşte mijloacele utilizabile pentru a o atinge. Oameni diferiţi înţeleg prin « democraţie » lucruri diferite.

Ca şi libertatea, democraţia este un concept esenţialmente contestat.

Originile democraţiei

În Grecia antică, demokratia este guvernarea de către oameni obişnuiţi. Atena este cel mai bun exemplu de oraş-stat democratic.

În Atena, cetăţenia era condiţia participării la viaţa democratică. Pe această bază, femeile, străinii rezidenţi şi sclavii erau excluşi. Adunarea ateniană îi ostraciza pe indezirabili, fără să formuleze o acuzaţie explicită la adresa acestora. Prima democraţie a creat şi primul martir al libertăţii de exprimare (Socrate).

Platon a criticat democraţia pentru instabilitatea ei. Democraţia face paşi mărunţi spre despotism. Aristotel a considerat şi el că democraţia este rea şi de nedorit. El îi opune politeia, o formă de conducere care mixează elemente ale guvernării celor mulţi de cei puţini, şi a celor puţini de către cei mulţi.

Democraţia şi republica

Republica este mai aproape de democraţie decât monarhia.

Republica şi guvernământul mixt

După Polybius, cheia puterii Romei era guvernământul ei mixt (nici o singură persoană, nici mai multe, nici cei mulţi nu deţin puterea – fiecare grup îl controlează pe celălalt, iar rezultatul este o formă de guvernământ durabilă).

Republica era o forma a guvernământului popular, care totuşi nu poate fi confundată cu democraţia. Aceasta din urmă promova viciul, pe când republica promova virtutea.

Creştinism şi democraţie

Creştinismul pare un ideal natural al democraţiei, pentru că susţine o egalitate radicală (egalitatea în ochii lui Dumnezeu). Numai că primii creştini, fără să fie antidemocraţi, erau împotriva politicii.

Atunci când creştinismul a luat locul Imperiului Roman, în societatea medievală nu a fost loc pentru idealul democratic.

Renaştere şi republicanism

Drumul Renaşterii a fost pregătit de întâlnirea cu lumea islamică (un mod diferit de a fi) şi cu comorile intelectuale ale Antichităţii conservate de aceasta. La aceasta se adaugă renaşterea oraşului-stat în Italia. Cetăţenii acestora au căutat o justificare pentru independenţa lor, şi au găsit-o în republicanism.

După Machiavelli, cei mai mari inamici ai autoguvernării sunt cetăţenii indiferenţi şi interesaţi doar de propriile lor plăceri. Cel mai mare duşman al Republicii este corupţia din interior. Un guvernământ liber trebuie condus de lege, nu de oameni. Şi el considera democraţia o formă proastă de guvernare, în timp ce republica – cea mai bună.

Tradiţia republicană atlantică

James Harrington (1611-1677) s-a străduit să-l convingă pe Cromwell să pună bazele unei republici cu un sistem mixt. Ideile sale s-au bucurat de un real succes peste Ocean, în America.

Reîntoarcerea democraţiei

În timpul războiului civil englez din 1640, sub impulsul protestantismului, câţiva susţinători ai Parlamentului au adoptat o poziţie radicală în susţinerea democraţiei.

Democraţii secolului al XVII-lea

Roger Williams (1604-1683), fondează în America o colonie numită Rhode Island, a cărei formă de guvernământ se numeşte în mod explicit « democratică ». În Anglia, Levellers pretindeau că autoritatea politică să fie fundamentată numai pe consimţământul poporului. Încercările acestui din urmă grup au eşuat.

Statele Unite ca republică democratică

În momentul proiectării Constituţiei Statelor Unite, în 1787, democraţia era considerată forma proastă a guvernării populare ; forma bună era republica.

Sistemul american de « check and balances » reflectă teama americanilor de corupţie. Oamenii trebuie controlaţi, pentru că « nu sunt îngeri ».

Tocqueville despre democraţie

Alexis de Tocqueville (1805-1859), aristocrat francez care a călătorit în America, a considerat că democraţia este o forţă irezistibilă ce răstoarnă rangurile, ordinele şi privilegiile aristocratice ale vechiului mod de viaţă. Însă accentuând egalitatea, democraţia produce mediocritate şi despotism. El vorbeşte despre « tirania majorităţii ». Oamenii de rând sunt uşor de înşelat de către demagogi care îi flatează şi-i mint pentru a cuceri puterea.

Dezvoltarea democraţiei

În Anglia, argumentele în favoarea democraţiei au fost : autoprotejare şi autodezvoltare. John Stuart Mill considera că democraţia întăreşte virtutea civică în rândul oamenilor, prin efectul pe care libertatea îl are asupra caracterului.

Democraţia ca ideal

A spune că democraţia este un ideal este totuna cu a afirma că este ceva spre care oamenii tind. Toate ideologiile trebuie să facă referire la idealul democratic. Fiecare ideologie politică oferă propria sa interpretare a idealului democratic.

Trei concepţii despre democraţie

Democraţia liberală – provine din liberalism, de aceea accentuează drepturile şi libertăţile individului. Pentru liberali, democraţia este guvernarea poporului, dar incluzând protejarea drepturilor şi a libertăţilor individului, pentru care trebuie redus rolul majorităţii. În această accepţiune, democraţia este conducerea de către majoritatea oamenilor, dar numai atâta timp cât cei care alcătuiesc majoritatea nu încearcă să-i deposedeze pe indivizi de drepturile lor fundamentale.

Social-democraţia – conceptul cheie al democraţiei este egalitatea. Democraţia liberală plasează săracii la discreţia celor bogaţi. Avantajul financiar nu este democratic. El trebuie corectat.

Democraţia populară – în ţările comuniste. Marx descria dictatura proletariatului ca pe o guvernare în interesul clasei muncitoare.

Partea a II-a. Dezvoltarea ideologiilor politice

Capitolul 3. Liberalismul

Însuşirea caracteristică a liberalismului a fost aceea de a promova libertatea individuală. Astăzi există două clase de liberali :
a) neoclasicii ;
b) liberalii « statului bunăstării ».

Cuvântul « liberal » apare în vocabularul politic la începutul secolului al XIX-lea. La începutul anilor 1800, o fracţiune a legislativului spaniol îşi ia numele de Liberales. În Marea Britanie, partidul Whigs devine în 1840 Partidul Liberal.

Liberalismul, natura umană şi libertatea

În cazul liberalismului, fiinţele umane sunt concepute ca indivizi în mod fundamental raţionali. Ei sunt de acord că propriul interes este motivaţia pentru cei mai mulţi dintre oameni. Aceasta implică şi faptul că oamenii vor concura între ei pentru a-şi promova interesul. Competiţia este considerată ca o parte naturală a condiţiei umane.

În cazul liberalilor, agentul este individul. Opreliştile pot fi : tradiţiile sociale, legăturile de dependenţă feudală şi conformismul religios. Lor li se adaugă : sărăcia, apartenenţa sexuală sau rasială, neştiinţa şi boala. Scopul liberalismului : a trăi după cum crezi, atâta vreme cât nu îngrădeşti libertatea altora. Din perspectivă liberală, fiecare persoană ar trebui să aibă şanse egale de a se bucura de libertate, libertatea nimănui nefiind superioară libertăţii altuia.

Liberalismul promovează libertatea individului prin încercarea de a garanta egalitatea şanselor într-o societate tolerantă.

Trecutul istoric

Originile medievale

Originile liberalismului s-ar găsi în reacţia împotriva conformismului religios şi a originii sociale. Societatea medievală era ancorată în aceste două concepte.

Reforma protestantă

Începutul acestui curent ar putea fi 1521, anul în care Biserica Romano-Catolică l-a excomunicat pe Martin Luther (1483-1546). Acesta a proclamat « preoţia tuturor credincioşilor », accentuând inerent libertatea de conştiinţă.

Reformatorii protestanţi au pregătit aproape neintenţionat calea liberalismului.

Liberalism şi revoluţie

Anglia

Conflictul lui Carol I cu puritanii.

Prima lucrare majoră care poartă semnătura distinctă a liberalismului în filosofia politică este Leviathanul lui Thomas Hobbes. Printre idei : singura motivaţie a guvernământului este aceea de a asigura protecţia cetăţeanului. Pentru a evita goana după putere, indivizii încheie un pact social, care întemeiază autoritatea politică. Misiunea Guvernului este aceea de a apăra drepturile naturale (viaţă, libertate şi proprietate).

Revoluţia americană

Atunci când Anglia a mărit taxele pentru coloniştii americani, aceştia, neavând reprezentanţi în Parlamentul britanic, au invocat principiul : « nici o taxă fără reprezentare ». De aici s-a ajuns la revolta armată din 1775.

Declaraţia de Independenţă utilizează o versiune concentrată a ideilor lui Locke, Paine şi ale altor liberali. Două idei sunt mai importante :
a) toţi oamenii sunt creaţi egali ;
b) apărarea drepturilor şi libertăţilor indivizilor împotriva guvernului.

Cadrul guvernării americane este unul republican şi liberal. În Constituţie nu se fac referiri la virtuţile civice, considerându-se că acestea ţin de domeniul privat.

Revoluţia franceză

Cele trei trăsături ale vechiului regim (ancien régime) sunt :
- conformismul religios ;
- privilegiile aristocratice ;
- absolutismul politic.

Revoluţia franceză a sfârşit, după 10 ani sângeroşi, într-o nouă formă de absolutism.

Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 1789.

Liberalism şi capitalism

Pe lângă celelalte libertăţi, un aspect important l-a reprezentat căutarea libertăţii economice. În conformitate cu teoria mercantilismului, o ţară îşi putea îmbunătăţi teoria economică doar pe cheltuiala alteia. Pornind de la aceasta, statele-naţiuni europene s-au angajat la un război economic, în numele căruia au înfiinţat colonii, cărora au exploatat bogăţiile. Monopolul a fost metoda de a garanta controlul exclusiv asupra pieţei unei singure firme.

În capitalism, schimburile economice sunt o problemă privată între persoane care urmăresc câştigul. Nici tradiţia creştină, nici republicanismul nu pun preţ pe profit. La baza lui se află axioma : « Vicii individuale, beneficii publice ». Fiziocraţii francezi, mergând pe ideea că cea mai bună cale de a ajunge la bogăţie este iniţiativa liberă şi neîngrădită, îi sfătuiau pe guvernanţi : « Laissez faire, laissez passer. »

Smith argumentează în sprijinul libertăţii economice evocând « mâna invizibilă » (concurenţa) care tinde să reglementeze totul în folosul public. Din punctul său de vedere, guvernul trebuie să aibă cât mai puţin de-a face cu schimburile economice.

Liberalismul în secolul al XIX-lea

Napoleon a fost un vector important de răspândire a ideilor liberale în Europa.

Deşi Anglia a avut o ascensiune impresionantă în secolul al XIX-lea, clasa ei muncitoare era împovărată de condiţii de viaţă foarte negative. De soarta ei s-au preocupat Filosofii radicali, cunoscuţi astăzi ca utilitarieni.

Utilitarianismul

Jeremy Bentham (1748-1832), considera că natura a plasat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni, durerea şi plăcerea. El considera însă că oamenii ar trebui să se ghideze după utilitatea, singurul discernământ în separarea durerii de plăcere. În opinia sa, treaba guvernământului este să promoveze fericirea în societate prin pedepse şi recompense.

John Stuart Mill a susţinut fervent drepturile femeilor. A fost marcat de ceea ce reprezenta o nouă ameninţare la adresa libertăţii, şi anume puterea crescândă a opiniei publice. Ca şi Alexis de Tocqueville, a fost foarte îngrijorat de « tirania majorităţii ». A formulat principiul vătămării : orice adult în deplinătatea facultăţilor mintale ar trebui să fie liber să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât acţiunile sale nu-i rănesc şi nu-i ameninţă pe ceilalţi. Acest princiu a fost argumentat plecând de la principiul utilităţii.

A mai considerat că progresul nu poate exista fără o piaţă liberă a ideilor.

Temându-se de tirania mediocrităţii, a imaginat ideea votului plural, conform căreia ce care au studii să aibă mai multe voturi, cetăţenii luminaţi protejând astfel libertatea individuală.

Liberalismul divizat

Unii liberali au început să susţină că guvernământul ar trebui să salveze poporul de sărăcie, boală şi ignoranţă. Acestora li s-a spus liberali ai bunăstării generale. Cei care s-au temut că astfel statul ar căpăta o putere prea mare, s-au numit liberali neoclasici.

Liberalismul neoclasic

Liberalii neoclasici susţineau că intervenţia statului ar trebui să fie foarte redusă pentru a lăsa loc exercitării libertăţii individuale. Ei şi-au argumentat poziţia, către sfârşitul secolului al XIX-lea, pornind de la teoria lui Charles Darwin asupra evoluţiei. Doi dintre reprezentanţii darwinismului social au fost Herbert Spencer şi William Graham Sumner.

Liberalismul bunăstării

Liberalii bunăstării cred în valoarea libertăţii individuale, dar consideră că statul, condus într-un mod adecvat, poate fi forţa care promovează libertatea individuală, în aşa fel încât toată lumea să se bucure de şanse egale. T. H. Green (1836-1882) considera că era necesară implicarea puterii statului pentru a depăşi alte obstacole aşezate în calea libertăţii şi a şansei : sărăcia, boala, paguba şi neştiinţa. El a făcut distincţia între libertatea negativă (absenţa constrângerii) şi libertatea pozitivă (puterea şi capacitatea pozitivă de a face ceva). Libertatea pozitivă este abilitatea de a ne realiza sau atinge eul ideal în cooperare cu ceilalţi.

Statul bunăstării. Liberalii bunăstării privesc competiţia economică drept un lucru bun, atâta timp cât vine ca o prelungire a bunăstării individuale. Otto von Bismarck considera că statul bunăstării este cea mai bună cale de a se opune socialismului.

Liberalismul în secolul XX

La începutul secolului XX, oamenii au cerut intervenţia statului împotriva marilor afaceri, care ameninţau să sufoce piaţa.

Evoluţii istorice

John Maynard Keynes (1883-1946) a argumentat că guvernul trebuie să îşi folosească abilitatea de a impune impozite şi de a le folosi pentru prevenirea depresiilor şi menţinerea unei economii sănătoase.

După al doilea război mondial, liberalismul bunăstării a devenit ideologia dominantă a Vestului.

Consideraţii filosofice

John Rawls – deviza veche a liberalilor referitoare la contractul sociale ne poate ajuta să descoperim principiile dreptăţii sociale. Considera că oamenii aflaţi sub vălul ignoranţei vor alege în unanimitate două principii fundamentale care să le guverneze societatea. Conform primului principiu, fiecare trebuie să fie liber în mod egal. Conform celui de-al doilea principiu, fiecare trebuie să se bucure de egalitatea de şanse.

Dreptatea, conform lui John Rawls, cere distribuţie inegală, nu egalitatea distribuţiei, însă nu pentru a-i răsplăti pe oameni pentru eforturile şi abilităţile lor, ci pentru că aceasta este calea cea mai bună de a promova interesele celor mai defavorizate persoane din societate.

Distribuţia egală a bogăţiei şi a resurselor este punctul de plecare al lui Rawls, iar o distribuţie inegală este justificată numai dacă este înspre binele celor aflaţi în marginea societăţii.

Robert Nozick (1938-) – statul este o gigantică agenţie de protecţie. « Statul minimal » este legitim atât timp cât nu violează drepturile nimănui. Politica de folosire a taxelor pentru a lua banii de la unii oameni în beneficiul altora este o situaţie similară cu « munca forţată ».

În ultimul sfert de secol, liberalismul neoclasic a fost resuscitat sub numele de libertarianism. Partidul libertarian doreşte să împingă societatea înspre direcţia statului minimal. Pentru unii dintre ei însă, şi acesta este prea mult – ar trebui abolit statul în totalitatea sa.

Libertarianismul anarhist

Este prelungirea extremă a liberalismului. Din perspectiva lor, adevăratul liberalism conduce la anarhie. Murray Rothbard (1926-) considera că anarhismul pe piaţa liberă este şi de dorit (când nu există constrângere din partea guvernului, orice individ va fi lăsat să facă tot ce doreşte), şi practic (orice face guvernământul, iniţiativa privată poate să facă şi mai bine).

Liberalismul în zilele noastre

Liberalismul nu mai reprezintă forţa revoluţionară care a fost, cel puţin nu în partea vestică a lumii. Însă este o forţă deloc neglijabilă în Orientul Apropiat şi Estul Europei.

Liberalii rămân divizaţi între ei. În ciuda acordului în privinţa libertăţii individuale, liberalii rămân divizaţi în raport cu mijloacele – cum este mai bine să se definească şi să se promoveze scopurile. Liberalii bunăstării consideră că avem nevoie de un guvernământ activ care să ne dea tuturor şanse egale de a fi liberi. Liberalii neoclasici (sau libertarienii) consideră că avem nevoie să limităm guvernământul pentru a-l împiedica să ne jefuiască de libertate. Anarhiştii libertarieni militează pentru abolirea guvernământului în ansamblul său.

La această oră, liberalii se luptă cu un set de probleme foarte dificile, care rezultă din angajamentul lor de bază faţă de libertatea individuală şi egalitatea de şanse. Cât de departe ar trebui să meargă indivizii în exercitarea libertăţilor individuale ? Legat de egalitatea şanselor, doar discriminarea bazată pe talent şi pe efort poate fi relevantă. Pentru evitarea discriminării femeilor şi a minorităţilor rasiale, mulţi liberali ai bunăstării apără programele de discriminare pozitivă.

Împotriva liberalilor s-a formulat critica în conformitate cu care aceştia acordă prea multă importanţă individului şi prea puţină comunităţii. Unii indivizi s-ar putea să aibă drepturi împotriva celorlalţi, dar aceştia trebuie să recunoască faptul că datorează comunităţii ceva ce nu le permite să-şi exercite aceste drepturi.

Liberalismul ca ideologie

În ciuda divizărilor din tabăra liberalilor, are sens să vorbim despre liberali ca despre o singură ideologie. Pentru liberali, condiţiile sociale sunt rezultatul opţiunilor şi acţiunilor individuale (explicaţie). Ca regulă generală, condiţiile sunt bune dacă individul este liber să facă ceea ce doreşte fără a vătăma drepturile celorlalţi (evaluare). Liberalii îi imaginează pe oameni ca pe nişte indivizi raţionali care au nişte interese de urmărit şi alegeri de făcut (orientare). Ei îmbrăţişează programele pentru promovarea libertăţii individuale şi a şanselor egale (program). S-au opus conformismului religios, originii sociale, privilegiilor economice, absolutismului politic şi tiraniei majorităţii.

Dezacordurile au început atunci când unii liberali au considerat că libertatea nu este în întregime o chestiune de a fi lăsat singur, ci o abilitate de a face ceea ce doreşte fiecare.

Liberalismul şi idealul democratic

Liberalii sunt total ataşaţi democraţiei. De-a lungul istoriei, liberalii au fost mai preocupaţi să apere poporul de conducătorii săi, decât să întemeieze puterea poporului. Ei au încercat să reducă aria vieţii publice pentru a putea extinde sfera privatului. Pentru un liberal, democraţia este bună atâta timp cât protejează drepturile şi interesele privind sfera privată şi acţiunile libere. În doctrina liberală, democraţia este definită în principal în termenii drepturilor individului de a fi liber de orice amestec extern, pentru a face aşa cum consideră că este mai bine.

Capitolul 4. Conservatorismul

Toţi conservatorii împărtăşesc dorinţa de a păstra ceva, de obicei modul de viaţă tradiţional din societatea lor. Însă, în calitate de poziţie politică distinctă, conservatorismul presupune mai mult decât simpla dorinţă de a se opune schimbării.

Conservatorii clasici încercau să restaureze o societate aristocratică atacată de liberalism şi de Revoluţia franceză. Ei apărau ierarhia socială tradiţională, insistau asupra unui guvernământ suficient de puternic încât să dirijeze pasiunile oamenilor, şi erau sceptici cu privire la încercările de a promova libertatea individuală şi egalitatea şanselor într-o societate competitivă.

Conservatorii de la sfârşitul secolului XX (Margaret Thatcher şi Ronald Reagan) sunt individualişti, pledează pentru reducerea mărimii şi scopurilor guvernului pentru a lăsa indivizii să concureze liber pentru profituri. Acest curent conservator seamănă de fapt cu liberalismul clasic sau neoclasic.

Politica imperfecţiunii

Convingerea umană a conservatorilor este că fiinţele umane sunt şi vor fi întotdeauna slabe. Mulţi numesc conservatorismul – « filosofia politică a imperfecţiunii ». Oamenii nu sunt atât de inteligenţi pe cât se cred, iar raţiunea lor nu este capabilă să anticipeze toate consecinţele deciziilor luate. De aceea, cele mai bune intenţii sfârşesc adesea prin a provoca cel mai mare rău.

Conservatorii consideră că orice încercare de a reface fiinţele umane prin reconstruirea societăţii lor va sfârşi într-un dezastru. Susţinătorii radicali ai altor ideologii deţin viziunile unor societăţi utopice, ei cheamă la revoluţie pentru a realiza societăţi perfecte. Conservatorii sunt sceptici faţă de aceste pretenţii ideologici, atât de sceptici încât conservatorismul a fost numit « anti-ideologie ».

Conservatorismul lui Edmund Burke

Edmund Burke (1729-1797) este considerat întemeietorul conservatorismului, deşi acest cuvânt intră în vocabularul politic abia în secolul al XIX-lea. Spre deosebire de cei entuziasmaţi de Revoluţia franceză, Burke a văzut în ea încă de la început o încercare nefericită de a crea o societate nouă din temelii.

Natura umană si societatea

Revoluţionarii au înţeles natura umană greşit, în opinia lui Burke. Concentrându-se asupra drepturilor, intereselor şi alegerilor individului, ei au sfârşit prin a avea o concepţie atomistă asupra societăţii. Acesteia, el îi opune concepţia organică a societăţii. Concepând societatea ca o ţesătură, la care participă armonios atât membrii ei cât şi guvernământul, a respins ideea că societatea ar putea fi întocmită (şi apoi dizolvată) pornind de la un contract social. Guvernământul este un organism complex şi delicat, care trebuie fundamentat în obiceiurile şi tradiţiile oamenilor.

Libertatea

Libertatea nu este neapărat bună, deşi poate fi. Ca şi focul, libertatea poate fi utilă dacă este supusă unei bune întrebuinţări. Puterea distructivă a oamenilor eliberaţi de toate restricţiile tradiţionale şi legale este înspăimântătoare.

Spre deosebire de primii liberali, Burke nu considera guvernul ca pe un obstacol în calea libertăţii, şi deci ca pe un rău necesar.

Agentul : indivizii interconectaţi.
Obstacol : idei radicale, inovaţii ; pasiuni, dorinţe ; lipsa constrângerilor.
Scop : ordine, stabilitate ; armonie, continuitate.

Revoluţie şi reformă

Burke nu s-a opus tuturor revoluţiilor. A privit cu aprobare « Glorioasa revoluţie » a Angliei (1688). Însă aceasta a fost o revoluţie în sensul originar al cuvântului. El prefera reforma în locul inovării. La baza reformei nu trebuia să se afle raţiunea, ci prejudecata, tradiţia.

Burke despre guvernământ

Nu există o formă, singura cea mai potrivită, de guvernământ. Fiecare formă trebuie să reflecte istoria şi prejudecăţile poporului respectiv. Ca membru al Parlamentului, era în favoarea guvernământului reprezentativ. Însă asta nu înseamnă că era în favoarea democraţiei. Considera că acordarea dreptului de vot discreţionar va afecta guvernământul, pentru că oamenii vor fi tentaţi să-i voteze pe cei care le curtează pasiunile şi dorinţele.

Cei care atacă privilegiul aristocratic în numele libertăţii – de exemplu revoluţionarii francezi – se fac vinovaţi de cel mai periculos gen de nebunie, deoarece distrugerea aristocraţiei ereditare va declanşa o luptă absurdă pentru putere, între acei oameni a căror unică pretenţie de a conduce constă în priceperea lor de a stârni gloata.

Edmund Burke considera proprietatea privată ca pe o forţă stabilizatoare şi conservatoare a societăţii.

Moştenirea lui Burke

Mulţi conservatori continuă să împărtăşească opiniile lui Burke. Deşi unii acceptă democraţia, preferă o formă care nu este direct răspunzătoare în faţa dorinţelor poporului. Deşi nu mai apără aristocraţia ereditară, cred într-o « aristocraţie naturală adevărată ». Cu toţii împărtăşesc credinţa lui Burke asupra proprietăţii private.

Conservatorismul în secolul al XIX-lea

Mulţi dintre aristocraţii francezi au văzut tot ce se putea mai rău în Revoluţia franceză. Au fost numiţi reacţionari.

Conservatorismul şi reacţiunea

A fi reacţionar înseamnă a dori să te întorci la o formă precedentă de societate. Conservatorii doresc să păstreze ceea ce există, în vreme ce reacţionarii vor să dea ceasul înapoi. Cel mai important dintre reacţionari a fost contele Joseph de Maistre (1753-1821). A văzut în Revoluţie un atac împotriva regalităţii şi a Bisericii. Şi-a manifestat neîncrederea în capacitatea unei constituţii scrise de a se impune cu adevărat. A considerat Iluminismul ca o epocă a aroganţei, care a dărâmat cele mai sfinte instituţii.

Biserica Romano-Catolică a jucat şi ea un rol important în cadrul reacţiunii (Syllabus-ul Papei Pius IX). Reacţiunea a mai îmbrăcat şi forma conservatorismului cultural şi al democraţiei de tip Tory.

Conservatorismul cultural

Pentru conservatorii britanici, cea mai mare ameninţare nu vedea de la Revoluţia franceză ci de la Revoluţia industrială. De aceea conservatorismul de după Burke a vrut să apere societatea agrară tradiţională de ravagiile comerţului şi ale industriei. Tema conservatorismului cultural s-a dovedit durabilă şi în afara Angliei.

Democraţia Tory

În secolul al XVIII-lea, partidele Tory (reprezentând interesele aristocraţiei deţinătoare de pământuri) şi Whigs (pledând pentru o societate orientată spre comerţ şi mai concurenţială) au rivalizat dorind să obţină puterea.

În faţa afluxului de noi votanţi (comercianţi, negustori şi liber-profesionişti) dispuşi să voteze pentru Whigs, Benjamin Disraeli a făcut o alianţă între proprietarii de pământ şi clasa muncitoare, în numele conservatorismului. Democraţia Tory a abordat problemele clasei muncitoare insuflându-i respect pentru stilul tradiţional de viaţă britanic, pentru monarhie, pentru aristocraţie şi pentru Biserică.

În Germania, principii asemănătoare de cele ale democraţiei Tory au fost aplicate de către Otto von Bismarck.

Conservatorismul în SUA

Neexistând nici monarhie, nici nobilime, nici o biserică proclamată naţională, conservatorii americani au putut conserva doar principiile liberalismului. John Adams (1735-1826) a vorbit favorabil despre « aristocraţia naturală », fără să facă vreo legătură cu nobilimea ereditară, absentă în Statele Unite.

De conservatorismul cultural se leagă numele lui Nathaniel Hawthorne şi Herman Melville.

La scurtă vreme, denumirea de « conservator » a început să fie dată în USA oamenilor de afaceri şi industriaşilor anti-tradiţionali. Altfel spus, ceea ce în alte ţări se numea liberalism, în America se numeşte conservatorism.

Conservatorismul în secolul XX

Conservatorii din Europa şi conservatorii tradiţionali din Statele Unite sunt uniţi împotriva societăţii de masă.

Conservatorii împotriva societăţii de masă

Conform conservatorilor, secolul al XIX-lea a fost epoca democraţiei. Puterea vechii aristocraţii fusese distrusă în acest secol, iar barierele economice se prăbuşiseră şi ele. Conservatorii nu au întâmpinat cu entuziasm aceste schimbări. Din punctul lor de vedere, a apărut riscul ca masele să conducă societatea întâi spre haos, apoi spre despotism.

Conservatorii credeau că în orice societate există un grup restrâns care este potrivit pentru a guverna, prin capacităţi, experienţă şi temperament, în timp ce totalitatea este total nepotrivită.

Nivelarea

Conservatorii s-au opus nivelării, principala caracteristică a societăţii de masă. Ei au fost suspicioşi la încercările de a ajunge la o mare democraţie, sau egalitate. Nivelarea culturală este la fel de periculoasă ca şi nivelarea financiară.

Societatea de masă riscă, în cel mai bun caz, să niveleze societatea într-o mulţime fără rădăcini, iar în cel mai rău caz, să degenereze în anarhie şi despotism.

Conservatorii şi comunismul

Conservatorii au manifestat teamă şi aversiune faţă de comunism. Au considerat că cele două ideologii sunt inamici implacabili. Viziunile lor despre natura umană şi libertate sunt ireconciliabile. Există trei aspecte în privinţa cărora conservatorii se contrazic cu comuniştii : progresul, perfectibilitatea şi planificarea.

Cei mai mulţi dintre conservatori argumentează că a crede în progres este nerealist. Credinţa în perfectibilitate este contrazisă de experienţă şi de textele sacre. Iar conservatorii resping accentul comunist asupra planificării. Preţul marii planificări sociale nu este nici progresul, nici perfecţiunea, ci brutalitatea, mizeria şi despotismul.

Conservatorismul astăzi : o casă divizată

Există azi în conservatorism patru curente de gândire distincte : conservatorismul tradiţional, conservatorismul individualist, neoconservatorismul şi Dreapta Religioasă.

Conservatorismul tradiţional

Conservatorii tradiţionali sunt apropiaţi de Edmund Burke, de poziţiile conservatorilor clasici şi ale conservatorilor culturali. Societatea este concepută ca o ţesătură de pânză, în care fiecare individ are conexiuni cu ceilalţi. Societatea trebuie să promoveze libertatea, dar o libertate ordonată. Scopul activităţii politice este acela de a păstra fabrica socială. Capitalismul este considerat un solvent care poate dizolva ţesătura de relaţii tradiţionale.

Conservatorismul individualist

Pentru aceştia, societatea nu este o ţesătură de relaţii, ci un loc al concurenţei acerbe. Pentru individualişti, libertatea înseamnă libertatea indivizilor de a concura unii cu alţii, mai cu seamă în spaţiul economic al pieţei libere. Ei consideră că problemele provin din amestecul excesiv al guvernământului în activităţile pieţei libere.

Neoconservatorismul

Ocupă o poziţie intermediară între conservatorii tradiţionali şi conservatorii individualişti. Figurile sale publice proeminente sunt : sociologii Daniel Bell şi Nathan Glazer, politologul Jeanne Kirkpatrick, sociologul şi senatorul american Daniel Patrick Moynihan.

Ca şi conservatorii tradiţionali, privesc capitalismul cu suspiciune. Sunt conştienţi de rupturile şi dislocările sociale generate de o economie de piaţă lăsată liberă. Se plâng că prea mulţi oameni aşteaptă prea mult şi prea repede de la guvernământ.

În probleme interne, neoconservatorii tind să fie liberali sceptici. În politica externă, au adoptat o poziţie dur anticomunistă. În probleme de cultură, neoconservatorii sugerează că o cultură a intelectualilor de stânga, a feministelor şi a oamenilor amorali, subminează şi discreditează ceea ce a rămas dintr-o cultură occidentală cândva măreaţă şi vie. Ca şi conservatorii culturali, neoconservatorii concep cultura şi politica drept două feţe ale aceluiaşi fenomen.

Dreapta Religioasă

Conducătorii săi, pastori protestanţi, pot fi asimulaţi fundamentalismului creştin. Ei consideră că societatea şi guvernământul trebuie să revină la codul moral creştin. Acest curent susţine că este democratic, transimţând astfel că societatea trebuie să urmeze calea « majorităţii morale ». Ea doreşte implicarea guvernului în activităţi pe care cei mai mulţi le consideră ca ţinând de activitatea privată (interzicerea avorturilor, curăţarea bibliotecilor şi a activităţii publice de materiale conţinând sexualitate ofensatoare etc.).

Multe genuri de conservatorism se află într-o tensiune unele faţă de altele. Este probabil însă ca certurile dintre cele patru curente conservatoare să fie semne de vitalitate.

Conservatorismul ca ideologie

În ciuda divizărilor, are sens să vorbim despre conservatorism ca despre o singură ideologie, dat fiind faptul că membrii ei nu sunt mai divizaţi ca cei ai unei alte ideologii.

Imperfecţiunea umană stă la bază explicaţiei de ce lumea este aşa cum este. Conservatorii apreciază de obicei condiţiile sociale făcând apel la pace şi stabilitate. Ca orientare, conservatorismul îi spune individului că nu este doar un individ. Mesajul general al conservatorilor este acela că lucrurile trebuie luate încet, trebuie procedat cu grijă, fiind mai rezonabil să faci binele câte puţin decât să provoci foarte mult rău.

Conservatorismul şi democraţia

Deşi iniţial antidemocratici, conservatorii vor sprijini democraţia, în societăţile unde ea a evoluat şi a devenit o parte a ţesăturii sociale, a modului tradiţional şi obişnuit de viaţă.

Capitolul 5. Socialism şi comunism : mai multe despre Marx

Socialismul a început ca un răspuns la liberalismul sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Socialiştii s-au opus accentului pus de liberali asupra competenţei şi libertăţii individuale, fiinţele omeneşti fiind prin natura lor creaturi sociale sau comunitare. Până la un punct, acesta este şi discursul conservatorilor. Numai că socialiştii nu acordă nicio valoare tradiţiei şi proprietăţii private.

Socialiştii fac apel la programe care distribuie bogăţia mai echitabil, în raport cu care conservatorii au acordat eticheta « egalizatoare ». Socialiştii împărtăşesc convingerea fundamentală că societata în ansamblu trebuie să controleze proprietatea, şi nu indivizi particulari. Se pune aici o întrebare : cât de mult din proprietate trebuie să deţină şi să controleze societatea ? Ca principiu general, orice contribuie semnificativ la producerea, distribuirea şi livrarea bunurilor trebuie să fie controlat social în folosul tuturor.

Socialiştii pledează fie în favoarea controlului centralizat (abordarea urmată în Uniunea Sovietică), fie în favoarea controlului descentralizat al proprietăţii publice. Însă toate grupurile de socialişti sunt unite împotriva capitalismului fără limite.

Natura umană şi libertatea

Pentru socialişti, agentul care trebuie să fie liber nu este individul izolat, ci indivizii-în-relaţie. Ei consideră că sistemul capitalist se opune aspiraţiilor lor prin aşezarea prea multor obstacole în calea muncitorilor. Cei care trebuie să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pentru a munci din greu ca să trăiască, nu pot spera să-şi dezvolte talentele pe deplin. Nimeni nu poate fi liber să scoată un profit privat din munca altuia.

Agentul : oamenii muncii
Obstacolul : diviziuni de clasă, inegalităţi economice, şanse inegale de viaţă
Scopul : satisfacerea nevoilor umane, satisfacţia muncii

Socialismul : precursorii

Republica lui Platon ar reprezenta o versiune timpurie a socialismului. Primii creştini au oferit şi ei o protoformă a comunismului.

Sir Thomas Morus (1478-1535) vorbeşte şi el despre proprietatea comună ca antidot al unor păcate izvorâte din ataşamentul pentru bunurile lumeşti.

Revoluţia industrială a adus mizerie şi exploatare.

Saint-Simon

Unul din primii care au încercat să aşeze socialismul pe o bază ştiinţifică. El considera că istoria umană este făcută din perioade succesive, iar pe măsură ce o formă veche de societate dispare, răsare alta care îi ia locul.

Auguste Comte, discipolul lui Saint-Simon, s-a declarat « pozitivist » şi a subliniat importanţa planificării.

Charles Fourier şi Robert Owen au fost doi proeminenţi susţinători ai versiunii descentralizate a socialismului.

Fourier

Charles Fourier (1772-1837), socialist francez a cărui teorie provenea dintr-un amestec de misticism, numerologie şi teorie psihologică frustă. El a imaginat « falansterul », un grup de oameni în număr de 1600, care să lucreze spontan în folosul general, fără să fie nevoie de aparatul coercitiv al statului.

Owen

Robert Owen (1771-1857), capitalist englez, devenit socialist înflăcărat. Vindecarea relelor capitalismului are nevoie de un nou sistem de producţie, şi de un nou sistem de educaţie. A promovat sindicalismul şi a pledat pentru întemeierea unor cooperative deţinute de muncitori, ca nuclee ale unei societăţi socialiste viitoare.

Socialismul lui Karl Marx

Tânărul Marx

Iniţial liberal d.p.d.v. politic, şi cu ascendenţă evreiască. Ca ziarist, a început să aprecieze importanţa problemelor economice. A încetat să fie liberal şi a devenit radical, considerând că sistemul politic al vremurilor sale era atât de putred încât nu putea fi reformat dinăuntru.

Influenţa lui Hegel

Hegel a susţinut că istoria se mişcă în acord cu un model care poate fi decelat. Istoria este povestea luptei spiritului pentru a depăşi obstacolele din calea libertăţii sau autoemancipării. Spiritul evoluează către formele sale cele mai înalte printr-o succesiune de « alienări ». Asemeni spiritului, specia umană îşi dezvoltă caracteristicile printr-o serie de lupte şi de « alienări » succesive. Diferitele etape prin care spiritul trece revelă « viclenia raţiunii » şi modul de operare al « dialecticii ».

Teoria istoriei la Marx

Marx a făcut parte din grupul hegelienilor de stânga, care interpretau radical filosofia acestuia, excluzând complet semnul egal între « spirit » şi Dumnezeu. Pentru el, istoria este lupta speciei umane cu condiţiile vitrege. Iar printre conflicte, cel mai important este acela al unei clase împotriva altei clase.

Marx vorbeşte despre interepretarea materialistă a istoriei, pentru a o distinge de interpretarea idealistă a lui Hegel. S-a vorbit despre Marx cu titlul de « determinism economic ».

Producţia materială are nevoie de 2 condiţii :
a) forţele materiale de producţie ;
b) relaţiile sociale de producţie.

În societatea capitalistă, există 2 clase principale : burghezia şi proletariatul. Clasa conducătoare controlează gândurile şi ideile clasei conduse. Baza economico-materială a oricărei societăţi este învelită într-o « suprastructură ideologică ». Conform lui Marx, ideile clasei conducătoare sunt ideile dominante în fiecare epocă. Numea religia « opiumul popoarelor ». Clasa muncitoare suferă de « falsă conştiinţă ».

Critica lui Marx cu privire la capitalism

Critic declarat al capitalismului, Marx admitea că burghezia a jucat în zorii ei un rol pozitiv în demolarea feudalismului şi a relaţiilor patriarhale. Mai apoi, capitalismul a instaurat stăpânirea omului asupra naturii.

De ce ar trebui înlocuit capitalismul ? Mai întâi pentru că este demodat. Apoi, pentru că sistemul capitalist generează alienare. Însă nu spiritul se alienază pe sine însuşi, ci oamenii se alienează de munca lor şi unii de alţii. Muncitorii sunt alienaţi în patru feluri :
a) alienaţi de produsul muncii lor, pentru că nu deţin ceea ce produc ;
b) alienaţi de activitatea de producţie în sine, pentru că maşina ucide spiritul creator ;
c) alienaţi faţă de potenţialurile lor umane distincte şi unice ;
d) alienaţi unii faţă de alţii, pentru că se concurează pentru bani şi locuri de muncă.

Capitaliştii înşişi sunt alienaţi, fiind simple apanaje ale capitalului. Sistemul capitalist este autosubversiv. Capitaliştii nu menţin salariile joase pentru că sunt imorali sau cruzi, ci pentru că logica sistemului le cere să facă astfel (muncitorul este menţinut în viaţă ca simplu muncitor). În lumea pe dos a capitalului, piaţa este liberă, dar indivizii nu. Sistemul capitalist a creat condiţiile care într-o zi îl vor distruge. În mod ironic, burghezia este vinovată de crearea clasei care o va prăbuşi într-o zi : proletariatul.

Dialectica schimbării

Capitalistul exploatează muncitorul plătindu-i mai puţin decât valorează munca sa. Muncitorul este sărăcit, pe măsură ce capitalistul se îmbogăţeşte. Capitalistul este dependent de muncitor, fără a cărui muncă nu s-ar putea crea nicio bogăţie, şi nici identitatea capitalistă n-ar exista. Diviziunile de clasă sunt exploatatorii, unde se elimină clasa se elimină şi exploatarea.

Proletariatul este singura clasă care are interes să se abolească pe sine. Mai mult, eliberându-se pe ei, muncitorii îi eliberează şi pe foştii stăpâni. Pentru Marx, adevărata libertate poate să înflorească numai într-o societate fără clase.

Secvenţa revoluţionară

Marx a prezis că revoluţia proletară va începe în ţările capitaliste cele mai dezvoltate. Etapele ei ar fi :
a) crizele economice – cu cât o societate capitalistă devine mai matură şi mai dezvoltată, cu atât mai frecvente sunt aceste crize ;
b) pauperizarea proletariatului – fiind mai bogaţi, capitaliştii traversează mai uşor aceste crize ;
c) conştiinţa revoluţionară de clasă – muncitorii încep să realizeze că vina este a sistemului ;
d) dobândirea puterii de stat – are loc un amestec politic exploziv ;
e) dictatura proletariatului – muncitorii devin noua clasă conducătoare ;
f) dispariţia statului – socialismul ca formă de societate care face posibilă trecerea de la capitalism la comunism.

Marx a spus foarte puţine lucruri despre comunism. Totuşi, a văzut-o ca pe o societate deschisă, ai cărei membri participă direct la conducerea ei. Toate mijloacele de producţie sunt în proprietatea publică. Producţia economică va fi planificată. Distribuţia bunurilor va fi după nevoi. Lozincă : « De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. »

Capitolul 6 : Socialism şi comunism după Marx

Către sfârşitul secolului XIX, socialismul părea multora o idee al cărei timp sosise. Perioada cuprinsă între 1883, anul morţii lui Marx, şi 1914, izbucnirea primului război mondial, a fost perioada de aur a marxismului, dar şi a altor forme de socialism nonmarxist (socialismul creştin, socialismul fabian, anarho-comunismul etc.).

Engels a avut propria interpretare asupra marxismului. Lenin şi bolşevicii s-au considerat « socialişti ştiinţifici ». Anarhistul Mihail Bakunin a respins marxismul, suspectându-l de autoritarism.

Marxismul după Marx

Marxismul lui Engels

Deşi critic al capitalismului, Engels era el însuşi un capitalist, şi se bucura din plin de avantajele sistemului.

« Socialismul ştiinţific » - Engels a comparat contribuţia lui Marx cu teoria evoluţionistă a lui Darwin. El a susţinut că socialismul ştiinţific nu era o simplă ideologie politică printre atâtea altele, ci o relatare imbatabilă despre cum trebuie să fie lucrurile.

« Materialismul » - Marx nu a fost un materialist de tipul celor care cred că gândurile şi sentimentele sunt rezultatele unor impulsuri fizice. Materialismul lui Marx era o preocupare pentru căile prin care oamenii se organizează pentru a transforma materiile prime în produse şi mărfuri.

Revizioniştii

Teoreticianul cel mai favorabil revizionismului a fost Eduard Bernstein. În Anglia, acesta a fost influenţat de socialismul fabian. Acest curent se pronunţa în favoarea unui drum evolutiv de instaurare a socialismului, respingând teza revoluţiei violente. Bernstein considera că a critica marxismul face parte din aspectul ştiinţific al teoriei, pentru că orice teorie ştiinţifică poate fi supusă îndoielii.

Critica morală – Marx şi marxiştii au fost prea puţin preocupaţi de moralitate şi etică. Din moment ce scopul şi mijloacele sunt legate între ele, o societate dreaptă nu poate fi creată prin mijloace nedrepte.

Critica politică – o serie de evenimente de după moartea lui Marx au infirmat predicţiile acestuia. Democraţia a permis partidelor socialiste din Germania să joace un rol notabil pe scena politică, mergând în acest fel în întâmpinarea nevoilor cetăţenilor. Statul apărea ca un aliat al muncitorilor, în lumina ultimelor evenimente. În opinia sa, condiţiile de viaţă ale muncitorilor aveau să se îmbunătăţească, atâta timp cât aceştia se vor organiza în sindicate şi în partide care să le reprezinte interesele.

Marxism-leninismul sovietic

Contextul rusesc – ţară cu bază agrară, cu dimensiune industrială precară. Instituţii politice nedemocratice, înapoiate. Societate semifeudală. Nu exista nicio libertate a dezbaterilor.

Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924) şi-a luat un nou nume, Lenin.

Contribuţia lui Lenin – lupta de clasă este forţa conducătoare a evenimentelor istorice. Orice acţiune, oricât de imorală, este permisă dacă serveşte luptei de clasă.

Aripa condusă de Lenin din Partidul Comunist şi-a spus « bolşevică », adică majoritară. Rolul Partidului Comunist ca partid de avangardă, în viziunea lui Lenin, era acela de a forma conştiinţa de clasă.

Lenin a vorbit despre centralismul democratic – partidul reprezintă clasele sociale cele mai oprimate (muncitorimea şi ţărănimea), care însă se supun conducerii acestuia.

A considerat că imperialismul este ultima treaptă de dezvoltare a capitalismului.

În octombrie 1917, bolşevicii preiau conducerea Rusiei. După ce s-a luptat cu ruşii « albi » (forţele reacţionare), în 1921 Lenin a promovat Noua Politică Economică, menită să reconstruiască şi să modernizeze Rusia.

Contribuia lui Stalin – Iosif Djugaşvili a condus Rusia între 1929 şi 1953 cu o violenţă nemaiîntâlnită. Scrierile sale sunt pline de platitudini şi de simplificări vulgare. Trăsăturile stalinismului ca variantă a marxism-leninismului :

a) Lenin susţinuse că clasa muncitoare suferă de o falsă conştiinţă şi are nevoie de un partid care s-o ghideze. Stalin era de părere că partidul este chinuit de o falsă conştiinţă, şi are nevoie de un înţelept care să-l ghideze. Acest geniu era chiar Stalin.

b) Marx şi Engels susţinuseră caracterul internaţional al socialismului. Stalin a considerat că socialismul trebuie să fie construit într-o singură ţară, înainte de a fi construit oriunde altundeva.

c) Stalin s-a folosit de « materialismul dialectic » pentru a justifica fiecare plan, fiecare politică sau rezultatele acesteia. Nu există accidente şi coincidenţe : totul este determinat de mişcarea lucrurilor şi tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple în acest fel. Aceasta ar fi doctrina « inevitabilităţii istorice ».

La trei ani după moartea lui Stalin, succesorul său, Nikita Hruşciov (1894-1971) i-a denunţat crimele în faţa Congresului al XX-lea al P.C.U.S.

Comunismul chinez

Cel mai vechi pol ideologic este cel al confucianismului. Lui i se adaugă naţionalismul, reacţie împotriva colonialismului occidental.

Mao Zedong (1893-1976) a fost atras de teoria despre imperialism a lui Lenin. Cea mai importantă contribuţie a lui la ideologia marxistă a fost propunerea de a înfăptui o revoluţie care să scadă importanţa proletariatului urban şi să se concentreze asupra exploatării resentimentelor ţăranilor. Mao a văzut în ţăranii chinezi o forţă irezistibilă, mai ales şi datorită faptului că erau atât de săraci încât nu aveau nimic de pierdut opunându-se exploatatorilor.

Amendamentele lui Mao :
a) revoluţia avea să înceapă în zonele rurale ;
b) diminuarea factorilor « obiectivi » (condiţiile materiale), accentuându-se importanţa factorilor « subiectivi » (voinţa politică);
c) remodelarea conceptelor de clasă şi luptă de clasă ; a înlocuit « clasa » cu conceptul de « naţiune ». Revoluţia chineză a asmuţit luptele forţele naţionaliste proletare împotriva reprezentanţilor capitalismului internaţional.

Roşii şi experţii – Cultul personalităţii lui Mao a dus la Revoluţia culturală. A fi « roşu » însemna să fii pur d.p.d.v. ideologic. A fi « expert » însemna a accentua competenţa în loc de corectitudine ideologică. Erau două tabere distincte în PCC, iar Revoluţia culturală a vizat expulzarea celei de-a doua categorii.

După moartea sa, Deng Xiaoping a pornit o anumită liberalizare economică, fără însă să se ajungă la o liberalizare ideologică accentuată.

Socialismul non-marxist

O parte din secolul XX, o treime din populaţia lumii a trăit în ţări ale căror guverne se pretindeau marxiste. Totuşi, au existat suficiente voci non-marxiste în corul socialist.

Anarho-comunismul

Între ei, anarhiştii sunt de acord în privinţa unui aspect : statul este un rău care trebuie înlocuit cu un sistem de cooperare voluntară. Unii anarhişti însă sunt individualişti radicali, alţii sunt comunişti. Pentru anarho-comunişti, abolirea statului şi abolirea proprietăţii private sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.

Printre anarho-comunişti, Lev Tolstoi s-a manifestat împotriva oricărei forme de violenţă, inclusiv cea exercitată de stat împotriva cetăţenilor. Fiind bazat pe constrângere, statul n-ar putea exista în afara violenţei. Tranziţia spre anarhie se poate realiza paşnic, spunea Tolstoi, prin persuasiunea celor avuţi de a-şi ceda bunurile şi de a-şi retrage sprijinul faţă de stat.

Peter Kropotkin şi Mihai Bakunin au considerat că violenţa poate fi utilizată împotriva statului, principala sursă a violenţei.

Socialismul fabian

Şi-a luat numele de la generalul Fabius (mort în 203 î. Hr.), care a refuzat să lupte în bătălii, dar s-a pronunţat pentru o strategie de slăbire a inamicului, încercuindu-l fără vărsare de sânge. Filosofia sa de tranziţie lentă spre socialism a fost preluată de Partidul Laburist în Marea Britanie, fondat în 1900.

Socialismul american

În ciuda unei lungi tradiţii, socialismul nu s-a dovedit atrăgător pentru americani.

Edward Bellamy (1850-1898) a fost autorul celui mai vândut roman utopic, Looking Backward, despre o America ce devine, în jurul anului 2000, o societate cooperatistă.

De ce nu merge socialismul în SUA ?
a) sistemul electoral este bazat pe un bipartidism, alte partide având puţine şanse de succes electoral notabil ;
b) socialismul este o ideologie a clasei muncitoare, în vreme ce marea majoritate a americanilor se pretind a face parte din clasa de mijloc ;
c) socialismul nu este atrăgător pentru oameni care se consideră deosebit de mobili social şi economic ;
d) ideea unor « individualişti aspri » care reuşesc « prin propriile forţe », este deosebit de populară în SUA.

Socialismul astăzi

Dintr-un anume punct de vedere, ultimele decenii par să reprezinte sfârşitul socialismului ca ideologie persuasivă. Pe de altă parte, turbulenţa acestor ani poate duce la o renaştere a socialismului.

Capitolul 7. Fascismul

Totalitarismul a încercat să preia controlul societăţii în totalitatea ei. Ex : Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin, Germania lui Adolf Hitler, Italia lui Benito Mussolini. Adoptând totalitarismul, fasciştii au respins democraţia.

Fascismul s-a dorit replică la ideologiile dominante : liberalism şi socialism. Fascismul nu este nici conservator, nici pur reacţionar.

Fundamentele fascismului

Fascismul s-a dorit o reacţie împotriva ideilor fundamentale ale Iluminismului secolului XVII : umanism, raţionalism, secularismul, progresivismul, universalismul.

Contra-iluminismul

Sunt importante mai multe nume : Johan Gottfried von Herder, Joseph de Maistre, Louis Gabriel de Bonald, Marchizul de Sade, Joseph Arthur de Gobineau. Cu toţii au în comun faptul de a considera premisele Iluminismului ca fanteziste şi periculoase d.p.d.v. politic.

Criticile lor au fundamentat o altă imagine, conform căreia oamenii sunt creaturi non-raţionale, definite prin diferenţe de sex, rasă, religie, limbă şi naţionalitate. Luate în parte, niciuna dintre aceste trăsături nu este în mod necesar fascistă.

Naţionalismul

Este credinţa conform căreia oamenii lumii se împart în naţiuni, iar fiecare naţiune formează bazele naturale pentru o unitate politică numită stat-naţiune. Împotriva universalismului iluminist, Herder şi Fichte au argumentat că fiecare naţiune aduce ceva distinct în lume.

Elitismul

Mulţi gânditori sociali ai secolului XIX au considerat această perioadă drept anii democraţiei şi ai « omului comun ». Mulţi au atras atenţia asupra pericolului « tiraniei majorităţii ». Teoreticienii elitelor (Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto, Roberto Michels) au considerat că o societate fără clase sociale nu este posibilă.

Sociologul Roberto Michels a formulat « legea de fier a oligarhiei » : în orice organizaţie puterea nu poate fi împărţită în mod egal între membrii ei. O elită va concentra mai mult în raport cu restul membrilor. Proiectele bine intenţionate ale democraţilor şi ale egalitarienilor n-au nicio şansă.

Iraţionalismul

Anumiţi gânditori (Sigmund Freud, William James, Gustave Le Bon) au ajuns la concluzia că emoţiile joacă un rol mult mai mare decât raţiunea.

George Sorel consideră că oamenii sunt împinşi spre acţiune mai degrabă de mituri politice decât printr-un apel la o motivaţie anume.

Fascismul în Italia

Evoluţia şi căderea sa se raportează la viaţa unui singur om, Benito Mussolini. A fost un oportunist care şi-a schimbat poziţia ideologică de aşa manieră încât să-şi satisfacă ambiţiile politice de moment.

Mussolini şi fascismul italian

S-a definit o vreme ca fiind marxist socialist, a fost editorul celui mai mare ziar socialist din Italia vremii. Punea accent mai degrabă pe dorinţa de a se implica într-o luptă revoluţionară decât pe factorii economici sau pe contradicţiile capitalismului.

Deşi socialiştii stabiliseră să rămână neutri înainte de începerea primului război mondial, atunci când s-a votat efectiv participarea ţărilor lor la război, aproape toţi au fost de acord. Unii au privit aceasta ca pe o dovadă a faptului că naţionalismul este mai puternic decât apartenenţa la o anume clasă socială. Mussolini a decis să câştige avantaje de pe urma sentimentelor naţionaliste. Apoi a fondat Partidul Fascist, cu un program când revoluţionar, când conservator, dar întotdeauna naţionalist. Numele derivă din italianul « fasciare » - a uni, a lega.

Ţelul era unirea poporului italian pentru a se înlătura diviziunile care slăbeau ţara. Se dorea eliminarea anumitor obstacole, precum liberalismul, cu acentul pus de el pe drepturile şi interesele individuale. Un alt obstacol era socialismul, cu accentul lui pe clasele sociale.

În 29 octombrie 1922, în urma unui marş spre Roma, Mussolini a devenit prim-ministru şi a format cabinetul. A ignorat Parlamentul italian, a scos în afara legii toate partidele cu excepţia celui fascist, a ajuns la un compromis cu Biserica Romano-Catolică, a obţinut controlul asupra mass-mediei şi a îngrădit libertatea de expresie.

Fascismul în teorie şi practică

Pentru fascişti, viaţa unui individ avea un sens doar dacă era înrădăcinată în şi împlinită prin existenţa societăţii sau a naţiunii ca întreg. Au respins şi individualismul şi au subliniat concepţia organică a societăţii. Considerau statul ca fiind întruparea măreţiei naţiunii.

Pentru fascişti, libertatea nu a fost individuală, ci libertatea naţiunii. Libertatea cuvântului, libertatea întrunirilor şi libertatea de a crede după cum consideră fiecare sunt nefolositoare.

Agent : statul-naţiune.
Obstacol : individualismul, grupuri independente, diviziune de clasă.
Scop : puterea şi gloria statului.

Gloria statului se obţine prin cuceriri militare, care cer loialitate şi disciplină din partea poporului.

Mussolini a încurajat producţia industrială a Italiei, realizând acest lucru dintr-o perspectivă corporatistă, în care proprietatea rămânea privată chiar dacă era în folos public.

Cele două decade ale regimului fascist au fost perioada unei corupţii înfloritoare.

Fascismul în Germania : nazismul

Hitler si nazismul

La sfârşitul primului război mondial, Germania a capitulat, spre resentimentul oamenilor obişnuiţi din această ţară, care considerau că ţara lor nu pierduse, ci fusese vândută de politicienii trădători.

După ce a luptat în război, Hitler a devenit preşedintele Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (după o abreviere, NAZI). Cămăşile brune erau o organizaţie paramilitară a acestui partid. A organizat Puciul Berăriei, lovitură de stat nereuşită, care l-a aruncat în puşcărie. Acolo a scris Mein Kampf, în care preconiza un popor german puternic, care alungă duşmanii care-l divizează (evreii şi comuniştii), şi a definit doctrina conducătorului (Führerprinzip).

Devenit cancelar, a pus bazele celui de-al treilea Reich, care urma să le depăşească pe celelalte două (Sfântul Imperiu German de Neam Germanic şi Imperiul German pe care Bismarck l-a consolidat până în 1871). Pentru aceasta, Hitler a dorit să pună la dispoziţie lebensraum (spaţiu vital), iar concomitent să elimine inamicii care stau în calea Imperiului de o mie de ani.

Nazismul în teorie şi practică

Asemănări dintre fascismul italian şi nazismul german :
- ura împotriva liberalismului şi comunismului ;
- masele trebuie să fie supuse voinţei marelui conducător ;
- societatea concepută organic ;
- apelul la forţa militară şi la sacrificiu ;
- accentuarea naţionalismului şi a spiritului totalitar.

Nazismul s-a bazat pe ideea că rasa este caracteristica fundamentală a fiinţei umane. Fascismul italian însă n-a fost o ideologie rasistă. Pentru Hitler şi adepţii săi însă, nu există o natură umană universală, apartenenţa la o rasă fiind datul fundamental al vieţii umane. Sursa lor de inspiraţie a fost ideile lui Arthur de Gobineau şi darwinismul social al lui Herbert Spencer şi al lui William Graham Sumner, care nu era implicit rasist dar se preta şi acestei interpretări.

Hitler identifica rasa superioară, rasa stăpânilor, cu rasa ariană. Destinul ei era să-i conducă pe toţi ceilalţi, să subjuge rasele inferioare. Libertatea nu era de natură individuală, ci libertatea volk-ului. Fiecare individ este o celulă din marele corp al poporului.

Agent : rasa ariană
Obstacol : rase inferioare, idei umanitare, diviziunea claselor
Scop : supremaţia rasială, Reich-ul de 1000 de ani

Fascismul în alte părţi

Partidele şi mişcările fasciste s-au extins în întreaga Europă între 1920 şi 1930, în România, în Franţa şi în Anglia, iar în SUA în 1930. Fascismul a mai ajuns la putere şi în Spania (condus de Francisco Franco). Aici principala preocupare a fost mai degrabă conservatoare, decât aceea de creare a unui imperiu. În Argentina, numele lui Juan Perón este legat de fascism în perioada 1940-1950.

Există elemente fasciste şi în regimul de apartheid al Africii de Sud.

Renaşterea fascismului ?

Fascismul nu este nici mort şi nici dispărut întru totul.

Fascismul ca ideologie

Atunci când formulează explicaţia, fasciştii fac apel la termeni cât mai simpli şi mai emoţionali. Ei procedează la o împărţire a eroilor în buni şi răi, după care caută ţapi ispăşitori (evreii, negrii, hispanicii, alte grupuri « inferioare »).

Evaluare : dacă oamenii sunt uniţi şi merg în spatele conducătorului, şi a partidului, atunci toate lucrurile se află pe calea cea bună.

Orientare : individul are sens şi scop în viaţă doar ca membru al statului-naţiune sau al rasei.

Program : (lozinca lui Mussolini) crede, supune-te, luptă !

Fascismul şi idealul democratic

Fascismul este o ideologie totalitară, care nu suportă democraţia.


Partea a III-a. Ideologiile politice de astăzi şi de mâine

Capitolul 8. Ideologiile eliberării


În anii ’60 s-a născut noţiunea de « eliberare a negrilor ». La fel şi mişcarea de eliberare a femeilor. Teologia eliberării în America Latină. Eliberarea animalelor în Europa şi Statele Unite.

Ideologiile eliberării – caracteristici comune

Fiecare dintre aceste ideologii se adresează unui public anume (negrii, homosexualii, femeile, ţăranii săraci, persoanele nemulţumite de tratamentul acordat animalelor). Fiecare dintre aceste grupuri este maltratat de un alt grup dominant.

Toate ideologiile eliberării îşi propun să descătuşeze grupul opresat nu numai de constrângerile « externe », ci şi de cele « interne » (concepţiile şi atitudinile pe care cei oprimaţi au ajuns să le accepte ca adevărate, şi care îi determină să renunţe la căutarea libertăţii).

Toate ideologiile eliberării îşi propun să sensibilizeze concepţiile persoanelor care au participat în vreun fel la propria opresiune. Acestea trebuie ajutate să-şi înfrunte sentimentele greşite, de inferioritate şi de vină, emancipându-se.

Aceste ideologii îşi propun să-i ajute pe opresori să se elibereze de iluzia propriei lor superiorităţi, şi să vadă în victimele lor membri cu drepturi egale ai rasei umane.

Eliberarea negrilor

Două variante :
a) varianta drepturilor civile, iniţiată şi condusă de Martin Luther King Jr. ;
b) « eliberarea negrilor » - consideră cea mai dăunătoare formă de rasism cea care se insinuează în interior, alterând spiritul negrilor (ura dublă, îndreptată atât împotriva agresorilor, cât şi împotriva propriei rase).

Agent : populaţia de culoare
Obstacol : legi rasiste, discriminare
Scop : egalitatea şanselor, drepturi civile

Ideologia « eliberării negrilor » încearcă lupte împotriva discriminării în diferite moduri :
a) reconsiderând istoria negrilor ;
b) respingând concepţia albilor despre negri prin regenerarea şi proclamarea valorilor şi standardelor negre .

Agent : populaţia neagră
Obstacol : credinţe şi atitudini rasiste
Scop : mândrie, putere şi demnitate neagră

Mişcarea de eliberare a femeilor

Mary Wollstonecraft scrie O apărare a drepturilor femeilor (1792) în replică la lucrarea Drepturile bărbaţilor, redactată de Thomas Paine.

Multe dintre reprezentantele mişcării feministe din America începutului de secol al XIX-lea au activat în mişcarea de eliberare a negrilor. Ambele grupuri :
- erau lipsite de drept de vot ;
- nu aveau voie să candideze pentru funcţii publice ;
- nu aveau dreptul să deţină proprietăţi în numele lor ;
- nu aveau dreptul să părăsească un soţ sau un stăpân abuziv.

Feminismul s-a cuplat în timp cu alte ideologii : socialismul, anarhismul, liberalismul.

Agent : femei
Obstacol : discriminare legală şi instituţională
Scop : egalitatea şanselor

Mişcarea de eliberare a femeilor, mai combativă decât feminismul, a apărut în anii ’60. Nu şi-a propus doar să înlăture formele evidente de discriminare, ci şi cele mai subtile, care sunt cunoscute sub numele de « sexism ».

Programe de studiu al herstory (în opoziţie cu history).

Agent : femei
Obstacol : convingeri, atitudini şi stereotipuri sexiste
Scop : putere şi respect pentru diferenţe

Eliberarea homosexualilor

Religiile venite din Orient (iudaismul şi creştinismul) au condamant homosexualitatea, asimilând-o unui păcat.

Revolta din Stonewall (1969) a marcat începutul mişcării de eliberare a homosexualilor din America.

Pe de o parte, homosexualii s-au asociat pentru a abroga legile discriminatorii şi pentru a avea acces la oportunităţi refuzate anterior. Pe de altă parte, s-a dorit învingerea concepţiilor şi a atitudinilor faţă de homosexuali.

Agent : homosexuali şi lesbiene
Obstacol : homofobia
Scop : puterea, mândria şi demnitatea homosexualilor

Teologia eliberării

Scopul acestei mişcări este de a atrage atenţia oamenilor asupra situaţiei săracilor, în special cei din ţările Lumii a Treia, şi de a-i îndemna, inclusiv pe cei săraci, să pună capăt sărăciei lor.

Teologia eliberării depăşeşte preocuparea creştină tradiţională pentru salvarea sufletului. Această mişcare cere din partea celor săraci acţiuni politice în viaţa pământească.

Teologia eliberării este :
a) o interpretare a credinţei creştine, fără suferinţă, luptă, şi cu speranţa pentru cei săraci ;
b) o critică a societăţii actuale şi a ideologiilor care o susţin ;
c) o critică a activităţii bisericii din punct de vedere al săracilor.

În 1968, la Medellin, în Columbia, un grup de episcopi catolici din ţările Americii Latine au organizat o conferinţă a cărei concluzie a fost că biserica a acordat o prea mare parte din resursele ei bogaţilor, neglijându-i pe săraci. Aşa a ajuns teologia eliberării în atenţia publică.

Teologia eliberării nu a prezentat niciun program sistematic de dezvoltare. Principala misiune pe care şi-au asumat-o reprezentanţii ei sunt sensibilizarea conştiinţelor. Săracii trebuie să înţeleagă că sărăcia nu este starea lor firească, şi că aceasta poate fi schimbată. Sărăcia nu este doar o problemă legată de bani şi de mâncare, ci de libertate şi opresiune. Fie şi prin intermediul unei revoluţii.

Teologia eliberării combină inspiraţia religioasă cu acţiunea politică. Se adresează creştinilor. Ea le face cunoscut modurile în care săracii au fost opresaţi de un grup dominant – elitele înstărite. Această opresiune este externă, dar şi internă, fiind asumată de către săracii care acceptă sărăcia ca mod de viaţă, văzând-o ca necontrolabilă, de neschimbat. Se adresează celor săraci, pe care vrea să-i conştientizeze de capacitatea lor de a-şi croi altă soartă, dar şi celor bogaţi, pe care vrea să-i sensibilizeze în raport cu starea lucrurilor.

Agent : creştinii
Obstacol : păcatul, adică opresiunea sau indiferenţa la suferinţă
Scop : demnitate egală şi respectul pentru toţi

Eliberarea animalelor

Întâmpină o serie de dificultăţi conceptuale pe care celelalte ideologii ale eliberării nu le au.

În Anglia, Jeremy Bentham (1748-1832) pledează pentru eliberarea de suferinţă a animalelor. Chiar dacă acestea nu sunt raţionale, spune el, pot cu certitudine suferi ca şi noi. Eforturile sale au condus la înfiinţarea « Societăţii pentru prevenirea cruzimii faţă de animale » în SUA, Anglia şi alte ţări.

Henry Saet, în 1892, publică Drepturile animalelor, lucrare devenită în timp crezul vegetarianismului.

Animalele nefiind capabile să se elibereze singure, ideologii eliberării animalelor trebuie să fie gata să acţioneze în numele lor. Această ideologie se adresează, într-un anume sens, animalelor, dar mai ales oamenilor. Aceştia sunt şi auditori, şi opresori. Atitudinile acestora sunt numite « speciism » (având la bază concepţia că oamenii sunt superiori animalelor). Peter Singer, în Animal Liberation, examinează fiecare dintre argumentele aduse în sprijinul speciismului, considerându-le în cele din urmă ca fiind nefondate.

Agent : fiinţe umane
Obstacol : speciism
Scop : tratamentul etic al tuturor animalelor

Eliberarea şi ideologia

Explicaţie : ideologiile eliberării sunt preocupate de un grup specific, a cărui condiţie o definesc în termeni de dominaţie şi opresiune.

Evaluare : cuvântul-cheie este « opresiune ».

Orientare : încercare de a-i sensibiliza pe membrii grupurilor opresate în legătură cu propria opresiune. Victima nedreptăţii trebuie să vadă că nu este ea cauza nedreptăţii pe care o suferă.

Program : fiecare dintre ideologiile eliberării, fiecare dintre variantele acestora, au propriile acţiuni programatice.

Ideologiile eliberării şi idealul democratic

Aceste ideologii definesc democraţia ca autoguvernare, care este însă imposibilă atâta timp cât oamenii nu au sentimentul propriei valori şi al respectului de sine.

Capitolul 9 : Ecologia ca ideologie

Toate ideologiile se nasc dintr-o criză, din sentimentul că lumea nu este aşa cum ar vrea să fie. Criza din care a izvorât mişcarea « verde » este criza mediului înconjurător. Simptomele ei sunt :
- suprapopularea ;
- poluarea aerului şi a apei ;
- defrişarea pădurilor tropicale ;
- dispariţia unor specii de plante şi animale ;
- « efectul de seră » ;
- distrugerea pădurilor şi a lacurilor de către ploaia acidă ;
- subţierea stratului de ozon protector al Pământului.

Multe dintre aceste dezastre sunt efectele inovaţiilor tehnologice din ultimele două secole. Însă ecologiştii spun că la baza acestor crize de mediu se află mai degrabă anumite idei decât tehnologia.

Critica verde a celorlalte ideologii

Specia umană este în legătură profundă cu celelalte specii. În vreme ce religiile ne-au învăţat că evenimentele se leagă între ele, ideologiile n-au făcut acest lucru. De aceea verzii tind să fie critici faţă de celelalte religii, în special faţă de asumpţiile lor ne-examinate încă.

Francis Bacon, John Locke, Karl Marx – cu toţii vorbesc despre natură ca despre ceva care trebuie cucerit, siluit, exploatat. Toate ideologiile au preferat productivitatea şi creşterea economică în locul protejării mediului natural.

Către o etică ideologică

Primii gânditori ecologişti au vorbit despre o « etică a pământului ». În mod similar, alţii vorbesc despre o « etică planetară ». Trăsături :
- accentuarea reţelei de interconexiuni şi a interdependenţei fără de care noi şi alte specii nu putem trăi ;
- respectul pentru viaţă, sub toate formele ei ;
- obligaţia de a respecta şi îngriji condiţiile alimentează şi care susţin viaţa.

Verzii scot în evidenţă că soarta pământului depinde de deciziile şi de acţiunile noastre. Pericolul omicidului nuclear face ca verzii să fie preocupaţi de lupta pentru pace. Deoarece fiecare dintre noi este un actor, fiecare poartă întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale, şi parţial pentru acţiunile altora. Etica verzilor subliniază importanţa unor cetăţeni democraţi, dar totodată informaţi şi activi.

Diferenţe nerezolvate

Reformiştii « verde deschis » (ecologismul superficial) privilegiază legile şi politicile publice care servesc nevoilor şi dorinţelor umane, în timp ce minimalizează dauna produsă mediului ambiant. Radicalii « verde închis » (ecologia profundă) favorizează măsuri mult mai radicale pentru a stopa dezvoltarea şi a proteja zonele de sălbăticie. Ecologia profundă este o perspectivă biocentrică, ce pune semnul egal între celelalte specii şi specia umană.

Unii ecologişti sugerează că sursa eticii ecologice este sacră (întemeiată pe virtuţile umilinţei, respectului şi supunerii). Alţii insistă că este laică şi ştiinţifică (adoptând perspectiva lui Thomas Malthus).

Legea lui Malthus : populaţia pământului creşte în rată geometrică, în vreme ce resursele cresc aritmetic. Foametea şi inaniţia sunt aşadar inevitabile.

Nu toţi ecologiştii au văzut ca metodă de luptă formarea de partide şi participarea la alegeri. Unii au mers pe ideea creării de organizaţii (ex : Greenpeace) şi organizarea de ecotaje (sabotaje ecologice) şi « chinul maimuţei ». Alte organizaţii fac lobby în favoarea legilor care protejează mediul înconjurător şi toarnă filme menite să conştientizeze publicul.

Ecologia ca ideologie

Funcţia explicativă : oferă o explicaţie despre cum s-a produs criza de mediu.

Noua ideologie a verzilor furnizează un standard pentru aprecierea şi evaluarea acţiunilor, practicilor şi politicilor.

Ecologia îşi orientează aderenţii, oferindu-le o identitate.

Ecologia le dă verzilor un program de acţiune socială.

Ecologia, libertatea şi idealul democratic

Agent : oamenii
Obstacol : antropocentrism sau umanism
Scop : supravieţuirea şi înflorirea tuturor speciilor

Capitolul 10. Viitorul ideologiilor

Conflictele ideologice n-au făcut decât să fie din ce în ce mai complicate odată cu trecerea timpului. Ideologiile însele sunt dinamice, oferind transformări surprinzătoare în timp.

Ideologiile politice : forţe care persistă

Liberalismul şi socialismul au continuat linia filosofilor iluminişti ai secolului al XVIII-lea. Într-un anume sens, aşteptările lor au fost satisfăcute. Totuşi, religia şi forţele naţionaliste rămân destul de puternice.

Naţionalismul şi ideologia

Sentimentele naţionaliste, trezite în secolul al XIX-lea, şi-au intensificat vocea în secolul XX. S-au făcut auzite în cazul fascismelor, dar şi al mişcărilor anticoloniale din Africa, Asia şi America Latină. Lumea a treia a cunoscut războaiele de eliberare naţională anticolonialistă. Conflictele dintre naţiuni au fost mai puternice decât liantul ideologic (ex : diferendul de frontieră dintre Uniunea Sovietică şi China ; iar mai târziu destrămarea Uniunii Sovietice). În anumite ţări, naţionalismul se manifestă sub forma mişcărilor separatiste (bascii în Spania, scoţienii şi galezii în Marea Britanie, locuitorii francofoni din Québec).

Se poate anticipa faptul că naţionalismul va continua în perioada următoare să complice problemele.

Religia şi ideologia

Mulţi liberali şi socialişti s-au aşteptat ca religia să dispară. Însă religia nu-şi pierde atractivitatea politică, după cum atestă exemplul islamului, al teologiilor eliberării şi al Dreptei Religioase din SUA. Este o reacţie împotriva secularismului.

Ideologia şi mediul înconjurător

În ciuda dezacordurilor, liberalii şi socialiştii împărtăşesc credinţa în progres. De aceea au încurajat dezvoltarea industrială şi tehnologică.

Crizele ecologice ar putea provoca o reîntoarcere a fascismului.

Ideologiile politice şi idealul democratic

Democraţia se bucură de o popularitate mai mare ca oricând. Cu excepţia câtorva critici (câţiva neonazişti şi neofascişti, conservatori şi socialişti) cu greu mai respinge cineva democraţia. Dintre formele sale, democraţia poporului (marxist-leninistă) s-a discreditat în secolul XX.

În viitorul apropiat, lupta ideologică va fi dusă între liberalism şi socialism. Ambele îşi proclamă devoţiunea faţă de democraţie. Este de aşteptat ca aceste două curente principale să încerce să absoarbă ideologiile eliberării şi ecologismul. Altfel, dacă acestea din urmă prind teren, riscă să fie sfidate de ele.

Sfârşitul ideologiei ?

Unii comentatori l-au prezis, în condiţiile în care nimeni n-a putut anticipa căderea Zidului Berlinului, destrămarea Uniunii Sovietice şi despărţirea de apartheid în Africa de Sud.

După căderea comunismului, se pare că există un consens dezirabilităţii democraţiei liberale. Singurele neînţelegeri ar fi în legătură cu cele mai bune mijloace de atingere a scopurilor.

4 motive pentru care ideologiile nu pot şi nu vor dispărea :
a) argumentul « sfârşitului ideologiei » a mai apărut şi căzut înainte ;
b) mai există încă destule diferenţe, chiar după căderea marxism-leninismului, pentru a păstra conflictul ideologic în viaţă încă o bună bucată de vreme ;
c) ceea ce s-a prezis nu este sfârşitul ideologiei, ci triumful unei ideologii particulare – liberalismul (cu care Francis Fukuyama punea în ecuaţie « sfârşitul istoriei »);
d) apariţia continuă de noi provocări şi dificultăţi.

2 Comentários:

paginadenet spunea...

salutare,

esti cumva RI cel cu Proiectul Arche?
sau doar o coincidenta?

numai bine

Horia Ciurtin spunea...

Radu, cartea asta a fost infiorator de slaba. De acord?

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO