Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 6)
CAPITOLUL VI. RAPORTUL DINTRE DREPT ŞI ALTE DISCIPLINE
1. Dreptul în raport cu religia
1.1. Consideraţii introductive
Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia, cu celelalte ştiinţe sociale.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă şi indisolubilă.
Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.
Se considera că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii si pe forţa mistica.
Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate exclusivă. Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale.
În baza forţei materiale şi în strânsa colaborare cu aceasta se afla forţa raţiunii, reprezentată de consensul raţional al membrilor societăţii care se supun dispoziţiilor normative ce li se adresează, ca purtători ai raţiunii. Forţa mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită reprezintă respectarea unei porunci divine.
Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituţii au la bază sentimentul mistic.
La începutul existentei sale, dreptul s-a confundat cu religia, in sensul ca normele ce-l alcătuiau erau considerate ca fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii dreptului erau preoţi iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancţiunii divinităţii. Legătura dintre cele două discipline, dintre credinţa religioasa şi cea juridică, a fost atât de strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii.
Legătura dintre drept şi religie a variat însă de-a lungul istoriei, de la un popor la altul, de la o epocă la alta, generând marile doctrine şi şcoli de drept.
Instituţiile statului s-au laicizat treptat si astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală, legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate cât şi prestigiu.
1.2. Evoluţia raporturilor religie – drept
Evoluţia raportului între drept şi religie a avut următoarele faze:
a) Faza confuziei totale a dreptului cu religia
În dreptul public, această confuzie s-a manifestat sub două forme:
- teocraţia – care reprezintă guvernarea directă prin zei. La egipteni faraonul era considerat ca fiind un adevărat zeu, iar la evrei societatea era guvernată de Iehova;
- suveranitatea de drept divin – era guvernarea directă prin reprezentanţii divinităţii, fiind întâlnită la perşi, greci, chinezi şi romani. Autoritatea se exercita de către persoane care o deţineau de la divinitate, iar poporul care se supunea acesteia, se supunea de fapt voinţei divinităţii. La chinezi, împăratul era „fiul cerului”, iar la indieni împăratul era trimisul zeului Ra pe pământ. La babilonieni împăratul Hammurabi era reprezentantul Dumnezeului suprem. Legile la Greci erau opera divinităţii iar regii erau de origine divină. În perioada regalităţii, a republicii şi a Imperiului Roman magistraţii şi toţi funcţionarii, deşi erau aleşi de popor, erau şi preoţi în acelaşi timp iar legile emise aveau valoare numai după consultarea prealabilă a divinităţii. Din caracterul religios al dreptului la romani a rezultat şi caracterul lui, imuabil, veşnic.
b) Faza emancipării treptată a dreptului de religie
Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat cu putere în numele divinităţii. Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu.
În Evul mediu şi epoca modernă dreptul public a continuat să se sprijine pe religie.
Deşi influenţa religiei s-a manifestat în acesta perioadă în special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
c) Faza separării complete a dreptului de religie
Această fază începe odată cu Revoluţia franceză din 1789 când filozofii apreciau că puterea este de origine omenească iar suveranitatea este un drept popular.
Deşi în acea perioadă, în formă, religia se desparte de drept, în fond a apărut o religie nouă consacrată de Revoluţie.
Reprezentantul şcolii dreptului natural L. Duguit, afirma că „Revoluţia a substituit dreptul divin al oamenilor cu dreptul divin al regilor” iar „suveranitatea naţională a devenit un fel de mit religios”. Atât doctrinele morale, cât şi cele politice şi sociale aveau o bază mistică care de fapt, le susţinea. Mai târziu religia democratică creată de revoluţia franceză este înlocuită de mistica socialistă.
1.3. Aspecte caracteristice
Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia se pot contura următoarele particularităţi:
- normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de conduită general şi abstract;
- normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se adresează oamenilor ca subiecte religioase ;
- normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele etatice legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării;
- normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice;
- respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor, iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
- obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor;
- normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
- în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se regăsesc valorile religioase;
- nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.
2. Dreptul şi morala
2.1. Aspecte generale
Pentru teoria şi filozofia dreptului, un aspect central l-a constituit legătura dreptului cu morala, raportul dintre drept şi dreptate, dintre just şi injust pe de o parte, bine şi rău pe de altă parte.
Obiectivul moralei îl constituie aprecierea faptelor interne de conştiinţa iar obiectul dreptului îl reprezintă aprecierea faptelor externe ale persoanelor în relaţiile pe care acestea le stabilesc cu alte persoane.
Între drept şi morală există o legătură indisolvabilă, de condiţionare reciprocă, o adevărată simbioză. Astfel, dreptul încorporează precepte morale, ocroteşte şi garantează valorile morale fundamentale şi în acelaşi timp, forţa sa fundamentală este dată de obligativitatea sa morală. Pentru a fi eficiente, normele juridice trebuie să se conformeze unor standarde morale care să fie acceptate de către destinatarii lor.
Morala are un domeniu mai larg şi mai profund decât domeniul reglementărilor juridice, ea înglobează dreptul, altfel spus, ea reprezintă genul care include specia, respectiv dreptul.
Dreptul şi morala sunt discipline care vizează modalităţi de reglementare a conduitei umane, de evaluare a comportamentului indivizilor în cadrul vieţii sociale.
Atât dreptul cât şi morala prezintă un caracter social, sunt produse sociale, deosebirea dintre ele o constituie în primul rând constrângerea care este materială cu privire la drept şi formal şi în cazul moralei.
În doctrină se apreciază că regulile juridice se deosebesc de cele morale atât prin caracterul constrângerii cât şi prin natura, conţinutul şi scopul urmărit. Astfel, dreptul cuprinde reguli ce reglementează raporturile omului cu sine însuşi. De asemenea, se apreciază că dreptul reglementează faptele externe, raporturile exterioare ale oamenilor, prin intermediul normelor juridice ce formează obligaţii garantate, iar morala reglementează faptele interne, viaţa interioară a conştiinţei, prin norme morale ce formează obligaţii negarantate. Se consideră că deosebirea dintre drept şi morală este dată de scopul pe care îl urmăresc, şi anume: dreptul are ca scop ordinea socială şi juridică, iar morala are ca şi scop binele omului. În ceea ce priveşte originea lor, am putea considera că ambele au o origine mistică, sau că dreptul emană de la puterea publică iar morala este produsul gânditorilor şi filosofilor. În orice caz, de-a lungul istoriei, multe norme au devenit norme juridice, fiind prevăzute cu puterea juridicităţii.
2.2. Istoria raporturilor dintre drept şi morală
La început morala se confunda cu religia, ambele fiind de origine divină. Marele gânditor al antichităţii, Pitagora considera că toate normele de purtare vin de la zei, iar Socrate, Platon si Aristotel, pornind de la concepţia că dreptul, religia si morala au aceleasi baze mistice, confundau dreptul cu morala.
Cicero considera că dreptul natural cuprinde toate normele cu caracter pur moral, iar jurisconsulţii romani (Celsus, Ulpian) atunci când defineşte dreptul, introduc şi noţiuni de morală.
În Evul Mediu, filozofii scolastici confundau dreptul şi morala cu religia.
Considerăm că şi Hugo Grotius confunda dreptul cu morala în definiţia dată dreptului natural, conform căreia dreptul natural este regula impusă prin raţiunea care judecă dacă o acţiune este dreaptă sau morală.
Filozoful Gr. Thomasius în lucrarea sa Fundamenta Juris Naturalae et Gentium (1705) considera că dreptul se distinge de morală prin conţinut, deoarece obligaţiile morale sunt imperfecte pentru că nu prevăd sacţiuni, pe când cele juridice sunt perfecte fiind prevăzute cu sancţiuni.
Filozoful I. Kant în lucrarea Metafizica moravurilor, aprecia că dreptul reglementează activitatea exterioară a indivizilor, iar morala reglementează viaţa lor interioară, idea de sancţiune fiind esenţială doar dreptului.
Hegel si Ahrens au manifestat o tendinţă de separare a dreptului de morală, eliminând din domeniul dreptului toate aspectele legate de domeniul conştiinţei, în scopul realizării idealului de liberare pe care aceşti filozofi l-au promovat.
2.3. Teorii privind raportul dintre drept şi morală
Cu privire la deosebirile dintre drept şi morală în literatura de specialitate s-au conturat următoarele categorii de teorii:
a) Teorii care disting dreptul de morală, ca discipline, după locul care îl ocupă în rândul disciplinelor umane.
Dreptul şi morala au fost apreciate ca fiind discipline normative deoarece stabilesc norme de purtare care sunt discipline morale pentru că se refera la spiritul omenesc şi sunt discipline sociale deoarece reglementează raporturile dintre oameni.
b) Teorii care disting dreptul de morală după natura, esenţa şi conţinutul lor.
Filozofii care au formulat teorii în acest sens, au invocat următoarele criterii de deosebire între cele două discipline:
- dreptul se ocupă de obligaţii negative (plata de despăgubiri, suportări de pedepse, obligaţii de întreţinere, de asistenţă, plata impozitelor, etc.) iar morala se ocupă numai de obligaţii pozitive (obligaţia morală de a-i ajuta pe cei aflaţi la nevoie);
- dreptul se ocupă de acţiunile exterioare, iar morala se ocupă de conştiinţa umană, sentimente;
c) Teoria care considera că în drept, oricărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ pe când în morală obligaţiilor nu le corespund drepturi.
Potrivit acestor teorii morala este bazată pe conştiinţa indivizilor şi nu pe teama sancţiunii, totuşi considerăm că moralei îi corespund drepturi ce constau în posibilitatea morală de constrângere la executarea obligaţiilor morale cu ajutorul opiniei publice.
2.4. Aspecte caracteristice
Din analiza celor două discipline, dreptul şi morala, se pot stabili următoarele particularităţi:
- normele morale şi normele juridice au ca obiectiv individul;
- dreptul şi morala cuprind reguli de conduită ce nu sunt personalizate;
- normele morale nu se adoptă şi nu se abrogă de către organe statale legiuitoare, aspecte ce ţin doar de normele juridice;
- atât normele morale cât şi normele juridice sunt repetabile ele exclud orice condiţionare ipotetică;
- normele morale şi normele juridice impun un tip de conduită general şi abstract;
- normele morale sunt învăţate şi deprinse de la colectivitate, în timp ce normele juridice sunt impuse de autoritatea publică;
- obligativitatea normelor morale derivă din forţa lor morală, iar obligativitatea normelor juridice rezultă din efectele juridice pe care le pot produce;
- normele juridice se referă la conduita umană, în timp ce normele morale privesc atât conduita umană cât şi atitudinea individului;
- normele morale sunt perene, se schimba greu, au cea mai mare durabilitate pe când durata în timp a normelor juridice este condiţionată de o serie de factori sociali, economici şi politici;
- nerespectarea normelor morale antrenează conştiinţa individului care reprezintă propria lui instanţă morală precum şi reacţia colectivităţii ca şi instanţa morală socială iar nerespectarea normelor juridice atrage după sine răspunderea individului faţă de organizaţia statală, titulară a forţei coercitive;
- normele morale aparţin tradiţiei, ele nu sunt supuse modificărilor instituţionalizate, lucru specific doar normelor juridice.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. A se vedea Al. Văllimărescu, op.cit., pag.84.
2. Pentru detalii a se vedea, Al. Văllimărescu, op.cit., pag.88-98.
3. Celebru în Babilonul antic a fost Codul lui Hammurabi, regele Babiloniei, care se încheie astfel: „Dacă acest om nu acordă atenţie cuvintelor mele scrise pe monumentul meu … Dumnezeul suprem, care a instituit domnia mea, să-i ia strălucirea suveranităţii, să-i sfarme sceptrul şi să-i blestem soarta…”, a se vedea, Robert E. Harper, The cod of Hammurabi, King of Babilon, New York, 1995.
4. Astfel, alături de căsătoria cu caracter religios apare căsătoria bazată pe vânzare; testamentul religios este înlocuit cu un act lipsit de acest caracter; contractul prin jurământ se transformă în contract verbis-stipulaţie etc.
5. Dacă examinăm marile doctrine (K. Marx, G. Sorel, A. Compte, etc.), constatăm că au un oarecare suflu mistic.
6. În acest sens, Gheroghe Mihai, în op.cit., pag.235, consideră că regulile de conduită creştină sunt pentru credincioşii creştini, iar regulile de conduită juridică sunt pentru cetăţeni.
7. A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., vol.I, pag.101 şi urm.
8. Matei Cantacuzino, op. cit., pag.11 şi urm., precum şi Alexandru Văllimărescu, Studiu asupra raporturilor dreptului cu alte discipline, pag.52-60.
9. Pentru detalii a se vedea Alexandru Văllimărescu, op.cit., pag.106-116.
1. Dreptul în raport cu religia
1.1. Consideraţii introductive
Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia, cu celelalte ştiinţe sociale.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă şi indisolubilă.
Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.
Se considera că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii si pe forţa mistica.
Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate exclusivă. Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale.
În baza forţei materiale şi în strânsa colaborare cu aceasta se afla forţa raţiunii, reprezentată de consensul raţional al membrilor societăţii care se supun dispoziţiilor normative ce li se adresează, ca purtători ai raţiunii. Forţa mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită reprezintă respectarea unei porunci divine.
Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituţii au la bază sentimentul mistic.
La începutul existentei sale, dreptul s-a confundat cu religia, in sensul ca normele ce-l alcătuiau erau considerate ca fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii dreptului erau preoţi iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancţiunii divinităţii. Legătura dintre cele două discipline, dintre credinţa religioasa şi cea juridică, a fost atât de strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii.
Legătura dintre drept şi religie a variat însă de-a lungul istoriei, de la un popor la altul, de la o epocă la alta, generând marile doctrine şi şcoli de drept.
Instituţiile statului s-au laicizat treptat si astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală, legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate cât şi prestigiu.
1.2. Evoluţia raporturilor religie – drept
Evoluţia raportului între drept şi religie a avut următoarele faze:
a) Faza confuziei totale a dreptului cu religia
În dreptul public, această confuzie s-a manifestat sub două forme:
- teocraţia – care reprezintă guvernarea directă prin zei. La egipteni faraonul era considerat ca fiind un adevărat zeu, iar la evrei societatea era guvernată de Iehova;
- suveranitatea de drept divin – era guvernarea directă prin reprezentanţii divinităţii, fiind întâlnită la perşi, greci, chinezi şi romani. Autoritatea se exercita de către persoane care o deţineau de la divinitate, iar poporul care se supunea acesteia, se supunea de fapt voinţei divinităţii. La chinezi, împăratul era „fiul cerului”, iar la indieni împăratul era trimisul zeului Ra pe pământ. La babilonieni împăratul Hammurabi era reprezentantul Dumnezeului suprem. Legile la Greci erau opera divinităţii iar regii erau de origine divină. În perioada regalităţii, a republicii şi a Imperiului Roman magistraţii şi toţi funcţionarii, deşi erau aleşi de popor, erau şi preoţi în acelaşi timp iar legile emise aveau valoare numai după consultarea prealabilă a divinităţii. Din caracterul religios al dreptului la romani a rezultat şi caracterul lui, imuabil, veşnic.
b) Faza emancipării treptată a dreptului de religie
Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat cu putere în numele divinităţii. Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu.
În Evul mediu şi epoca modernă dreptul public a continuat să se sprijine pe religie.
Deşi influenţa religiei s-a manifestat în acesta perioadă în special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
c) Faza separării complete a dreptului de religie
Această fază începe odată cu Revoluţia franceză din 1789 când filozofii apreciau că puterea este de origine omenească iar suveranitatea este un drept popular.
Deşi în acea perioadă, în formă, religia se desparte de drept, în fond a apărut o religie nouă consacrată de Revoluţie.
Reprezentantul şcolii dreptului natural L. Duguit, afirma că „Revoluţia a substituit dreptul divin al oamenilor cu dreptul divin al regilor” iar „suveranitatea naţională a devenit un fel de mit religios”. Atât doctrinele morale, cât şi cele politice şi sociale aveau o bază mistică care de fapt, le susţinea. Mai târziu religia democratică creată de revoluţia franceză este înlocuită de mistica socialistă.
1.3. Aspecte caracteristice
Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia se pot contura următoarele particularităţi:
- normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de conduită general şi abstract;
- normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se adresează oamenilor ca subiecte religioase ;
- normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele etatice legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării;
- normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice;
- respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor, iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
- obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor;
- normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
- în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se regăsesc valorile religioase;
- nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.
2. Dreptul şi morala
2.1. Aspecte generale
Pentru teoria şi filozofia dreptului, un aspect central l-a constituit legătura dreptului cu morala, raportul dintre drept şi dreptate, dintre just şi injust pe de o parte, bine şi rău pe de altă parte.
Obiectivul moralei îl constituie aprecierea faptelor interne de conştiinţa iar obiectul dreptului îl reprezintă aprecierea faptelor externe ale persoanelor în relaţiile pe care acestea le stabilesc cu alte persoane.
Între drept şi morală există o legătură indisolvabilă, de condiţionare reciprocă, o adevărată simbioză. Astfel, dreptul încorporează precepte morale, ocroteşte şi garantează valorile morale fundamentale şi în acelaşi timp, forţa sa fundamentală este dată de obligativitatea sa morală. Pentru a fi eficiente, normele juridice trebuie să se conformeze unor standarde morale care să fie acceptate de către destinatarii lor.
Morala are un domeniu mai larg şi mai profund decât domeniul reglementărilor juridice, ea înglobează dreptul, altfel spus, ea reprezintă genul care include specia, respectiv dreptul.
Dreptul şi morala sunt discipline care vizează modalităţi de reglementare a conduitei umane, de evaluare a comportamentului indivizilor în cadrul vieţii sociale.
Atât dreptul cât şi morala prezintă un caracter social, sunt produse sociale, deosebirea dintre ele o constituie în primul rând constrângerea care este materială cu privire la drept şi formal şi în cazul moralei.
În doctrină se apreciază că regulile juridice se deosebesc de cele morale atât prin caracterul constrângerii cât şi prin natura, conţinutul şi scopul urmărit. Astfel, dreptul cuprinde reguli ce reglementează raporturile omului cu sine însuşi. De asemenea, se apreciază că dreptul reglementează faptele externe, raporturile exterioare ale oamenilor, prin intermediul normelor juridice ce formează obligaţii garantate, iar morala reglementează faptele interne, viaţa interioară a conştiinţei, prin norme morale ce formează obligaţii negarantate. Se consideră că deosebirea dintre drept şi morală este dată de scopul pe care îl urmăresc, şi anume: dreptul are ca scop ordinea socială şi juridică, iar morala are ca şi scop binele omului. În ceea ce priveşte originea lor, am putea considera că ambele au o origine mistică, sau că dreptul emană de la puterea publică iar morala este produsul gânditorilor şi filosofilor. În orice caz, de-a lungul istoriei, multe norme au devenit norme juridice, fiind prevăzute cu puterea juridicităţii.
2.2. Istoria raporturilor dintre drept şi morală
La început morala se confunda cu religia, ambele fiind de origine divină. Marele gânditor al antichităţii, Pitagora considera că toate normele de purtare vin de la zei, iar Socrate, Platon si Aristotel, pornind de la concepţia că dreptul, religia si morala au aceleasi baze mistice, confundau dreptul cu morala.
Cicero considera că dreptul natural cuprinde toate normele cu caracter pur moral, iar jurisconsulţii romani (Celsus, Ulpian) atunci când defineşte dreptul, introduc şi noţiuni de morală.
În Evul Mediu, filozofii scolastici confundau dreptul şi morala cu religia.
Considerăm că şi Hugo Grotius confunda dreptul cu morala în definiţia dată dreptului natural, conform căreia dreptul natural este regula impusă prin raţiunea care judecă dacă o acţiune este dreaptă sau morală.
Filozoful Gr. Thomasius în lucrarea sa Fundamenta Juris Naturalae et Gentium (1705) considera că dreptul se distinge de morală prin conţinut, deoarece obligaţiile morale sunt imperfecte pentru că nu prevăd sacţiuni, pe când cele juridice sunt perfecte fiind prevăzute cu sancţiuni.
Filozoful I. Kant în lucrarea Metafizica moravurilor, aprecia că dreptul reglementează activitatea exterioară a indivizilor, iar morala reglementează viaţa lor interioară, idea de sancţiune fiind esenţială doar dreptului.
Hegel si Ahrens au manifestat o tendinţă de separare a dreptului de morală, eliminând din domeniul dreptului toate aspectele legate de domeniul conştiinţei, în scopul realizării idealului de liberare pe care aceşti filozofi l-au promovat.
2.3. Teorii privind raportul dintre drept şi morală
Cu privire la deosebirile dintre drept şi morală în literatura de specialitate s-au conturat următoarele categorii de teorii:
a) Teorii care disting dreptul de morală, ca discipline, după locul care îl ocupă în rândul disciplinelor umane.
Dreptul şi morala au fost apreciate ca fiind discipline normative deoarece stabilesc norme de purtare care sunt discipline morale pentru că se refera la spiritul omenesc şi sunt discipline sociale deoarece reglementează raporturile dintre oameni.
b) Teorii care disting dreptul de morală după natura, esenţa şi conţinutul lor.
Filozofii care au formulat teorii în acest sens, au invocat următoarele criterii de deosebire între cele două discipline:
- dreptul se ocupă de obligaţii negative (plata de despăgubiri, suportări de pedepse, obligaţii de întreţinere, de asistenţă, plata impozitelor, etc.) iar morala se ocupă numai de obligaţii pozitive (obligaţia morală de a-i ajuta pe cei aflaţi la nevoie);
- dreptul se ocupă de acţiunile exterioare, iar morala se ocupă de conştiinţa umană, sentimente;
c) Teoria care considera că în drept, oricărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ pe când în morală obligaţiilor nu le corespund drepturi.
Potrivit acestor teorii morala este bazată pe conştiinţa indivizilor şi nu pe teama sancţiunii, totuşi considerăm că moralei îi corespund drepturi ce constau în posibilitatea morală de constrângere la executarea obligaţiilor morale cu ajutorul opiniei publice.
2.4. Aspecte caracteristice
Din analiza celor două discipline, dreptul şi morala, se pot stabili următoarele particularităţi:
- normele morale şi normele juridice au ca obiectiv individul;
- dreptul şi morala cuprind reguli de conduită ce nu sunt personalizate;
- normele morale nu se adoptă şi nu se abrogă de către organe statale legiuitoare, aspecte ce ţin doar de normele juridice;
- atât normele morale cât şi normele juridice sunt repetabile ele exclud orice condiţionare ipotetică;
- normele morale şi normele juridice impun un tip de conduită general şi abstract;
- normele morale sunt învăţate şi deprinse de la colectivitate, în timp ce normele juridice sunt impuse de autoritatea publică;
- obligativitatea normelor morale derivă din forţa lor morală, iar obligativitatea normelor juridice rezultă din efectele juridice pe care le pot produce;
- normele juridice se referă la conduita umană, în timp ce normele morale privesc atât conduita umană cât şi atitudinea individului;
- normele morale sunt perene, se schimba greu, au cea mai mare durabilitate pe când durata în timp a normelor juridice este condiţionată de o serie de factori sociali, economici şi politici;
- nerespectarea normelor morale antrenează conştiinţa individului care reprezintă propria lui instanţă morală precum şi reacţia colectivităţii ca şi instanţa morală socială iar nerespectarea normelor juridice atrage după sine răspunderea individului faţă de organizaţia statală, titulară a forţei coercitive;
- normele morale aparţin tradiţiei, ele nu sunt supuse modificărilor instituţionalizate, lucru specific doar normelor juridice.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. A se vedea Al. Văllimărescu, op.cit., pag.84.
2. Pentru detalii a se vedea, Al. Văllimărescu, op.cit., pag.88-98.
3. Celebru în Babilonul antic a fost Codul lui Hammurabi, regele Babiloniei, care se încheie astfel: „Dacă acest om nu acordă atenţie cuvintelor mele scrise pe monumentul meu … Dumnezeul suprem, care a instituit domnia mea, să-i ia strălucirea suveranităţii, să-i sfarme sceptrul şi să-i blestem soarta…”, a se vedea, Robert E. Harper, The cod of Hammurabi, King of Babilon, New York, 1995.
4. Astfel, alături de căsătoria cu caracter religios apare căsătoria bazată pe vânzare; testamentul religios este înlocuit cu un act lipsit de acest caracter; contractul prin jurământ se transformă în contract verbis-stipulaţie etc.
5. Dacă examinăm marile doctrine (K. Marx, G. Sorel, A. Compte, etc.), constatăm că au un oarecare suflu mistic.
6. În acest sens, Gheroghe Mihai, în op.cit., pag.235, consideră că regulile de conduită creştină sunt pentru credincioşii creştini, iar regulile de conduită juridică sunt pentru cetăţeni.
7. A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., vol.I, pag.101 şi urm.
8. Matei Cantacuzino, op. cit., pag.11 şi urm., precum şi Alexandru Văllimărescu, Studiu asupra raporturilor dreptului cu alte discipline, pag.52-60.
9. Pentru detalii a se vedea Alexandru Văllimărescu, op.cit., pag.106-116.
Trimiteți un comentariu