Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 4)
CAPITOLUL IV
PRINCIPIILE DREPTULUI
1. Consideraţii privind apariţia şi evoluţia principiilor dreptului
Studiul originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanentă pentru filosofi, jurişti şi pentru diverse şcoli de gândire juridică.
Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice, principiile dreptului au fost formulate încă din antichitate, la început, sub forma unor dictoane sau adagii [1]. Acestea prezintă un grad de cuprindere mai redus decât principiile deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului juridic şi nu acesta în ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor, axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau substanţă prin definiţiile sugestive ce privesc anumite fenomene tipice din domeniul relaţiilor juridice.
Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din “precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună” [2]. Hugo Grotius, reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de drept [3] întemeiate pe raţiunea umană.
Adepţii şcolii istorice a dreptului (Savigny, Pucha, Gustav Hugo), prezintă dreptul şi principiile de drept ca fiind produsul conştiinţei colective, a conştiinţei generale a poporului el nefiind produsul arbitrar al raţiunii pure. Filozoful german I. Kant considera că principiile sunt de două feluri: principii ce aparţin intelectului pur (axiome, postulate) şi principii ce aparţin raţiunii pure (idei directoare).
Marele filosof Thomas Hobbles, considera că principiile dreptului au fost formulate iniţial sub forma unor idealuri, iar puterea statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa, principiul dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor” (bellum omnia contra omnes) [4].
În decursul istoriei s-au formulat de către marii gânditori ai umanităţii o serie de principii. Astfel, lui Montesquieu îi aparţine principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscut şi consacrat la sfârşitul sec. XVIII, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit consideră că, oamenii nu trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate şi justiţie. Montesquieu, Kant şi Fichte au definit conceptele de proprietate şi libertate şi le-au explicat pornind de la principiile libertăţii şi egalităţii.
În gândirea românească, primele principii care s-au afirmat au fost: principiul supremaţiei legii, care trebuie să călăuzească legiuitorul, şi principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă care trebuie să răspundă comandamentelor sociale [5]; principiile de libertate şi egalitate [6]; principiul virtuţii [7]; principiul dreptăţii [8]; principiile Constituţiei celei nouă [9].
Diferiţi autori [10], au stabilit că nici legiuitorii, nici doctrinarii şi nici practicienii dreptului nu crează principii de drept, ci doar le descoperă şi le formulează pe cele descoperite.
Deşi există diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea principiilor dreptului, existenţa lor este recunoscută şi consacrată ca atare. Este semnificativă în acest sens, menţiunea din Charta O.N.U.: “principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiunile civilizate”.
2. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii, ele se dezvoltă şi evoluează în strânsă legătură cu principiile generale ce guvernează activitatea umană.
Principiile dreptului sunt comandamente ale vieţii sociale, ce vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor umane în cadrul societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale.
Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau recomandări directoare ale conţinutului normelor juridice.
Fiind strâns legate de valorile sociale, aceste percepte călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol în orientarea reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se consideră că, principiile dreptului au un dublu rol [11]: un rol constructiv (în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol valorizator (în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluţiilor juridice necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în momentul aplicării acestor soluţii juridice.
Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare generalitate care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi în procesul de aplicare al lui.
Cuvântul principiu provine din latinescul principium [12] care reprezintă un început în planul ideal, o sursă şi o cauză a acţiunii.
În filozofie, cuvântul principiu este definit ca fiind izvorul primordial, teza fundamentală cu caracter logic.
Principiile de drept constituie esenţa dreptului, fundamentul sistemului juridic căruia i se asigură prin intermediul lor, unitatea, echilibrul, coerenţa şi transformarea sa pozitivă permanentă.
Principiile fundamentale ale dreptului nu sunt pure speculaţiuni ci sunt rezultatul unor observaţii şi reflecţii continue şi necesare nevoilor societăţii, având ca rol primordial punerea de acord a sistemului juridic cu schimbările sociale inerente evoluţiei societăţii.
Între principiile generale ale dreptului – care exprimă cele mai importante elemente de conţinut ale dreptului, - şi conceptele şi categoriile juridice există o strânsă corelaţie [13] în sensul că acestea servesc drept elemente de mijlocire a principiilor de drept, iar principiile la rândul lor, dau un conţinut concret categoriilor juridice.
Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea sistemului juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia asigură funcţionalitatea conceptelor şi categoriilor juridice.
Se consideră că, în general, normele sociale sunt cele mai simple principii care reglementează relaţiile interumane. Principiile fundamentale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice superioare, generale, formulate expres în textele actelor normative fundamentale (în Constituţii), sau deduse după valorile sociale pe care le promovează.
Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice, ce cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării dreptului, şi cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
2.1. Importanţa principiilor generale ale dreptului
Principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât activitatea de creare cât şi cea de aplicare a dreptului, având deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic, principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice şi juridice, precum şi unitatea între suprastructura politică şi juridică.
Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor principii se consideră că dreptul nu poate fi conceput în afara lor pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au un rol constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care trebuie să asigure promovarea unei conduite umane conformă principiilor dreptului.
Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele fiind considerate spiritul legii, spirit în care trebuie să fie administrată litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri cu privire la normele juridice, organele de aplicare vor trebui să interpreteze astfel legea încât să corespundă cel mai bine principiilor de drept, lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor juridice.
Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de situaţiile în care judecătorul soluţionează anumite cauze care nu au o normă juridică care să le reglementeze, apelând la principiile care călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când legea tace, judecătorul soluţionează cazul apelând la principiile generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând refuza soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept, pentru că poate fi acuzat de denegare de dreptate). Practica judiciară aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, prin soluţiile în diferite cazuri concrete.
Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi cărturari şi filozofi. John Locke, considera că “principiile au o influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele judecăm adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat influenţa principiilor dreptului asupra comportamentelor individuale şi colective [14].
3. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constituţionale, deduse pe cale de interpretare, sau stipulate în unele documente internaţionale importante [15].
În literatura juridică de specialitate au existat mai multe clasificări a principiilor de drept, astfel:
• după conţinutul lor, principiile pot fi:
- principii cu caracter filozofic, politic, social (ex: principiul justiţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului politic, principiul pluralismului formelor de proprietate etc.);
- principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat).
• după gradul de ierarhizare, există:
- principii generale sau fundamentale, care sunt de regulă înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică superioară (ex: separaţia puterilor în stat, democratismul politic etc.);
- principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă în coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal, dreptului civil, dreptului familiei etc.);
- principii ale dreptul internaţional, care stau la baza relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei vecinătăţi, principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii etc.).
Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului, aşa cum sunt stipulate în dispoziţiile constituţionale sau deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un anumit grad de subiectivism fiind rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică, ele răspund unor necesităţi ce se impun legiuitorului.
3.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului de drept (principiul separaţiei puterilor în stat)
Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea puterii pe baza legală şi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei suverane în deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri [16]: legislativă, executivă şi judecătorească, pentru că numai astfel se poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii.
Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării libertăţii politice şi a exercitării puterii politice, care să reflecte drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională presupune separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin organe de stat specializate. Actuala Constituţie a României stipulează în art.1 alin.4 că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”
Acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, constituie premisa existenţei statului de drept.
3.2. Principiul libertăţii şi egalităţii
Caracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea potrivit căreia statul garantează libertatea şi egalitatea indivizilor.
Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea presupune: elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor realizarea opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membrii ai colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel încât să dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face.
Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este libertatea”, ea este substanţa dreptului iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, la fel şi statul care este „realizarea libertăţii”.
Marii gânditori ai umanităţii au dat diferite definiţii comandamentelor principiului libertăţii. Voltaire [17] afirma că “a voi şi a acţiona înseamnă a fi liber”, iar Robespierre sublinia că “legea tuturor este libertatea, care se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”.
Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor juridice, libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi, pornind de la considerentul că în societatea umană libertăţile coexistă pe baza unor legi drepte.
În dreptul public, libertatea individului este definită ca fiind „condiţia omului care dispune de el însuşi şi posedă facultatea de a se deplasa după voinţa sa, în opoziţie cu capacitatea... ea semnifică întotdeauna lipsa prescripţiei autoritare.” [18]
Montesquieu considera că “libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea”, şi constă în exercitarea voinţei noastre. Libertatea are căi de manifestare multiple (cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei etc.), cărora le corespund drepturi legale ale individului (dreptul la exprimare liberă, dreptul la libertate religioasă etc.).
Libertăţile omului (în raport cu natura, societatea şi cu sine însuşi) sunt înscrise în Constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului [19].
Principiul general al libertăţii este inserat în toate ramurile dreptului, sub forma libertăţilor generale şi intelectuale, care sunt solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte.
Între principiul libertăţii şi cel al egalităţii există o legătură indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere juridic [20]. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte posibilitatea oamenilor de a acţiona liber fără nici un fel de îngrădiri.
Principiul egalităţii este acel principiu de drept care dă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul cuvenit şi că se bucură de dreptatea pe care o merită.
Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod egal; soluţionarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără nici o discriminare.
Marele filozof şi scriitor Seneca, considera că “temeiul dreptăţii este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul egalităţii este fundamental într-o democraţie”, şi că “dragostea de democraţie este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să se vândă”.
Comandamentele principiului egalităţii trebuie să călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât şi pe cea a organelor de aplicare.
Principiul egalităţii este stipulat atât în Constituţia ţării noastre cât şi în documente internaţionale esenţiale [21].
3.3. Principiul responsabilităţii
Ca principiu general de drept, responsabilitatea implică: promovarea valorilor sociale şi umane prin intermediul normelor juridice şi acţiunea conştientă de apărare a acestor valori, în procesul de elaborare şi de realizare a dreptului.
Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă angajarea individului în procesul integrării sociale, asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunilor sale.
Responsabilitatea este voinţa liberă a personalităţii, ea presupunând existenţa unor factori externi (ce ţin de relaţiile sociale) şi interni (ce ţin de structura psihologică internă a individului).
Principiul responsabilităţii se regăseşte deopotrivă în procesul elaborării legilor şi în procesul complex al realizării dreptului.
Responsabilitatea este strâns legată de acţiunea omului, este o coordonată intrinsecă a comportamentului uman, cu rol hotărâtor în realizarea liberă şi conştientă a dispoziţiilor juridice şi în prevenirea încălcării lor. Ea presupune respectarea de către indivizi a întregului sistem de valori instituit de societate în ansamblul său. Când sistemul de valori este respectat, omul este responsabil, iar când acesta este negat, se consideră că omul încetează să mai fie responsabil şi devine răspunzător pentru comportamentul său.
Cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii îl constituie acţiunea socială, pentru că responsabilitatea nu este altceva decât o asumare a răspunderii omului faţă de rezultatele acţiunii sale.
Condiţia fundamentală a responsabilităţii o constituie libertatea, între cele două fenomene existând o strânsă interdependenţă, corelaţie în sensul că gradul de responsabilitate a individului indică starea legalităţii şi este strâns legată de progresul general al societăţii.
3.4. Principiul echităţii şi justiţiei [22]
Principiul echităţii este un principiu fundamental de drept, ce presupune: cumpătarea legiuitorului în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor în procesul elaborării dreptului pe de o parte, iar pe de altă parte, imparţialitatea organelor de aplicare a dreptului.
Cuvântul echitate provine din latinescul “aequitas” care înseamnă: dreptate, cumpătare, potrivire. La romani, acest cuvânt era folosit în sensul de nepărtinire, dreptate.
Cunoscuţii jurisconsulţi romani (Paul, Ulpian, Papinian, Modestin) considerau că echitatea îl obligă pe cel ce aplică dreptul la nepărtinire, deoarece “grave ar fi urmările dacă am judeca cu părtinire”. Cicero sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare, deoarece numai prin cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile.
În înţelesul modern al cuvântului, principiul echităţii se înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare cât şi în cea de interpretare şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice legea fiind obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de statutul lor real.
Principiul justiţiei presupune soluţii bazate pe dreptate, egalitate, corectitudine atât în procesul de creare a dreptului cât şi în cel de aplicare.
Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii, ce se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale indivizilor.
Justiţia are rădăcini istorice având sensuri străvechi şi de-a lungul timpului ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului.
Principiul justiţiei dăinuie din perioada romană: “Fiat justitia, pereat mundus” (să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), cu sensul de a face dreptate, de a triumfa justiţia cu orice preţ.
Tot din perioada romană dăinuie principiul “Lex injusta non este lex”, sub influenţa puternică a ideii de justiţie. De aceea, cei chemaţi să facă legea sunt obligaţi să respecte exigenţele principiului justiţiei, care se regăsesc şi în procesul de aplicare a dreptului pozitiv în viaţa socială.
Termenul de justiţie a fost definit diferit; astfel, Giorgio del Vechio afirma că justiţia este o conformare la legea juridică; Lalande considera că justiţia “este proprietatea a ceea ce este drept”; Montesquieu afirma că, “justiţia este o luptă”; E. Kant considera ideea de justiţie ca fiind “un scop în sine”; M. Djuvara consideră că justiţia reprezintă „reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiunilor juridice individuale.” [23]
4. Concluzii referitoare la principiile generale ale dreptului
Din prezentarea şi analiza principiilor fundamentale ale dreptului, concluzia la care se ajunge este că, pentru o cunoaştere mai bună a unui sistem de drept se impune să se pornească de la examinarea modului în care principiile generale sunt reflectate în acel sistem juridic. Astfel, se justifică faptul că în prezent, teoreticienii şi practicienii dreptului, manifestă un deosebit interes pentru principiile dreptului, atât în privinţa dreptului intern cât şi a celui internaţional.
Analiza aprofundată a principiilor de drept, considerate ca fiind adevărate „supape” ce deschid un sistem de drept şi asigură legătura sa cu realitatea, constituie primul pas al unei analize comparatiste a reglementărilor juridice din diferite state.
Principiile generale ale dreptului, ca idei de bază, călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice, determină şi exprimă trăsăturile fundamentale ale normelor juridice în special şi ale întregului sistem de drept, în general.
Principiile de drept nu pot exista în afara normelor juridice şi instituţiilor juridice, drept pentru care sunt privite ca fiind adevărate norme de interpretare şi completare a acestora.
Din analiza principiilor generale ale dreptului, se pot formula următoarele consideraţii:
- fiecare sistem de drept naţional are la bază principii fundamentale proprii;
- principiile generale ale dreptului cuprind cerinţele obiective ale societăţii;
- principiile fundamentale ale dreptului se degajă de regulă, din Constituţie, dar şi din alte legi;
- principiile de bază ale dreptului se găsesc în întreaga legislaţie (în toate actele normative);
- principiile fundamentale de drept stau la baza principiilor de ramură;
- ca şi dreptul, principiile generale de drept se caracterizează prin mobilitate, dinamicitate;
- principiile fundamentale de drept se delimitează de categoriile şi conceptele juridice,;
- principiile de drept au o importanţă teoretică (în opera de creare şi aplicare a dreptului) şi o importanţă practică (în elaborarea actelor normative, în administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului, la suplinirea şi completarea legii contribuind la perfecţionarea continuă a dreptului şi a ştiinţei dreptului etc.
- principiile generale ale dreptului sunt formulate pe planul Teoriei Generale a Dreptului.
5. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului
Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor de ramură.
Principiile de drept se regăsesc atât în normele constituţionale cât şi în normele juridice penale, civile, administrative, de dreptul muncii etc.
Principiile specifice ramurilor de drept, sau regulile de bază ale acestora, exprimă ideile fundamentale ale societăţii la un moment dat, cu privire la ramura de drept respectivă, şi care sunt reflectate în normele juridice şi în instituţiile sale de bază.
5.1. Principii specifice dreptului penal [24]
Principiile călăuzitoare ale dreptului penal, au o semnificaţie recunoscută datorită rolului pe care-l exercită în reglementarea raporturilor juridice penale. Acestea sunt:
• principiul legalităţii răspunderii penale după care, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, adică, numai fapta care întruneşte elementele unei infracţiuni atrage răspunderea penală.
• principiul legalităţii incriminării conform căruia numai legea penală stabileşte care anume fapte constituie infracţiuni şi atrag astfel răspunderea penală. Acest principiu a fost exprimat prin adagiul latin „nullum crimen sine lege”.
• principiul caracterului personal al răspunderii penale, după care, răspunde penal doar persoana care a săvârşit infracţiunea. Altfel spus, obligaţia ce decurge dintr-o normă penală, precum şi răspunderea ce din nerespectarea dispoziţiei acesteia, au caracter personal.
• principiul egalităţii în faţa legii penale, potrivit căruia, toate persoanele sunt egale în faţa dispoziţiilor penale, fără nici o deosebire de sex, vârstă, etnie, apartenenţă politică etc.
• principiul umanismului dreptului penal, după care, la stabilirea răspunderii penale trebuie să se ţină seama de condiţia umană, iar mijloacele de apărare trebuie să corespundă acestei condiţii, fiind interzise provocarea de suferinţe fizice sau psihice ale condamnaţilor.
5.2. Principiile specifice dreptului civil [25]
Principiile dreptului civil sunt idei călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice civile, determinând caracterele lor fundamentale. [26] Aceste principii sunt:
• principiul egalităţii părţilor, după care, participanţii la raporturile juridice civile se află pe poziţie de egalitate juridică, au statut civil egal şi sunt trataţi în mod egal de legea civilă.
• principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor, în sensul că, legea civilă asigură şi ocroteşte atât posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii pentru satisfacerea intereselor legitime ale subiecţilor de drept civil, cât şi exercitarea liberă a acestor drepturi, în acord cu scopul lor social.
• principiul garantării efective a drepturilor subiective, exprimă ideea că prin reglementarea legală a interesului legitim şi a dreptului subiectiv civil, ele sunt recunoscute, ocrotite şi garantate. Drepturile subiective civile sunt ocrotite de lege pe toată perioada existenţei titularului acestora.
• principiul apărării proprietăţii, a apărării în egală măsură a tuturor formelor legal recunoscute ale dreptului de proprietate, prin normele juridice civile care pun la dispoziţia titularilor acestui drept, mijloace juridice specifice de apărare, cum ar fi: acţiunea în revendicare, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse etc.
• principiul bunei credinţe al părţilor raportului juridic civil, după care, se consideră că acestea au o intenţie sinceră, loială şi dreaptă, se comportă în relaţiile lor cu onestitate, adică cu bună credinţă.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Jurisconsultul Ulpian a definit dreptul prin următoarea formulare: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere; alterum non laedere; suum quique tribuere”.
2. I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de Stat, Bucureşti, 1947, pag.9.
3. A se vedea, Ion Hatmanu, Istoria doctrinelor juridice, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1966, pag.65; Vladimir Hanga, Hugo Grotius şi opera sa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.18 şi urm.
4. Thomas Hobbes, De cive, c.1, 2 (Operaphil etc. Amstel), pag.3-4.
5. Ambele aparţin lui Andronache Donici, Manualul juridic, 1789; vezi şi Sever Zolta, Date noi cu privire la Andronache Donici, Iaşi, 1915.
6. Simion Bărnuţiu, Dreptul natural public, Biblioteca Academiei Române, ms. 5437, pag.180 şi urm.
7. A se vedea, T. Topliceanu, Eftimie Murgu, Timişoara, 1938, pag.32 şi urm.
8. George Bariţiu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr.26 din 1860.
9. Nicolae Bălcescu, considera Proclamaţia de la Islaz ca fiind o Constituţie ce proclama principiile libertăţii, egalităţii şi dreptăţii, ce trebuie să stea la “temelia orânduielilor din ţară”.
10. Gheorghe Chivu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol.II., Bucureşti, 1978, pag.13.
11. A se vedea, Nicolae Popa, op.cit., pag.106.
12. Filozoful Lalande arăta că principiul îşi are originea în grecescul arhe pe care latinii l-au tradus cu principium. Aristotel a stabilit pentru cuvântul arhe următoarele înţelesuri: sursă, origine, punct de plecare; autoritate; fundament.
13. Pentru detalii, vezi Dumitru Mazilu, op.cit., pag.113-114.
14. Vezi, Mircea Djuvara, op.cit., pag.50-58.
15. Vezi, Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972.
16. Art.38 alin.1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
17. Acest principiu a fost promovat de mari personalităţi ale umanităţii: Platon, Aristotel, John Locke, J.J. Rousseau, Ch. Montesquieu.
18. Voltaire, J.J. Rousseau, în Texte filozofice, Ed. Academiei, 1955, pag.257, afirmau: „...libertatea înseamnă a nu fi supuşi altuia...a nu supune voinţa altuia voinţei noastre...Nu există libertate acolo unde nu există legi sau unde cineva este deasupra legilor...soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere odată cu ele.”
19. Dicţionar de Drept, Dalloz, Paris, Ediţia a II-a, 1966.
20. Art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, consacră că “fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţă personală”.
21. Vezi, Nicolae Popa, op.cit., pag.121-123.
22. Art.16 (alin. 1) din Constituţia României din 2003 prevede că: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, stipulează că: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi”.
23. Pentru o analiză mai amplă a acestor principii, a se vedea Dumitru Mazilu, Echitate şi Justiţie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.33-108.
24. În op.cit., pag.436.
25. A se vedea pentru aprofundare, Costică Bulai, op.cit., pag.48-52.
26. Vezi, Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, pag.30-36.
PRINCIPIILE DREPTULUI
1. Consideraţii privind apariţia şi evoluţia principiilor dreptului
Studiul originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanentă pentru filosofi, jurişti şi pentru diverse şcoli de gândire juridică.
Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice, principiile dreptului au fost formulate încă din antichitate, la început, sub forma unor dictoane sau adagii [1]. Acestea prezintă un grad de cuprindere mai redus decât principiile deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului juridic şi nu acesta în ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor, axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau substanţă prin definiţiile sugestive ce privesc anumite fenomene tipice din domeniul relaţiilor juridice.
Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din “precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună” [2]. Hugo Grotius, reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de drept [3] întemeiate pe raţiunea umană.
Adepţii şcolii istorice a dreptului (Savigny, Pucha, Gustav Hugo), prezintă dreptul şi principiile de drept ca fiind produsul conştiinţei colective, a conştiinţei generale a poporului el nefiind produsul arbitrar al raţiunii pure. Filozoful german I. Kant considera că principiile sunt de două feluri: principii ce aparţin intelectului pur (axiome, postulate) şi principii ce aparţin raţiunii pure (idei directoare).
Marele filosof Thomas Hobbles, considera că principiile dreptului au fost formulate iniţial sub forma unor idealuri, iar puterea statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa, principiul dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor” (bellum omnia contra omnes) [4].
În decursul istoriei s-au formulat de către marii gânditori ai umanităţii o serie de principii. Astfel, lui Montesquieu îi aparţine principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscut şi consacrat la sfârşitul sec. XVIII, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit consideră că, oamenii nu trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate şi justiţie. Montesquieu, Kant şi Fichte au definit conceptele de proprietate şi libertate şi le-au explicat pornind de la principiile libertăţii şi egalităţii.
În gândirea românească, primele principii care s-au afirmat au fost: principiul supremaţiei legii, care trebuie să călăuzească legiuitorul, şi principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă care trebuie să răspundă comandamentelor sociale [5]; principiile de libertate şi egalitate [6]; principiul virtuţii [7]; principiul dreptăţii [8]; principiile Constituţiei celei nouă [9].
Diferiţi autori [10], au stabilit că nici legiuitorii, nici doctrinarii şi nici practicienii dreptului nu crează principii de drept, ci doar le descoperă şi le formulează pe cele descoperite.
Deşi există diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea principiilor dreptului, existenţa lor este recunoscută şi consacrată ca atare. Este semnificativă în acest sens, menţiunea din Charta O.N.U.: “principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiunile civilizate”.
2. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii, ele se dezvoltă şi evoluează în strânsă legătură cu principiile generale ce guvernează activitatea umană.
Principiile dreptului sunt comandamente ale vieţii sociale, ce vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor umane în cadrul societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale.
Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau recomandări directoare ale conţinutului normelor juridice.
Fiind strâns legate de valorile sociale, aceste percepte călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol în orientarea reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se consideră că, principiile dreptului au un dublu rol [11]: un rol constructiv (în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol valorizator (în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluţiilor juridice necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în momentul aplicării acestor soluţii juridice.
Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare generalitate care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi în procesul de aplicare al lui.
Cuvântul principiu provine din latinescul principium [12] care reprezintă un început în planul ideal, o sursă şi o cauză a acţiunii.
În filozofie, cuvântul principiu este definit ca fiind izvorul primordial, teza fundamentală cu caracter logic.
Principiile de drept constituie esenţa dreptului, fundamentul sistemului juridic căruia i se asigură prin intermediul lor, unitatea, echilibrul, coerenţa şi transformarea sa pozitivă permanentă.
Principiile fundamentale ale dreptului nu sunt pure speculaţiuni ci sunt rezultatul unor observaţii şi reflecţii continue şi necesare nevoilor societăţii, având ca rol primordial punerea de acord a sistemului juridic cu schimbările sociale inerente evoluţiei societăţii.
Între principiile generale ale dreptului – care exprimă cele mai importante elemente de conţinut ale dreptului, - şi conceptele şi categoriile juridice există o strânsă corelaţie [13] în sensul că acestea servesc drept elemente de mijlocire a principiilor de drept, iar principiile la rândul lor, dau un conţinut concret categoriilor juridice.
Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea sistemului juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia asigură funcţionalitatea conceptelor şi categoriilor juridice.
Se consideră că, în general, normele sociale sunt cele mai simple principii care reglementează relaţiile interumane. Principiile fundamentale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice superioare, generale, formulate expres în textele actelor normative fundamentale (în Constituţii), sau deduse după valorile sociale pe care le promovează.
Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice, ce cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării dreptului, şi cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
2.1. Importanţa principiilor generale ale dreptului
Principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât activitatea de creare cât şi cea de aplicare a dreptului, având deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic, principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice şi juridice, precum şi unitatea între suprastructura politică şi juridică.
Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor principii se consideră că dreptul nu poate fi conceput în afara lor pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au un rol constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care trebuie să asigure promovarea unei conduite umane conformă principiilor dreptului.
Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele fiind considerate spiritul legii, spirit în care trebuie să fie administrată litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri cu privire la normele juridice, organele de aplicare vor trebui să interpreteze astfel legea încât să corespundă cel mai bine principiilor de drept, lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor juridice.
Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de situaţiile în care judecătorul soluţionează anumite cauze care nu au o normă juridică care să le reglementeze, apelând la principiile care călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când legea tace, judecătorul soluţionează cazul apelând la principiile generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând refuza soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept, pentru că poate fi acuzat de denegare de dreptate). Practica judiciară aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, prin soluţiile în diferite cazuri concrete.
Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi cărturari şi filozofi. John Locke, considera că “principiile au o influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele judecăm adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat influenţa principiilor dreptului asupra comportamentelor individuale şi colective [14].
3. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constituţionale, deduse pe cale de interpretare, sau stipulate în unele documente internaţionale importante [15].
În literatura juridică de specialitate au existat mai multe clasificări a principiilor de drept, astfel:
• după conţinutul lor, principiile pot fi:
- principii cu caracter filozofic, politic, social (ex: principiul justiţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului politic, principiul pluralismului formelor de proprietate etc.);
- principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat).
• după gradul de ierarhizare, există:
- principii generale sau fundamentale, care sunt de regulă înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică superioară (ex: separaţia puterilor în stat, democratismul politic etc.);
- principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă în coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal, dreptului civil, dreptului familiei etc.);
- principii ale dreptul internaţional, care stau la baza relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei vecinătăţi, principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii etc.).
Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului, aşa cum sunt stipulate în dispoziţiile constituţionale sau deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un anumit grad de subiectivism fiind rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică, ele răspund unor necesităţi ce se impun legiuitorului.
3.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului de drept (principiul separaţiei puterilor în stat)
Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea puterii pe baza legală şi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei suverane în deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri [16]: legislativă, executivă şi judecătorească, pentru că numai astfel se poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii.
Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării libertăţii politice şi a exercitării puterii politice, care să reflecte drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională presupune separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin organe de stat specializate. Actuala Constituţie a României stipulează în art.1 alin.4 că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”
Acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, constituie premisa existenţei statului de drept.
3.2. Principiul libertăţii şi egalităţii
Caracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea potrivit căreia statul garantează libertatea şi egalitatea indivizilor.
Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea presupune: elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor realizarea opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membrii ai colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel încât să dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face.
Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este libertatea”, ea este substanţa dreptului iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, la fel şi statul care este „realizarea libertăţii”.
Marii gânditori ai umanităţii au dat diferite definiţii comandamentelor principiului libertăţii. Voltaire [17] afirma că “a voi şi a acţiona înseamnă a fi liber”, iar Robespierre sublinia că “legea tuturor este libertatea, care se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”.
Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor juridice, libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi, pornind de la considerentul că în societatea umană libertăţile coexistă pe baza unor legi drepte.
În dreptul public, libertatea individului este definită ca fiind „condiţia omului care dispune de el însuşi şi posedă facultatea de a se deplasa după voinţa sa, în opoziţie cu capacitatea... ea semnifică întotdeauna lipsa prescripţiei autoritare.” [18]
Montesquieu considera că “libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea”, şi constă în exercitarea voinţei noastre. Libertatea are căi de manifestare multiple (cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei etc.), cărora le corespund drepturi legale ale individului (dreptul la exprimare liberă, dreptul la libertate religioasă etc.).
Libertăţile omului (în raport cu natura, societatea şi cu sine însuşi) sunt înscrise în Constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului [19].
Principiul general al libertăţii este inserat în toate ramurile dreptului, sub forma libertăţilor generale şi intelectuale, care sunt solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte.
Între principiul libertăţii şi cel al egalităţii există o legătură indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere juridic [20]. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte posibilitatea oamenilor de a acţiona liber fără nici un fel de îngrădiri.
Principiul egalităţii este acel principiu de drept care dă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul cuvenit şi că se bucură de dreptatea pe care o merită.
Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod egal; soluţionarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără nici o discriminare.
Marele filozof şi scriitor Seneca, considera că “temeiul dreptăţii este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul egalităţii este fundamental într-o democraţie”, şi că “dragostea de democraţie este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să se vândă”.
Comandamentele principiului egalităţii trebuie să călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât şi pe cea a organelor de aplicare.
Principiul egalităţii este stipulat atât în Constituţia ţării noastre cât şi în documente internaţionale esenţiale [21].
3.3. Principiul responsabilităţii
Ca principiu general de drept, responsabilitatea implică: promovarea valorilor sociale şi umane prin intermediul normelor juridice şi acţiunea conştientă de apărare a acestor valori, în procesul de elaborare şi de realizare a dreptului.
Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă angajarea individului în procesul integrării sociale, asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunilor sale.
Responsabilitatea este voinţa liberă a personalităţii, ea presupunând existenţa unor factori externi (ce ţin de relaţiile sociale) şi interni (ce ţin de structura psihologică internă a individului).
Principiul responsabilităţii se regăseşte deopotrivă în procesul elaborării legilor şi în procesul complex al realizării dreptului.
Responsabilitatea este strâns legată de acţiunea omului, este o coordonată intrinsecă a comportamentului uman, cu rol hotărâtor în realizarea liberă şi conştientă a dispoziţiilor juridice şi în prevenirea încălcării lor. Ea presupune respectarea de către indivizi a întregului sistem de valori instituit de societate în ansamblul său. Când sistemul de valori este respectat, omul este responsabil, iar când acesta este negat, se consideră că omul încetează să mai fie responsabil şi devine răspunzător pentru comportamentul său.
Cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii îl constituie acţiunea socială, pentru că responsabilitatea nu este altceva decât o asumare a răspunderii omului faţă de rezultatele acţiunii sale.
Condiţia fundamentală a responsabilităţii o constituie libertatea, între cele două fenomene existând o strânsă interdependenţă, corelaţie în sensul că gradul de responsabilitate a individului indică starea legalităţii şi este strâns legată de progresul general al societăţii.
3.4. Principiul echităţii şi justiţiei [22]
Principiul echităţii este un principiu fundamental de drept, ce presupune: cumpătarea legiuitorului în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor în procesul elaborării dreptului pe de o parte, iar pe de altă parte, imparţialitatea organelor de aplicare a dreptului.
Cuvântul echitate provine din latinescul “aequitas” care înseamnă: dreptate, cumpătare, potrivire. La romani, acest cuvânt era folosit în sensul de nepărtinire, dreptate.
Cunoscuţii jurisconsulţi romani (Paul, Ulpian, Papinian, Modestin) considerau că echitatea îl obligă pe cel ce aplică dreptul la nepărtinire, deoarece “grave ar fi urmările dacă am judeca cu părtinire”. Cicero sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare, deoarece numai prin cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile.
În înţelesul modern al cuvântului, principiul echităţii se înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare cât şi în cea de interpretare şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice legea fiind obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de statutul lor real.
Principiul justiţiei presupune soluţii bazate pe dreptate, egalitate, corectitudine atât în procesul de creare a dreptului cât şi în cel de aplicare.
Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii, ce se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale indivizilor.
Justiţia are rădăcini istorice având sensuri străvechi şi de-a lungul timpului ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului.
Principiul justiţiei dăinuie din perioada romană: “Fiat justitia, pereat mundus” (să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), cu sensul de a face dreptate, de a triumfa justiţia cu orice preţ.
Tot din perioada romană dăinuie principiul “Lex injusta non este lex”, sub influenţa puternică a ideii de justiţie. De aceea, cei chemaţi să facă legea sunt obligaţi să respecte exigenţele principiului justiţiei, care se regăsesc şi în procesul de aplicare a dreptului pozitiv în viaţa socială.
Termenul de justiţie a fost definit diferit; astfel, Giorgio del Vechio afirma că justiţia este o conformare la legea juridică; Lalande considera că justiţia “este proprietatea a ceea ce este drept”; Montesquieu afirma că, “justiţia este o luptă”; E. Kant considera ideea de justiţie ca fiind “un scop în sine”; M. Djuvara consideră că justiţia reprezintă „reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiunilor juridice individuale.” [23]
4. Concluzii referitoare la principiile generale ale dreptului
Din prezentarea şi analiza principiilor fundamentale ale dreptului, concluzia la care se ajunge este că, pentru o cunoaştere mai bună a unui sistem de drept se impune să se pornească de la examinarea modului în care principiile generale sunt reflectate în acel sistem juridic. Astfel, se justifică faptul că în prezent, teoreticienii şi practicienii dreptului, manifestă un deosebit interes pentru principiile dreptului, atât în privinţa dreptului intern cât şi a celui internaţional.
Analiza aprofundată a principiilor de drept, considerate ca fiind adevărate „supape” ce deschid un sistem de drept şi asigură legătura sa cu realitatea, constituie primul pas al unei analize comparatiste a reglementărilor juridice din diferite state.
Principiile generale ale dreptului, ca idei de bază, călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice, determină şi exprimă trăsăturile fundamentale ale normelor juridice în special şi ale întregului sistem de drept, în general.
Principiile de drept nu pot exista în afara normelor juridice şi instituţiilor juridice, drept pentru care sunt privite ca fiind adevărate norme de interpretare şi completare a acestora.
Din analiza principiilor generale ale dreptului, se pot formula următoarele consideraţii:
- fiecare sistem de drept naţional are la bază principii fundamentale proprii;
- principiile generale ale dreptului cuprind cerinţele obiective ale societăţii;
- principiile fundamentale ale dreptului se degajă de regulă, din Constituţie, dar şi din alte legi;
- principiile de bază ale dreptului se găsesc în întreaga legislaţie (în toate actele normative);
- principiile fundamentale de drept stau la baza principiilor de ramură;
- ca şi dreptul, principiile generale de drept se caracterizează prin mobilitate, dinamicitate;
- principiile fundamentale de drept se delimitează de categoriile şi conceptele juridice,;
- principiile de drept au o importanţă teoretică (în opera de creare şi aplicare a dreptului) şi o importanţă practică (în elaborarea actelor normative, în administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului, la suplinirea şi completarea legii contribuind la perfecţionarea continuă a dreptului şi a ştiinţei dreptului etc.
- principiile generale ale dreptului sunt formulate pe planul Teoriei Generale a Dreptului.
5. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului
Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor de ramură.
Principiile de drept se regăsesc atât în normele constituţionale cât şi în normele juridice penale, civile, administrative, de dreptul muncii etc.
Principiile specifice ramurilor de drept, sau regulile de bază ale acestora, exprimă ideile fundamentale ale societăţii la un moment dat, cu privire la ramura de drept respectivă, şi care sunt reflectate în normele juridice şi în instituţiile sale de bază.
5.1. Principii specifice dreptului penal [24]
Principiile călăuzitoare ale dreptului penal, au o semnificaţie recunoscută datorită rolului pe care-l exercită în reglementarea raporturilor juridice penale. Acestea sunt:
• principiul legalităţii răspunderii penale după care, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, adică, numai fapta care întruneşte elementele unei infracţiuni atrage răspunderea penală.
• principiul legalităţii incriminării conform căruia numai legea penală stabileşte care anume fapte constituie infracţiuni şi atrag astfel răspunderea penală. Acest principiu a fost exprimat prin adagiul latin „nullum crimen sine lege”.
• principiul caracterului personal al răspunderii penale, după care, răspunde penal doar persoana care a săvârşit infracţiunea. Altfel spus, obligaţia ce decurge dintr-o normă penală, precum şi răspunderea ce din nerespectarea dispoziţiei acesteia, au caracter personal.
• principiul egalităţii în faţa legii penale, potrivit căruia, toate persoanele sunt egale în faţa dispoziţiilor penale, fără nici o deosebire de sex, vârstă, etnie, apartenenţă politică etc.
• principiul umanismului dreptului penal, după care, la stabilirea răspunderii penale trebuie să se ţină seama de condiţia umană, iar mijloacele de apărare trebuie să corespundă acestei condiţii, fiind interzise provocarea de suferinţe fizice sau psihice ale condamnaţilor.
5.2. Principiile specifice dreptului civil [25]
Principiile dreptului civil sunt idei călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice civile, determinând caracterele lor fundamentale. [26] Aceste principii sunt:
• principiul egalităţii părţilor, după care, participanţii la raporturile juridice civile se află pe poziţie de egalitate juridică, au statut civil egal şi sunt trataţi în mod egal de legea civilă.
• principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor, în sensul că, legea civilă asigură şi ocroteşte atât posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii pentru satisfacerea intereselor legitime ale subiecţilor de drept civil, cât şi exercitarea liberă a acestor drepturi, în acord cu scopul lor social.
• principiul garantării efective a drepturilor subiective, exprimă ideea că prin reglementarea legală a interesului legitim şi a dreptului subiectiv civil, ele sunt recunoscute, ocrotite şi garantate. Drepturile subiective civile sunt ocrotite de lege pe toată perioada existenţei titularului acestora.
• principiul apărării proprietăţii, a apărării în egală măsură a tuturor formelor legal recunoscute ale dreptului de proprietate, prin normele juridice civile care pun la dispoziţia titularilor acestui drept, mijloace juridice specifice de apărare, cum ar fi: acţiunea în revendicare, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse etc.
• principiul bunei credinţe al părţilor raportului juridic civil, după care, se consideră că acestea au o intenţie sinceră, loială şi dreaptă, se comportă în relaţiile lor cu onestitate, adică cu bună credinţă.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Jurisconsultul Ulpian a definit dreptul prin următoarea formulare: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere; alterum non laedere; suum quique tribuere”.
2. I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de Stat, Bucureşti, 1947, pag.9.
3. A se vedea, Ion Hatmanu, Istoria doctrinelor juridice, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1966, pag.65; Vladimir Hanga, Hugo Grotius şi opera sa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.18 şi urm.
4. Thomas Hobbes, De cive, c.1, 2 (Operaphil etc. Amstel), pag.3-4.
5. Ambele aparţin lui Andronache Donici, Manualul juridic, 1789; vezi şi Sever Zolta, Date noi cu privire la Andronache Donici, Iaşi, 1915.
6. Simion Bărnuţiu, Dreptul natural public, Biblioteca Academiei Române, ms. 5437, pag.180 şi urm.
7. A se vedea, T. Topliceanu, Eftimie Murgu, Timişoara, 1938, pag.32 şi urm.
8. George Bariţiu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr.26 din 1860.
9. Nicolae Bălcescu, considera Proclamaţia de la Islaz ca fiind o Constituţie ce proclama principiile libertăţii, egalităţii şi dreptăţii, ce trebuie să stea la “temelia orânduielilor din ţară”.
10. Gheorghe Chivu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol.II., Bucureşti, 1978, pag.13.
11. A se vedea, Nicolae Popa, op.cit., pag.106.
12. Filozoful Lalande arăta că principiul îşi are originea în grecescul arhe pe care latinii l-au tradus cu principium. Aristotel a stabilit pentru cuvântul arhe următoarele înţelesuri: sursă, origine, punct de plecare; autoritate; fundament.
13. Pentru detalii, vezi Dumitru Mazilu, op.cit., pag.113-114.
14. Vezi, Mircea Djuvara, op.cit., pag.50-58.
15. Vezi, Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972.
16. Art.38 alin.1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
17. Acest principiu a fost promovat de mari personalităţi ale umanităţii: Platon, Aristotel, John Locke, J.J. Rousseau, Ch. Montesquieu.
18. Voltaire, J.J. Rousseau, în Texte filozofice, Ed. Academiei, 1955, pag.257, afirmau: „...libertatea înseamnă a nu fi supuşi altuia...a nu supune voinţa altuia voinţei noastre...Nu există libertate acolo unde nu există legi sau unde cineva este deasupra legilor...soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere odată cu ele.”
19. Dicţionar de Drept, Dalloz, Paris, Ediţia a II-a, 1966.
20. Art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, consacră că “fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţă personală”.
21. Vezi, Nicolae Popa, op.cit., pag.121-123.
22. Art.16 (alin. 1) din Constituţia României din 2003 prevede că: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, stipulează că: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi”.
23. Pentru o analiză mai amplă a acestor principii, a se vedea Dumitru Mazilu, Echitate şi Justiţie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.33-108.
24. În op.cit., pag.436.
25. A se vedea pentru aprofundare, Costică Bulai, op.cit., pag.48-52.
26. Vezi, Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, pag.30-36.
Trimiteți un comentariu