joi, 29 ianuarie 2009

Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocşan - Curs de drept privat roman (note de lectură)

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

Partea I. Introducere în studiul dreptului roman.

Capitolul I. Preliminariile

A. Obiectul şi importanţa cursului


1. De ce Dreptul Roman? Viitorul jurist este informat asupra originilor regulilor juridice ce le va studia ulterior, i se oferă noţiunile de bază ale vocabularului de specialitate şi este pus în contact cu modele de raţionament juridic.

Codul civil român are origine romanică.

În textele jurisconsulţilor găsim fineţe în analiză şi simţ practic.

2. Care este originea regulilor juridice?

Evul mediu a considerat că dreptul are o origine teologică, fiind un produs al voinţei divine. Renaşterea, dimpotrivă, a mers pe ideea că dreptul este un produs al voinţei atotputernice a omului. Mai târziu s-a constatat că raţiunea se înşală, dreptul apărând mai degrabă ca o rezultantă a necesităţilor impuse de mediul social.

3. Importanţa dreptului roman este aceea că ne permite să studiem evoluţia societăţilor de la stadiul primitiv până la maturitate şi apoi prăbuşire. D.p.d.v. istoric, dreptul roman este cel mai important monument juridic al societăţii antice. Jurisconsulţii Cetăţii Eterne sunt creatorii alfabetului juridic. Multe dintre conceptele şi categoriile juridice ale ştiinţei juridice moderne provin din dreptul roman, care le-a dat cea mai precisă formulare.

4. Stadiul problemei. Dreptul nu a evoluat în ritmul extraordinarelor progrese făcute de celelalte ştiinţe sociale în secolele XVII-XIX.

B. Câteva noţiuni fundamentale

5. Juristul Ulpian defineşte justiţia: „Învăţămintele dreptului sunt acestea: a trăi în cinste, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.”

Ulpian defineşte jurisprudenţa: „Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului.”

Dreptul roman ne-a transmis o definiţie a dreptului: „Dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil.”

C. Elemente de istorie juridică a Romei

Există istoric trei mari perioade:
a) regalitatea (753 î.Hr. – 509 î.Hr.);
b) republica (509 î.Hr. – 27 î.Hr.);
c) imperiul, cu cele două subdiviziuni: principatul (27 î.Hr. – 284 d.Hr.) şi dominatul (284-565).

Chestiunile juridice se pot clasifica în:
a) vechiul drept roman (753 î.Hr. – sec I î.Hr.);
b) dreptul clasic (sec. I î.Hr. – 284 d.Hr.);
c) dreptul postclasic (284-565).

6. Principalul izvor de cunoaştere pentru istoria juridică romană îl constituie numeroasele lucrări ale juriştilor romani. În mare parte, acestea au ajuns la noi prin compilaţîa împăratului Iustinian. La acestea se adaugă operele istoricilor: Polibius, Cicero, Titus Livius, Dionisos din Halicarnas, Tacitus etc.

7. Apariţia Romei. Mai multe comunităţi gentilice patriarhale au format „federaţia latină”, în fruntea căreia a ajuns Roma. Locuitorii Romei trăiau organizaţi în ginţi, în fruntea căreia se afla un conducător (magister gentis).

8. Regalitatea. Roma veche era formată din 300 de ginţi; 10 ginţi formai o curie, iar 10 curii formau un trib. Se poate vorbi despre o democraţie militară ţărănească.

În fruntea comunităţii se afla regele (rex). Senatul era consiliul bătrânilor, alcătuit iniţial din capii ginţilor. Adunările populare alegeau pe rege, declarau război, rezolvau toate problemele ce priveau viaţa comunităţii.

9. Reforma regelui Servius Tullius. Semnificaţia sa poate fi asemănată cu aceea a lui Solon de la Atena. Ginta era desfiinţată ca unitate social-politică. Teritoriul capătă în acest chip un rol important în viaţa de stat. Potrivit stării materiale, populaţia este împărţită pe clase, fiecare dintre acestea dând un număr de unităţi militare numite centurii, dotate cu un anumit fel de armament. Din punct de vedere politic, aceasta a însemna cooptarea plebeilor bogaţi în organele de decizie.

10. Republica (I). Lupta plebei pentru drepturi.

În perioada republicană, Roma devine adevărata stăpână a bazinului mediteranean.

Plebea avea trei coordonate de revendicări:
a) economice (ştergerea datoriilor şi rezolvarea problemei agrare);
b) juridice (legi scrise şi ius conubii – posibilitatea de a încheia o căsătorie recunoscută de dreptul civil);
c) politice (ius honorum – posibilitatea de a fi ales în magistraturi).

Dupa retragerea din cetate (494 î.Hr.), plebeii obţin unele concesii:
- uşurarea stării debitorilor;
- dreptul de a-şi alege doi tribuni care puteau să se opună actelor consulilor, senatului şi adunărilor populare;
- înfiinţarea adunării plebeiene.

Prin eforturile tribunilor plebei se redactează în 449 î.Hr. primul cod de legi romane, Legea celor 12 table (lex duodecim tabularum). Acesta este izvorul întregului drept public şi privat roman.

În 409 î.Hr. plebeii capătă dreptul de a fi aleşi chestori.

În 367, dreptul de a fi aleşi consuli.

11. Republica (II). Organizarea de stat.

Organele puterii de stat sunt următoarele:
a) Magistraţii. Puterea lor se concentrează în noţiunile de potestas şi imperium.
Potestas cuprinde:
- dreptul de a lua suspiciile;
- dreptul de a edicta valabile (ius edicendi);
- dreptul de a amenda pe contavenienţi (ius multae dictionis);
- dreptul de a convoca poporul (cum populo agere);
- dreptul de a convoca şi prezida senatul (senatum vocare).

Imperium cuprinde:
- dreptul de a ridica şi comanda armatele romane;
- jurisdicţia în materie penală, civilă şi administrativă (inter populum et privatum);
- dreptul de constrângere;
- dreptul de a convoca poporul în afara Romei.

Cei mai înalţi magistraţi romani erau consulii. Lor le urmau pretorii, care iniţial au fost locţiitori ai consulilor.

În 241 î.Hr. apare pretorul peregrin, care se ocupa cu procesele dintre străini sau dintre străini şi cetăţeni.

Cenzura a apărut în 443 î.Hr. pentru a-i degreva pe consuli de efectuarea recensământului.

Edilii curuli supravegheau pieţele, controlau măsurile şi greutăţile, organizau jocuri publice etc.

Chestorii se ocupau cu administrarea tezaurului, arhivele statului, organizau vinderea prăzii de război.

Tribunii plebei aveau dreptul să se opună măsurilor luate de orice magistrat împotriva unui plebeu, cu excepţia celor dispuse de dictatori şi cenzori.

Dictatorul era un magistrat excepţional, care se alegea în cazuri excepţionale (război, tulburări interne).

b) Senatul era organul marilor deţinători de pământuri şi sclavi, citadela aristocraţiei sclavagiste. Avea competenţe:
1. în domeniul legislativ, confirmând legile votate de adunările populare;
2. în domeniul conducerii de stat, numind un dictator;
3. în materie de cult, organizând ceremoniile religioase, construirea de noi temple, dând dreptul de introducere a noi culte la Roma;
4. în materie financiară, rezolvând problemele legate de finanţe;
5. în domeniul politicii externe, primind ambasadorii ţărilor străine, stabilind şi rupând legăturile diplomatice;
6. în problemele militare, fixând contingenţele necesare pentru mobilizare, comandamentele militare etc.

c) Adunările populare (comiţiile).
1. Adunările curiate şi-au pierdut treptat importanţa politică. Spre sfârşitul Republicii, comiţiile curiate nu mai sunt convocate.
2 Adunările centuriate, organizate de către regele Servius Tullius, aleg magistraţii superiori, votează legile, cercetează apelurile făcute de cei condamnaţi la pedepse grele.
3. Adunările tribute. Iniţial, acestea au fost exclusiv plebeiene, dar în timp au luat parte la ele toţi cetăţenii. Iniţial îi alegeau pe magistraţii inferiori, dar după 286 î.Hr. dobândesc largă competenţă legislativă.

d) Organizarea provinciilor. Fiecare provincie era condusă şi organizată de un guvernator, care avea depline puteri în domeniul judecătoresc, militar şi administrativ.

12. Republica (III). Evoluţiile sociale şi politice. Prima pătură era aristocraţia funciară, alcătuită din patricieni bogaţi şi din plebei bogaţi. Cea de a doua este a cavalerilor, reprezentanţi ai capitalului comercial şi cămătăresc. Urmează o pătură mijlocie, alcătuită din mici proprietari funciari, proprietari de mici ateliere meşteşugăreşti, mici comercianţi.

Pătura inferioară a cetăţenilor liberi era alcătuită din ţărani săraci şi din plebea orăşenească.

Lupta politică s-a purtat în perioada republicană între trei partide:
- optimates (partidul proprietarilor funciari);
- equites (partidul aristocraţiei financiare);
- populares (partidul micilor proprietari de pământ).

Cum luptele dintre aceste trei partide nu au încetat, Roma a trecut spre dictatură şi apoi spre monarhie. Trecerea aceasta nu s-a făcut deodata, ci treptat pe calea dictaturilor militare, care a înrădăcinat ideea conducerii unice ca singură formă de menţinere a statului roman.

Dictaturi:
- dictatura lui Sulla;
- triumviratul lui Pompei, Crassus şi Cezar;
- dictatura personală a lui Cezar;
- al doilea triumvirat încheiat între Antonius, Octavian şi Lepidus;
- punerea bazelor imperiului, de către Octavian August.

Sfârşitul disputei celor trei ordine a însemnat şi sfârşitul societăţii romane arhaice.

Din secolul VI î.Hr. apar primele preocupări de teoretizare (iurisprudentia). Aspectul dreptului roman va începe să se schimbe după victoria în al doilea război punic.

12bis. Războaiele punice constituie un moment cheie din istoria Romei. Victoria asupra lui Hannibal este urmată de o expansiune continuă. Are loc o creştere a numărului de sclavi, deteriorarea moravurilor, o libertate din ce în ce mai mare în atitudine şi comportament.

Formalismul vechiului drept roman cade în desuetudine. Summum ius, summa iniuria (Respectul cel mai fidel al formei duce la cea mai mare nedreptate).

13. Imperiul (I). Principatul. Ordinul aristocratic senatorial constituie pătura cea mai bogată în statul roman. Lui îi urmează cavalerii, reprezentanţi ai capitalului comercial şi cămătăresc, în curs de funcţionarizare. Restul populaţiei libere este formată din plebea romană, în mare parte întreţinută din mila statului.

Încet dar sigur, senatul îşi pierde din atribuţiile de odinoară în favoarea împăratului, participând din ce în ce mai puţin la conducerea statului.

Dreptul clasic îşi cunoaşte expresia desăvârşită în operele jurisconsulţilor din secolele I-II d.Hr.

14. Imperiul (II). Dominatul. Această epocă începe cu suirea pe tron a împăratului Diocleţian (284-305). Întreaga putere este concentrată în mâna împăratului. Apare organizarea pe caste a societăţii romane, fapt ce se explică prin feudalizarea vieţii sociale.

Criza economică se agravează tot mai mult începând din secolul III d.Hr.

Separarea administrativă a părţii de apus de cea răsăriteană are loc în 395. Partea occidentală va cădea sub loviturile herulilor, popor de neam germanic. În anul 476, Odoacru, regele herulilor, cucereşte Roma şi îl detronează pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

Trăsături: decăderea artei şi a literaturii, prăbuşirea păgânismului, sărăcirea spiritualităţii, întronarea misticismului religios.

Dreptul postclasic nu mai este decât o palidă umbră a strălucitoarei faze precedente: originalitatea şi puterea de creaţie dispar; jurisconsultul clasic (practician cu preocupări teoretice şi cu o cultură generală solidă) face loc practicianului obtuz, iar lucrările de compilaţie sunt la ordinea zilei.

15. Organizarea de stat în epoca imperială era următoarea:
a) împăratul reprezintă autoritatea supremă în Stat. Avea:
- puterea tribuniciană;
- imperiul proconsular (cu atribuţiuni civile, militare şi judecătoreşti);
- pontificatul (şeful religiei romane).
b) magistraturile romane rămân formal în epoca Principatului;
c) Senatul se transformă într-un organ politic dependent de împărat;
d) adunările populare îşi pierd competenţa din epoca republicană;
e) funcţionarii imperiali devin din ce în ce mai numeroşi;
f) cancelaria imperială furnizează împăratului materialele necesare pentru rezolvarea diferitelor probleme de stat;
g) provinciile se împart în senatoriale (conduse de un reprezentant al senatului) şi imperiale (conduse de un reprezentant al împăratului).


Capitolul II. Diviziunile dreptului roman

21. Dreptul civil şi dreptul ginţilor. Gaius: „Poporul roman deci se foloseşte, în parte, de dreptul său propriu, în parte, de un drept care este comun tuturor oamenilor.”

Iniţial, dreptul roman se reducea la dreptul civil. Dreptul roman se aplica numai cetăţenilor romani, străinilor fiindu-le exclus orice raport comercial cu Roma.

22. Conceptul de drept natural a fost împrumutat de Dreptul roman din filozofia greacă (ius naturae), înţelegându-se un drept ideal rânduit de natură şi sădit în conştiinţa oamenilor. Mai mult decât atât, există ideea unui drept comun tuturor vieţuitoarelor, inclusiv animalelor.

Pentru antici, omul este o fiinţă socială, natura este o ordine şi la baza ideală sau naturală a dreptului stă o ordine socială în conformitate cu ordinea naturii, deci cu calităţile inerente oamenilor.

Jurisconsulţii romani socoteau ca principii născute din dreptul natural:
- legitima apărare;
- însuşirea lucrurilor fără stăpân;
- nevalabilitatea unei obligaţiuni ce are ca obiect un lucru imposibil (de pildă, vânzarea unui hipocentaur);
- îmbogăţirea fără justă cauză; etc.

Dreptul natural este un concept ce a stat la baza cadrului politic al societăţii moderne. Receptarea sa a fost defectuoasă, întemeindu-se pe o greşită interpretare a textelor antice.

23. Dreptul pretorian. Este vorba despre ius praetorium, dreptul creat de activitatea magistraţilor romani şi în special a pretorilor.

Ameliorarea sistemului succesoral roman este datorată ideii de echitate, pe care pretorul o are mereu în vedere atunci când trebuie să rezolve unele probleme pe care viaţa le scoate la iveală.

24. Dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public priveşte organizarea statului roman, dreptul privat se referă la interesul fiecărei persoane în parte. Ţin de dreptul public:
- problemele cultului public (sacra);
- reglementarea activităţii preoţilor (sacerdotes);
- organizarea magistraturilor romane (magistratus).

În materia dreptului public, se aplica regula: „Normele dreptului public nu pot fi schimbate de convenţiile persoanelor particulare.” Sunt, deci, imperative.

În domeniile dreptului privat, cetăţenii pot să încheie raporturi juridice potrivit intereselor lor: „Aşa cum s-au exprimat părţile, aşa să fie dreptul.” (Legea celor XII table).

25. Dreptul scris şi nescris. Juriştii romani distingeau între ius scriptum şi ius non scriptum.

26. Sistemul de expunere. Gaius, în Institutiones, afirmă că studiul dreptului roman priveşte persoanele, bunurile şi acţiunile.


Partea a II-a. Izvoarele dreptului roman

Capitolul III. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului roman


1. Terminologie. Izvoarele dreptului roman sunt:
- obiceiul;
- legea;
- senatus consultele;
- constituţiile imperiale;
- edictele magistraţilor;
- activitatea jurisconsulţilor (iurisprudentia).

2. Cutuma (obiceiul). Este singurul izvor de drept în epoca primitivă a Romei. Importanţa ei scade în epoca republicană. În epoca imperială, cutuma reapare în scenă datorită întinderii deosebite a imperiului, pe teritoriul căruia diversele cutume ale diferitelor popoare cucerite au fost lăsate în vigoare. În timp, s-a formulat principiul că aplicarea cutumelor locale nu este îngăduită, dacă acestea contravin legilor romane.

3. Legea. Principalul izvor de drept în epoca republicană.

Există două tipuri de legi:
- legi rogatae, care au fost votate de popor la propunerea unui magistrat;
- legi datae, care au fost date de magistrat fără o consultare prealabilă a adunărilor populare.

Adunările populare care votau legile erau:
- comiţiile centuriate;
- comiţiile tribute;
- adunările plebeilor (concilia plebis).

În funcţie de propunătorul lor, existau: legi consulare, legi pretoriene şi legi tribuniciene.

Legea purta numele magistratului care a propus-o (de exemplu, lex Hortensia, propusă de Hortensius etc.).

O lege era formată din trei părţi:
a) praescriptio, în care se indică ziua şi locul votării, modul în care s-a făcut votarea, numele magistratului care a avut iniţiativa legii;
b) rogatio, este cuprinsul însuşi;
c) sanctio, partea care arată care sunt consecinţele violării legii.

D.p.d.v. al sancţiunii, legile sunt de trei feluri:
a) legi perfecte (perfectae) – care interzic anumite manifestări ale voinţei şi declară nule actele făcute împotriva dispoziţiunilor legii;
b) legile mai puţin perfecte (minus quam perfectae) – care nu declară asemenea acte nule, ci le penalizează cu o amendă;
c) legile imperfecte (imperfectae) – care rânduiesc numai interdicţia actelor respective, făra a stabili vreo sancţiune.

3bis. Cea mai veche şi mai importantă lege romană este Legea celor XII Table, despre care se spune că este izvorul întregului drept public şi privat. Avem de-a face cu o codificare a vechiului drept cutumiar roman, căruia i s-au adăugat unele împrumuturi străine.

4. Edictele magistraţilor constituie un izvor important de drept din perioada republicană. Dintre acestea, cel mai important era cel al pretorului. Rolul acestuia din urmă în formularea normelor de drept era chiar mai important decât al adunărilor populare.

Edictul pretorului avea valabilitate un an, adică atâta vreme cât pretorul se găsea în exerciţiul funcţiunii sale. Totuşi, dispoziţiile care se arătaseră a fi bune treceau din edict în edict; orice edict pretorian conţinea ca urmare pe lângă măsurile înnoitoare ale autorului său şi cele mai importante şi valoroase dispoziţii ale predecesorilor. Normele juridice introduse pe calea edictului au devenit cu timpul atât de numeroase încât treptat apare dualismul drept civil şi drept pretorian, adică alături de normele dreptului civil intră în vigoare normele dreptului pretorian impuse de transformările de fiecare zi ale vieţii sociale.

Pretorii au creat pe cale edictală numeroase şi importante instituţii în conformitate cu necesităţile vieţii sociale. De aceea s-a spus că pretorul este vocea vie a dreptului.

În epoca imperioală, iniţiativele şi preorogativele pretorului scad, sub presiunea consolidării poziţiei împăratului în materie de drept.

5. Senatus-consultele. În epoca republicană, hotărârile senatului nu erau socotite ca izvoare de drept. Senatul putea însă influenţa, prin directivele sale, edictele magistraţilor. Se spunea că senatul sfătuieşte, opinează şi recomandă (conset, videtur, placet), adică dă indicaţii de care magistraţii trebuie să ţină seama.

După Hadrian, senatus-consultele devin izvoare de drept asemenea legii.

În momentul în care autoritatea împăratului se întăreşte, senatus-consultele devin forme indirecte de legislaţie imperioală, însuşindu-şi cuvântările imperiale şi prezentându-le sub forma unor hotărâri proprii.

6. Constituţiile imperiale. Începând cu secolul II d.Hr., hotărârile imperiale devin izvoare de drept.

Jurisconsulţii secolelor II-III au explicat noile atribuţii legislative ale împăratului prin aceea că poporul a renunţat la dreptul său suveran de a legifera, încredinţându-l împăratului odată cu alegerea acestuia.

Constituţiile imperiale erau de mai multe feluri:
a) edictele (similare cu cele ale pretorilor, dar cu valabilitate şi după moartea împăratului);
b) mandatele – instrucţiunile pe care împăraţii le dădeau magistraţilor în subordine şi în special guvernatorilor de provincii;
c) decretele – hotărîri date de împărat în diferite pricini;
d) rescriptele – dispoziţii date de împărat cu privire la soluţionarea anumitor probleme controversate de drept.

În epoca monarhiei absolute, izvorul cel mai de seamă a dreptului roman îl constituie constituţiile imperiale. Acestea erau discutate în consistoriu (sfatul împăratului), apoi erau aprobate de împărat, căpătând astfel putere de lege.

O culegere oficială a constituţiilor imperiale are loc în vremea împăratului Theodosie al II-lea (Codex Teodosianus). Lucrarea a fost terminată în anul 438, avea 16 cărţi, şi a fost în vigoare în Orient până la codificarea iustiniană, în timp ce în Occident s-a păstrat mai mult timp.

7. Ştiinţa dreptului (iurisprudentia). Iniţial, această ştiinţă era în mâna pontifilor, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului. După secularizarea dreptului, meseria de jurist devine accesibilă mai mult aristocraţiei.

Pentru ca cineva să ajungă la conducerea statului trebuie să fie jurist, iar consideraţia de care se bucura cineva în cetate era în raport cu priceperea sa în ştiinţa dreptului.

Activitatea jurisconsulţîlor consta în a redacta actele juridice necesare, în a da consultaţiuni şi în a conduce un proces.

Principele Augustus a dat celor mai importanţi jurisconsulţi dreptul de a da avize obligatorii pentru judecători în cazul speţelor pentru care au fost obţinute. Cu timpul, aceste avize încep să fie luate în consideraţie şi pentru alte cazuri decât cele pentru care au fost date.

Jurisconsulţii Romei s-au împărţit în două şcoli:
a) şcoala sabiniană – curentul conservator;
b) şcoala proculiană – tendinţa progresistă.

Începând cu epoca împăratului Hadrian, deosebirile dintre cele două şcoli încep să dispară.

La finele secolului II şi începutul secolului III, aflăm pe cei din urmă jurisconsulţi clasici.

În epoca monarhiei absolute, ştiinţa dreptului îşi pierde din importanţă, deoarece interpretarea normelor juridice devine un privilegiu al împăratului.


Capitolul IV. Codificarea lui Iustinian

11. Istoricul codificării. Iustinian urmărea redactarea unei noi legiuiri cu material atât din operele jurisconsulţilor cât şi din constituţiile imperiale. A urmărit restaurarea integrală a imperiului roman.

Codul său, care a dorit să înlocuiască codurile Gregorian, Hermogenian şi Theodosian, este pus în vigoare în 529. Compilaţia, denumită Digesta sau Pandectae, intră în vigoare în 533. Doroteu şi Teofil, însărcinaţi de împărat, redactează un manual de şcoală numit Institutiones, înzestrat şi el cu putere de lege.

În cele din urmă, opera lui Iustinian este compusă din 4 părţi (numite Corpus Iuris Civilis):
1) Digesta, cuprind extrase din operele jurisconsulţilor romani, puse în concordanţă cu veacul VI. În total, 50 de cărţi.
2) Codul are 12 cărţi şi cuprinde constituţiile imperiale de la Hadrian şi până în 334.
3) Instituţiile sunt un manual de studiu.
4) Novele sunt scrise în limba greacă şi conţin constituţiile date de Iustinian.

12. Interpolaţiile în opera lui Iustinian. Este vorba despre modificări aduse voit de către cei care au compilat textele jurisconsulţilor clasici şi constituţiile imperiale. Acestea s-au făcut fie pentru „aducerea la zi” a acestor texte, fie pentru a se înlătura repetiţiile, lipsa de claritate etc. a diferitelor texte colectate.


Capitolul V. Dreptul roman după Iustinian

14. Scurt istoric al legislaţiei bizantine

În timpul vieţii sale, Iustinian a formula interdicţia de a i se comenta opera, permiţând doar rezumarea şi gruparea fragmentelor, precum şi traducerea textelor în limba greacă, dar cât se poate de fidel. Interdicţia nu a fost decât parţial respectată.

Au căpătat importanţă Nomocanoanele, care cuprindeau normel de drept laic şi de drept bisericesc.

O adaptare a operei juridice lui Iustinian este Ecloga împăratului Leon al III-lea Isaurul, apărută în 726. Deşi formal abrogată sub dinastia macedoneană, Ecloga a continuat să se aplice şi mai târziu în unele provincii din Imperiul bizantin, precum şi în estul şi sud-estul Europei.

Împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) a urmărit un plan grandios: să refacă în întregime opera legislativă a lui Iustinian şi s-o adapteze la nevoile relaţiilor de producţie feudale. A publicat Prohiron (Manual), inspirându-se din Instituţiile şi Codul lui Iustinian. Spre finele domniei sale, publică Epanagoga, o introducere la marea operă legislativă la care lucra şi care va fi terminată numai după moartea sa.

Opera legislativă a lui Vasile I este continuată de către fiul său, Leon al VI-lea Filozoful (886-911), care ne-a lăsat cel mai important monument al dreptului bizantin: Basilicalele (Legile împărăteşti), cuprinzând şaizeci de volume. Au fost folosite nu numai în Bizanţ, ci şi în afara Imperiului, mai ales în ţările Europei răsăritene ai căror domnitori voiau să imite nu numai fastul curţii bizantine, dar şi legile ei.

Legislaţia lui Iustinian n-a pierit aşadar odată cu moartea marelui codificator. Ea a continuat să fie aplicată, cu modificările corespunzătoare în marea „Cetate a minunilor” direct sau mai adesea indirect servind ca izvor de inspiraţie celor mai importante monumente ale dreptului bizantin care, în ultimă analiză, este un drept romano-bizantin de esenţă feudală. Spre deosebire de apusul Europei feudale, unde dreptul roman a fost folosit de burghezia în ascensiune, pentru Europa răsăriteană se poate vorbi de o prelucrare „feudală” a dreptului roman, adică de o adaptare a acestuia la nevoile societăţii feudale. O mie de ani au supravieţui legile lui Iustinian în Bizanţ, iar după prăbuşirea acestuia ele au continuat să rămână pilde şi îndemn pentru capetele încoronate din răsăritul Europei dornice să fie cât mai fideli „urmaşi” ai ţărilo „dătători de legi” din „capitala” lumii.

15. Receptarea dreptul roman – aspecte generale. În Europa apuseană, pe teritoriul vechiului imperiu coexistau două feluri de cutume: cele ale „barbarilor” cuceritori şi obiceiurile popoarelor băştinaşe, obiceiuri în cea mai mare parte de obârşie romană.

Cu timpul, contradicţia dintre dreptul „barbar” şi cel „roman” al autohtonilor începe treptat să dispară, odată cu dezvoltarea societăţilor feudale şi a dreptului feudal. Cutumele feudale, legile pământului se deosebesc de normele dreptului roman, care dispar treptat din practica judiciară laică a societăţii. Totuşi hotărîrile bisericii mai erau inspirate din dreptul roman şi mai ales din legile lui Iustinian.

16. Metodele de receptare a dreptului roman sunt două:
- metoda dogmatică (sec. XII-XIX);
- metoda istorică (sec. XVI şi sec. XIX-XX).


Partea a III-a. Procedura de judecată

Capitolul VI. Aspecte introductive


Definiţie: procedura se ocupă cu studiul mijloacelor formale care tind să asigure şi să ocrotească exerciţiul drepturilor subiective ale persoanelor.

1. Apariţia procedurii de judecată statală. Urme de „justiţie privată”.

Soluţionarea diferendelor în prima perioadă a vechiului drept roman se face religios şi formalist. În această fază nici nu se poate vorbi despre un „proces” propriu-zis. Conflictele sunt rezolvate pe baza normelor de conduită inspirate de religie.

Cu timpul, conflictele încep să fie soluţionate pe calea talionului şi a arbitrajului privat. Mult timp va persista realizarea intereselor pe calea violenţei private.

Principiu din dreptul roman: violenţa poate fi înlăturată prin violenţă (vim vi repellere licet). Este principiul legitimei apărări.

Pignoris capio – în anumite cazuri, creditorul putea să-l execute pe debitor de la sine putere, fără intervenţia magistratului.

Legea celor XII table îngăduia ca hoţul prins asupra faptului să fie omorât pe loc.

Etatizarea progresivă a procedurii de judecată este o evoluţie constantă în dreptul roman.


Capitolul VII. Procedura legis-acţiunilor (legis actiones)

2. Trăsături şi caractere. Procedura de judecată din perioada cea mai veche a statului-roman, rigidă şi formalistă, poartă numele de procedura legis-acţiunilor, deoarece a fost reglementată de lege, în special de legea celor XII table.

Desfăşurarea procesului înaintea autorităţilor judiciare avea loc în două faze. În prima fază, numită in iure, părţile se înfăţişau înaintea magistratului, adică a unui dregător roman, care avea să pregătească pricina pentru soluţionare, şi în a doua, in iudicio, o persoană privată, un fel de jurat ales de părţi după anumite norme, trebuia să dea o hotărâre, adică să soluţioneze speţa.

3. Organizarea judecătorească.

În epoca regalităţii, magistratul care judeca era regele. După instaurarea republicii, această sarcină a revenit celor doi consuli. După întemeierea preturii, în 367 d.Hr., judecarea a trecut asupra pretorilor. Tot atunci a apărut instituţia pretorului peregrin, care judeca pricinile dintre cetăţenii romani şi străini. În provincii, judecarea era încredinţată guvernatorilor.

4. Desfăşurarea procesului. Faza in iure. Cel care vrea să pornească un proces, adică reclamantul, va chema pe pârât să se înfăţişeze la judecată. Cel chemat la judecată trebuia să se înfăţişeze, şi dacă refuză, reclamantul va lua martori şi va pune mâna pe el. Pârâtul putea să dea un garant care să i se substituie, şi prin care să se sustragă procesului. Judecata în lipsă nu era cunoscută. Înainte de începerea procesului, părţile trebuiau să ia martori.

Procedura de judecată a legis-acţiunilor se desfăşura în una dintre următoarele trei forme:
a) Sacramentum (procedura prin jurământ). Înaintea magistratului părţile îşi afirmau, în mod contradictoriu şi în termeni sacramentali, pretenţiile lor. Pontifii, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului, aveau să decidă care dintre cele două juraminte era just şi care injust. Cu timpul, jurământul a fost înlocuit cu o prinsoare şi părţile trebuiau să depună, tot la pontifi, o sumă de bani. Care pierdea procesul pierdea şi banii, ce luau destinaţia sacrificiilor religioase. În cele din urmă banii au intrat în trezoreria statului, luând caracterul unei amenzi civile.
b) Iudicis arbitrive postulatio – consta într-o cerere adresată magistratului, pentru ca acesta să desemneze un judecător sau un arbitru. Această procedură se aplica atunci când trebuia să se facă o evaluare (ex: cuantumul unei creanţe recunoscute), sau să se reglementeze o stare între mai multe persoane (ex: împărţirea unei moşteniri).
c) Condictio (procedură introdusă prin legile Silia şi Calpurnia - somaţia). Consta într-o întrebare pe care creditorul o punea, înaintea magistratului, debitorului şi prin care-l obliga să răspundă dacă datorează sau nu. În cazul unui răspuns negativ îl soma să se prezinte peste treizeci de zile la magistrat pentru alegerea judecătorului.

5. Procedura înaintea judecătorului (in iudicio). De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului unde îşi expuneau pricina şi indicau declaraţiile martorilor făcute în prima fază. Judecata avea loc în public, iar după expunerea pricinii urmau pledoariile, făcute de părţi sau de avocaţii lor. Judecătorul se consulta cu diferiţi jurisconsulţi, care alcătuiau consiliul său. Sentinţa se dădea în ultima zi a judecăţii.

6. Procedura de executare. După ce se dădea sentinţa, urma punerea ei în executare.

În afara unor excepţii, executarea hotărârii se făcea de către partea care a câştigat procesul.

Există un proces de „etatizare” a justiţiei primitive. Răzbunarea privată este înlocuită cu represiunea statală.

Manus iniectio (punerea mâinii) – gest juridic de luare în stăpânire.


Capitolul VIII. Procedura formulară (litigare per formulas)

7. Apariţia noii proceduri. După războaiele punice, vechea procedură, procedura legis-acţiunilor, devine o frână în dezvoltarea social-politică a societăţii romane. În locul ei apare o nouă procedură, lipsită de forme, maleabilă şi întru totul corespunzătoare nivelului de dezvoltare a societăţii romane.

Procedura formulară este introdusă prin legile Aebutia (149-126 î.Hr.) şi Iulia iudiciaria (17 î.Hr.). Noua procedură se desfăşura tot în două etape (înaintea magistratului şi a judecătorului), dar magistratul avea, spre deosebire de rolul său pasiv din vechea procedură, un rol activ, creator. Magistratul putea crea, în afara legii, acţiuni noi, acţiunile pretoriene, sancţionând din punct de vedere juridic instituţii sociale impuse de dezvoltarea societăţii.

În faţa magistratului, părţile îşi expuneau pretenţiile după cum doreau, fără a folosi forme şi termeni sacramentali. La final magistratul redacta, cu concursul părţilor, un înscris numit formulă (formula), adresat judecătorului şi de care acesta trebuia să ţină seama în darea sentinţei.

8. Originea formulei. Este posibil ca originea formulei să fie activitatea pretorului peregrin, cel care organiza procesele dintre cetăţenii romani şi străini.

9. Organizarea judecătorească. Magistraţii care organizau instanţele erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni;
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini;
- guvernatorul în provincii.

Competenţa magistratului era determinată după domiciliul pârâtului, acesta neputând fi judecat decât de instanţa domiciliului său.

10. Citarea la proces. Pârâtul trebuia să se înfăţişeze sau să dea un chezaş care să garanteze că pârâtul se va prezenta, la ziua stabilită, înaintea magistratului. Dacă pârâtul nu venea la judecată, magistratul dădea împotriva acestuia şi în favoarea reclamantului o acţîune în plata unei amenzi.

11. Procedura în faţa magistratului (in iure). Reclamantul expunea oral obiectul cererii sale, indicând în edictul pretorului formula pe care o cere.

12. Legarea procesului. Procedura înaintea magistratului se termina printr-un act (litis contestatio) care constata voinţa părţilor de a se judeca.

Litis contestatio are următoarele consecinţe juridice:
- consumă acţiunea intentată, ceea ce împiedică reluarea, în viitor, a procesului între aceleaşi părţi;
- face să nască, în favoarea părţilor, dreptul la o sentinţă judecătorească;
- determină părţile litigante, persoana judecătorului şi obiectul procesului.

13. Structura formulei. Formulele de judecată erau modelate după tipul consacrat în edict de către pretor.

În fruntea formulei se găsea numirea judecătorului, după care urmau părţile principale şi apoi cele secundare.

a) Părţile principale:
i. Intentio – partea formulei în care reclamantul îşi expunea pretentia.
ii. Demonstratio – partea formulei care precizează fundamentul juridic al pretenţiei reclamantului – cauza litigiului.
iii. Condemnatio – ordinul pe care magistratul îl dă judecătorului să absolve sau să condamne pe pârât după cum faptele indicate în intentio se vor verifica sau nu.
iv. Aiudicatio – partea de formulă prin care se dă judecătorului puterea de a face un transfer de proprietate.

b) Părţile secundare:
i. Prescripţiunile (praescriptiones), puse înainte de intentio, urmăresc să satisfacă un interes al reclamantului sau al pârâtului. Prescripţiunile în favoarea reclamantului atrag atenţia judecătorului că reclamantul nu-şi deduce înaintea instanţei întreg dreptul său, ci numai o parte. Prescripţiunile pentru pârât sunt mai rare.
ii. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare ale pârâtului, care constau nu în negarea dreptului reclamantului, ci în folosirea anumitor obiecţii care, dacă se dovedesc reale, vor duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant.

Excepţiile pot fie să înlăture definitiv acţîunea (peremptorii sau perpetue), fie numai s-o amâne (dilatatorii sau temporare).

14. Felurile acţiunilor (genera actionum). Prin acţiune se înţelege un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.

„Acţiunile aveau în dreptul roman o importanţă deosebită, deoarece drepturile subiective nu aveau nici o eficienţă dacă nu erau ocrotite de o acţiune. Spre deosebire de dreptul actual, în care acţiunea este un element accesoriu – deoarece în măsura în care dreptul subiectiv există, acţiunea este asigurată – în dreptul roman situaţia era inversă: numai dacă am o acţiune pot pretinde recunoaşterea dreptului meu. De aceea s-a spus, şi pe drept cuvânt, că dreptul roman este „un drept al acţiunilor”.” (p. 100-101)

Categorii de acţiuni:
i. Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale urmăresc să ocrotească drepturile reale, adică acele drepturi în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita direct, fără concursul altor persoane, prerogativele lor asupra lucrurilor la care se referă astfel de drepturi. Drepturile reale fiind drepturi absolute, titularii unor asemenea drepturi pot intenta acţiuni împotriva oricărei persoane care le-ar nesocoti aceste drepturi. Acţiunile personale rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii şi constau în dreptul pe care-l are creditorul de a urmări pe debitorul care nu-şi achită datoria sa.

ii. Acţiuni de drept strict şi de bună credinţă. Acţiunile de drept strict sunt acţiuni personale cu privire la care puterea de apreciere a judecătorului este limitată. Acesta, în darea sentinţei, nu va putea ţine seama decât de litera actului în care părţile au turnat convenţia lor. Acţiunile de bună credinţă îngăduie judecătorului o poziţie mai liberă în interpretarea convenţiilor. El poate să ţină seama de toate obiecţiile pârâtului, pe care acesta le ridică în temeiul echităţîi, chiar dacă nu au fost inserate în formulă printr-o excepţie.

iii. Acţiunile civile şi acţiunile pretoriene. Acţiunile civile sunt create de dreptul civil. În cercetarea acestor acţiuni judecătorul va da câştig de cauză reclamantului numai dacă cele pretinse de el în intentio sunt adevărate şi se întemeiază pe dreptul civil. Aceste acţiuni au o intentio bazată pe normele dreptului civil. Acţiunile pretoriene sunt create de pretor în vederea rezolvării anumitor situaţii impuse de dezvoltarea societăţii, în special de nevoile comerciale şi de interesele sociale, care trebuiau să fie tot mai bine ocrotite.

iv. Acţiunile private şi acţiunile populare. Primele urmăresc realizarea unor interese private ale stăpânilor de sclavi, iar secundele pot fi intentate de oricine împotriva celui care a încălcat o dispoziţie de interes general.

15. Prescrierea acţiunilor. Termenul de prescripţie este tocmai termenul maxim în cursul căruia persoana îndrituită să intenteze respectiva acţiune trebuie să ceară cercetarea acesteia. Scurgerea acestui termen se numeşte prescrierea acţiunilor şi aduce după sine pierderea dreptului de a o mai intenta. În dreptul roman, acesta putea ajunge până la 30 de ani.

16. Procedura în faţa judecătorului (apud iudicem). Judecata pricinii se făcea în public, în zilele de lucru şi în prezenţa părţilor. Dacă una dintre ele nu se înfăţişa, partea prezentă câştiga procesul. Părţile îşi pledau cauza singure sau apelau la oficiile unui avocat.

Principiu: „Sarcina probei cădea asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă.”

Dacă pârâtul invoca în apărarea sa o excepţie, trebuia s-o dovedească.

Principiu: „Pârâtul este (tratat) ca un reclamant când acţionează în excepţie.”

În instanţă, părţile vor administra toate probele de care dispun: martori, probe scrise etc, dar judecătorul rămâne suveran în aprecierea lor. În cele din urmă, respectând cu rigurozitate indicaţiile din formulă, acesta va da o sentinţă.

Încă din epoca clasică s-a admis principiul că pârâtul va fi absolvit dacă satisface pe reclamant în cursul procesului.

17. Efectele hotărârii. Autoritatea de lucru judecat. Sentinţa creează în favoarea celui care a câştigat procesul un drept nou, dreptul de a obţine ceea ce i s-a recunoscut prin sentinţă.

Principiu: Lucrul judecat este considerat a exprima adevărul.

Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca această să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi identitate de persoane. Prin identitatea de pricină se înţelegea identitatea de obiect şi identitatea de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză. Se mai cerea identitatea de persoane, privită sub aspectul juridic şi nu fizic.

18. Procedura de executare. După pronunţarea sentinţei, pârâtul condamnat trebuia să satisfacă pe reclamant în termen de 30 de zile.

Executarea se putea face asupra persoanei şi asupra bunurilor pârâtului. Reclamantul care câştigase procesul putea să-l ducă pe pârât în închisoarea sa privată şi să-l pună la munci până la completa sa dezdăunare. Dar reclamantul putea să procedeze şi la executarea asupra bunurilor, constând în vânzarea, la licitaţie publică, a patrimoniului datornicului către cel care dădea mai mult.

19. Căile de atac. Partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească avea următoarele căi de atac:
i. Putea ataca sentinţa cerând să se constate nulitatea de fond sau de formă a acesteia. În caz de pierdere, partea plătea dublul sumei la care fusese condamnată prima dată.
ii. Putea cere magistratului să acorde restitutio in integrum, pentru ca procesul să fie reluat de la început.
iii. Putea să cheme în judecată pe judecător dacă acesta a dat o hotărâre nedreaptă prin dol sau culpă.

20. Proceduri speciale derivând din imperium-ul magistratului. Acestea sunt:
i. Interdictele – dispoziţii pe care pretorul le dădea în vederea încetării unei activităţi care tulbura ordinea socială.
ii. Stipulaţiile pretoriene – Stipulaţia era un contract verbal care se încheia între două persoane; stipulaţiile pretoriene erau contracte care se încheiau din ordinul pretorului.
iii. Trimiterea în posesiune.
iv. Repunerea lucrurilor în starea de mai înainte (restitutio in integrum) consta în a considera un act neavenit şi a pune pe cel lezat de un asemenea act în situaţia anterioară încheierii acestuia.


Capitolul IX. Procedura extraordinară (cognitio extraordinaria)

21. Apariţia noii proceduri. Este legată de perioada imperială.

În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două etape (in iure şi in iudicio), ci de la început se dezbăteau în faţa unui dregător imperial care trebuia să dea soluţia.

La finele secolului al III-lea î.Hr., procedura extraordinară a înlocuit definitiv procedura formulară clasică.

22. Organizarea judecătorească. Funcţionarii judecătoreşti fac parte din ierarhia funcţionarilor administrativi. Ierarhia acestora este următoarea:
- împăratul, care este şi cel mai înalt judecător de stat;
- prefecţii pretorului, din prefecturile: Orient, Iliria, Galia şi Italia;
- vicarii din dioceze (subdiviziuni ale prefecturii);
- guvernatorii din provincii; în capitală, supremul judecător era prefectul oraşului.

Mai existau instanţe: fiscale, militare, bisericeşti.

23. Mersul procesului. Chemarea pârâtului are caracter oficial. Dacă nu se înfăţişa, era declarat contumax (îndărătnic), urmând a fi judecat în lipsă. La judecată, părţile puteau fi prezentate personal sau reprezentate. Momentul legării procesului (litis contestatio) epuiza totodată dreptul reclamantului de a mai acţiona în justiţie. Desfăşurarea dezbaterilor nu mai era public, ci primea un caracter secret, având loc într-o clădire închisă. Astfel, se puteau favoriza părţile cu o poziţie socială înaltă.

24. Hotărârea judecătorească şi executarea ei. Sentinţa era citită în public şi trebuia executată de cel care a pierdut procesul. Dacă pârâtul a satisfăcut pe reclamant în cursul procesului se da o sentinţă de absolvire a acestuia.

Executarea sentinţei se făcea prin organele statului, fie în natură, fie prin vânzarea bunurilor celui care pierduse procesul.

25. Apelul. Se putea face fie oral, fie în scris, imediat sau în termen scurt.

Apelul era suspensiv de executare şi devolutiv de instanţă, adică prima hotărâre nu putea fi pusă în executare până la judecarea cererii de apel, iar a doua instanţă trebuia să cerceteze din nou fondul procesului.

26. Concluzii. Întrebare: în ce măsură cetăţeanul roman beneficia de instituţiile procedurale? Erau acestea o realitate accesibilă şi satisfăcătoare nevoilor sale? Parţial, da.


Partea a IV-a. Persoanele

Capitolul X. Capacitatea persoanelor


1. Noţiunea de persoană şi de capacitate. Nu oricine avea în societatea romană drepturi şi obligaţii în raporturi juridice. Pentru ca cineva să poată fi considerat „persoană”, trebuia să aibă capacitate.

Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate înnăscută a tuturor. Sclavii, de exemplu nu au capacitate juridică, ei nu sunt subiecţi de drept, nefiind „persoane”, ci lucruri sau „unelte grăitoare”. Numai oamenii liberi aveau capacitate, numai ei erau „persoane”.

În dreptul roman, capacitatea (sau „personalitatea juridică”) era în dreptul roman de două feluri:
- capacitate de folosinţă („de drept”) şi
- capacitate de exerciţiu („de fapt”).

Pentru ca o persoană fizică să posede capacitatea de folosinţă, se cerea să aibă calitatea de om liber, să fie cetăţean şi să fie şef de familie, adică să nu se găsească în puterea părintească (să aibă status libertatis, status civitatis şi status familiae).

Capacitatea de folosinţă aparţine acelora care, pe lângă condiţiile de mai sus, au posibilitatea de a aprecia însemnătatea şi urmările acţiunilor lor. Celor care, datorită sexului, vârstei sau stării mintale nu-şi pot aprecia consecinţele faptelor, nu li se recunoaşte capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea este recunoscută şi copilului conceput dar nenăscut încă, dacă interesele acestuia o cer. Astfel, avortul este prohibit iar copilului conceput i se poate acorda, înainte de naştere, succesiunea tatălui mort.

Dreptul roman a recunoscut capacitatea juridică nu numai persoanelor fizice, ci şi altor entităţi (stat, cetăţi, asociaţii etc.), denumite persoane juridice sau morale.


Capitolul XI. Status libertatis şi sclavia

2. Liberi şi sclavi. Poziţia juridică a sclavilor. Capacitatea juridică este recunoscută de către dreptul roman tuturor celor care sunt: liberi (deţin status libertatis), cetăţeni şi nu sunt supuşi puterii părinteşti.

Sclavii sunt în categoria lucrurilor.

Iniţial sclavii erau priviţi ca nişte membri inferiori ai familiei pentru care lucrau. Situaţia s-a schimbat în urma cuceririlor romane, şi în special după războaiele punice. Sclavii au devenit baza întregii economii. Încep să ducă o viaţă comparabilă cu acea a vitelor de povară.

Sclavul nu are, din perspectiva dreptului civil, o familie. Legătura sa cu o sclavă are valoarea unui simplu fapt, şi nu a unei căsătorii adevărate. El nu are nici patrimoniu, adică nu poate fi proprietar, creditor, debitor şi nu poate lăsa o moştenire.

De la sfârşitul epocii republicane, asistăm la un proces care urmăreşte să recunoască sclavului o capacitate juridică limitată.

Pretorul recunoaşte la un moment dat sclavilor capacitatea de a încheia acte în numele stăpânilor lor, în situaţiile următoare:
a) stăpânul însărcinează un sclav să conducă un comerţ terestru sau maritim, sau să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată.
b) stăpânul poate atribui sclavului, în vederea exercitării unui comerţ, o masă de bunuri numită peculium.

În epoca imperială sunt edictate numeroase dispoziţii menite să ocrotească persoana fizică a sclavului.

3. Cum devenea cineva sclav?
a) Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă sunt sclavi, indiferent dacă tatăl lor este sau nu om liber, deoarece poziţia tatălui are importanţă numai în cazul căsătoriilor legitime.

b) Căderea în prizonierat constituia o altă cauză de sclavie.

c) Sclav mai putea deveni cineva datorită anumitor dispoziţii ale dreptului civil. De exemplu: cei care nu se prezentau la oaste sau la recensământ puteau fi vânduţi ca sclavi. De asemenea, hoţul prins asupra faptului putea fi vândut ca sclav de către păgubaş.

4. Modurile de dezrobire a sclavilor (manumissio). Prin acest procedeu sclavii deveneau cetăţeni liberi, dar asupra lor apăsau atât unele îndatoriri faţă de fostul stăpân, cât şi unele limitări ale drepturilor politice. Existau mai multe moduri de dezrobire:

a) Prin vindicta (proces fictiv constând în intervenţia unei terţe persoane care, după o înţelegere dinainte stabilită, chema în judecată pe stăpânul sclavului pretinzând că sclavul este un om liber).

b) Prin înscrierea sa ca om liber pe listele censului.

c) Prin testamentul stăpânului.

d) Prin modurile caracteristice dreptului pretorian: declaraţie orală făcută între prieteni, sau la un ospăţ, sau printr-o scrisoare.

5. Situaţia juridică a dezrobiţilor. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi sau dezrobiţi, iar fostul lor stăpân, purta numele de patron.

Dezrobiţii aveau mai multe îndatoriri:
a) operae – diferite slujbe în favoarea fostului lor stăpân;

b) bona – obligaţia dezrobitului de a procura alimente stăpânului şi dreptului acestuia din urmă de a moşteni pe dezrobit când murea fără moştenitori legali;

c) obsequium – respectul faţă de fostul său stăpân.

După dezrobire, sclavul lua numele stăpânului, la care adăuga, sub forma unui cognomen, numele său de sclav.

Dezrobiţii nu aveau dreptul de a fi aleşi magistraţi, nici de a fi senatori, nici să fie primiţi la oase. Puteau însă să voteze în adunările pe triburi.

6. Stările de semisclavie. Au existat în dreptul roman diferite categorii de persoane care, deşi se bucurau de libertate, aveau în fapt o situaţie vecină cu sclavia. Aceste categorii sunt:

a) Homo liber bona fide serviens (omul liber care slujeşte unei persoane libere, pe temeiul unei erori din partea ambelor părţi).

b) Persoanele în mancipio (persoanele pe care şeful de familie le-a trecut în puterea altui cap de familie). Aceştia puteau fi puteau fi înstrăinaţi, dezrobiţi, etc. Totuşi, nu erau sclavi, pentru că se găseau doar temporar în această situaţie.

c) Auctorati sunt persoanele care şi-au închiriat munca unui antreprenor care organiza jocuri de circ.

d) Redempti ab hostibus sunt cei care au fost răscumpăraţi de către o terţă persoană de la duşman. Până la achitarea sumei către terţ, ei rămân în puterea acestuia, putându-se răscumpăra însă cu munca loc.

e) Colonii, care apar începând cu sec. I d.Hr., pentru că munca sclavilor devenise tot mai neproductivă.


Capitolul XII. Status civitatis (cetăţenia)

8. Poziţia juridică a cetăţenilor romani. Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) se bucura de toate drepturile în cetate. Cei din afara cetăţii sunt străini (hostis). Aceştia din urmă nu puteau fi în siguranţă la Roma decât dacă se puneau sub ocrotirea unui cetăţean care le oferea adăpost. Străinii, numiţi peregrini, vor deveni din ce în ce mai numeroşi în epoca republicană.

Calitatea de cetăţean roman se dobândea:

a) Prin naştere.

b) Printr-un fapt posterior naşterii, atunci când cetăţenia se acorda de către statul roman, ca o favoare, unei persoane sau unei colectivităţi.

Cetăţeanul roman avea deplină capacitate juridică atât în domeniul dreptului civil:
- ius suffragii (drept de vot la adunările populare);
- ius honorum (dreptul de a fi ales magistrat);
- ius militiae (dreptul de a sluji la oaste);
cât şi în cel al dreptului privat:
- ius conubii (dreptul de a se căsători după legea romană);
- dreptul de a dobândi şi transmite proprietatea civilă;
- ius commercii (dreptul de a deveni debitor şi creditor);
- dreptul de a intenta o acţiune în justiţie.

„Ceea ce individualizează în mod public pe cetăţeanul roman este numele său. Acesta cuprinde un prenume (Marcus), denumirea de familie (Tullius) şi o poreclă (Cicero), la care se obişnuia să se adauge numele tatălui, la cazul genitiv, urmat de cuvântul filius (Marci filius), precum şi tribul din care respectivul cetăţean face parte (Cornelia tribu); astfel, numele întreg al marelui Cicero era: Marcus Tullius, Marci filius, Cornelia tribu, Cicero.” (p. 127)

Calitatea de cetăţean roman se pierde în următoarele cazuri:

a) Când se pierde libertatea.

b) Prin renunţarea la calitatea de cetăţean, în cazul naturalizării într-o cetate străină.

c) Prin efectul anumitor condamnări penale.

9. Latinii ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini. Mai existau şi latinii din coloniile întemeiate de romani pe teritoriul cetăţilor cucerite.

10. Peregrinii. Această noţiune desemna calitatea celui care locuieşte la fruntariile statului roman şi care nu are nici calitatea de cetăţean, nici pe cea de latin. Aceştia erau de două feluri:

a) Peregrinii obişnuiţi, a căror cetate n-a fost desfinţată din punct de vedere politic; continuau să aibă drepturi politice în cetate, fiind supuşi dreptului naţional.

b) Peregrinii dediticii, a căror cetate a fost desfiinţată din punct de vedere politic şi administrativ. Nu aveau drepturi politice.


Capitolul XIII. Status familiae (Familia)

11. Familia romană. Agnaţiunea şi cognaţiunea. Familia era organizată pe baza patriarhale monogamice, iar noţiunea de familie avea un conţinut mult mai complex decât sensul actual al termenului (în ea fiind incluşi nu doar soţia şi copiii, ci şi sclavii).

În familie exista puterea unuia singur, exercitată asupra tuturor membrilor şi patrimoniului familial. Acesta se numeşte pater familias, noţiune care nu evocă ideea de descendenţă şi procreare, ci aceea de putere. El este singurul sui iuris, adică de sine-stătător, independent, deoarece soţia şi copiii de sub puterea sa sunt alienii iuris, adică dependenţi, supuşi, iar sclavii – obiecte de proprietate (res).

Puterile acestuia au denumiri diferite:
- puterea asupra femeii (manus);
- subordonarea copiilor (patria potestas);
- subordonarea sclavilor (dominica potestas);
- puterea asupra celorlalte lucruri – dominium.

În epoca veche, noţiunea de rudenie era deosebită de termenul din zilele noastre. Vechea rudenie romană, agnatio, se baza pe putere – rudele se aflau sub aceeaşi putere, chiar şi în absenţa legăturii de sânge. Un copil adoptat era rudă cu membrii familiei în care a fost adoptat, deşi nu era rudă de sânge cu aceştia, pe când un copil emancipat, deşi rudă de sânge cu membrii fostei sale familii, nu era rudă civilă cu ei.

Rudenia agnatică era una exclusiv pe line masculină, deoarece puterea care caracterizează această rudenie nu poate fi exercitată decât de bărbaţi, şi nu se transmite decât prin aceştia.

Schimbările aduse în societatea romană de războaiele punice impun un nou sistem de rudenie: cognaţiunea (cognatio), rudenia de sânge. Aceasta va înlătura până la urmă agnaţiunea. Noul sistem de rudenie nu există numai în linie masculină, ci şi în linie feminină. Tendinţa de a-i acorda efecte juridice exista la sfârşitul Republicii, şi s-a desăvârşit sub Imperiu.

12. Patria potestas (puterea părintească). Este puterea pe care capul familiei o are asupra descendenţilor săi. În epoca veche, puterea aceasta era nelimitată, denotând asemănarea poziţiei descendeţilor cu lucrurile care se găseau în patrimoniul capului de familie. Patria potestas era perpetuă, neexistând un majorat, în sensul actual.

În timpul Imperiului, puterea părintească suferă tot mai multe îngrădiri.

Patria potestas putea lua naştere prin căsătorie, prin adopţie şi prin legitimare. Primul este modul firesc şi cel mai obişnuit al dobândirii puterii părinteşti, iar celelalte două au un caracter artificial, prezentând o frecvenţă mult mai redusă.

13. Căsătoria romană. Condiţii de fond.

Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, femeia nu a avut nici chiar în căsătoria aşa-zis liberă o poziţie juridică egală cu a bărbatului.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sposalia) care se încheia, la început, de către capii de familie pe seama celor de sub puterea lor, şi apoi de către viitorii soţi, cu consimţământul celor în a căror putere se găseau.

Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei erau:
a) Consimţământul. Iniţial, era nevoie de cel al lui pater familias. Ulterior, s-a cerut şi consimţământul viitorilor soţi.
b) Vârsta. Băiatul trebuia să fie puber (în principiu, paisprezece ani), iar femeia nubilă (doisprezece ani).
c) Conubium (dreptul de a contracta o căsătorie romană). Aveau drept obiectiv la conubium doar cetăţenii romani, latinii şi cei cărora li se acordase acest drept ca o favoare.
Sub aspect subiectiv, conubium presupunea:
1) Viitorii soţi să nu fie rude între ei.
2) Viitorii soţi să nu fie afini între ei (adică în legătură de rudenie cu rudele celuilalt soţ).
3) Să nu existe bigamie.
4) Văduva nu se putea căsători timp de zece luni de la moartea soţului ei.
5) Condiţia socială era o piedică la căsătorie.

14. Formele căsătoriei romane. Cea mai veche formă, prin care femeia rupea orice fel de legătură cu familia ei de origine, era numită cum manu. Prin ea, femeia cădea sub puterea (manus) noului pater familias, şi era singura formă de căsătorie compatibilă cu puterea nelimitată a acestuia.

După războaiele punice, apare căsătoria liberă, sine manu, în care femeia nu intra în familia bărbatului şi nu cădea în puterea şefului de familie. Ea nu a fost însoţită de formă juridică, întrunindu-se doar două elemente: affectio maritalis (intenţia reciprocă a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună), şi honor matrimonii (convieţuirea materială ca atare).

15. Raporturile personale dintre soţi. În căsătoria cum manu, femeia intra în puterea capului de familie în calitate de fiică sau de nepoată. Principiul superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod consecvent, atât cât a existat acest gen de căsătorie.

În căsătoria sine manu femeia rămâne juridic în familia ei de origine, deci în puterea tatălui ei.

Adulterul soţiei era mult mai greu pedepsit decât cel al bărbatului.

16. Raporturile patrimoniale între soţi. În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soţului.

În cazul căsătoriei sine manu, trebuie făcută o distincţie între soţia alieni iuris şi sui iuris. Prima continua să fie supusă autorităţii domestice a capului vechii sale familii, şi tot ceea ce dobândea revenea acestuia. Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor constituite dotă.

Soţii nu puteau încheia între ei donaţii.

16.1. Dota. În vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia să se constituie soţului o dotă, care era proprietatea bărbatului şi pe care acesta trebuia s-o folosească în vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei.

La desfacerea căsătoriei, zestrea se restituia constituientului acesteia.

16.2. Bunurile femeii sui iuris, ce nu sunt constituite ca dotă formează aşa-zisele bunuri parafernale.

17. Desfiinţarea căsătoriei. Se putea face forţat sau voluntar.

17.1. Desfiinţarea forţată intervenea prin moartea, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi.

17.2. Divorţul consta în desfiinţarea voluntară a căsătoriei sine manu, fiind vorba despre o simpla separare materială.

În societatea primitivă romană, divorţul era extrem de rar. Aproape în întreaga perioadă republicană, a fost privit ca nefavorabil de morala vremii. În timpul Imperiului, odată cu afluenţa luxului şi a influenţelor elenistice, relaţiile familiale se erodează, înmulţindu-se divorţurile.

Împăratul Iustinian stabileşte următoarele categorii de divorţuri:
a) divorţul prin consimţământul mutual.
b) divorţul determinat de un fapt neimputabil celuilalt soţ (căderea în prizonierat);
c) divorţul determinat de vina dintre soţi (adulter).

18. Relaţiile extraconjugale pot şi ele produce efecte juridice.

18.1. Stuprum este termenul ce desemnează relaţiile sexuale între persoane libere căsătorite sau nu (adulterul). Pedepsit adesea cu deportarea, cu amenda sau cu moartea.

18.2. Concubinajul. Uniunea stabilă între două persoane de sex diferit, căreia îi lipseşte intenţia celor două părţi de a se considera soţ şi soţie. Datorită răspândirii sale şi a opineii sociale favorabile acestei uniuni permanente, se transformă într-un fel de căsătorie inferioară.

19. Adrogaţiunea şi adopţia. Sunt două vechi instituţii ale dreptului roman, menite să creeze în mod artificial puterea părintească şi să introducă în cadrul unei familii, lipsită de descendenţi, persoane care aparţin unui alt grup familial.

19.1. Adrogaţiunea este actul prin care un pater familias ia în puterea sa o persoană sui iuris – un alt cap de familie. După adrogaţiune toate bunurile celui adrogat trec, de plin drept, în proprietatea adrogantului.

19.2. Adopţia este dobândirea puterii părinteşti asupra unei persoane alieni iuris.

20. Legitimarea. La început, când singura rudă era cea civilă, copilul nelegitim nu putea fi privit ca rudă nici cu tatăl său natural (neexistând căsătoria), nici faţă de mamă (întrucât agnaţiunea se transmitea numai pe linie masculină).


Capitolul XVI. Stingerea puterii părinteşti

21. Stingerea pe cale naturală. Atâta vreme cât capul familiei este în viaţă, el îşi exercită puterea părintească asupra descendenţilor. Ea înceta prin moartea capului de familie, sau când acesta cădea în prizonierat, sau îşi pierdea cetăţenia, sau îşi schimba starea familială prin adrogaţiune (acestea din urmă fiind cazurile morţii civile).

Mai ieşeau de sub puterea părintească: fata care devine preoteasă a zeiţei Vesta, băiatul care îmbracă funcţia de preot al lui Iupiter. În timpul lui Iustinian: copiii care îndeplineau anumite dregătorii mai însemnate în stat.

22. Stingerea puterii părinteşti pe cale artificală. Are loc prin procedeul emancipării. Iniţial, o pedeapsă, formele ei continuă să fie folosite mai târziu fără scop sancţionator, în vederea eliberării copilului de sub puterea părintească şi acordării unei libertăţi largi de acţiune, în interesul dezvoltării economiei.


Capitolul XV. Capitis deminutio (pierderea capacităţi juridice)

23. Cauzele şi efectele pierderii capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu putea există decât prin reunirea celor trei elemente:
a) status libertatis
b) status civitatis
c) status familiae.

Pierderea capacităţii juridice era sinonimă cu moartea civilă.

Pierderea libertăţii (status libertatis) se numeşte capitis deminutio maxima, şi se producea în temeiul cauzelor care aduceau sclavia.

Pierderea cetăţeniei (status civitatis) se numeşte capitis deminutio media.

Pierderea drepturilor de familie (status familiae) se numeşte capitis deminutio minima. Este cazul emancipatului, al adrogatului, al adoptatului, al femeii care se căsătoreşte cum manu. Stingerea drepturilor de familie duce la crearea altor drepturi noi.

Dispărând capacitatea juridică a respectivei persoane, obligaţiile ei sunt socotite ca stinse, cu excepţia celor născute din delicte, deoarece persoana sa fizică rămâne neschimbată.

24. Limitări ale capacităţii juridice. Au loc din două cauze:
a) instabilitate (incapacitatea de a fi martor);
b) infamie (rezultată dintr-o hotărâre a cenzorului, dintr-o dispoziţie a legii).


Capitolul XVI. Persoanele juridice

25. Apariţia şi dezvoltarea conceptului de persoană juridică. Persoanele juridice sau morale erau entităţi deosebite de om, cărora ordinea juridică le-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Romanii foloseau termenul de corpora sau universitates pentru a desemna diferitele asociaţii ce activau pe scena juridică.

Erau persoane juridice: statul, subdiviziunile sale administrative, asociaţiile cu scopuri economico-sociale şi religioase, societăţile alcătuite în vederea exploatării salinelor şi minelor sau a exercitării unei meserii, bisericile etc.

Până la sfârşitul Republicii, exista o deplină libertate de asociere, care a fost însă limitată de împăraţi.

Capacitatea juridică a asociaţiilor este consfinţită de legea Iulia, din timpul împăratului Augustus. Asociaţia, devenită persoană morală, primeşte drepturi similare cu acelea ale persoanei fizice: de proprietate, capacitate de a se obliga, dominium asupra sclavilor ei, etc.

Cu toate drepturile recunoscute persoanelor fizice, acestea nu au fost niciodată puse pe picior de egalitate cu cele fizice.

Juriştii Romei nu au elaborat o „teorie” a persoanei juridice.


Capitolul XVII. Tutela şi curatela

28. Apariţia şi dezvoltarea tutelei şi curatelei. Prin aceste două mecanisme se urmărea ocrotirea intereselor familiei agnatice, nu a celor incapabili puşi sub tutelă sau curatelă. Legea urmărea să împiedice pe incapabil să-şi risipească bunurile în detrimentul rudelor civile eventual chemate la moştenire.

În momentul în care familia cognatică înlocuieşte vechea legătură de rudenie, pe primul plan se impun interesele personale ale membrilor familiei, şi cu atât mai mult interesele celor incapabili.

Sub tutelă şi curatelă se aflau persoanele care aveau capacitate de folosinţă (juridică, de drept), dar nu aveau capacitate de exerciţiu (de fapt). Este vorba despre: femei, risipitori, nebuni, nevârstnici (până la 14 ani).

Tutela se organiza pentru nevârstnici şi femei. Curatela pentru cei cu boli mintale, lipsă de experienţă, tendinţă de a risipi etc.

29. Tutela impuberilor. Copilul de până la 14 ani, sau cel care a ieşit de sub puterea părintească, avea nevoie de un ocrotitor, care să-i administreze averea şi să-i completeze voinţa ori de câte ori va încheia un act juridic.

Tutorele putea fi indicat prin testament sau, în lipsa acestuia, se putea vorbi despre tutela legitimă, exercitată de agnaţii pupilului. În epoca imperială, odată cu răspândirea rudeniei cognatice, tutela poate fi exercitată de mamă, bunică sau fraţi. Tutorele mai putea fi numit şi de către autoritatea de stat.

Tutorii şi curatorii se puteau scuza pe diferite motive.

Tutorele putea administra patrimoniul pupilului prin două procedee: auctoritas (completarea capacităţii pupilului prin acordarea încuviinţării) şi gestio (administrarea patrimoniului ca un gerant de afaceri).

La finele tutelei, tutorele trebuia să dea socoteală de gestiunea sa. Trebuia să restituie pupilului întregul său patrimoniu şi să-l despăgubească de toate prejudiciile pe care i le-a adus şi pe care un bun gospodar nu le-ar fi putut săvârşi niciodată.

30. Tutela femeilor. Totorele femeii nu avea gestiunea averii acesteia, ci numai menirea să-i dea încuviinţarea pentru anumite acte, şi de aceea nu trebuia să dea socoteală la finele tutelei. Spre sfârşitul Republicii, tutela femeii îşi începe declinul.

31. Curatela. Erau supuşi dispoziţiilor ei:
a) Nebunii.
b) Risipitorii.
c) Tinerii până la 25 de ani care nu aveau suficientă experienţă.

Curatela minorului a devenit obligatorie numai în epoca lui Iustinian.

În epoca postclasică, curatela tinde să fie asimilată cu tutela, poziţia juridică a tutorilor fiind similară cu cea a curatorilor.


Partea a V-a. Drepturile reale

Capitolul XVIII. Lucrurile (bunurile)


1. Diviziunea lucrurilor (bunurilor). Lucru (res) era pentru romani tot ceea ce se afla în natură, dar cuvântul res desemna numai acele lucruri la care se referă un raport juridic, adică ceea ce azi se numeşte bunuri.

„Cu alte cuvinte, în terminologia romană, cuvântul res avea un sens larg, de lucru în general, şi un sens mai restrâns, juridic, de bun, adică de lucru ce cade sub incidenţa unui raport juridic. Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, cu distincţia susmenţionată, romanii clasificau lucrurile, şi nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a bunurilor şi că în fapt aproape orice lucru poate deveni, în anumite condiţii, un bun.” (p. 161)

Clasificarea lui Gaius:
A) Lucrurile patrimoniale – bunurile susceptibile de a face parte dintr-un patrimoniu privat:
a) Res mancipi şi nec mancipi. Lucrurile mancipi sunt mijloacele de bază ale producţiei agricole (fondurile agrare, sclavii, animalele de povară şi tracţiune, servituţile prediale rustice etc.). Eru considerate în vechea perioadă drept cele mai valoroase lucruri. Ele nu putea fi înstrăinate decât prin ritualul mancipaţiunii.

Bunurile nec mancipi sunt de natură inferioară, fiind destinate să fie consumate sau înstrăinate: roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane fără importanţă în agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb.

b) Bunuri mobile (sclavii, animalele) şi imobile (pământul, clădirile, plantaţiile).

c) Bunurile determinate în gen (vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc.) şi bunurile determinate în speţă (sclavul Stichus, fondul Cornelian etc.). Această deosebire are o mare importanţă în materie de riscuri: dacă bunul de gen dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat să predea creditorului un altul, din acelaşi gen. Dacă bunul era individualizat în speţă, debitorul este exonerat de obligaţie. De aici regula: bunurile de gen nu pier.

d) Bunurile consumptibile (care nu pot fi folosite decât o singură dată – alimentele, banii) şi neconsumptibile (care se pot utiliza de mai multe ori – sclavii, uneltele de muncă, fondurile).

e) Bunuri divizibile (care pot fi împărţite în subdiviziuni – terenul, stofa) şi indivizibile (care nu pot fi împărţite fără compromiterea lor – hainele, sclavii, diamantele).

f) Bunurile simple (alcătuite dintr-o singură bucată – o statuie, un sclav) şi compuse (alcătuite din mai multe elemente – corăbiile, clădirile).

g) Fructele (lucruri pe care un alt lucru le produce periodic – cerealele, vinul, lâna, prăsila animalelor) şi produsele (lucrurile produse fără caracter periodic – materialul lemnos din pădure, prăsila sclavilor).

h) Bunuri corporale (care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor) şi incorporale (care nu cad sub simţurile noastre, constând într-o moştenire, o creanţă).

Patrimoniul unei persoane este totalitatea drepturilor şi datoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate în bani. Patrimoniul este alcătuit din dreptul de proprietate şi din alte drepturi, care la rândul lor se subdivid în drepturi reale şi personale, acestea din urmă putând figura la activ ca şi creanţe sau la pasiv ca datorii.

Deşi dreptul de proprietate este socotit în afara lucrurilor incorporale, totuşi constituie un drept real, cu prerogative mai largi decât celelalte drepturi reale.

Drepturile personale, sau drepturile de creanţă, sunt drepturi relative, care conferă titularului lor dreptul de a cere de la o persoană determinată o prestaţie care are ca obiect a da, a face sau a nu face ceva.

Drepturile reale se caracterizează şi prin aceea că ele conferă titularului lor atributele de urmărire (în temeiul căruia titularul poate să urmărească bunul la care se referă respectivul drept în mâinile oricui s-ar găsi) şi de preferinţă (care conferă prerogativa de a fi plătit, în caz de executare silită a creanţei, cu preferinţă înaintea tuturor creditorilor).

2. Bunurile nepatrimoniale – care nu sunt susceptibile de a se găsi într-un patrimoniu privat.

a) Bunurile destinate ceremonialului religios.

b) Bunurile comune (aerul, apa, marea).

c) Res publicae (bunurile care aparţin statului roman).

d) Res universitatis (bunurile care aparţin persoanelor juridice).


Capitolul XIX. Proprietatea

2. Apariţia proprietăţii şi a dreptului de proprietate. În epoca iniţială a Romei, proprietatea colectivă coexistă cu cea privată. Până la Legea celor XII table nu se poate vorbi despre „proprietate” în sensul juridic, ci de o stăpânire asupra bunurilor.

Se pare că proprietatea colectivă era exercitată de gintă, cele şaisprezece triburi rustice romane create înainte de secolul al V-lea î.Hr. purtând numele unor ginţi.

Alături de proprietatea gentilică, societatea romană din epoca democraţiei militare cunoaşte şi proprietatea familială.

2bis. Noţiunea proprietăţii. Sub denumirea de bunuri incorporale, Gaius şi Iustinian înţelegeau toate drepturile, cu excepţia dreptului de proprietate care, în concepţia lor, forma un bun corporal. Romanii au înţeles proprietatea ca un drept real ce constă într-o sumă de puteri directe, exclusive şi perpetue ale titularului asupra unui bun. Dreptul de proprietate se confundă atât de mult cu lucrul, încât se identifică, se contopeşte cu acesta.

Dreptul de proprietate figurează, în diviziunea lui Gaius şi a lui Iustinian, în categoria bunurilor corporale şi nu în cea a bunurilor incorporale, adică a drepturilor. Eroarea ar proveni, conform lui Marcel Planiol, din faptul că juriştii romani concepeau dreptul de proprietate ca un raport între o persoană şi un lucru, nu ca un raport între oameni.

Proprietatea este dreptul real prin excelenţă, care-i conferă titularului facultatea de a trage dintr-un anumit bun toate foloasele juridice pe care acesta poate să le ofere.

3. Formel proprietăţii romane şi caracterele acestora. Existau două tipuri de proprietate:
a) proprietatea statului-comunitate;
b) proprietatea privată a cetăţenilor.

A. Proprietatea statului îşi are sorgintea în războaiele de cotropire duse de Roma (sclavii capturaţi în războaie şi pământul cucerit de la duşmani).

B. Proprietatea privată:
a) Proprietatea quiritară – cea mai veche formă a proprietăţii private romane şi singura până la finele Republicii. Romană prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea la început ca titular un cetăţean roman, ca obiect material un res mancipi şi ca singur mod valabil de înstrăinare: mancipatio sau in iure cessio.

Proprietarul roman are:
- ius utendi, dreptul de folosinţă al lucrului;
- ius fruendi, dreptul de a culege roadele lucrului;
- ius abutendi, dreptul de a dispune, în orice chip, de respectivul lucru.

b) Proprietatea bonitară (pretoriană) este proprietatea recunoscută şi ocrotită de pretor, în opoziţie cu cea quiritară, sancţionată de dreptul civil. Apariţia acestei forme de proprietate se explică prin dezvoltarea comerţului. Deşi lipsită de forme, asigura titularului ei aceleaşi prerogative ca unui proprietar quiritar.

Iustinian desfiinţează diferenţele dintre proprietatea quiritară şi cea bonitară, contopindu-le în proprietas.

c) Proprietatea provincială. Stăpânirea pământurilor provinciilor cucerite este numite posesiune (possessio), uzufruct (usus fructus), pământurile aparţinând statului roman.

d) Proprietatea peregrină. Legea romană nu recunoştea calitatea de proprietari în cazul peregrinilor. Totuşi, edictul pretorului şi edictele guvernatorilor o ocroteau.

4. Restricţiile dreptului de proprietate. Statul roman a impus anumite restricţii ale dreptului de proprietate cerute de nevoia de armonizare a intereselor membrilor societăţii de proprietari funciari.


Capitolul XX. Posesiunea

5. Apariţia si dezvoltarea instituţiei. Posesiunea este stăpânirea de fapt asupra unui lucru, stăpânire căreia îi sunt recunoscute anumite efecte juridice. Este cazul folosirii ogorului public (ager publicus), al cărui proprietar este statul roman, dar a căror posesiune aparţinea unor patricieni, care o exercitau în schimbul unei arenzi.

În vechiul drept roman, posesiunea nu se bucura de ocrotire. A apărut ocrotirea pe cale interdictală a posesiunii. Ocrotirea posesiunii devine deseori o bază pentru apărarea proprietăţii sau un suport al dreptului de proprietate.

6. Elementele posesiunii. Pentru existenţa posesiunii, este nevoie de doi termeni:
a) un element material (corpus – stăpânirea de fapt asupra lucrului);
b) un element intenţional (animus – intenţia sau voinţa de a poseda pe temeiul şi în cadrul legii).

Elementul material exista ori de câte ori se asigura posesorului posibilitatea unei stăpâniri de lungă durată asupra lucrului, a unei supravegheri şi a unui control al bunurilor posedate.

Legea socoteşte ca posesori pe cei ale căror interese, datorită poziţiei lor sociale, merită să fie ocrotite: proprietarii, creditorii gajişti, posesorii de bună credinţă, cei puternici care au dobândit ilegal un bun străin. Dimpotrivă, legea nu recunoaşte calitatea de posesori arendaşilor pe termen scurt, chiriaşilor şi comodatarilor (cei care au primit cu împrumut un bun).

7. Dobândirea şi pierderea posesiunii

A. Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt cu intenţia de a o exercita în numele său propriu. Aşadar, atunci când se întrunesc animus şi corpus.

B. Posesiunea se pierde atunci când unul dintre cele două elemente constitutive posesiunii încetează de a mai exista.

Ocuparea clandestină a unui fond nu duce la pierderea posesiunii dacă posesorul, aflat în cealaltă parte a fondului, este gata să îndepărteze pe intrus de îndată ce s-ar întâlni cu acesta. De asemenea, nu pierde posesiunea posesorul care absentează pentru scurtă vreme de la fondul său.

În epoca lui Iustinian are loc o juridicizare a procesului, egalizându-l în anumite privinţe cu proprietatea.

8. Tipurile de posesiune. Posesiunea propriu-zisă se numea posesiunea interdictală sau pretoriană, deoarece apărarea acesteia se asigură pe cale pretoriană.

Mai exista şi posesiunea civilă (ad usucapionem), posesiune bazată pe o cauză justă şi sancţionată printr-o acţiune.

În opoziţia cu posesiunea stă detenţia, constând în stăpânirea materială a lucrului, fără intenţia de a-l stăpâni în nume propriu. Detenţia nu are dreptul la ocrotirea interdictală. Uzufructuarul este şi el un detentor, căruia însă îi este acordat exerciţiul interdictelor posesorii faţă de terţi.

În epoca lui Iustinian, opoziţia dintre posesiune şi detenţie continuă să existe. Posesiunea devine civilă, detenţia devenind sinonimă cu posesiunea naturală.

9. Structura posesiunii. Posesiunea este un fapt, căreia ordinea juridică îi recunoaşte anumite consecinţe juridice.

Nu pot fi posedate bunurile ce se află în afara circuitului civil, şi nici persoanele libere.

10. Posesiunea drepturilor. Juriştii romani au subliniat că posesiunea nu poate avea ca obiect decât lucrurile corporale, care se pot afla în patrimoniul privat al unei persoane. Lucrurile incorporale nu pot fi stăpânite materialmente, ci numai cele corporale.

În epoca clasică, mijloacele de ocrotire ale posesiunii au fost extinse asupra drepturilor reale de uzufruct şi de uz. S-a ajuns astfel la ideea că şi drepturile pot fi posedate (quasi-posesiune) asemenea lucrurilor corporale.

11. Ocrotirea posesiunii. Posesiunea, spre deosebire de detenţie, este ocrotită de pretor prin mijlocirea interdictelor. Posesorul nu are nimic de dovedit. Faptul că posedă şi a fost tulburat în stăpânirea bunului de către un terţ sunt suficiente pentru a justifica acordarea ocrotirii posesorii.

Procedura interdictală oferă o cale de apărare mult mai uşoară decât acţiunea în revendicare (ce sancţionează dreptul de proprietate), deoarece scuteşte pe proprietar să facă dovada foarte complicată a dreptului său.

11bis. Interdictele posesorii. Interdictele sunt ordine pe care pretorul le dădea în favoarea lui care poseda. Unele erau destinate să menţină pe posesor în stăpânirea bunurilor, iar altele să readucă celui deposedat stăpânirea de care a fost pe nedrept lipsit.


Capitolul XXI. Coproprietatea şi coposesiunea

12. Noţiunea şi regimul coproprietăţii. Proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru se numeşte coproprietate (condominium).

Dacă la origine coproprietarii aveau, fiecare în parte, o putere atotcuprinzătoare asupra lucrurilor respective, fiecare putând să dispună de ele în mod liber, la finele Republicii se ajunge la concluzia că fiecare coproprietar are un drept parţial de proprietate, o cotă-parte ideală din întreg, precizată fracţionar.

Consecinţe:
a) Fiecare din comunitari poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea numită communi dividundo, pe cale amiabilă sau în urma unui proces.
b) Fiecare dintre coproprietari poate să-şi vândă dreptul său indiviz, să-l doneze sau să-l înstrăineze.
c) Oricare dintre coproprietari poate să folosească lucrul comun cum crede de cuviinţă, în măsura în care nu lezează drepturile altuia.

13. Coposesiunea. Corespunde coproprietăţii.


Capitolul XXII. Modurile de dobândire a proprietăţii

14. Apariţia şi dezvoltarea istorică a noţiunii de mod de dobândire. Prin mod de dobândire se înţeleg faptele, recunoscute de ordinea juridică, a căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate.

Dreptul de proprietate a fost privit de juriştii romani ca un raport între o persoană şi un lucru.

Gaius nu avea o concepţie bine cristalizată cu privire la modurile de dobândire a proprietăţii, pe care le reduce la modurile de dobândire a bunurilor. Împăratul Iustinian însă ajunge la elaborarea juridică a noţiunii de mod de dobândire a proprietăţii (modus acquisitionis).

15. Moduri de a dobândi proprietatea în dreptul natural

15.1. Ocupaţiunea constă în luarea în posesiune a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietar.

15.2. Tradiţiunea este mijlocul cel mai important de a dobândi proprietatea după dreptul ginţilor, fiind un mod de transferare derivată a proprietăţii, un mijloc lipsit de forme.

Pentru ca tradiţiunea să transfere proprietatea, se cer îndeplinite trei condiţii:

a) Cel care transmite lucrul trebuie să aibă capacitatea de a-l înstrăina, adică să aibă dreptul de a dispune de un lucru.

b) Alienatorul trebuie să aibă voinţa de a înstrăina posesiunea lucrului iar dobânditorul trebuie să aibă voinţa de a dobândi proprietatea lucrului. Voinţa trebuie să se manifeste într-un fapt, şi acesta este remiterea materială a lucrului.

c) Justa cauză, adică un act juridic recunoscut de către drept ca fundament pentru transferarea proprietăţii.

Iustinian vede dispărând în epoca sa deosebirea dintre bunurile mancipi şi nec mancipi, diferenţa dintre proprietatea civilă şi cea pretoriană. Tradiţiunea devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferând întotdeauna proprietatea civilă.

15.3. Accesiunea constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal. Pe cale de consecinţă, lucrul accesoriu îşi pierde existenţa, devenind parte integrantă a celui principal.

A. Accesiunea faţă de bunurile imobile – proprietarul unui ogor însămânţat devine şi proprietarul seminţelor sau al plantelor de îndată ce acestea au germinat sau au prins rădăcini.

B. Accesiunea faţă de bunurile mobile – în cazul în care un pictor a pictat un tablou pe pânza altei persoane, sabinienii opinau că tabloul aparţine proprietarului pânzei. Proculienii erau însă de părere că tabloul aparţine pictorului. Opinia acestor din urmă a prevalat, fiind acceptată de Iustinian.

15.4. Confuzunea şi amestecul constau în unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri care se găsesc în stare lichidă în primul caz, şi în stare solidă în cel de-al doilea. Titularii bunurilor au un drept de proprietate indiviză asupra masei născute.

15.5. Găsirea unei comori. Împăratul Hadrian a stabilit că proprietarul fondului unde s-a găsit comoara are drept la jumătate din comoară, în temeiul dreptului de accesiune, în vreme ce găsitorul comorii are dreptul la cealaltă jumătate, pe temeiul unui mod special de dobândire a proprietăţii.

15.6. Dobândirea fructelor. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică.

În mod normal, fructele aparţin proprietarului. În mod excepţional, fructele pot să aparţină şi altor persoane decât proprietarul, ca de exemplu posesorului de bună-credinţă şi arendaşului.

15.7. Specificaţiunea este crearea unui lucru nou cu materia primă aparţinând altei persoane.

16. Moduri de dobândire după dreptul civil

16.1. Mancipaţiunea este în dreptul clasic un mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipi. În epoca cea mai veche, mancipaţiunea era procedura prin care un pater familias renunţa sau transfera altui şef de familie puterea numită mancipium asupra persoanelor sau lucrurilor, pe care cel dintâi le avea în stăpânirea sa (manus).

După efectuarea mancipaţiunii, mancipantul, adică cel care înstrăinase bunul, era obligat să garanteze pe dobânditor pentru evicţiune, adică să-l despăgubească cu de două ori preţul lucrului dacă dobânditorul ar fi fost deposedat de terţul proprietar.

În epoca postclasică, mancipaţiunea este înlocuită cu tradiţiunea.

16.2. In iure cessio este un mijloc de dobândire care se realizează pe calea unui proces fictiv.

În epoca lui Diocleţian, in iure cessio iese din uz.

16.3. Uzucapiunea este un alt mod de a dobândi proprietatea după dreptul civil. Este vorba despre o dobândire a proprietăţii printr-o posesiune prelungită.

Uzucapiunea uşurează, în cazul unui eventual conflict, dovada dreptului de proprietate.

În epoca clasică, condiţiile de existenţă a uzucapiunii erau:
a) Să existe posesiunea asupra bunului respectiv, simpla detenţiune nefiind suficientă.
b) Posesiunea trebuia să fi fost dobândită printr-o justă cauză şi cu bună-credinţă.

Exemple de justă cauză:
- dobândirea prin cumpărare de la un neproprietar;
- dobândirea prin donaţie de la un neproprietar;
- dobândirea ca dotă de la un neproprietar;
- ocuparea unui lucru părăsit de o persoană pe care greşit o consideram drept proprietar;
- dobândirea unei moşteniri de la o persoană care se credea moştenitorul ei.

Prin bună-credinţă se înţelege convingerea uzucapantului că nu vatămă prin posesiunea sa dreptul altuia – credinţa că a dobândit în condiţii legale.

A mai existat şi o altă instituţie, asemenea uzucapiunii: prescripţia de lungă durată. Aceasta nu transferă proprietatea, dar dă posibilitatea posesorului să se opună, după trecerea termenului legal, împotriva pretenţiilor adevăratului proprietar, sancţionat astfel pentru lipsa de grijă faţă de propriul bun.

În anul 531, împăratul Iustinian unifică instituţia uzucapiunii cu cea a prescripţiei, ambele având aceeaşi finalitate.

16.4. Dobândirea proprietăţii prin autoritate judecătorească. Are loc atunci când judecătorul împarte o moştenire sau bunuri indivize.


Capitolul XXIII. Stingerea dreptului de proprietate

17. Când şi cum se stinge dreptul de proprietate. În principiu, dreptul de proprietate este perpetuu. Totuşi, dreptul de proprietate se poate stinge în situaţiile următoare:

- prin distrugerea materială a lucrului;
- prin desfiinţarea ei juridică;
- prin părăsirea lucrului de către proprietar.

Proprietatea nu se poate transfera pentru un timp determinat.


Capitolul XXIV. Apărarea proprietăţii

18. Acţiunea în revendicare. Exerciţiul acestei acţiuni presupune că titularul proprietăţii lucrului a pierdut posesiunea acestuia şi că, dovedindu-şi dreptul său, solicită restituirea lucrului cu toate accesoriile.

Acţiunea în revendicare se intenta de către proprietar împotriva celui care posedă lucrul. Dacă proprietarul poseda, nu avea acţiunea în revendicare, deoarece posesiunea îi era suficientă.

Pârâtul care a pierdut procesul este obligat să restituie lucrul cu accesoriile sale, în special fructele.

19. Acţiunea publiciană. În epoca lui Iustinian, odată cu dispariţia proprietăţii pretoriene, a dispărut şi acţiunea publiciană.

20. Alte mijloace de ocrotire a proprietăţii.

a) Actio ad exhibendum – acţiune prin care cel interesat cere unei persoane să înfăţişeze un lucru pe care-l deţine. Prin intermediul ei, reclamantul vrea să se asigure dacă lucrul pentru carea vrea să intenteze revendicarea se află sau nu la persoana pe care intenţionează s-o cheme în judecată.

b) Acţiunea negatorie (prin care proprietarul neagă că o terţă persoană ar vea un drept de uzufruct sau o servitute predială asupra fondului său) şi acţiunea prohibitorie (prin ea proprietarul opreşte pe un terţ să săvârşească ceva împotriva dreptului său de proprietate).

c) Acţiunile care reglementează raporturile de vecinătate:

aa) Acţiunea în hotărnicie – urmăreşte reglementarea neînţelegerilor referitoare la hotarele fondurilor.
bb) Acţiunea în restabilirea cursului apelor – urmăreşte să împiedice pe vecin ca, prin diferite lucrări, să mărească masa apelor de ploaie care se scurg de pe fondul său pe terenul situat mai jos.
cc) Împotrivirea la o construcţie nouă – aducerea la cunoştinţa vecinului, pe cale extrajudiciară, de a nu continua o lucrare care ar putea să aducă o pagubă.
dd) Cauţiunea pagubei eventuale – dacă proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a vecinului, proprietarul primejduit se putea adresa pretorului ca să oblige pe vecini să-l garanteze că-l va dezdăuna, dacă i se aduce vreo pagubă.
ee) Quod vi aut clam – proprietarul poate sili persoana care a făcut anumite lucrări cu forţa sau pe ascuns, în detrimentul său, să repună lucrurile în starea de mai înainte.

21. Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine. Se realiza prin acţiuni asemănătoare cu cele care apărau proprietatea romană.


Capitolul XXV. Drepturile reale asupra bunurilor străine (iura in re aliena)

22. Apariţia şi dezvoltarea drepturilor reale asupra bunurilor străine. Se întâlnesc situaţii în care ius utendi (dreptul de a folosi un lucru) şi ius fruendi (dreptul de a-i culege roadele) sunt detaşate de dreptul de proprietate, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul. În aceste situaţii, propretatea este grevată de o servitute. Persoana care exercită aceste prerogative are un drept asupra unui lucru străin, un ius in re aliena – o servitute.

Servituţile pot fi constituite în folosul unui fond, caz în care se numesc servituţi prediale sau reale, fiind exercitate de proprietarii succesivi ai respectivului fond.

Mai există şi servituţi constituite în favoarea unei persoane, ca de exemplu uzufructul.

Un drept real asupra bunurilor străine este superficia, care constă în construirea unui imobil pe terenul altei persoane, pe care imobil constructorul şi urmaşii săi puteau să-l folosească neîntrerupt atâta vreme cât plăteau cuvenita arendă proprietarului.

Tot din categoria drepturilor reale asupra bunurilor străine sunt ipoteca şi gajul.

Servituţile, cel puţin cele urbane, devin adevărate drepturi.

În celebra diviziune a bunurilor corporale şi incorporale, Gaius aşează servituţile printre acestea din urmă.

23. Servituţile prediale şi personale. Asemănări şi deosebiri. Servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine (prediale sau reale), fie în interesul unui fond determinat, fie în interesul unei persoane (personale).

Trăsături comune servituţilor prediale şi personale:
a) drepturi reale asupra unor bunuri străine, apărate prin acţiuni reale;
b) nu creează obligaţii în sarcina proprietarului bunului grevat de servitute;
c) servituţile se constituie asupra bunurilor altuia, nu asupra unui lucru propriu;
d) nu pot fi înstrăinate, şi nici grevate de o altă servitute.

Deosebiri:
a) Servituţile prediale sunt perpetue, ca şi fondurile respective, pe când cele personale durează atâta cât trăieşte titularul beneficiar al servituţii;
b) Servituţile prediale acordă prerogative care nu pot depăşi nevoile şi interesele fondului dominant, pe când cele personale pot fi mai largi;
c) Servituţile prediale presupun două bunuri imobile, în vreme ce cele personale pot avea ca obiect şi un lucru mobil.

24. Servituţile prediale presupun două fonduri: unul în favoarea căruia există servitutea (fondul dominant) şi unul grevat de servitute (fondul servant). Servituţile prediale sunt rustice (drept de trecere cu piciorul, cu animalele, cu căruţa, dreptul de a scoate apă, de a adăpa turmele sau de a aduce apa cu ajutorul unei ţevi pe fondul servant) sau urbane (de scurgere a apelor murdare, de sprijinire a zidului sau a bârnelor imobilului dominant pe zidul celui servant, care împiedică ridicarea unei construcţii care să ia vederea sau lumina fondului dominant), după cum fondul dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa.

25. Servituţile personale. Cea mai importantă este uzufructul.

Uzufructul implică două persoane: proprietarul lucrului grevat de uzufruct şi uzufructuarul. Cel din urmă are dreptul de a se servi de lucru şi de a-i culege fructele, fără însă a-i altera în vreun mod oarecare substanţa.

Dacă uzufructul a încetat înainte de culegerea recoltei, nu moştenitorii au dreptul la recolte, ci nudul proprietar; dacă uzufructul se deschide înainte de culegerea recoltei, dreptul de a culege aparţine uzufructuarului.

Proprietarul lucrului grevat de uzufruct rămâne numai cu dreptul de a înstrăina lucrul, fiind numit nud proprietar.

Potrivit dreptului pretorian, uzufructuarul trebuie să garanteze că se va folosi de lucru ca un bun gospodar, şi că lucrul va fi restituit la finele uzufructului. Nu se putea constitui un uzufruct asupra lucrurilor consumptibile, deoarece este cu neputinţă să se păstreze substanţa nealterată a acestora.

26. Constituirea servituţilor. Servituţile prediale rustice se constituiau prin mancipaţiune. Servituţile prediale urbane se constituiau prin in iure cessio.

Uzufructul se constituia prin in iure cessio, dar şi printr-un testament, sub formă de legat.

Servituţile se puteau constitui şi prin adiudicatio, făcută de un judecător într-o acţiune de partaj.

În fondurile provinciale, servituţile se constituiau prin pacte (contract neformal de constituire a unei servituţi) şi stipulaţii (întărire a exerciţiului servituţii prin adăugarea unor clauze formale).

27. Stingerea servituţilor. Aceasta survine:
a) prin dispariţia materială (imobilul servant este inundat) sau juridică (sclavul este dezrobit) a lucrului;
b) prin confuziune, adică prin reunirea calităţii de titular al servituţii şi de proprietar al bunului grevat de servitute;
c) prin renunţarea titularului servituţii la dreptul său;
d) prin moartea titularului servituţii;
e) prin nefolosirea servituţii.

28. Apărarea servituţilor. În vederea apărării dreptului său, titularul unei servituţi are o acţiune reală pe care o poate îndrepta împotriva proprietarului lucrului grevat de servitute, şi oricui ar nega existenţa dreptului său.

29. Alte drepturi reale asupra bunurilor străine. Dreptul roman cunoaşte şi alte drepturi reale asupra bunurilor străine.
a) Sperficia constă în dreptul acordat unei persoane de a se folosi, pe veci sau pe termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul altei persoane, în schimbul unei sume de bani numită solarium, plătită proprietarului terenului.
b) Tot printre drepturile reale asupra bunurilor străine se numără arendările pe termen lung şi cele perpetue, sau emfiteozele.

Emfiteoza constă în arendarea, pe veci sau pe termen lung, a unor terenuri imperiale nelucrate, cu îndatorirea emfiteotului de a le pune în cultură.


Partea a VI-a. Succesiunile

Capitolul XXVI. Noţiunile fundamentale şi istoricul dreptului succesoral roman


1. Noţiuni fundamentale ale dreptului succesoral. Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau la mai multe persoane în viaţă.

Persoana decedată mai este numită: defunct, decedat, testator şi dispunător.

Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să se împartă averea pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul acestuia, în lipsa unui astfel de act de ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.

Moştenitorul, dobândind succesiunea, obţine şi drepturile, şi obligaţiile defunctului. Altfel spus, dobândind moştenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile defunctului şi va trebui totodată să-i plătească toate datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral.

2. Istoricul dreptului succesoral roman. Explicat prima dată de Fustel de Coulanges.

Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune numai de o parte din averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu legea.


Capitolul XXVII. Succesiunea legitimă

3. Conform dreptului civil. În conformitate cu legea celor XII table, moştenitorii erau chemaţi la succesiune în trei clase:
a) heredes sui, adică cei care se găseau sub puterea lui pater familias şi care devin de sine stătători (sui iuris) la moartea acestuia;
b) dacă lipseau cei din prima clasă, la succesiune era chemată ruda agnată cea mai apropiată (agnatus proximus);
c) dacă nu existau nici heredes sui şi nici agnaţi colaterali, moştenirea trecea la gentiles.

4. Conform dreptului pretorian. Schimbările profunde de după războaiele punice au atins şi domeniul succesoral, unde vocaţia întemeiată pe legătura de sânge a devenit tot mai importantă. Pretorul a fixat astfel reguli noi în materie succesorală:
a) în prima clasă intră descendenţii, adică atât cei care se află în puterea defunctului, cât şi cei emancipaţi sau daţi în adopţiune, cu condiţia ca aceştia din urmă să nu se mai găsească în familia adoptivă;
b) în lipsa descendenţilor, vin la moştenire agnaţii, numiţi legitimi;
c) în lipsa şi a acestora din urmă, vin la moştenire rudele de sânge (cognati);
d) dacă lipsesc primele trei clase, pretorul chema la moştenire pe soţul supravieţuitor.

La începutul Imperiului, moştenirea pretoriană s-a impus în dauna celei civile, devenind succesiunea de drept comun.

5. Conform dreptului imperial. Înaintea intervenţiei imperiale, moştenitorul civil avea drepturi superioare celui pretorian, iar o mamă nu putea fi moştenită de copiii ei şi nici invers.

Senatus-consultele au stabilit că mama poate fi succesoarea copiilor ei, iar copiii a mamei lor. Astfel, cognaţiunea a devenit fundamentul dreptului succesoral.

Împăratul Iustinian pune bazele unui drept succesoral bazat exclusiv pe principiul cognaţiunii:
a) descendenţii;
b) ascendenţii;
c) fraţii şi surorile bune şi copiii lor;
d) fraţii şi surorile din acelaşi tată sau din aceeaşi mamă şi copiii lor;
e) colateralii.


Capitolul XXVIII. Succesiunea testamentară

6. Ce este testamentul? Formele testamentare. În conformitate cu vechiul drept, existau două feluri de testamente: unul folosit în timp de pace (în faţa adunărilor curiate, votat de acestea), altul în timp de război (în faţa tovarăşilor de arme).

Practica a imaginat o a treia formă de testament, care se realiza prin procedeul mancipaţiei. Testatorul transfera prin mancipaţiune patrimoniul său unui prieten, care avea rolul unui executor testamentar, cu rugămintea ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ultimă voinţă. Cu timpul, familiae emptor pierde orice putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat numai să transfere adevăratului moştenitor patrimoniul defunctului.

Declaraţia prin care testatorul lasă bunurile sale se numeşte nuncupatio.

Pretorul, urmărind să creeze un sistem de drept succesoral lipsit de orice formalism, stabileşte că testamentul scris, pe care testatorul l-a înfăţişat la şapte martori pentru a fi întărit cu peceţi, alături de care îşi treceau numele lor, are deplină eficacitate juridică. Moştenitorul dobândeşte astfel o moştenire pretoriană, adică o bonorum possessio.

6bis. Definiţia testamentului. Referindu-ne la testamentul comiţial, îl vom defini ca un act solemn având ca obiect principal şi indispensabil instituirea de erede (erezi). În ceea ce priveşte testamentul mancipativo-nuncupativ, acesta poate fi definit ca un act juridic de ultimă voinţă, formalist, unilateral şi revocabil, prin intermediul căruia o persoană îşi instituie unul sau mai mulţi moştenitori în vederea îndeplinirii după moarte a voinţei sale.

7. Capacitatea testamentară. Persoana care întocmeşte un testament trebuie să fie capabilă să testeze, iar cea de-a doua să dobândească pe calea acestui act de ultimă voinţă.

Nu aveau capacitatea de a testa:
- cei fără patrimoniu (fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii);
- cei loviţi de diverse incapacităţi (nebunii, impuberii, prodigii);
- femeile (pentru a nu testa în favoarea altor persoane decât rudele agnatice cărora li se cuvenea moştenirea);
- peregrinii (care nu aveau, conform legii agnatice, commercium);
- latinii iuniani, ereticii, apostaţii etc.

Nu puteau fi instituiţi ca moştenitori:
- peregrinii;
- femeile;
- persoanele incerte (acelea despre care testatorul nu putea să-şi facă o idee precisă în momentul întocmirii testamentului).

În interesul testatorului, un sclav putea fi instituit drept moştenitor, atunci când succesiunea lăsată era insolvabilă, şi nu interesa pe nimeni.

8. Cuprinsul testamentului. Dispoziţia fundamentală a oricărui testament era instituirea de moştenitor. Putea fi vorba despre o singură persoană sau mai multe, instituindu-se părţi egale sau inegale.

Instituirea de moştenitor nu se putea face nici sub un termen suspensiv („după cinci ani de la moartea mea”), pentru că se producea o discontinuitate între administraţia vechiului titular al patrimoniului şi a celui instituit prin testament; nici extinctiv („până la calendele lui iulie”), pentru că se încălca regula romană a perpetuităţii moştenirii, conform căreia cine devine o dată moştenitor, rămâne moştenitor pe veci.

Instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă era îngăduită însă („dacă corabia va sosi din Asia”).

Situaţia se complica dacă cineva era instituit ca moştenitor sub o condiţie potestativă negativă („să nu frecventeze şcolile filozofice din Grecia”), pentru că abia la moartea moştenitorului se va şti dacă condiţia s-a îndeplinit sau nu.

9. Ineficacitatea testamentului – terminologie. Nu există în dreptul roman o teorie a nulităţii. Dualitatea drept civil – drept pretorian a contribuit la varietatea cazurilor de ineficacitate şi a denumirii lor.

10. Ineficacitatea totală a testamentului. Un testament este nul de la început:
- dacă testatorul a fost incapabil de a face un testament;
- dacă nu s-au respectat formalităţile cerute de lege;
- dacă lipseşte instituirea de moştenitor.

Actul de ultimă voinţă este ineficace ulterior confecţionării sale:
- dacă este revocat de către testator;
- dacă testatorul suferea o capitis deminutio;
- dacă testatorului i se năştea, după întocmirea testamentului, un copil;
- dacă nici unul dintre cei instituiţi nu accepta succesiunea, caducitatea totală a testamentului deschidea calea devoluţiei legale.

11. Ineficacitatea parţială a testamentului

11.1. Exheredarea. Descendenţii lui de cuius îi continuau persoana, fiind încă din timpul vieţii sale coproprietari asupra bunurilor familiei, instituirea lor ca moştenitori apărând ca un lucru firesc, iar dezmoştenirea – ca o adevărată spoliere a lor de un drept de proprietate care li se cuvenea.

În conformitate cu normele vechiului drept civil, testatorul era obligat fie să instituie pe heredes sui ca moştenitori în testamentul său, fie să-i dezmoştenească în termeni solemni.

Dreptul roman n-a tăgăduit deci dreptul lui pater familias de a dezmoşteni pe heredes sui, dar a cerut ca aceasta să se facă expres, nu printr-o simplă omisiune.

În cazul în care testatorul omitea pe vreunul dintre fiii săi, testamentul era nul şi se deschidea moştenirea legală. Dacă însă cel omis era o fiică sau un descendent mai îndepărtat, testamentul era numai rectificat.

11.2. Plângerea împotriva testamentului nerespectuos. Spre sfârşitul Republicii, moştenitorii legali începuseră să atace testamentele prin care antecesorul lor dispusese în favoarea unor persoane străine de familie. E drept că şi dispunătorii îşi exheredau rudele apropiate fără motive serioase.

12. Concluzie. Două imperative: întâietatea succesiunii testamentare şi conservarea patrimoniului familial. Treptat, în virtutea lor s-a restrâns deplina libertate a voinţei testatorului.

13. Legatele. Legatul este liberalitatea pe care testatorul o impune, cu titlu particular, în testament, în sarcina unui moştenitor, pentru a gratifica o terţă persoană numită legatar.

Existau patru categorii de legate:
a) Legatele per vindicationem (acelea în care testatorul, transfera direct legatarului proprietatea respectivului bun).
b) Legatul per damnationem (prin care moştenitorul era îndatorat să facă o prestaţie în folosul legatarului).
c) Legatul sinendi modo (prin care moştenitorul era obligat să îngăduie legatarului să ia ceva din moştenire sau chiar din bunurile sale).
d) Legatul per praeceptionem (prin care testatorului îngăduia unuia dintre moştenitori să ia înainte de a se face împărţirea succesiunii).

„Libertatea testamentară, care dădea posibilitatea lui pater familias să dispună cum vrea de averea sa, putea să aibă, într-o epocă în care solidaritatea şi coeziunea familială erau de domeniul trecutului, consecinţe grave pentru membrii familiei. Pentru a se evita astfel de consecinţe au fost promulgate mai multe legi care au limitat libertatea de a se face legate.” (p. 229)

14. Fideicomisele. Când şeful de familie voia să facă, printr-un act de ultimă voinţă, o liberalitate unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită prin testament, nu avea alt mijloc la îndemână decât să roage pe moştenitor să-i îndeplinească dorinţa şi să dea respectivului terţ un bun, o parte din moştenire sau chiar moştenirea în întregime. Un astfel de act se numea fideicomis.

Acest act presupunea trei persoane: un dispunător, un fiduciar (cel însărcinat cu ducerea la îndeplinire a fideicomisul), şi fideicomisarul – adică beneficiarul.

Existau două tipuri de fideicomisuri:
a) fideicomisul particular (care avea ca obiect bunuri privite cu titlu particular, asemenea legatelor);
b) fideicomisul de ereditate (asimilate în epoca lui Iustinian cu legatele).


Capitolul XXIX. Acceptarea şi renunţarea la succesiune

15. Acceptarea. La moartea lui de cuius, moştenirea era oferită moştenitorului pe care legea îl indică sau celui instituit de către testator. În general, moştenitorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a accepta succesiunea.

La moartea lui de cuius, două sunt categoriile de moştenitori care dobândesc succesiunea de plin drept:
a) heredes sui et necessarii (moştenitorii care, aflându-se sub puterea lui pater familias, devin la moartea acestuia sui iuris);
b) heredes necessarii.

Dacă succesiunea era insolvabilă, heredes sui et necessarii aveau instituit de către pretori un ius abstinendi (drept de abţinere). Pe temeiul acestora, moştenirea va fi vândută în numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de infamie şi de obligaţia de a achita din bunurile lor personale pe creditorii succesiunii.

Moştenitorii necesari erau sclavii pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor pentru cazul în care moştenirea era insolvabilă. Acestuia i se acorda şi libertatea o dată cu instituirea ca erede. Asupra lui se răsfrângea infamia.

Ceilalţi moştenitori dobândeau succesiunea numai printr-o manifestare de voinţă menită să concretizeze intenţia lor de a o accepta, fie în mod expres (în forme solemne), fie în mod tacit (îndeplinind acte pe care nu le putea face decât în calitate de erede).

În general, eredul trebuia să se pronunţe în termen de 100 de zile în privinţa succesiunii. Împăratul Iustinian a mărit termenul până la 100 de zile.

Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind obligat să plătească legatele şi fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile defunctului.

16. Renunţarea. Numai moştenitorii „voluntari” (voluntarii), numiţi şi „străini” (extranei), puteau renunţa la succesiunea deschisă în favoarea lor.


Capitolul XXX. Acţiunile succesorale

17. Conform dreptului civil. După acceptarea succesiunii, toate acţiunile care puteau fi intentate de defunct sau împotriva defunctului trec asupra moştenitorului (eredele poate urmări pe debitorii defunctului, poate cere restituirea anumitor bunuri şi poate fi urmărit de creditorii lui de cuius).

Moştenitorul putea formula petiţia de ereditate, care avea ca obiect moştenirea ca atare şi servea moştenitorului civil împotriva oricărui terţ care deţine moştenirea sau bunurile succesorale, pretinzându-se sau nu moştenitor.

Petiţia de ereditate producea aceleaşi efecte ca şi acţiunea în revendicare.

18. Conform dreptului pretorian. Petiţiunea de ereditate nu putea fi intentată decât de către moştenitorul civil. Cel pretorian avea un interdict.


Partea a VII-a. Obligaţiile

Capitolul XXXI. Noţiunea de obligaţie


1. Privire istorică. Iniţial, obligaţia este privită ca o legătură materială între două persoane. Ulterior, ca legătură juridică, se abstractizează.

Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor poate cere o anumită prestaţie unei alte persoane numită debitor care, în caz de refuz să execute prestaţia, poate fi constrâns pe cale judiciară la executare.

În concepţia primitivă romană, obligaţia este concepută după chipul şi asemănarea dreptului de proprietate. Proprietarul poate dispune cum vrea de lucrul său, la fel şi creditorul de persoana debitorului insolvabil.

Dezvoltarea schimburilor comerciale a mlădiat rigiditatea şi formalismul vechiului drept, aducând schimbări judiciare importante. Ideea de obligaţie, din legătură materială, devine una juridică.

2. Elementele obligaţiei.
a) Subiecţii – creditorul (subiect activ) şi debitorul (subiect pasiv);
b) Obiectul – prestaţia pe care trebuie s-o îndeplinească debitorul;
c) Sancţiunea juridică – constrângerea ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării.


Capitolul XXXII. Izvoarele obligaţiilor

3. În epoca clasică. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii.

În epoca veche a dreptului roman, izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele.

În epoca lui Gaius, neîndeplinirea contractului nu mai are drept consecinţă înrobirea debitorului, ci plata unor daune interese. Delictul creează o obligaţie ce apare ca o sancţiune a încălcării normei juridice şi nu drept o despăgubire care se substituie răzbunării private.

În dreptul roman, nu orice acord de voinţă constituie un contract şi în consecinţă un izvor de obligaţie. Pentru ca un acord de voinţă să producă efecte juridice, era necesar să îmbrace o formă solemnă, fie să îndeplinească anumite condiţii de fond impuse de normele dreptului pozitiv.

Totuşi, mai există şi alte situaţii care dau naştere anumitor obligaţii. De exemplu, un moştenitor ce acceptă succesiunea este obligat să plătească legatele, obligaţia acestuia însă nu decurge nici dintr-un contract, nici dintr-un delict.

4. În dreptul romano-bizantin. Instituţiile lui Iustinian ne fac cunoscută o diviziune cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:
a) contractele;
b) delictele;
c) cvasicontractele;
d) cvasidelictele.

În categoriile c) şi d) intră actele şi faptele juridice pe care Gaius le clasase cu denumirea „alte cauze”.


Capitolul XXXIII. Contractele

5. Dezvoltarea dreptului contractual roman. În perioada veche, contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lor. Elementul său esenţial nu era acordul de voinţă, ci elementele formale cerute pentru întocmirea acestuia.

Alături de contractele formale (nexus, sponsio, litteris), apar noi forme contractuale, neformale. La sfârşitul Republicii apar contractele reale, ce se încheie prin simpla remitere a lucrului, şi cele consensuale, ce se încheie prin simplul consimţământ, ultimele fiind adevărate pacte, adică acorduri de voinţă neîmbrăcate în forme solemne.

Teoria generală a contractelor se elaborează în epoca imperială. Contractul, al cărui element esenţial îl constituie acordul de voinţă, se descătuşează din lanţurile formalismului primitiv.

6. Elementele esenţiale ale contractului. Acestea sunt:
a) consimţământul;
b) capacitatea;
c) obiectul.

A. Consimţământul constă în acordul de voinţă a părţilor ce contractează. O singură voinţă nu este suficient pentru a impune un contract. Acesta trebuie să fie dat în mod serios, şi să nu fie simulat. Consimţământul dat din eroare sau smuls prin dol ori violenţă este viciat.

Eroarea este o reprezentare falsă a realităţii, care împiedică pe contractant să-şi dea adeziunea în deplină cunoştinţă de cauză. În asemenea situaţii, contractul este lovit de o nulitate absolută. Eroarea asupra faptelor este socotită viciu de consimţământ.

Există trei feluri de eroare:
a) Error in negatio (eroare asupra naturii juridice a actului încheiat).
b) Error in persona (eroare asupra identităţii fizice a persoanei cu care contractez).
c) Error in corpore (reprezentarea falsă asupra lucrului care formează obiectul contractului).

Toate aceste trei erori duc la anularea contractului.

B. Capacitatea este cel de-al doilea element esenţial al contractului. Ea lipsea sclavilor, care nu se puteau obliga prin contractele lor încheiate cu terţii. De asemeni, lipsea prodigilor, care nu puteau deveni decât creditori. Impuberii sui iuris nu se puteau obliga ca debitori decât cu încuviinţarea tutorilor.

C. Obiectul contractului este prestaţia la care debitorul se angajează faţă de creditor. Condiţiile ei de existenţă sunt:
a) Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic.
b) Să fie licit, adică să nu fie potrivnic ordinei juridice şi bunelor moravuri.
c) Să fie suficient determinat, căci altfel nu se poate şti dacă debitorul s-ar putea elibera de obligaţie sau nu.
d) Obiectul trebuie să prezinte un interes material sau moral pentru creditor, căci fără un asemenea interes nu se poate concepe o acţiune a creditorului, în cazul neexecutării prestaţiei împotriva debitorului.

D. Cauza n-a constituit în dreptul roman un element esenţial pentru orice contract, şi nici n-a format obiectul unei teorii generale.

Cauza contractului constă în scopul direct şi imediat pe care-l urmăresc părţile prin încheierea contractului. Aici cauza are sensul de cauză finală (de scop), şi nu de cauză eficientă.


Capitolul XXXIV. Contractele formale

12. Prezentare generală. Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea unei formalităţi.

În dreptul roman, există trei contracte formale:
a) nexum;
b) contractul verbal;
c) contractul literal.

13. Nexum. A fost un contract de împrumut care se realiza prin formalităţile mancipaţiunii.

Dacă debitorul refuza să satisfacă pe creditor, acesta putea să-l urmărească, în temeiul contractului încheiat, deoarece nexum avea efect executoriu prin el însuşi. Constituind un mijloc eficient de înrobire a debitorilor, nexum a fost aplicat până la sfârşitul secolului IV î.Hr., când şi-a pierdut caracterul executoriu. Astfel, a căzut şi în desuetudine.

14. Contractul verbal. Se încheia prin pronunţarea unor cuvinte solemne. Cel mai important contract verbal este stipulaţiunea. Termenul derivă de la stipulus, care înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţia serveşte să dea tărie convenţiei pe care o îmbracă.

„Stipulaţia trebuie să fie privită ca fiind actul final al unei convenţii (pact) prealabile, căreia părţile vor să-i dea eficacitate juridică, întrucât un simplu pact, neîmbrăcat într-o anumită formă contractuală, nu avea nici o valoare juridică. Stipulaţia este, cu alte cuvinte, un tipar contractual, o formă contractuală şi nu un contract concret şi determinat.” (p. 248)

Pentru ca o stipulaţie să fie valabilă, se cereau să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) întrebarea creditorului să fie urmată de răspunsul debitorului;
b) întrebarea şi răspunsul nu puteau fi date decât oral, astfel încât deficienţii verbali şi auditivi nu puteau încheia o astfel de obligaţie;
c) întrebarea trebuie să fie urmată imediat de un răspuns, ca urmare stipulaţia nu se putea încheia între absenţi;
d) răspunsul trebuia să fie conform cu întrebarea.

Stipulaţia a fost iniţial o formă contractuală proprie cetăţenilor romani. Datorită dezvoltării comerţului, a devenit accesibilă şi peregrinilor, transformându-se într-un contract de drept al ginţilor. Folosirea limbii latine a fost întotdeauna obligatorie, cu unele excepţii admise într-o epocă târzie pentru limba greacă.

15. Stipulaţia pentru altul. Urmăreşte să atribuie unei terţe persoane, ce n-a luat parte la încheierea unui contract, calitatea de creditor al respectivului contract.

Regula romană este: nimeni nu poate stipula pentru altul. Intervine în acest caz sancţiunea nulităţii. Exista totuşi un mod indirect de a face stipulaţia pentru altul să aibă eficacitate: stipulantul întreabă pe promitent dacă, în cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţia, se îndatorează să-i plătească o sumă de bani cu titlul de amendă a neîndeplinrii obligaţiei luate. Stipulaţia pentru altul nu va fi valabilă nici în acest caz, dar, ameninţat să plătească o amendă în cazul neîndeplinirii, debitorul va fi silit să-şi execute prestaţia la care s-a îndatorat.

Dată fiind importanţa economică pe care o prezintă acest fel de stipulaţie, practica a imaginat un procedeu menit să eludeze legea. Se făcea o stipulaţie supusă unui termen: moartea stipulantului. În fapt, beneficiul acestei stipulaţii va trece asupra moştenitorului, deoarece obligaţia nu va putea fi îndeplinită de promitent chiar „în momentul” morţii. Iustinian a îngăduit în mod legal stipulaţia făcută în interesul moştenitorului, înlăturând orice alt artificiu.

16. Promisiunea pentru altul. Constă în promisiunea faptului altuia. Ea nu va fi valabilă, pentru că nici promitentul nu a putut deveni debitor, deoarece nu s-a obligat pentru propriul fapt, şi nici cel care o face, pentru că este străin de convenţia ce s-a încheiat.

Practica a inventat două procedee pentru a eluda această prohibiţie:
a) Cel care promite faptul altuia se obligă că va plăti o sumă de bani dacă terţul nu-şi va executa prestaţia;
b) Promitentul promite nu fapta altuia, ci că va face tot ce-i stă în putinţă ca terţul să-şi execute prestaţia, adică propriul său fapt.

17. Contractul literal. Este un contract solemn ce se încheie prin anumite formalităţi scripturale făcute în registrul pe care fiecare pater familias îl avea şi în care acesta trece veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.

Era, ca şi stipulaţia, un contract propriu cetăţenilor romani. A apărut în epoca republicană, dispărând în epoca postclasică.

Obligaţiile literale specifice peregrinilor de neam grec sunt singrafele. Chirographum este un act redactat la prima persoană şi subscris de debitor.


Capitolul XXXV. Contractele reale

18. Consideraţii generale. Pentru încheierea lor, necesită un element material (remiterea lucrului) şi unul intenţional (convenţia de restituire a lucrului remis).

Contractele reale sunt următoarele:
- mutuum,
- fiducia,
- depozitul,
- comodatul,
- gajul.

Primul este un contract de drept strict: în caz de conflict, judecătorul va rezolva pricina în limita strictă a convenţiei, fără a avea în vedere considerente de echitate şi de bună-credinţă.

Restul sunt contracte de bună-credinţă, întrucânt puterea de apreciere a judecătorului nu este limitată de litera contractului.

19. Mutuum – contract unilateral care constă într-un împrumut de consumaţie, vizând transferul proprietăţii unei sume de bani sau a unei cantităţi de lucruri fungibile de către creditor debitorului, cu îndatorirea ultimului de a restitui o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate.

Se cere ca persoana ce dă cu împrumut (creditorul) să fie proprietar al bunului dat cu împrumut. Proprietatea acestui bun se transmite debitorului în momentul remiterii, adică la încheierea convenţiei.

Principial este un contract gratuit, dar cămătarii obişnuiau să-i adauge o stipulaţie, prin care debitorii erau obligaţi să le plătească o dobândă.

S-a obişnuit încă din epoca imperială să se redacteze diverse înscrisuri, pentru a se uşura dovada contractului încheiat între părţi.

20. Fiducia – constă în transferul proprietăţii unui lucru către debitor, însoţit de o convenţie de restituire a respectivului lucru fie alienatorului, fie unei terţe persoane. Era un simplu pact fără eficacitate juridică, restituirea lucrului fiind asigurată numai de buna credinţă a dobânditorului.

21. Comodatul – contractul prin care o persoană numită comodant dă cu împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane, numită comodatar, un lucru în folosinţă, cu obligaţia acesteia de a-l restitui posterior. Obiectul fiind un lucru corporal şi neconsumptibil, comodatarul trebuia să-l restituie în speţă.

Faţă de comodant, comodatarul răspunde nu numai de dolul său, ci şi de culpă.

22. Depozitul – contractul prin care o persoană numită deponent dă în păstrare unei alte persoane, numită depozitar, un lucru cu îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la cerere.

Depozitul este de mai multe feluri:
a) necesar (constituit în situaţii excepţionale);
b) sechestru (depunerea unui lucru litigios la o terţă persoană cu îndatorirea de a-i restitui părţii ce va câştiga procesul);
c) neregulat (al cărui obiect consta în bunuri fungibile şi în sume de bani).

23. Gajul – indică orice garanţie reală, dar era folosit în special pentru a desemna contractul real prin care un debitor remite creditorului său, în vederea garantării unei creanţe, posesiunea lucrului.


Capitolul XXXVI. Contractele consensuale

24. Consideraţii generale. O categorie ce se încheie prin consimţământul părţilor, fără nici o altă formalitate. A apărut în dreptul ginţilor, pentru a da eficacitate convenţiilor comerciale încheiate de romani cu peregrinii. Sunt sinalagmatice perfecte (creează obligaţii în sarcina ambelor părţi).

Regulă: niciuna dintre părţile contractante nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei ce i se cuvine, dacă nu este gata să-şi execute propria prestaţie.

Sunt 4 tipuri de contracte consensuale:
a) vânzarea-cumpărarea;
b) locaţiunea;
c) societatea;
d) mandatul.

25. Vânzarea-cumpărarea – contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru, în schimbul unei sume de bani numită preţ.

La origini se afla trocul. Înainte de a apărea contractul consensual, vânzarea s-a realizat ca un transfer de proprietate pe calea mancipaţiunii. Ulterior, vânzarea s-a făcut sub forma a două stipulaţii: una prin care vânzătorul stipula de la cumpărător preţul, iar alta prin care cumpărătorul stipula de la vânzător lucrul. Cu timpul, cele două stipulaţii s-au sudat.

Arvuna era o sumă mică de bani pe care de obicei cumpărătorul o dădea celeilalte părţi. Ea servea la dovedirea existenţei contractului. Partea care nu mai voia să încheie contractul, pierdea arvuna sau o restituia la dublu.

Contract sinalagmatic: obligaţia cumpărătorului constă în plata preţului, iar a vânzătorului în păstrarea lucrului, predarea către cumpărător şi garantarea lui de evicţiune şi de viciile lucrului.

Vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru viciile lucrului vândut.

25bis. Pacte adăugate contractului de vânzare-cumpărare:
a) Lex commisoria – dacă preţul nu este plătit într-un anumit termen, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a-şi relua lucrul.
b) In adiem addictio – vânzătorul îşi rezervă dreptul de a-şi relua lucrul dacă într-un anumit timp găseşte condiţii mai bune de vânzare.
c) Pactum displicientiae – cumpărătorul îşi rezervă dreptul, ca într-un anumit termen, să restituie lucrul, dacă nu-l găseşte pe plac, şi să ceară înapoierea preţului.
d) Pactum de retroemendo – vânzătorul îşi rezervă dreptul de a recăpăta lucrul într-un anumit timp, la acelaşi preţ.

26. Locaţiunea (locatio conductio) – contractul consensul prin care o persoană se obligă faţă de o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute o anumită lucrare în schimbul unei sume de bani.

La origine, s-au aflat două stipulaţii: o parte stipula lucrul, o alta banii.

Acest tip de contract se extinde după războaiele punice.

Elementele esenţiale ale contractului de locaţiune sunt:
a) obiectul (un lucru, prestarea unor servicii, executarea unei lucrări);
b) consimţământul;
c) preţul fixat în bani.

Există trei feluri de locaţiuni:
a) Locatio rei – închirierea lucrului. Persoana care închiriează se numeşte locator, iar cel ce se foloseşte de lucru se numeşte conductor (chiriaş).
b) Locatio operarum – contractul de închiriere a diferitelor servicii. Numai munci necalificate puteau face obiectul unei locatio operarum, de aceea acest contract era destul de rar la Roma.
c) Locatio operis faciendi – contractul prin care o persoană denumită conductor se obligă faţă de o alta numită locator să execute o anumită lucrare în schimbul unei plăţi.

27. Societatea – contract consensual în temeiul căruia două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit.

Contractul de societate se stinge:
- prin moartea fiecăruia dintre asociaţi;
- prin atingerea scopului pentru care a fost încheiat sau prin ajungerea la termenul stipulat;
- când activul societăţii a pierit în întregime;
- prin voinţa unuia sau a tuturor asociaţilor.

28. Mandatul. Problema reprezentării în dreptul roman.

Dreptul roman vechi nu cunoştea principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării. Deoarece acest din urmă principiu constituia o piedică în încheierea obligaţiilor, juriştii romani, fără să renunţe la el, i-au adus mai multe excepţii:

A. Reprezentarea prin persoanele aflate sub putere – din timpurile cele mai vechi, şeful familiei putea să devină creditor prin persoanele de sub puterea sa ca şi prin intermediul sclavilor săi. Dezvoltarea comerţului cerea însă ca şefii de familie să devină şi debitori prin actele încheiate de cei aflaţi sub puterea lor. În vederea realizării acestei posibilităţi, pretorul a creat la finele Republicii aşa-zisele acţiuni adiecticiae qualitatis, cu ajutorul cărora terţii ce contractaseră cu cei de sub puterea lui pater familias puteau chema în judecată pe acesta din urmă.
B. Reprezentarea prin terţe persoane – consta în extinderea acţiunilor adiecticiae qualitas şi la cazurile în care pater familias este reprezentat de o terţă persoană (extranea persona). În acest caz, reprezentarea nu era perfectă, pentru că reprezentantul rămânea şi el obligat alături de reprezentat.

28bis. Mandatul – contractul consensual prin care o persoană numită mandante însărcinează pe o alta numită mandatar sa facă ceva gratuit în interesul său, adică al mandantelui. Mandatul este un act esenţialmente gratuit. Contractul este încheiat în interesul mandantelui. Mandatul trebuie să fie dus la îndeplinire cu bună credinţă, mandatarul urmând să se conformeze indicaţiilor mandantelui.


Capitolul XXXVII. Contractele nenumite

29. Naşterea şi raţiunea acestor contracte. Contractele analizate până acum (contractele formale, reale şi consensuale) au constituit multă vreme singurele forme recunoscute de ordinea juridică romană.

La începutul Imperiului apar tendinţele de depăşire a acestui cadru. Actele juridice noi au fost definitiv constituite şi sistematizate în vremea lui Iustinian.

Contractele nenumite sunt contracte neformale al căror obiect constă într-o prestaţie şi o contraprestaţie. Dacă una din părţi îşi execută obligaţia sa, cealaltă este îndatorată să-şi execute la rându-i propria prestaţie.

30. Categoriile contractelor nenumite:
a) dau ca să-mi dai;
b) dau ca să-mi faci;
c) fac ca să-mi dai;
d) fac ca săi faci.

31. Sancţiunea contractelor nenumite. În dreptul lui Iustinian, era o actio praescriptis verbis, prin care partea ce şi-a executat prestaţia sa poate cere contraprestaţia ce i se cuvine.


Capitolul XXXVIII. Pactele întărite cu acţiuni (pacta vestita)

32. Consideraţii generale. Numeroase pacte au primit eficacitate juridică, fiind ridicate la rangul de contracte. Dreptul pozitiv a dat eficacitate juridică pactelor sancţionându-le prin intermediul jurisconsulţilor, al pretorilor şi al împăraţilor.

33. Pactele adăugate – acorduri de voinţă subsidiare ce urmăresc să modifice efectele unui contract principal, fie micşorând obligaţia ce rezultă din acest contract (pacte minutorii), fie augmentând-o.

34. Pactele pretoriene – pacte pe care pretorul le-a întărit cu acţiuni.
a) Constitutul – o convenţie prin care un debitor, ce nu-şi poate plăti datoria la termen, obţine de la un creditor o păsuire şi un nou termen de plată;
b) Pactul de jurământ – convenţia prin care părţile se hotărăsc, spre a evita un proces, să rezolve neînţelegerea dintre ele printr-un jurământ;
c) Recepta – convenţiile, pactele, reglementate în edictul pretorian, datorită unei similitudini de nume, sub acelaşi titlu.

Astfel, receptum arbitrii – obligaţia pe care şi-a luat-o o persoană de a soluţiona în calitate de arbitru un conflict între alte două persoane.

Receptum nautarum, cauponum şi stabulariorum – în temeiul lor, corăbierii, hangiii, stăpânii de grajduri sunt răspunzători pentru pagubele aduse lucrurilor ce le-au fost încredinţate de către călători, cu excepţia cazului când daunele au fost pricinuite printr-un caz de forţă majoră.

35. Pactele legitime – convenţii care au fost sancţionate prin diverse constituţii imperiale (ex: convenţia de dotă, convenţia de donaţie).


Capitolul XXXIX. Obligaţii născute din delicte

36. Privire istorică. Delictul este orice faptă dăunătoare intereselor sociale şi sancţionată de dreptul civil sau pretorian.

Există delicte private (care încalcă interese particulare) şi delicte publice (care încalcă interese generale). Delictele publice erau judecate înaintea unor tribunale penale (fiind sancţionate cu pedepse caracteristice – moartea, exilul), pe când cele private înaintea persoanelor care judecau procesele civile (fiind sancţionate prin amenda plătită victimei de către delicvent).

Iniţial, victima putea obţine răzbunare nelimitată. Legea talionului a îngrădit răzbunarea – în virtutea ei victima sau rudele nu puteau pricinui delicventului un rău sau o pagubă mai mare decât fapta pe care acesta a săvârşit-o. Talionul a fost atenuat prin sistemul compoziţiile voluntare.

Compoziţiile voluntare şi talionul reprezintă resturi din orânduirea gentilică care au trebuit să dispară după ce jurisdicţia a devenit prin excelenţă un atribut al organizării de stat. Delictul a devenit un izvor de obligaţii, generând obligaţia delictuală.

Spre deosebire de obligaţia contractuală, cea delictuală nu trece asupra moştenitorilor debitorului. Moştenitorii nu pot fi ţinuţi de actele delictuale ale părinţilor. Reciproc, acţiunea delictuală nu poate fi intentată de moştenitorii victimei dacă este vorba de delicte care ating în mai de aproape persoana acestuia.

Obligaţia delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală, ce tinde la amendarea delicventului, pe când cea contractuală aproape întotdeauna de una rei persecutorie, prin care partea vătămată urmăreşte să obţină o despăgubire. Uneori însă şi delictele pot fi sancţionate de acţiuni rei persecutorii, menite să despăgubească pe victimă.

Acţiunile penale se pot cumula cu cele rei persecutorii, deoarece fiecare dintre ele au un obiect distinct: cele dintâi urmăresc o pedeapsă, pe când celelalte o despăgubire.

37. Delictele de drept civil

a) Furtul – sustragerea ilegală a unui lucru mobil făcută cu intenţia de îmbogăţire. Noţiunea include şi: abuzul de încredere, escrocheria etc.

Se concretizează prin:
aa) sustragerea lucrului;
bb) folosirea ilicită a acestuia;
cc) sustragerea posesiunii.

Furtul flagrant era după legea decemvirală, furtul în care delicventul era surprins asupra faptului sau ducând cu el lucrul furat. Hoţul, dacă era om liber, era biciuit şi devenea sclavul păgubaşului; dacă era sclav, era ucis.

Tăinuirea unui obiect furat era pedepsită cu o amendă care se ridica la triplul valorii lucrului. Dacă hoţul nu era prins asupra faptului, legea îl obliga să plătească de două ori valoarea lucrului sustras.

b) Paguba pricinuită pe nedrept – prejudiciul adus lucrurilor străine intenţionat sau din neglijenţă.

Răspunderea delictuală nu trebuie confundată cu cea contractuală, deoarece aceasta din urmă priveşte neexecutarea sau executarea defectuoasă a unui contract.

Persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului. Este exclusă paguba adusă în cazul unei legitime apărări. Se cerea ca delicventul să fi lovit direct lucrul sau animalul.

Jurisprudenţa a extins noţiunea de daună, cuprinzând în ea orice prejudiciu pecuniar adus proprietarului. Apoi a fost extinsă şi în cazul posesorilor de bună credinţă, a uzufructuarilor şi a creditorilor gajişti.

c) Injuria – ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe sau fapte (ex: leziunea unui membru, ruperea unui os, simplele lovituri, înjurăturile etc.).

38. Delictele de drept pretorian

a) Viclenia, înşelăciunea (dolus malus) – folosirea unor manopere frauduloase pentru a determina pe cineva să întreprindă ceva. Manoperele dolosive nu erau sancţionate în vechiul drept roman.

b) Teama produsă de violenţă – autorul violenţei urmăreşte ca insuflând o temere unei persoane s-o determine să încheie un act juridic dezavantajos ei. Metus a fost sancţionat spre finele Republicii.

c) Înstrăinarea în frauda creditorilor – delict pretorian ce constă în înstrăinarea de către debitor a unor bunuri din propriul său patrimoniu în vederea prejudicierii creditorilor.

39. Acţiunile noxale – în cazul în care delicventul se găsea sub putere (copii, sclavi), şeful familiei era acela care trebuia fie să plătească victimei dauna pricinuită, fie să-i predea pe delicvent cu titlu de despăgubire. Situaţia era identică pentru proprietarul al cărui animal a pricinuit altuia o pagubă.

Sistemul acţiunilor noxale a continuat să subziste până la finele existenţei dreptului roman, ca o urmă a solidarităţii familiale. Răspunderea şefului de familie nu are ca temei lipsa de supravechere, ci ideea de solidaritate familială axată pe interese patrimoniale.


Capitolul XL. Obligaţiile născute ex variis causarum figuri

40. Consideraţii generale. Clasificarea obligaţiilor făcută de Gaius:
a) contracte;
b) delicte;
c) variae causarum figurae (diferite alte cauze).

41. Gestiunea de afaceri – imixtiune pe care o persoană numită gerant o face în afacerile alteia, numită gerat. Persoana care fără a primi un mandat se îngrijeşte de afacerile altuia, este răspunzătoare de consecinţele administraţiei sale.

Pentru a exista o gestiune de afaceri se cerea un element material (un act de imixtiune în patrimoniul altuia) şi un element intenţional (intenţia de a administra afacerile altei persoane).

42. Îmbogăţirea fără cauză – a dobândi în paguba altuia, fără un temei juridic, un profit oarecare.

43. Alte obligaţii ex variis causarum figuris – cele mai importante sunt cvasidelictele.


Capitolul XLI. Efectele obligaţiilor

44. Consideraţii generale. Orice obligaţie are ca efect executarea voluntară a prestaţiei la care s-a îndatorat debitorul. Obligaţia este un drept tranzitoriu, pentru că se stinge prin executare.

45. Obligaţiile naturale. Nu sunt ocrotite prin acţiuni, deci executarea lor nu poate fi cerută înaintea instanţelor de judecată. Ex: contractele de care, după dezrobire, sclavul era ţinut, dar numai ca debitor natural, ceea ce excludea posibilitatea unei urmăriri judiciare. Sau, obligaţiile încheiate între şeful de familie şi persoanele de sub puterea sa.

Obligaţiile naturale, deşi nesancţionate prin acţiuni, au totuşi o existenţă juridică.

46. Daunele interese. Debitorul care nu-şi execută obligaţia, sau şi-o execută necorespunzător, sau cu întârziere, poate fi constrâns pe cale judiciară să despăgubească pe creditor pentru paguba pricinuită. Daunele interese sunt o sumă de bani ce reprezintă repararea prejudiciului cauzat. Criteriul este satisfacerea oricărui interes al creditorului.

47. Forţa majoră (evenimente cărora debitorul nu li se poate opune, deoarece sunt produse de forţe ce-i depăşesc puterile: inundaţiile, cutremurele, atacurile răufăcătorilor, naufragiile etc.) şi cazul fortuit (acele evenimente care, surprinzând diligenţa obişnuită, ar putea fi totuşi evitate prin măsuri excepţionale, dar normale).

Cazurile de vină imputabilă debitorului sunt: punerea acestuia în întârziere şi culpa.

48. Punerea în întârziere. Este vorba despre întârzierea culpabilă a debitorului care nu-şi execută prestaţia. Pentru ca debitorul să fie socotit în întârziere, se cereau să fie îndeplinite mai multe condiţii:

a) O somaţie prin care creditorul să fi cerut de la debitor plata la locul şi la timpul cuvenit.
b) Creanţa să fie exigibilă.
c) Refuzul debitorului de a plăti creanţa să fi fost injust.

În cazul punerii în întârziere, debitorul suportă riscurile lucrului. Dacă acesta piere prin caz fortuit sau forţă majoră debitorul va trebui să plătească daune interese.

49. Culpa – debitorul care nu-şi execută prestaţia la care s-a îndatorat, din cauza unui fapt imputabil lui, răspunde faţă de creditor, fiind obligat să-l dezdăuneze. Culpa este o neglijenţă, o greşeală nescuzabilă în executarea obligaţiei.

Culpa contractuală trebuie deosebită de culpa delictuală, dar şi de dol.

Culpa putea fi uşoară şi grosolană.

50. Custodia. Poate să rezulte din convenţia părţilor sau dintr-o dispoziţie a dreptului pozitiv. În compilaţia lui Iustinian, termenul este folosit adesea pentru a desemna diligenţa pe care o parte contractantă, responsabilă de culpa sa, trebuie s-o aibă în executarea contractului.

51. Răspunderea contractuală în obligaţiile de drept strict. În acest caz, răspunderea contractuală se deduce nu din ideea de imputabilitate, ci din aceea de cauzalitate.


Capitolul XLII. Stingerea obligaţiilor

52. Consideraţii generale. Destinaţia obligaţiei este să se stingă – în acest fel creditorul dobândeşte un profit din creanţă, iar debitorul scapă din legătura juridică.

53. Moduri de stingere după dreptul civil

A. Plata consta, în sens strict, în îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.

În contractele formale, plata, neîmbrăcată în solemnităţile legale, nu ducea la stingerea obligaţiilor încheiate. Spre finele Republicii, apar contractele informale.

B. Remiterea de datorie – constă dintr-o renunţare la datorie consimţită de către creditor de comun acord cu debitorul.

C. Novaţiunea – mijloc de stingere a obligaţiei ce constă în înlocuirea unei obligaţii vechi cu una nouă.

D. Confuziunea – reunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor.

E. Concursul a două cauze lucrative – atunci când creditorul devine printr-un titlu gratuit proprietar al unei prestaţii ce-i era datorată cu un alt titlu gratuit.

F. Moartea uneia din părţi şi capitis deminutio.

54. Moduri de stingere după dreptul pretorian

A. Pactul renunţare la datorie – acord neformal de voinţă intervenit între creditor şi debitor, prin care creditorul renunţă la creanţă.

B. Compensaţia – mod de stingere a obligaţiei ce intervine când între aceleaşi persoane există raporturi reciproce de credit şi debit.

C. Prescripţia liberatorie – oricărei acţiuni, ce nu este intentată vreme de 30 de ani de când putea fi valorificată, i se poate opune prescripţia cu efect extinctiv.


Capitolul XXXXV. Cesiunea de creanţă

55. Consideraţii generale

În vechiul drept, obligaţia avea un caracter strict personal, neputându-se imagina ca un creditor să poată înstrăina unei terţe persoane creanţa sa, iar terţul să devină creditor în locul său (principiul incesibilităţii creanţelor). Spre finele Republicii, se impune ideea că o creanţă este un element activ al patrimoniului ca şi proprietatea.

56. Procedeele cesiunii de creanţă

Iniţial s-a folosit novaţia. Când un creditor voia să înstrăineze creanţa sa unei terţe persoane, o stingea printr-o novaţie, înlocuind-o cu o altă obligaţie în profitul terţului care devenea astfel creditor în locul său. Creditorul ce înstrăina creanţa se numea cedent, terţul dobânditor – cesionar, iar debitorul – cedat.

În epoca procedurii formale, a apărut un procedeu de natură procedurală, şi anume mandatul judiciar de încasare a creanţei. Procedeul are însă toate deficienţele mandatului.

Dreptul imperial acordă instituţiei cesiunii de creanţă tot mai multă autonomie: se acordă cesionarului acţiuni utile, mult mai certe decât acţiunile din mandat.

Perfecţionarea sistemului cesiunii de creanţă a atras după sine extinderea operaţiilor speculative ale cămătarilor asupra creanţelor.


Capitolul XLIV. Obligaţiile cu termen şi sub condiţie

57. Modalităţile obligaţiilor sunt modificări pe care obligaţiile le suferă cu privire la existenţa, execuţia sau obiectul lor, datorită voinţei părţilor contractante. Cele mai importante ar fi:
a) termenul;
b) condiţia;
c) constituirea alături de creditorul principal a unei persoane cu dreptul de a primi o plată pentru acesta;
d) stabilirea unei obligaţii alternative, adică a unei obligaţii având două obiecte, din care numai unul trebuie să fie prestat de către debitor.

58. Termenul

Un eveniment viitor şi cert de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii. Dacă este viitor şi incert, suntem în prezenţa unei condiţii.

Termenul poate fi suspensiv (un eveniment viitor şi cert care suspendă exigibilitatea creanţéi) sau extinctiv (un eveniment viitor şi cert la îndeplinirea căruia obligaţia se va stinge).

59. Condiţia

Un eveniment viitor şi incert de care depinde naşterea sau stingerea unei obligaţii.

Condiţia poate fi:
a) imposibilă – dacă constă într-un eveniment irealizabil fie din punct de vedere material, fie din punctul de vedere juridic;
b) pozitivă – dacă constă într-un eveniment pozitiv;
c) negativă – dacă constă într-un eveniment negativ.

Condiţia poate fi:
a) suspensivă – suspendă naşterea unei obligaţii;
b) extinctivă – suspendă stingerea unei obligaţii.

Obligaţia nu există atâta vreme cât condiţia nu s-a îndeplinit, totuşi angajamentul debitorului lua naştere în momentul contractării.


Capitolul XLV. Tipuri speciale de obligaţii

60. Obligaţii divizibile (al căror obiect poate fi fracţionat în prestaţii parţiale şi omogene) şi indivizibile.

În obligaţiile divizibile, fiecare creditor are drept numai la o cotă parte din creanţă, iar debitorul nu poate fi obligat să plătească decât pentru partea sa de datorie. În cazul celor indivizibile, fiecare creditor poate urmări creanţa în întregime şi fiecare debitor poate fi constrâns să execute în întregime, dar obligaţia nu poate fi executată decât o singură dată.

61. Obligaţiile solidare. Se spune că o obligaţie este solidară când prestaţia ce-i formează obiectul este datorată în întregime de mai mulţi debitori sau la mai mulţi creditori, neputându-se însă efectua decât o singură dată. Prestaţia respectivă poate fi cerută de către orice creditor sau de la orice debitor, obligaţia stingându-se printr-o singură plată.

Obligaţiile solidare se caracterizau prin unitatea obiectului şi prin pluralitatea legăturilor.


Capitolul XLVI. Garanţii personale şi reale

62. Consideraţii generale

Prin garanţii personale şi reale se înţeleg anumite raporturi juridice, accesorii faţă de o obligaţie principală, care servesc să asigure pe creditor, în cazul insolvabilităţii debitorului, de îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează.

În cazul în care o persoană îşi asumă această răspundere, avem de-a face cu o garanţie personală. Dacă realizarea creanţei este asigurată de un bun, asupra căruia creditorul să se satisfacă, garanţia este reală.

63. Garanţii personale

Cea mai veche formă de garanţie personală se realiza printr-un contract verbal. Întrebat de creditor, garantul se obliga la aceeaşi prestaţie ca şi debitorul.

64. Alte garanţii personale – mandatul şi constitutul.

65. Garanţii reale – anumite bunuri pe care debitorul le rezervă creditorului pentru eventualitatea în care nu ar achita la scadenţă datoria contractată.

Cea mai veche formă este fiducia – transferul proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului, cu obligaţia din partea acestuia de a-l restitui la scadenţă, dacă debitorul şi-a executat prestaţia.

Gajul transfera creditorului nu proprietatea, ci posesia lucrului, fapt ce îngăduia debitorului să folosească o acţiune reală în restituirea lucrului, dacă la scadenţă îşi achitase datoria.

Ipoteca – garanţie reală care se realiza fără a se transfera proprietatea sau posesiunea lucrului.

Creditorul, fie gajist, fie ipotecar, putea, dacă nu-i era achitată creanţa, să-şi realizeze dreptul asupra lucrului ce forma obiectul garanţiei, fie devenind proprietar al acestuia, fie vânzându-l, urmând a se despăgubi din preţ.

Obiectul gajului şi ipotecii putea fi un bun corporal, mobil sau imobil. Apoi au putut fi ipotecate şi drepturile (un uzufruct, o servitute, o superficie etc.).

Ipoteca şi gajul se sting:
a) prin stingerea obligaţiei garantate;
b) prin vânzarea bunului ce formează obiectul gajului sau ipotecii;
c) prin dispariţia lucrului dat în garanţie;
d) prin renunţarea creditorului;
e) prin confuziune etc.

Seja o primeiro a comentar

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO