Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 5)
CAPITOLUL V
DREPTUL ŞI STATUL
1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiuni generale despre stat
Etimologia cuvântului “stat” provine din latinescul “status” care exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii, ideea unei anumite poziţii [1]. Acest termen a dobândit semnificaţie politică prin adăugarea unor atribute [2] sau prin scrierea sa cu majuscule.
Statul a apărut în Orientul Antic, acum aproape şase milenii, fiind o formă de organizare social-istorică a comunităţii sociale, instrumentul conducerii sociale, dar şi principala instituţie politică a societăţii.
Termenele utilizate pentru desemnarea acestei instituţii au fost diverse: stat; republică; principat; signeurerie.
În prezent, în limbajul cotidian termenul “stat” se întâlneşte sub două sensuri:
- în sens istorico-geografic, prin “stat” se înţelege populaţia organizată de pe un anumit teritoriu, precum şi relaţiile economice, politice şi culturale ale acestuia. În acest sens, noţiunea de “stat” este sinonimă cu noţiunea de “ţară” [3].
- în sens politico-juridic, prin noţiunea de “stat” se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din totalitatea organelor statului, respectiv, puterea publică [4].
În ştiinţa dreptului se utilizează expresii cum ar fi: “stat”, “putere de stat” şi “aparat de stat”, expresii care sunt sinonime, între acestea neexistând deosebiri de conţinut ci doar de nuanţă, statul fiind reprezentantul organizării statale a puterii poporului. Dintre toate aceste noţiuni, cea de “stat” prezintă cel mai ridicat grad de abstractizare şi generalizare, putând fi utilizată şi când este vorba de puterea publică şi când este vorba de modul de organizare al acesteia.
Expresia de “aparat de stat” sau “mecanism de stat” acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sens politico-juridic, dar sub un aspect mai concret, ca o diversitate extremă de organe.
Expresia de “putere de stat” este utilizată mai ales în împrejurări revoluţionare, atunci când configuraţia viitoarei structuri politice nu se poate preciza cu certitudine.
1.2. Elementele constitutive ale statului
Pentru existenţa unui stat sunt necesare trei elemente constitutive ce trebuie întrunite simultan şi cumulativ: populaţia, teritoriul şi puterea de stat. Dintre toate aceste elemente constitutive, puterea de stat sau puterea publică cum mai este denumită, reprezintă elementul cel mai caracteristic. Puterea de stat este o putere specializată şi încredinţată de popor celor trei categorii de organe statale (legislative, executive şi judecătoreşti), fiind astfel o putere derivată, neputând fi folosită împotriva poporului. Puterea de stat prezintă următoarele trăsături:
• este o putere politică şi socială;
• se manifestă într-un cadru organizat, instituţionalizat;
• este o putere de constrângere;
• are caracter general, pentru că se aplică tuturor aspectelor şi se exercită asupra întregii populaţii de pe un teritoriu;
• este o putere unică, pentru că deţine atât monopolul instituirii normelor de drept cât şi al constrângerii;
• este o putere suverană, supremă, ce nu cunoaşte nici o altă putere deasupra sa în interiorul statului, fiind independentă în raport cu alte state.
Suveranitatea [5] are două laturi:
- o latură internă - exprimată prin supremaţie, potrivit căreia puterea de stat este superioară oricărei puteri sociale din interior;
- o latură externă - exprimată prin independenţă, potrivit căreia statul îşi rezolvă problemele sale fără nici o imixtiune, respectând drepturile celorlalte state, precum şi normele dreptului internaţional.
1.3. Rolul şi scopul statului
Există opinii [6] drept care, rolul şi scopul statului este acela de apărare a interesului general al tuturor cetăţenilor dar şi al fiecăruia în parte.
Hegel considera că [7]: “scopul statului este fericirea cetăţenilor, cărora dacă nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”.
Kant sublinia că statul reprezentat tot prin guvernanţi are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului, asigurarea posibilităţii cetăţenilor de a se bucura de drepturile lor, de a asigura libertatea tuturor.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de curentul liberalismului clasic, în sensul că cetăţeanul este etalonul suprem la care se raportează eficienţa guvernanţilor. [8]
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine că rolul primordial în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii îl are colectivitatea. Experienţa arată însă că, în procesul dezvoltării sociale interesele individuale cu cele colective se îmbină, iniţiativa individuală contribuind la dezvoltarea economică a întregii comunităţi.
În concepţia marxistă, statul era considerat ca fiind instrumentul de dominaţie al unei clase asupra alteia, forma în care cei ce aparţin clasei dominante îşi promovează interesele lor comune.
1.4. Funcţiile statului
În toate sistemele politice naţionale contemporane funcţiile statului s-au amplificat şi diversificat. Pe fondul funcţiilor fundamentale tradiţionale – legislativă, executivă, judecătorească –, s-au cristalizat şi alte funcţii, ce reflectă creşterea rolului statului, al instituţiilor guvernării în coordonarea economico-socială.
Desigur, există o diferenţă substanţială între statele totalitare şi cele democratice; în statele totalitare, centralizarea şi concentrarea puterii conduc la absolutizarea rolului statului, pe când, în statele democratice, acest rol se manifestă în corelaţie cu libertatea de manifestare a oamenilor în plan politic, economic, social, cultural.
Raportându-se la cadrul de referinţă al regimului democratic, funcţiile interne ale statului în lumea contemporană pot fi structurate astfel:
• funcţia economică;
• funcţia normativă;
• funcţia de asigurare a ordinii sociale şi juridice;
• funcţia de promovare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
• funcţia de protecţie a mediului.
Aceste funcţii, definesc rolul statului, al instituţiilor guvernării în prezent, s-au manifestat în moduri definite şi cu ponderi specifice în diferite etape ale evoluţiei societăţii.
Alături de funcţiile interne ale statului, care s-au manifestat de-a lungul istoriei în moduri diferite şi cu ponderi specifice, rolul şi scopul statului se realizează şi prin intermediul funcţiilor externe.
Funcţiile externe ale statului sunt în principal, următoarele:
• funcţii de promovare a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice cu alte state;
• funcţia de statornicire şi dezvoltare a unor relaţii de bună-vecinătate cu alte state;
• funcţia de apărare a ţării pe calea cooperării politico-militare;
• funcţia de reprezentare a ţării în cadrul organismelor internaţionale.
Funcţiile interne şi externe ale statului se realizează în principal prin activitatea statului, iar în subsidiar şi prin participarea organelor nestatale.
1.5. Definiţia statului
Considerat un fenomen social complex şi având o existenţă milenară, statul a căpătat de-a lungul timpului o diversitate de definiţii.
În epoca contemporană, definiţiile date statului din perspectivă filozofică şi juridică au păstrat elementele clasice ale conceptului. Astfel, profesorul C. Dissescu considera statul ca fiind o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor. [9] Prof. G. Alexianu aprecia că statul este o grupare de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională pe un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale. [10]
Statul este definit ca fiind “entitatea politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată” [11].
Pornind de la elementele definitorii, constitutive, ale statului care se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate (respectiv: teritoriul, populaţia şi forţa publică), statul se poate defini ca fiind principala organizaţie politică a societăţii, constituită din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, investit cu atribuţii de putere legislativă, executivă şi judecătorească.
2. Forma de stat
2.1. Noţiuni şi elemente componente
Forma de stat este un concept complex ce desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
În literatura de specialitate [12], forma de stat este definită ca fiind modul de organizare a conţinutului puterii de stat.
Forma de stat are următoarele elemente componente:
• forma de guvernământ;
• structura de stat;
• regimul politic.
2.2. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este definită [13] ca fiind organizarea puterii supreme în stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului.
Clasificarea cea mai generală a formelor de guvernământ este în: republică şi monarhie.
a) Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de un organ colegial ales pe o perioadă de timp limitată. Republica poate fi parlamentară, când rolul primordial în stat aparţine Parlamentului, sau prezidenţială, când rolul primordial în stat îl are şeful statului.
b) Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de o singură persoană. Monarhia poate fi constituţională, când rolul monarhului este restrâns în favoarea Parlamentului (ca de ex. în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia) sau absolută, când atribuţiile monarhului sunt întinse şi nelimitate (cazul monarhiilor din evul mediu).
Primele teorii privind forma de guvernământ datează încă din Antichitate. Astfel, Aristotel împărţea formele de guvernământ în: regalitate, aristocraţie şi republică, care puteau însă în concepţia sa, să degenereze în specii contrarie lor (regalitatea în tiranie; aristocraţia în oligarhie şi republica în demagogie).
Cicero, considera că există trei forme originare de guvernământ: monarhia, un grup restrâns de oameni (elita) şi poporul, dar că, forma de guvernământ rezultată din combinarea celor trei ar fi cea optimă.
Teoria formelor de stat a fost dezvoltată de diferiţi gânditori din perioada formării ideologiei burgheze, iar mai târziu de către filozofii germani Kant, Hegel şi Hans Kelsen, care considera că formele de guvernământ trebuiesc detaşate în: democraţii şi autocraţii, care deşi sunt diametral opuse, reprezintă două tipuri ideale de guvernare.
Montesquieu arăta [14] în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, că există trei forme de guvernământ: republican (când întregul popor sau numai o parte deţine puterea supremă), monarhic (când monarhul conduce singur, dar conform unor legi fixe prestabilite), şi despotic (când monarhul conduce singur, după voia sa fără nici o regulă).
J.J. Rousseau, în lucrarea “Contractul social”, distinge tot trei forme de guvernământ: democraţia (există când Suveranul conferă poporului guvernământul), aristocraţia (când guvernământul este atribuit unui număr mic de magistraţi) şi monarhia (când guvernământul aparţine unui singur magistrat).
În cadrul regimurilor democratice raporturile dintre instituţiile legislative şi instituţiile executive au dat naştere la diverse forme de guvernământ. Principalele sisteme de guvernământ sunt: sistemul parlamentar, prezidenţial şi semi-prezidenţial.
Sistemul parlamentar este acel sistem de guvernământ care vizează orice sistem politic în care există Parlament.
Sistemul prezidenţial, reprezintă sistemul de guvernământ în care preşedintele concentrează întreaga putere executivă, fiind concomitent şef al statului şi al guvernului (ex. S.U.A.).
Sistemul semi-prezidenţial, este acel sistem de guvernământ care îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem prezidenţial (Franţa este modelul tipic în acest sens).
2.3. Structura de stat
Structura de stat este aceea componentă a formei de stat care se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială, precum şi la caracterul relaţiilor dintre componentele statului, pe de o parte, dintre aceste componente şi stat în întregul său, pe de altă parte.
Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi:
a) State unitare (simple) - care au un singur rând de organe supreme ale puterii de stat şi un singur guvern, şi o singură unitate naţională teritorială (de exemplu: România, Franţa etc.).
b) State compuse (federative) - formate din mai multe state unitare care-şi păstrează identitatea şi atributele lor de state suverane (de exemplu, S.U.A.).
Structura de stat federativă presupune mai multe unităţi naţionale teritoriale şi mai multe rânduri de organe supreme ale puterii de stat. Statele federative - prezintă următoarele caracteristici:
- sunt formate din mai multe state membre;
- existenţa unei constituţii a federaţiei;
- fiecare stat respectă constituţia statului federativ, având în acelaşi timp o constituţie proprie;
- populaţia are dublă cetăţenie (a statului federativ şi a celui federal);
- existenţa la nivelul federaţiei de organe legislative executive şi judecătoreşti;
- între statele membre ale federaţiei nu există frontiere;
- statele membre ale federaţiei au calitatea de subiecţi de drept internaţional;
- au armată proprie (spre deosebire de statele ce le compun care nu dispun de propria lor armată).
Statele federative se deosebesc de asociaţiile de state [15] (confederaţii, uniuni personale şi uniuni reale) pentru că acestea nu alcătuiesc un nou stat.
2.4. Regimul politic
Regimul politic este acea componentă a formei de stat ce reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor de guvernare.
În istoria omenirii se cunosc două tipuri de regimuri politice:
• regimuri democratice;
• regimuri autocratice (dictatoriale).
a) Regimul democratic, se caracterizează prin faptul că puterea de stat se exercită pe baza normelor democraţiei. În acest regim există posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică, la influenţarea politicii interne şi externe a statului, la exercitarea controlului asupra activităţii organelor de stat.
Regimurile politice democratice se împart, la rândul lor, după modul în care poporul îşi exercită puterea, în:
- democraţii directe, ce reprezintă acel regim politic în care poporul exercită puterea publică prin el însuşi fără a exista intermediari (un individ sau grupuri de indivizi, sub forma parlamentului);
- democraţii indirecte, în care puterea supremă în stat nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui parlament, statul acţionând prin trei categorii de organe: legislative, executive şi judecătoreşti.
b) Regimul autocratic, în care poporul nu are posibilitatea să determine sau să influenţeze politica internă sau externă a statului, sfera de aplicare a normelor democratice este restrânsă, iar puterea de stat se exercită prin mijloace dictatoriale. Este un regim nedemocratic, dictatorial, în care nu se recunoaşte pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul separaţiei puterilor în stat şi în care, nu sunt promovate şi apărate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
3. Legătura dintre drept şi stat
3.1. Consideraţii generale
În legătură cu noţiunea statului şi cea a dreptului au existat în literatura juridică de specialitate o serie de discuţii terminologice. [16]
Dreptul desemnează ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de stat care este o organizaţie bazată pe constrângere.
Statul prin organele sale elaborează norme juridice şi le asigură aplicarea prin forţa sa de constrângere. Fără garanţia forţei publice, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa. Prin voinţa statală se reglementează acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o legătură de complementaritate. Ca organizaţie politică, se consideră că statul include în noţiunea sa dreptul, activitatea sa desfăşurându-se pe baza normelor juridice. Prin normele juridice se stabilesc competenţele organelor de stat şi se atribuie puterii statale capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială. Dreptul exprimă voinţa generală a statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor juridice.
Dreptul este creaţia statului, fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului constă în elaborarea şi aplicarea dreptului. Se consideră că dreptul este etatizat, iar o parte a activităţii statului este normativizată. Se afirmă chiar [17], că, statul este creatorul şi organizatorul dreptului, subiectul de drept care este chemat să respecte şi să aplice ceea ce a creat.
3.2. Concepţii cu privire la legătura dintre drept şi stat
Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei (monarhie, republică, stat totalitar), caracteristica sa fundamentală constă în faptul că, poate lua hotărâri generale şi obligatorii.
Între drept şi stat există o legătură în sensul că, dreptul este instrumentul de lucru al organelor statului, dar şi baza de desfăşurare a activităţii acestora. Dreptul exprimă voinţa statului, iar existenţa şi legitimitatea statului constă în respectarea normelor de drept pe care chiar organele sale le elaborează.
Problema pusă în literatura de specialitate în legătură cu corelaţia dintre cele două fenomene este: dacă există drept în afara statului (pe care actele normative îl consacră doar), dacă există un drept superior statului (care să limiteze statul în activitatea sa), sau dacă dreptul este o simplă emanaţie a statului (căruia statul i se supune sau nu).
Cu privire la corelaţia drept-stat, s-au conturat o serie de teorii ce aparţin unor remarcabili gânditori şi filozofi sau unor şcoli de drept.
Thomas d’Aquino [18] pornind de la concepţia mistică asupra dreptului, subordonează ideea de drept natural raţiunii divine, considerând fenomenul juridic ca fiind întemeiat pe raţiune. Conform opiniei sale, legea este o prescripţie a raţiunii raportată la binele general şi realizată de către guvernanţi. Dacă în sens formal, dreptul natural este raţional, conţinutul dreptului este dat de actele omului ca artizan al vieţii morale şi juridice. În concepţia sa, statul asigură ordinea în societate, ordine căreia individul trebuie să i se subordoneze. Puterea statului este limitată însă de către ordinea divină, de către morală şi drept care îi asigură cadrul de organizare prin intermediul legii bazate pe raţiune.
Hugo Grotius – reprezentantul Şcolii dreptului natural, susţine că dreptul natural izvorăşte din nevoia omului de a trăi în societate pe baza unor reguli universal valabile, independente de voinţa divină, reguli instituite de comunitatea umană şi care se bucură de consens general, fiind reguli ale bunului simţ, universal (natural) acceptate, adică în conformitate cu dreapta raţiune. După părerea sa, principiile dreptului natural sunt dictate de raţiune, fiind caracteristice numai societăţii umane, deoarece, „numai fiinţa care se foloseşte în mod firesc de precepte generale are însuşirea de a fi subiect de drept.” [19] Concepţia lui Hugo Grotius a separat dreptul natural nu numai de dreptul divin şi de morală, bazându-se pe raţionamentul după care viaţa în societate este posibilă numai prin dreptul natural care este o dispoziţie a raţiunii umane.
Grotius explică originea statului pe baza teoriei contractului social, a contractului de liberă asociere a oamenilor atunci când s-au constituit într-o societate civilă din propria lor iniţiativă. După părerea sa, subiectul puterii suverane este statul, reprezentat de rege, poporul trebuie să se subordoneze puterii, suveranitatea poporului trebuie să fie limitată.
Teoria clasică franceză, al cărei susţinător este Esmein, defineşte statul ca fiind naţiunea (ca persoană juridică) titulară a suveranităţii, reprezentată prin mandatari responsabili. Această teorie consideră că prin pactul social oamenii se asociază şi formează naţiunea care are personalitate, conştiinţă şi voinţă proprie ce se impune voinţei individuale, iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare ce vor exprima voinţa ei.
Teoria şcolii germane, având ca reprezentanţi pe Gerber, Laband şi Jellinek, critică teoria clasică franceză pe motiv că, naţiunea ar avea o personalitate distinctă de cea a statului.
Adepţii acestei teorii consideră că statul este persoana juridică formată din naţiune (fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ), persoană juridică pe care o numesc putere publică şi care este titulara suveranităţii.
Această teorie, spre deosebire de teoria clasică franceză care desemnează naţiunea ca persoană juridică titulară a suveranităţii, consideră naţiunea numai un organ al statului.
Ambele teorii însă, formulează noţiunea de stat ca titular al suveranităţii, fiind astfel imposibilă o limitare eficace a statului prin drept, deoarece noţiunea suveranităţii este incompatibilă cu teoria limitării.
Teoria lui Kelsen, critică teoria şcolii germane pe care o consideră metajuridică şi elaborează o teorie pur juridică a statului. El consideră statul ca fiind un sistem juridic, o ordine de constrângere socială, personificarea normelor juridice care îl organizează, suveranitatea fiind atributul statului, care reprezintă suprema ordine de drept.
În această concepţie, statul se identifică cu dreptul, ordinea de stat fiind identică cu ordinea de drept, iar statul este limitat juridiceşte prin el însuşi.
Teoria lui Berthelemy, consideră că statul acţionează prin două categorii de acte juridice: acte juridice de autoritate create în mod unilateral (legi, regulamente etc.) şi acte juridice de gestiune create ca simplu particular (acte contractuale). În concepţia sa, statul este o persoană morală când realizează acte de gestiune, deoarece atunci îşi exercite drepturile patrimoniale şi nu atunci când realizează acte de autoritate pentru că atunci el îşi exercită forţa publică, adică o funcţie şi nu un drept.
Teoria lui Duguit [20], reprezintă o limitare absolută a statului prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept, este necesar ca acesta să fie anterior, exterior şi superior statului. Duguit consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realităţii şi o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au nevoi comune (fenomen numit solidaritatea socială) şi nevoi diferite (fenomen denumit interdependenţă socială). Din cauza celor două fenomene, a solidarităţii sociale şi a interdependenţei sociale, se consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce impune o normă socială care să reglementeze relaţiile interumane. Aceste norme sociale, pentru a se putea impune trebuie să îmbrace „formula unei reguli de drept” obligatorii căreia să i se subordoneze atât indivizii cât şi statul. Astfel, legea este mai presus de stat care nu se poate sustrage de la prevederile sale, şi în consecinţă dreptul are capacitate să limiteze statul.
Norma de drept fiind o emanaţie a interdependenţei sociale impune atât statului cât şi persoanelor obligaţia de a menţine ordinea socială şi de drept.
Teoria lui Randomir Lukic [21], fixează trei direcţii principale privind legătura dintre drept şi stat şi anume:
• statul este independent de drept, dreptul fiind creaţia şi instrumentul statului. Statul este anterior dreptului iar dreptul este secundar, fiind o simplă emanaţie a statului. În această concepţie, dreptul se confundă cu forţa fizică a statului, care-l creează numai când are nevoie de el în scopul utilizării mai eficiente a forţei, şi astfel dreptul poate fi înlăturat oricând de stat.
• dreptul este independent de stat, şi anterior statului. Dreptul există de când există societate, iar statul a apărut într-o societate relativ dezvoltată, având simplul rol de aparat tehnic în aplicarea mai eficientă a dreptului. Dreptul ca fenomen inerent societăţii, se aplică prin aparatul statului, existând astfel o legătură între cele două fenomene.
• statul şi dreptul se află într-o strânsă interdependenţă, ele neputând exista unul fără celălalt, în sensul că, statul ca organizaţie politică nu poate exista fără drept care este organizaţie juridică.
Dreptul reglementează toate actele şi activităţile statului, precum şi organizarea şi sarcinile acestuia, care fără drept nu ar avea conţinut şi n-ar putea fi materializate. În acelaşi timp, statul este instrumentul de realizare a dreptului şi de aplicare a lui prin forţa sa coercitivă.
Astfel, statul şi dreptul sunt factori egali, aflaţi într-o dublă relaţie în sensul că, statul influenţează dreptul, iar dreptul acţionează asupra statului.
În concepţia lui Lukic, statul nu creează toate normele de drept în mod direct (de exemplu, normele cutumiare), dar are o influenţă indirectă asupra acestora, investindu-le cu sancţiune juridică, intervenind, astfel, în formarea dreptului în mod direct sau indirect. El consideră că, dreptul stabileşte organele statului şi activitatea lor, iar activităţile sunt statale doar atunci când sunt reglementate de drept. De asemenea, actele prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o normă de drept anterioară care este încredinţată organului de stat interesat în elaborarea unor norme juridice, fiind exceptată Constituţia care este un act pur etatic.
4. Statul de drept
4.1. Conceptul de stat de drept
Conceptul statului de drept se referă la constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii şi reprezintă corelaţia dintre norma juridică şi realitatea politică statală.
Statul prin organele sale legiuitoare emite norme juridice pe baza cărora vor funcţiona şi instituţiile sale. Astfel, statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii care există ca urmare a existenţei activităţii legislative a statului de drept.
În doctrină [22], se consideră că statul de drept este acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, a existenţei unui sistem democratic de adoptare a legilor şi a independenţei justiţiei, în aplicarea dreptului. Statul de drept este acela în care domneşte suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei, în care fiecare act al statului se bazează pe lege ca manifestare a voinţei generale. Principalele mecanisme juridice de înfăptuire a statului de drept sunt: controlul constituţionalităţii legilor (în fază de proiect, anterior sancţionării sau promulgării lor), controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative şi organizarea unei justiţii independente.
4.2. Principiile statului de drept
Statul de drept presupune respectarea următoarelor principii fundamentale:
• Accesul la putere să aibă loc pe baza votului popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice;
• Exercitarea puterii să se facă pe baza legii;
• Izvorul puterii să fie expresia voinţei liber exprimată şi suverană a poporului.
Constituţia României din 2003 prevede la art.1 alin.3 că: “România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”. Acest enunţ constituţional este identic cu textele altor constituţii europene. Legiuitorul constituant nu se limitează doar la enunţarea statului de drept ca stare actuală a României, ci enumeră şi garanţiile sale, fiind creat astfel, cadrul în care orice măsură sau dispoziţie a puterilor statale să se bazeze pe lege.
Statul de drept este o realitate istorică şi un concept teoretic ce reprezintă o formă superioară de organizare politico-socială. În prezent acest concept este stipulat expres în legislaţiile majorităţii statelor europene sau consacrat în documente internaţionale, cum ar fi: Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (1950), Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru discriminarea umană a C.S.C.E. (1990).
Statul de drept implică aşezarea instituţiilor sale pe temelia valorilor juridice, precum şi adoptarea unui comportament politic moral.
Legea, justiţia şi moralitatea sunt valori ale societăţii civilizate, ce trebuie să stea la baza statului de drept, pe temelia lor putându-se clădi prezentul şi viitorul unei naţiuni şi garanta libertatea şi demnitatea cetăţenilor săi.
Constituţia statului de drept presupune atât recunoaşterea şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a pluralismului politic, cât şi adoptarea de măsuri corespunzătoare care să le asigure şi să le garanteze viabilitatea.
Mutaţiile care au avut loc de-a lungul sec. al XX-lea în plan social, au influenţat direct sau indirect structura statului de drept. Se apreciază23 că puterea executivului a cunoscut o creştere ca urmare a crizei principiului legalităţii dar şi a emanicipării juridice a acestuia, o dezvoltare a cooperării internaţionale însoţită de o tendinţă a integrării europene, cu consecinţe în plan legislativ, ca urmare a necesităţii adoptării legislaţiei interne la legislaţia internaţională.
5. Separaţia puterilor în stat
5.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat
În lucrarea sa “Politica”, Aristotel subliniază că există trei categorii de organe de stat, care au atribuţii distincte: Adunarea Generală, (Agora), Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc.
Aristotel nu a teoretizat raportul dintre cele trei categorii de activităţi ale statului – cetate (polis), fapt ce se va produce în epoca modernă.
Teoria separaţiei puterilor în stat este schiţată de către Jh.Locke [24], în lucrarea sa “Essay on civil gouvernament”, care se referea la trei puteri în stat:
• puterea legislativă (ce aparţine parlamentului şi care constă în elaborarea normelor de drept);
• puterea executivă (ce se va exercita de rege, şi care include atât administraţia cât şi justiţia);
• puterea federativă (ce aparţine regelui şi care constă în apărarea externă a statului).
Marele gânditor englez considera că, puterea legislativă şi cea executivă nu trebuie să aparţină aceleiaşi persoane, deoarece dacă cel ce face legile are şi puterea să le execute “ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care le face”. În schimb, puterea executivă şi cea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane (monarhul) deoarece în concepţia sa, forţa statului nu poate fi încredinţată mai multor persoane între care nu există nici o subordonare. Se observă că, puterea judecătorească nu apare ca o putere distinctă, autorul o consideră un accesoriu al puterii legislative. Această teorie a diviziunii puterilor este preluată mai târziu de către Montesquieu [25], după care, în fiecare stat trebuie să existe trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească. Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu este bazată pe principiul după care pentru a împiedica abisul de putere, lucrurile trebuie astfel orânduite încât puterea să îngrădească puterea. ”Astfel, puterea legislativă are dreptul să elaboreze legile şi să urmărească aplicarea lor, fără să aibă dreptul să frâneze puterea executivă. Puterea executivă apără ordinea publică, declară război, încheie pace, stabileşte relaţii diplomatice. Puterea judecătorească soluţionează litigiile dintre particulari pe baza legilor adoptate de puterea legislativă, deoarece judecătorul este doar “gura care rosteşte cuvintele legii”.
În concepţia sa, separaţia celor trei puteri este necesară pentru evitarea tiraniei, absolutismului şi abuzurilor, motivând acest lucru astfel: „dacă puterea legislativă şi cea executivă aparţin aceluiaşi monarh sau senat, se pot face legi tiranice care să se aplice în mod tiranic”, iar dacă puterea judecătorească s-ar îmbina cu puterea executivă “judecătorul ar avea forţa unui agresor”. În asemenea situaţii nu ar exista libertate, iar dacă cele trei puteri ar fi exercitate de aceleaşi persoane, atunci “totul ar fi pierdut”. Deşi cele trei puteri ale statului au atribuţii distincte, autorul consideră că cele ale puterii executive trebuie să fie preponderente, recunoscându-i-se drept de veto asupra puterii legislative, pentru a împiedica corpul legislativ să fie despotic şi să anihileze celelalte puteri.
J.J. Rousseau, considera că separaţia puterilor în stat în: legislativă, executivă şi judecătorească reprezintă instrumentul posibil pentru limitarea absolutismului monarhic. Cu toate acestea, Rousseau a contestat principiul separaţiei puterilor, afirmând caracterul indivizibil al suveranităţii poporului.
Vizând limitarea absolutismului monarhic şi punerea în practică a democraţiei reprezentative, concepţiile lui Jh. Locke şi Ch. Montesquieu şi-au găsit reflectarea în Constituţia SUA şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului.
În secolul al XVIII-lea, primele Constituţii ale statelor americane Massachussets, Maryland, Virginia, au introdus în cuprinsul lor pentru prima dată acest principiu. Revoluţia burgheză din Franţa (1789) a consacrat acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”, care la art.16 prevedea că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.
Conform principiului separaţiei puterilor, funcţiile statului trebuie exercitate de organe diferite şi autonome, astfel: puterea legiuitoare trebuie să facă legile, puterea executivă să le execute, iar puterea judecătorească să aplice legile şi să rezolve litigiile dintre indivizi.
Conţinutul acestui principiu a evoluat în timp, fiind oarecum atenuat prin aceea că separarea iniţială, rigidă a puterilor statului a fost înlocuită prin colaborarea dintre acestea. Considerat principiu fundamental al democraţiei moderne, separaţia puterilor în stat a cunoscut evoluţii complexe în privinţa interpretării şi aplicării, a ponderii fiecărei funcţii şi a instituţiilor aferente. Astfel, dacă iniţial se putea vorbi de o anumită prelevanţă a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, apoi pe preponderenţa executivului.
Marxismul inspirându-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separaţia puterilor doar ca diviziune a muncii, nu şi ca o distincţie între puterile suverane.
În prezent, există mari diferenţe între democraţiile occidentale în privinţa aplicării principiului. E larg împărtăşită ideea că sistemul politic american e construit pe baza acestui principiu care este aplicabil cu mare rigurozitate, deşi principiul nu este formulat explicit în Constituţie. Trebuie precizat că, în cazul S.U.A., separaţia puterilor în stat a luat forma unui concept practic: controlul reciproc şi echilibrul care să asigure contraponderea între ramurile guvernământului (“Cheks an balances”) – adică pârghiile prin care să se prevină monopolul vreuneia din instituţiile guvernării asupra puterii. Cele mai cunoscute exemple în acest sens: puterea (constituţională) a Preşedintelui de a se opune prin veto legilor care au trecut prin Congres; puterea Congresului de a nesocoti veto-ul cu o majoritate de două treimi şi puterea de a pune sub acuzare Preşedintele; puterea Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor etc. Într-o astfel de situaţie se poate aprecia că ar fi vorba nu despre separaţia puterilor ci de separaţia instituţiilor care împart de fapt puterea.
Constituţia revizuită a României (2003), instituie principiul separaţiei puterilor în stat, în mod expres, în art.1 alin.4: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.”Deşi, stipulat expres în prezenta Constituţie, constatăm că echilibrul dintre puteri nu este asigurat pe parcursul textelor constituţionale, în sensul că restul dispoziţiilor nu merg pe linia principiului separaţiei.
Astfel, Preşedintele nu are atribuţii efective în dizolvarea Parlamentului care va putea conduce astfel atotputernic, atribuţiile sale fiind consolidate în acelaşi timp, iar guvernarea fiindu-i încredinţată exclusiv.
Cu referire la principiul separaţiei puterilor în stat, Prof. Tudor Drăganu consideră că acesta este un „principiu divin valabil şi mereu tânăr”; apreciază însă că, în condiţiile actuale principiul separaţiei puterilor este echivalentul a ceea ce în dreptul comparat se numeşte „Guvernământ de adunare”, regim care este bazat pe o confuzie a puterilor în stat şi nu pe un echilibru între puteri.
5.2. Particularităţile celor trei puteri ale statului
Separaţia puterilor în stat nu exclude aşa după cum am menţionat, colaborarea dintre ele în sensul că, deşi fiecare are o funcţie în principal, participă şi la funcţia exercitată de celelalte puteri.
a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată şi să adopte legi constituţionale, organice şi ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituţional al României [26].
b) Puterea executivă, se exercită de către organele administraţiei de stat care au atribuţii de aplicare a legilor şi actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza şi în executarea legilor. Conducerea generală a activităţii executive se exercită de către Guvern [27], ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea legislativă sub forma: iniţiativei legislative, a participării la promulgarea legilor şi a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanţe etc.
c) Puterea judecătorească, se exercită de către toate instanţele de judecată: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie [28], care au ca atribuţii, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor şi dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării [29].
Aşadar, instituţiile reprezentative care împart puterea în stat sunt, aşadar: instituţiile legislative, executive şi judecătoreşti.
Instituţiile legislative. Specificul acestor instituţii derivă din faptul că membrii lor sunt reprezentaţi aleşi ai poporului, având, de regulă, şi calitatea de membrii ai unor partide politice. De aici rezultă că între aceştia nu se stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă, în principal, în negociere/compromis.
Pentru a denumi instituţiile legislative sunt folosiţi termeni diferiţi: Parlament, Congres, Dietă, Dumă. Istoria Parlamentului a început încă din 1258 fiind însă la vremea respectivă o adunare a aristocraţilor, convocată de monarh pentru a-l sprijini.
Deşi rolul şi funcţiile esenţiale ale instituţiilor legislative sunt aceleaşi, modul de organizare şi procedurile utilizate diferă. Aproape jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi această formă de organizare este considerată ca fiind mai oportună pentru state mari ca dimensiuni şi populaţie (în special în cazul statelor federale). Organizarea bicamerală există şi este menţinută şi în ţara noastră. În acest sens, dispune art. 58 din Constituţia revizuită a României.
Una din problemele ce vizează activitatea reprezentanţilor aleşi în instituţiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegătorii. Relaţia parlamentari-alegători este foarte complexă, pe de o parte, pentru că interesele alegătorilor sunt foarte diverse, uneori chiar contradictorii, iar pe de altă parte, în condiţiile în care aproape toţi reprezentanţii sunt membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenenţe. Deşi în unele cazuri se acceptă manifestarea independentă a reprezentanţilor, în mod frecvent partidele insistă asupra disciplinei acestora (pe care o tratează ca pe o obligaţie), în special în susţinerea programelor şi politicilor partidelor. În esenţă chiar pe fondul existenţei unei reglementări formale, asigurarea unei reale şi efective reprezentări presupune o echilibrare continuă a intereselor generale cu cele particulare.
Instituţiile executive, în secolul nostru deţin locul central în procesul decizional. În general se poate vorbi de un dualism al executivului: pe de o parte, şeful statului (preşedinte, monarh), iar pe de altă parte, guvernul (cabinetul).
Instituţiile judecătoreşti se ocupă cu rezolvarea (soluţionarea) litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, dar, în acelaşi timp, în funcţie de prevederile Constituţiei, pot interveni şi în procesul legislativ, fapt ce diferă de la un sistem politic la altul. Dacă în trecut, în modelul parlamentar tradiţional, Parlamentul deţinea supremaţia în procesul de legiferare, în prezent instituţii cum sunt Curţile constituţionale au un rol tot mai mare în verificarea constituţionalităţii legilor.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Gheorghe Boboş, op.cit., pag.24; Radu I. Motica şi Gheorghe Mihai, op.cit, pag.75.
2. În societatea antică romană s-au adăugat cuvântului “status” atributele: “rei romane” şi “rei publicae”, devenind astfel “Status rei romanae” şi “Status rei publicae”; Cicero definea statul în lucrarea sa „Despre stat”, pag.240, ca fiind res publica (lucrul public), lucrul poporului „dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune.”
3. De exemplu, când se afirmă “România este un stat situat în sudul Europei” se are în vedere acest sens.
4. Când se spune: “Statul român a ratificat acordul cu alte state”, este vorba de puterea publică.
5. Ion Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţiile politice, Bucureşti, 2001, pag.265.
6. Vezi, Nicolae Popa, op.cit., pag.100 şi urm.
7. G.W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag.291.
8. Gh. Mihai, op.cit., 2003, pag.250-251.
9. C.D. Dissescu, Drept constituţional, Ed. Socec, Bucureşti, 1915, pag.429.
10. G. Alexianu, Curs de drept constituţional, Vol.I., Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag.72.
11. Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1993, pag.410.; Alte definiţii, date statului aparţin lui Kant, după care „Statul este reunirea unei mulţimi de oameni sub aceleaşi legi juridice”; Hegel: „statul este înfăptuirea ideii etice”; Leon Duguit: „Statul este o grupare omenească fixată pe un teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa celor mai slabi”; Hobbes: „statul este un subiect de drept”.
12. Pentru detalii, a se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.161 şi urm.
13. Gheorghe Boboş, op.cit., pag.28.
14. Montesquieu, Despre natura celor trei diferite forme de guvernământ, în lucrarea sa, Despre spiritul legilor, vol.I., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag.18-20.
15. Pentru detalii, a se vedea, Radu I. Motica şi Gheorghe Mihai, op.cit., pag.85 şi urm.
16. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.17 şi urm.
17. A se vedea, Radu I. Motica, Mihai Gheorghe, Teoria Generală a Dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.190.
18. Vezi, Gheorghe Boboş, op.cit., pag. 31 şi urm.
19. Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.60.
20. Pentru o analiză a concepţiei filozofice cu privire la drept şi stat, a se vedea, T. d’Aquino, Summa teologicae, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997; pentru observaţii critice asupra filozofiei tomiste, a se vedea, Nicolae Popa şi colectiv de autori, op.cit., 2002, pag.95.
21. H. Grotius, De Jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.84-110.
22. Această teorie preluată şi de alţi filozofi a fost considerată importantă, deoarece fără trecerea de la concepţiile teocratice medievale, conform cărora statul era o creaţie divină, la teoriile ce considerau statul ca fiind produsul voinţei umane.
23. Dintre lucrările sale cele mai importante care abordează această teorie amintim: “L’Etat, les guvernants et les agents”; “Le droit social, le droit individuel et les transformations de L’Etat”; “Les transformations du droit public”; “Les transformations generales du droit prive”; “Suverain eté et liberté”.
24. Pentru explicaţii, a se vedea Radomir Lukic, citat de Gheorghe Boboş, în op.cit., pag.45.
25. Pentru detalii, a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.123 şi urm.; pentru o analiză a teoriei sale, a se vedea, Giorgio del Vecchio, op.cit., pag.279.
26. Charles Montesquieu, op.cit., vol.I., pag.202 şi urm.
27. Pentru aprofundare, a se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., pag.230 şi urm.
28. Art.102 din Constituţia României stabileşte actele pe care le adoptă Guvernul.
29. Art.126 din Constituţia revizuită a României.
DREPTUL ŞI STATUL
1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiuni generale despre stat
Etimologia cuvântului “stat” provine din latinescul “status” care exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii, ideea unei anumite poziţii [1]. Acest termen a dobândit semnificaţie politică prin adăugarea unor atribute [2] sau prin scrierea sa cu majuscule.
Statul a apărut în Orientul Antic, acum aproape şase milenii, fiind o formă de organizare social-istorică a comunităţii sociale, instrumentul conducerii sociale, dar şi principala instituţie politică a societăţii.
Termenele utilizate pentru desemnarea acestei instituţii au fost diverse: stat; republică; principat; signeurerie.
În prezent, în limbajul cotidian termenul “stat” se întâlneşte sub două sensuri:
- în sens istorico-geografic, prin “stat” se înţelege populaţia organizată de pe un anumit teritoriu, precum şi relaţiile economice, politice şi culturale ale acestuia. În acest sens, noţiunea de “stat” este sinonimă cu noţiunea de “ţară” [3].
- în sens politico-juridic, prin noţiunea de “stat” se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din totalitatea organelor statului, respectiv, puterea publică [4].
În ştiinţa dreptului se utilizează expresii cum ar fi: “stat”, “putere de stat” şi “aparat de stat”, expresii care sunt sinonime, între acestea neexistând deosebiri de conţinut ci doar de nuanţă, statul fiind reprezentantul organizării statale a puterii poporului. Dintre toate aceste noţiuni, cea de “stat” prezintă cel mai ridicat grad de abstractizare şi generalizare, putând fi utilizată şi când este vorba de puterea publică şi când este vorba de modul de organizare al acesteia.
Expresia de “aparat de stat” sau “mecanism de stat” acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sens politico-juridic, dar sub un aspect mai concret, ca o diversitate extremă de organe.
Expresia de “putere de stat” este utilizată mai ales în împrejurări revoluţionare, atunci când configuraţia viitoarei structuri politice nu se poate preciza cu certitudine.
1.2. Elementele constitutive ale statului
Pentru existenţa unui stat sunt necesare trei elemente constitutive ce trebuie întrunite simultan şi cumulativ: populaţia, teritoriul şi puterea de stat. Dintre toate aceste elemente constitutive, puterea de stat sau puterea publică cum mai este denumită, reprezintă elementul cel mai caracteristic. Puterea de stat este o putere specializată şi încredinţată de popor celor trei categorii de organe statale (legislative, executive şi judecătoreşti), fiind astfel o putere derivată, neputând fi folosită împotriva poporului. Puterea de stat prezintă următoarele trăsături:
• este o putere politică şi socială;
• se manifestă într-un cadru organizat, instituţionalizat;
• este o putere de constrângere;
• are caracter general, pentru că se aplică tuturor aspectelor şi se exercită asupra întregii populaţii de pe un teritoriu;
• este o putere unică, pentru că deţine atât monopolul instituirii normelor de drept cât şi al constrângerii;
• este o putere suverană, supremă, ce nu cunoaşte nici o altă putere deasupra sa în interiorul statului, fiind independentă în raport cu alte state.
Suveranitatea [5] are două laturi:
- o latură internă - exprimată prin supremaţie, potrivit căreia puterea de stat este superioară oricărei puteri sociale din interior;
- o latură externă - exprimată prin independenţă, potrivit căreia statul îşi rezolvă problemele sale fără nici o imixtiune, respectând drepturile celorlalte state, precum şi normele dreptului internaţional.
1.3. Rolul şi scopul statului
Există opinii [6] drept care, rolul şi scopul statului este acela de apărare a interesului general al tuturor cetăţenilor dar şi al fiecăruia în parte.
Hegel considera că [7]: “scopul statului este fericirea cetăţenilor, cărora dacă nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”.
Kant sublinia că statul reprezentat tot prin guvernanţi are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului, asigurarea posibilităţii cetăţenilor de a se bucura de drepturile lor, de a asigura libertatea tuturor.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de curentul liberalismului clasic, în sensul că cetăţeanul este etalonul suprem la care se raportează eficienţa guvernanţilor. [8]
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine că rolul primordial în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii îl are colectivitatea. Experienţa arată însă că, în procesul dezvoltării sociale interesele individuale cu cele colective se îmbină, iniţiativa individuală contribuind la dezvoltarea economică a întregii comunităţi.
În concepţia marxistă, statul era considerat ca fiind instrumentul de dominaţie al unei clase asupra alteia, forma în care cei ce aparţin clasei dominante îşi promovează interesele lor comune.
1.4. Funcţiile statului
În toate sistemele politice naţionale contemporane funcţiile statului s-au amplificat şi diversificat. Pe fondul funcţiilor fundamentale tradiţionale – legislativă, executivă, judecătorească –, s-au cristalizat şi alte funcţii, ce reflectă creşterea rolului statului, al instituţiilor guvernării în coordonarea economico-socială.
Desigur, există o diferenţă substanţială între statele totalitare şi cele democratice; în statele totalitare, centralizarea şi concentrarea puterii conduc la absolutizarea rolului statului, pe când, în statele democratice, acest rol se manifestă în corelaţie cu libertatea de manifestare a oamenilor în plan politic, economic, social, cultural.
Raportându-se la cadrul de referinţă al regimului democratic, funcţiile interne ale statului în lumea contemporană pot fi structurate astfel:
• funcţia economică;
• funcţia normativă;
• funcţia de asigurare a ordinii sociale şi juridice;
• funcţia de promovare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
• funcţia de protecţie a mediului.
Aceste funcţii, definesc rolul statului, al instituţiilor guvernării în prezent, s-au manifestat în moduri definite şi cu ponderi specifice în diferite etape ale evoluţiei societăţii.
Alături de funcţiile interne ale statului, care s-au manifestat de-a lungul istoriei în moduri diferite şi cu ponderi specifice, rolul şi scopul statului se realizează şi prin intermediul funcţiilor externe.
Funcţiile externe ale statului sunt în principal, următoarele:
• funcţii de promovare a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice cu alte state;
• funcţia de statornicire şi dezvoltare a unor relaţii de bună-vecinătate cu alte state;
• funcţia de apărare a ţării pe calea cooperării politico-militare;
• funcţia de reprezentare a ţării în cadrul organismelor internaţionale.
Funcţiile interne şi externe ale statului se realizează în principal prin activitatea statului, iar în subsidiar şi prin participarea organelor nestatale.
1.5. Definiţia statului
Considerat un fenomen social complex şi având o existenţă milenară, statul a căpătat de-a lungul timpului o diversitate de definiţii.
În epoca contemporană, definiţiile date statului din perspectivă filozofică şi juridică au păstrat elementele clasice ale conceptului. Astfel, profesorul C. Dissescu considera statul ca fiind o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor. [9] Prof. G. Alexianu aprecia că statul este o grupare de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională pe un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale. [10]
Statul este definit ca fiind “entitatea politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată” [11].
Pornind de la elementele definitorii, constitutive, ale statului care se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate (respectiv: teritoriul, populaţia şi forţa publică), statul se poate defini ca fiind principala organizaţie politică a societăţii, constituită din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, investit cu atribuţii de putere legislativă, executivă şi judecătorească.
2. Forma de stat
2.1. Noţiuni şi elemente componente
Forma de stat este un concept complex ce desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
În literatura de specialitate [12], forma de stat este definită ca fiind modul de organizare a conţinutului puterii de stat.
Forma de stat are următoarele elemente componente:
• forma de guvernământ;
• structura de stat;
• regimul politic.
2.2. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este definită [13] ca fiind organizarea puterii supreme în stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului.
Clasificarea cea mai generală a formelor de guvernământ este în: republică şi monarhie.
a) Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de un organ colegial ales pe o perioadă de timp limitată. Republica poate fi parlamentară, când rolul primordial în stat aparţine Parlamentului, sau prezidenţială, când rolul primordial în stat îl are şeful statului.
b) Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de o singură persoană. Monarhia poate fi constituţională, când rolul monarhului este restrâns în favoarea Parlamentului (ca de ex. în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia) sau absolută, când atribuţiile monarhului sunt întinse şi nelimitate (cazul monarhiilor din evul mediu).
Primele teorii privind forma de guvernământ datează încă din Antichitate. Astfel, Aristotel împărţea formele de guvernământ în: regalitate, aristocraţie şi republică, care puteau însă în concepţia sa, să degenereze în specii contrarie lor (regalitatea în tiranie; aristocraţia în oligarhie şi republica în demagogie).
Cicero, considera că există trei forme originare de guvernământ: monarhia, un grup restrâns de oameni (elita) şi poporul, dar că, forma de guvernământ rezultată din combinarea celor trei ar fi cea optimă.
Teoria formelor de stat a fost dezvoltată de diferiţi gânditori din perioada formării ideologiei burgheze, iar mai târziu de către filozofii germani Kant, Hegel şi Hans Kelsen, care considera că formele de guvernământ trebuiesc detaşate în: democraţii şi autocraţii, care deşi sunt diametral opuse, reprezintă două tipuri ideale de guvernare.
Montesquieu arăta [14] în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, că există trei forme de guvernământ: republican (când întregul popor sau numai o parte deţine puterea supremă), monarhic (când monarhul conduce singur, dar conform unor legi fixe prestabilite), şi despotic (când monarhul conduce singur, după voia sa fără nici o regulă).
J.J. Rousseau, în lucrarea “Contractul social”, distinge tot trei forme de guvernământ: democraţia (există când Suveranul conferă poporului guvernământul), aristocraţia (când guvernământul este atribuit unui număr mic de magistraţi) şi monarhia (când guvernământul aparţine unui singur magistrat).
În cadrul regimurilor democratice raporturile dintre instituţiile legislative şi instituţiile executive au dat naştere la diverse forme de guvernământ. Principalele sisteme de guvernământ sunt: sistemul parlamentar, prezidenţial şi semi-prezidenţial.
Sistemul parlamentar este acel sistem de guvernământ care vizează orice sistem politic în care există Parlament.
Sistemul prezidenţial, reprezintă sistemul de guvernământ în care preşedintele concentrează întreaga putere executivă, fiind concomitent şef al statului şi al guvernului (ex. S.U.A.).
Sistemul semi-prezidenţial, este acel sistem de guvernământ care îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem prezidenţial (Franţa este modelul tipic în acest sens).
2.3. Structura de stat
Structura de stat este aceea componentă a formei de stat care se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială, precum şi la caracterul relaţiilor dintre componentele statului, pe de o parte, dintre aceste componente şi stat în întregul său, pe de altă parte.
Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi:
a) State unitare (simple) - care au un singur rând de organe supreme ale puterii de stat şi un singur guvern, şi o singură unitate naţională teritorială (de exemplu: România, Franţa etc.).
b) State compuse (federative) - formate din mai multe state unitare care-şi păstrează identitatea şi atributele lor de state suverane (de exemplu, S.U.A.).
Structura de stat federativă presupune mai multe unităţi naţionale teritoriale şi mai multe rânduri de organe supreme ale puterii de stat. Statele federative - prezintă următoarele caracteristici:
- sunt formate din mai multe state membre;
- existenţa unei constituţii a federaţiei;
- fiecare stat respectă constituţia statului federativ, având în acelaşi timp o constituţie proprie;
- populaţia are dublă cetăţenie (a statului federativ şi a celui federal);
- existenţa la nivelul federaţiei de organe legislative executive şi judecătoreşti;
- între statele membre ale federaţiei nu există frontiere;
- statele membre ale federaţiei au calitatea de subiecţi de drept internaţional;
- au armată proprie (spre deosebire de statele ce le compun care nu dispun de propria lor armată).
Statele federative se deosebesc de asociaţiile de state [15] (confederaţii, uniuni personale şi uniuni reale) pentru că acestea nu alcătuiesc un nou stat.
2.4. Regimul politic
Regimul politic este acea componentă a formei de stat ce reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor de guvernare.
În istoria omenirii se cunosc două tipuri de regimuri politice:
• regimuri democratice;
• regimuri autocratice (dictatoriale).
a) Regimul democratic, se caracterizează prin faptul că puterea de stat se exercită pe baza normelor democraţiei. În acest regim există posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică, la influenţarea politicii interne şi externe a statului, la exercitarea controlului asupra activităţii organelor de stat.
Regimurile politice democratice se împart, la rândul lor, după modul în care poporul îşi exercită puterea, în:
- democraţii directe, ce reprezintă acel regim politic în care poporul exercită puterea publică prin el însuşi fără a exista intermediari (un individ sau grupuri de indivizi, sub forma parlamentului);
- democraţii indirecte, în care puterea supremă în stat nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui parlament, statul acţionând prin trei categorii de organe: legislative, executive şi judecătoreşti.
b) Regimul autocratic, în care poporul nu are posibilitatea să determine sau să influenţeze politica internă sau externă a statului, sfera de aplicare a normelor democratice este restrânsă, iar puterea de stat se exercită prin mijloace dictatoriale. Este un regim nedemocratic, dictatorial, în care nu se recunoaşte pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul separaţiei puterilor în stat şi în care, nu sunt promovate şi apărate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
3. Legătura dintre drept şi stat
3.1. Consideraţii generale
În legătură cu noţiunea statului şi cea a dreptului au existat în literatura juridică de specialitate o serie de discuţii terminologice. [16]
Dreptul desemnează ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de stat care este o organizaţie bazată pe constrângere.
Statul prin organele sale elaborează norme juridice şi le asigură aplicarea prin forţa sa de constrângere. Fără garanţia forţei publice, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa. Prin voinţa statală se reglementează acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.
Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o legătură de complementaritate. Ca organizaţie politică, se consideră că statul include în noţiunea sa dreptul, activitatea sa desfăşurându-se pe baza normelor juridice. Prin normele juridice se stabilesc competenţele organelor de stat şi se atribuie puterii statale capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială. Dreptul exprimă voinţa generală a statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor juridice.
Dreptul este creaţia statului, fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului constă în elaborarea şi aplicarea dreptului. Se consideră că dreptul este etatizat, iar o parte a activităţii statului este normativizată. Se afirmă chiar [17], că, statul este creatorul şi organizatorul dreptului, subiectul de drept care este chemat să respecte şi să aplice ceea ce a creat.
3.2. Concepţii cu privire la legătura dintre drept şi stat
Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei (monarhie, republică, stat totalitar), caracteristica sa fundamentală constă în faptul că, poate lua hotărâri generale şi obligatorii.
Între drept şi stat există o legătură în sensul că, dreptul este instrumentul de lucru al organelor statului, dar şi baza de desfăşurare a activităţii acestora. Dreptul exprimă voinţa statului, iar existenţa şi legitimitatea statului constă în respectarea normelor de drept pe care chiar organele sale le elaborează.
Problema pusă în literatura de specialitate în legătură cu corelaţia dintre cele două fenomene este: dacă există drept în afara statului (pe care actele normative îl consacră doar), dacă există un drept superior statului (care să limiteze statul în activitatea sa), sau dacă dreptul este o simplă emanaţie a statului (căruia statul i se supune sau nu).
Cu privire la corelaţia drept-stat, s-au conturat o serie de teorii ce aparţin unor remarcabili gânditori şi filozofi sau unor şcoli de drept.
Thomas d’Aquino [18] pornind de la concepţia mistică asupra dreptului, subordonează ideea de drept natural raţiunii divine, considerând fenomenul juridic ca fiind întemeiat pe raţiune. Conform opiniei sale, legea este o prescripţie a raţiunii raportată la binele general şi realizată de către guvernanţi. Dacă în sens formal, dreptul natural este raţional, conţinutul dreptului este dat de actele omului ca artizan al vieţii morale şi juridice. În concepţia sa, statul asigură ordinea în societate, ordine căreia individul trebuie să i se subordoneze. Puterea statului este limitată însă de către ordinea divină, de către morală şi drept care îi asigură cadrul de organizare prin intermediul legii bazate pe raţiune.
Hugo Grotius – reprezentantul Şcolii dreptului natural, susţine că dreptul natural izvorăşte din nevoia omului de a trăi în societate pe baza unor reguli universal valabile, independente de voinţa divină, reguli instituite de comunitatea umană şi care se bucură de consens general, fiind reguli ale bunului simţ, universal (natural) acceptate, adică în conformitate cu dreapta raţiune. După părerea sa, principiile dreptului natural sunt dictate de raţiune, fiind caracteristice numai societăţii umane, deoarece, „numai fiinţa care se foloseşte în mod firesc de precepte generale are însuşirea de a fi subiect de drept.” [19] Concepţia lui Hugo Grotius a separat dreptul natural nu numai de dreptul divin şi de morală, bazându-se pe raţionamentul după care viaţa în societate este posibilă numai prin dreptul natural care este o dispoziţie a raţiunii umane.
Grotius explică originea statului pe baza teoriei contractului social, a contractului de liberă asociere a oamenilor atunci când s-au constituit într-o societate civilă din propria lor iniţiativă. După părerea sa, subiectul puterii suverane este statul, reprezentat de rege, poporul trebuie să se subordoneze puterii, suveranitatea poporului trebuie să fie limitată.
Teoria clasică franceză, al cărei susţinător este Esmein, defineşte statul ca fiind naţiunea (ca persoană juridică) titulară a suveranităţii, reprezentată prin mandatari responsabili. Această teorie consideră că prin pactul social oamenii se asociază şi formează naţiunea care are personalitate, conştiinţă şi voinţă proprie ce se impune voinţei individuale, iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare ce vor exprima voinţa ei.
Teoria şcolii germane, având ca reprezentanţi pe Gerber, Laband şi Jellinek, critică teoria clasică franceză pe motiv că, naţiunea ar avea o personalitate distinctă de cea a statului.
Adepţii acestei teorii consideră că statul este persoana juridică formată din naţiune (fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ), persoană juridică pe care o numesc putere publică şi care este titulara suveranităţii.
Această teorie, spre deosebire de teoria clasică franceză care desemnează naţiunea ca persoană juridică titulară a suveranităţii, consideră naţiunea numai un organ al statului.
Ambele teorii însă, formulează noţiunea de stat ca titular al suveranităţii, fiind astfel imposibilă o limitare eficace a statului prin drept, deoarece noţiunea suveranităţii este incompatibilă cu teoria limitării.
Teoria lui Kelsen, critică teoria şcolii germane pe care o consideră metajuridică şi elaborează o teorie pur juridică a statului. El consideră statul ca fiind un sistem juridic, o ordine de constrângere socială, personificarea normelor juridice care îl organizează, suveranitatea fiind atributul statului, care reprezintă suprema ordine de drept.
În această concepţie, statul se identifică cu dreptul, ordinea de stat fiind identică cu ordinea de drept, iar statul este limitat juridiceşte prin el însuşi.
Teoria lui Berthelemy, consideră că statul acţionează prin două categorii de acte juridice: acte juridice de autoritate create în mod unilateral (legi, regulamente etc.) şi acte juridice de gestiune create ca simplu particular (acte contractuale). În concepţia sa, statul este o persoană morală când realizează acte de gestiune, deoarece atunci îşi exercite drepturile patrimoniale şi nu atunci când realizează acte de autoritate pentru că atunci el îşi exercită forţa publică, adică o funcţie şi nu un drept.
Teoria lui Duguit [20], reprezintă o limitare absolută a statului prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept, este necesar ca acesta să fie anterior, exterior şi superior statului. Duguit consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realităţii şi o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au nevoi comune (fenomen numit solidaritatea socială) şi nevoi diferite (fenomen denumit interdependenţă socială). Din cauza celor două fenomene, a solidarităţii sociale şi a interdependenţei sociale, se consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce impune o normă socială care să reglementeze relaţiile interumane. Aceste norme sociale, pentru a se putea impune trebuie să îmbrace „formula unei reguli de drept” obligatorii căreia să i se subordoneze atât indivizii cât şi statul. Astfel, legea este mai presus de stat care nu se poate sustrage de la prevederile sale, şi în consecinţă dreptul are capacitate să limiteze statul.
Norma de drept fiind o emanaţie a interdependenţei sociale impune atât statului cât şi persoanelor obligaţia de a menţine ordinea socială şi de drept.
Teoria lui Randomir Lukic [21], fixează trei direcţii principale privind legătura dintre drept şi stat şi anume:
• statul este independent de drept, dreptul fiind creaţia şi instrumentul statului. Statul este anterior dreptului iar dreptul este secundar, fiind o simplă emanaţie a statului. În această concepţie, dreptul se confundă cu forţa fizică a statului, care-l creează numai când are nevoie de el în scopul utilizării mai eficiente a forţei, şi astfel dreptul poate fi înlăturat oricând de stat.
• dreptul este independent de stat, şi anterior statului. Dreptul există de când există societate, iar statul a apărut într-o societate relativ dezvoltată, având simplul rol de aparat tehnic în aplicarea mai eficientă a dreptului. Dreptul ca fenomen inerent societăţii, se aplică prin aparatul statului, existând astfel o legătură între cele două fenomene.
• statul şi dreptul se află într-o strânsă interdependenţă, ele neputând exista unul fără celălalt, în sensul că, statul ca organizaţie politică nu poate exista fără drept care este organizaţie juridică.
Dreptul reglementează toate actele şi activităţile statului, precum şi organizarea şi sarcinile acestuia, care fără drept nu ar avea conţinut şi n-ar putea fi materializate. În acelaşi timp, statul este instrumentul de realizare a dreptului şi de aplicare a lui prin forţa sa coercitivă.
Astfel, statul şi dreptul sunt factori egali, aflaţi într-o dublă relaţie în sensul că, statul influenţează dreptul, iar dreptul acţionează asupra statului.
În concepţia lui Lukic, statul nu creează toate normele de drept în mod direct (de exemplu, normele cutumiare), dar are o influenţă indirectă asupra acestora, investindu-le cu sancţiune juridică, intervenind, astfel, în formarea dreptului în mod direct sau indirect. El consideră că, dreptul stabileşte organele statului şi activitatea lor, iar activităţile sunt statale doar atunci când sunt reglementate de drept. De asemenea, actele prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o normă de drept anterioară care este încredinţată organului de stat interesat în elaborarea unor norme juridice, fiind exceptată Constituţia care este un act pur etatic.
4. Statul de drept
4.1. Conceptul de stat de drept
Conceptul statului de drept se referă la constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii şi reprezintă corelaţia dintre norma juridică şi realitatea politică statală.
Statul prin organele sale legiuitoare emite norme juridice pe baza cărora vor funcţiona şi instituţiile sale. Astfel, statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii care există ca urmare a existenţei activităţii legislative a statului de drept.
În doctrină [22], se consideră că statul de drept este acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, a existenţei unui sistem democratic de adoptare a legilor şi a independenţei justiţiei, în aplicarea dreptului. Statul de drept este acela în care domneşte suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei, în care fiecare act al statului se bazează pe lege ca manifestare a voinţei generale. Principalele mecanisme juridice de înfăptuire a statului de drept sunt: controlul constituţionalităţii legilor (în fază de proiect, anterior sancţionării sau promulgării lor), controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative şi organizarea unei justiţii independente.
4.2. Principiile statului de drept
Statul de drept presupune respectarea următoarelor principii fundamentale:
• Accesul la putere să aibă loc pe baza votului popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice;
• Exercitarea puterii să se facă pe baza legii;
• Izvorul puterii să fie expresia voinţei liber exprimată şi suverană a poporului.
Constituţia României din 2003 prevede la art.1 alin.3 că: “România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”. Acest enunţ constituţional este identic cu textele altor constituţii europene. Legiuitorul constituant nu se limitează doar la enunţarea statului de drept ca stare actuală a României, ci enumeră şi garanţiile sale, fiind creat astfel, cadrul în care orice măsură sau dispoziţie a puterilor statale să se bazeze pe lege.
Statul de drept este o realitate istorică şi un concept teoretic ce reprezintă o formă superioară de organizare politico-socială. În prezent acest concept este stipulat expres în legislaţiile majorităţii statelor europene sau consacrat în documente internaţionale, cum ar fi: Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (1950), Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru discriminarea umană a C.S.C.E. (1990).
Statul de drept implică aşezarea instituţiilor sale pe temelia valorilor juridice, precum şi adoptarea unui comportament politic moral.
Legea, justiţia şi moralitatea sunt valori ale societăţii civilizate, ce trebuie să stea la baza statului de drept, pe temelia lor putându-se clădi prezentul şi viitorul unei naţiuni şi garanta libertatea şi demnitatea cetăţenilor săi.
Constituţia statului de drept presupune atât recunoaşterea şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a pluralismului politic, cât şi adoptarea de măsuri corespunzătoare care să le asigure şi să le garanteze viabilitatea.
Mutaţiile care au avut loc de-a lungul sec. al XX-lea în plan social, au influenţat direct sau indirect structura statului de drept. Se apreciază23 că puterea executivului a cunoscut o creştere ca urmare a crizei principiului legalităţii dar şi a emanicipării juridice a acestuia, o dezvoltare a cooperării internaţionale însoţită de o tendinţă a integrării europene, cu consecinţe în plan legislativ, ca urmare a necesităţii adoptării legislaţiei interne la legislaţia internaţională.
5. Separaţia puterilor în stat
5.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat
În lucrarea sa “Politica”, Aristotel subliniază că există trei categorii de organe de stat, care au atribuţii distincte: Adunarea Generală, (Agora), Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc.
Aristotel nu a teoretizat raportul dintre cele trei categorii de activităţi ale statului – cetate (polis), fapt ce se va produce în epoca modernă.
Teoria separaţiei puterilor în stat este schiţată de către Jh.Locke [24], în lucrarea sa “Essay on civil gouvernament”, care se referea la trei puteri în stat:
• puterea legislativă (ce aparţine parlamentului şi care constă în elaborarea normelor de drept);
• puterea executivă (ce se va exercita de rege, şi care include atât administraţia cât şi justiţia);
• puterea federativă (ce aparţine regelui şi care constă în apărarea externă a statului).
Marele gânditor englez considera că, puterea legislativă şi cea executivă nu trebuie să aparţină aceleiaşi persoane, deoarece dacă cel ce face legile are şi puterea să le execute “ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care le face”. În schimb, puterea executivă şi cea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane (monarhul) deoarece în concepţia sa, forţa statului nu poate fi încredinţată mai multor persoane între care nu există nici o subordonare. Se observă că, puterea judecătorească nu apare ca o putere distinctă, autorul o consideră un accesoriu al puterii legislative. Această teorie a diviziunii puterilor este preluată mai târziu de către Montesquieu [25], după care, în fiecare stat trebuie să existe trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească. Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu este bazată pe principiul după care pentru a împiedica abisul de putere, lucrurile trebuie astfel orânduite încât puterea să îngrădească puterea. ”Astfel, puterea legislativă are dreptul să elaboreze legile şi să urmărească aplicarea lor, fără să aibă dreptul să frâneze puterea executivă. Puterea executivă apără ordinea publică, declară război, încheie pace, stabileşte relaţii diplomatice. Puterea judecătorească soluţionează litigiile dintre particulari pe baza legilor adoptate de puterea legislativă, deoarece judecătorul este doar “gura care rosteşte cuvintele legii”.
În concepţia sa, separaţia celor trei puteri este necesară pentru evitarea tiraniei, absolutismului şi abuzurilor, motivând acest lucru astfel: „dacă puterea legislativă şi cea executivă aparţin aceluiaşi monarh sau senat, se pot face legi tiranice care să se aplice în mod tiranic”, iar dacă puterea judecătorească s-ar îmbina cu puterea executivă “judecătorul ar avea forţa unui agresor”. În asemenea situaţii nu ar exista libertate, iar dacă cele trei puteri ar fi exercitate de aceleaşi persoane, atunci “totul ar fi pierdut”. Deşi cele trei puteri ale statului au atribuţii distincte, autorul consideră că cele ale puterii executive trebuie să fie preponderente, recunoscându-i-se drept de veto asupra puterii legislative, pentru a împiedica corpul legislativ să fie despotic şi să anihileze celelalte puteri.
J.J. Rousseau, considera că separaţia puterilor în stat în: legislativă, executivă şi judecătorească reprezintă instrumentul posibil pentru limitarea absolutismului monarhic. Cu toate acestea, Rousseau a contestat principiul separaţiei puterilor, afirmând caracterul indivizibil al suveranităţii poporului.
Vizând limitarea absolutismului monarhic şi punerea în practică a democraţiei reprezentative, concepţiile lui Jh. Locke şi Ch. Montesquieu şi-au găsit reflectarea în Constituţia SUA şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului.
În secolul al XVIII-lea, primele Constituţii ale statelor americane Massachussets, Maryland, Virginia, au introdus în cuprinsul lor pentru prima dată acest principiu. Revoluţia burgheză din Franţa (1789) a consacrat acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”, care la art.16 prevedea că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.
Conform principiului separaţiei puterilor, funcţiile statului trebuie exercitate de organe diferite şi autonome, astfel: puterea legiuitoare trebuie să facă legile, puterea executivă să le execute, iar puterea judecătorească să aplice legile şi să rezolve litigiile dintre indivizi.
Conţinutul acestui principiu a evoluat în timp, fiind oarecum atenuat prin aceea că separarea iniţială, rigidă a puterilor statului a fost înlocuită prin colaborarea dintre acestea. Considerat principiu fundamental al democraţiei moderne, separaţia puterilor în stat a cunoscut evoluţii complexe în privinţa interpretării şi aplicării, a ponderii fiecărei funcţii şi a instituţiilor aferente. Astfel, dacă iniţial se putea vorbi de o anumită prelevanţă a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, apoi pe preponderenţa executivului.
Marxismul inspirându-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separaţia puterilor doar ca diviziune a muncii, nu şi ca o distincţie între puterile suverane.
În prezent, există mari diferenţe între democraţiile occidentale în privinţa aplicării principiului. E larg împărtăşită ideea că sistemul politic american e construit pe baza acestui principiu care este aplicabil cu mare rigurozitate, deşi principiul nu este formulat explicit în Constituţie. Trebuie precizat că, în cazul S.U.A., separaţia puterilor în stat a luat forma unui concept practic: controlul reciproc şi echilibrul care să asigure contraponderea între ramurile guvernământului (“Cheks an balances”) – adică pârghiile prin care să se prevină monopolul vreuneia din instituţiile guvernării asupra puterii. Cele mai cunoscute exemple în acest sens: puterea (constituţională) a Preşedintelui de a se opune prin veto legilor care au trecut prin Congres; puterea Congresului de a nesocoti veto-ul cu o majoritate de două treimi şi puterea de a pune sub acuzare Preşedintele; puterea Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor etc. Într-o astfel de situaţie se poate aprecia că ar fi vorba nu despre separaţia puterilor ci de separaţia instituţiilor care împart de fapt puterea.
Constituţia revizuită a României (2003), instituie principiul separaţiei puterilor în stat, în mod expres, în art.1 alin.4: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.”Deşi, stipulat expres în prezenta Constituţie, constatăm că echilibrul dintre puteri nu este asigurat pe parcursul textelor constituţionale, în sensul că restul dispoziţiilor nu merg pe linia principiului separaţiei.
Astfel, Preşedintele nu are atribuţii efective în dizolvarea Parlamentului care va putea conduce astfel atotputernic, atribuţiile sale fiind consolidate în acelaşi timp, iar guvernarea fiindu-i încredinţată exclusiv.
Cu referire la principiul separaţiei puterilor în stat, Prof. Tudor Drăganu consideră că acesta este un „principiu divin valabil şi mereu tânăr”; apreciază însă că, în condiţiile actuale principiul separaţiei puterilor este echivalentul a ceea ce în dreptul comparat se numeşte „Guvernământ de adunare”, regim care este bazat pe o confuzie a puterilor în stat şi nu pe un echilibru între puteri.
5.2. Particularităţile celor trei puteri ale statului
Separaţia puterilor în stat nu exclude aşa după cum am menţionat, colaborarea dintre ele în sensul că, deşi fiecare are o funcţie în principal, participă şi la funcţia exercitată de celelalte puteri.
a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată şi să adopte legi constituţionale, organice şi ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituţional al României [26].
b) Puterea executivă, se exercită de către organele administraţiei de stat care au atribuţii de aplicare a legilor şi actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza şi în executarea legilor. Conducerea generală a activităţii executive se exercită de către Guvern [27], ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea legislativă sub forma: iniţiativei legislative, a participării la promulgarea legilor şi a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanţe etc.
c) Puterea judecătorească, se exercită de către toate instanţele de judecată: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie [28], care au ca atribuţii, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor şi dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării [29].
Aşadar, instituţiile reprezentative care împart puterea în stat sunt, aşadar: instituţiile legislative, executive şi judecătoreşti.
Instituţiile legislative. Specificul acestor instituţii derivă din faptul că membrii lor sunt reprezentaţi aleşi ai poporului, având, de regulă, şi calitatea de membrii ai unor partide politice. De aici rezultă că între aceştia nu se stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă, în principal, în negociere/compromis.
Pentru a denumi instituţiile legislative sunt folosiţi termeni diferiţi: Parlament, Congres, Dietă, Dumă. Istoria Parlamentului a început încă din 1258 fiind însă la vremea respectivă o adunare a aristocraţilor, convocată de monarh pentru a-l sprijini.
Deşi rolul şi funcţiile esenţiale ale instituţiilor legislative sunt aceleaşi, modul de organizare şi procedurile utilizate diferă. Aproape jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi această formă de organizare este considerată ca fiind mai oportună pentru state mari ca dimensiuni şi populaţie (în special în cazul statelor federale). Organizarea bicamerală există şi este menţinută şi în ţara noastră. În acest sens, dispune art. 58 din Constituţia revizuită a României.
Una din problemele ce vizează activitatea reprezentanţilor aleşi în instituţiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegătorii. Relaţia parlamentari-alegători este foarte complexă, pe de o parte, pentru că interesele alegătorilor sunt foarte diverse, uneori chiar contradictorii, iar pe de altă parte, în condiţiile în care aproape toţi reprezentanţii sunt membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenenţe. Deşi în unele cazuri se acceptă manifestarea independentă a reprezentanţilor, în mod frecvent partidele insistă asupra disciplinei acestora (pe care o tratează ca pe o obligaţie), în special în susţinerea programelor şi politicilor partidelor. În esenţă chiar pe fondul existenţei unei reglementări formale, asigurarea unei reale şi efective reprezentări presupune o echilibrare continuă a intereselor generale cu cele particulare.
Instituţiile executive, în secolul nostru deţin locul central în procesul decizional. În general se poate vorbi de un dualism al executivului: pe de o parte, şeful statului (preşedinte, monarh), iar pe de altă parte, guvernul (cabinetul).
Instituţiile judecătoreşti se ocupă cu rezolvarea (soluţionarea) litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, dar, în acelaşi timp, în funcţie de prevederile Constituţiei, pot interveni şi în procesul legislativ, fapt ce diferă de la un sistem politic la altul. Dacă în trecut, în modelul parlamentar tradiţional, Parlamentul deţinea supremaţia în procesul de legiferare, în prezent instituţii cum sunt Curţile constituţionale au un rol tot mai mare în verificarea constituţionalităţii legilor.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Gheorghe Boboş, op.cit., pag.24; Radu I. Motica şi Gheorghe Mihai, op.cit, pag.75.
2. În societatea antică romană s-au adăugat cuvântului “status” atributele: “rei romane” şi “rei publicae”, devenind astfel “Status rei romanae” şi “Status rei publicae”; Cicero definea statul în lucrarea sa „Despre stat”, pag.240, ca fiind res publica (lucrul public), lucrul poporului „dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune.”
3. De exemplu, când se afirmă “România este un stat situat în sudul Europei” se are în vedere acest sens.
4. Când se spune: “Statul român a ratificat acordul cu alte state”, este vorba de puterea publică.
5. Ion Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţiile politice, Bucureşti, 2001, pag.265.
6. Vezi, Nicolae Popa, op.cit., pag.100 şi urm.
7. G.W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag.291.
8. Gh. Mihai, op.cit., 2003, pag.250-251.
9. C.D. Dissescu, Drept constituţional, Ed. Socec, Bucureşti, 1915, pag.429.
10. G. Alexianu, Curs de drept constituţional, Vol.I., Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag.72.
11. Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1993, pag.410.; Alte definiţii, date statului aparţin lui Kant, după care „Statul este reunirea unei mulţimi de oameni sub aceleaşi legi juridice”; Hegel: „statul este înfăptuirea ideii etice”; Leon Duguit: „Statul este o grupare omenească fixată pe un teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa celor mai slabi”; Hobbes: „statul este un subiect de drept”.
12. Pentru detalii, a se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.161 şi urm.
13. Gheorghe Boboş, op.cit., pag.28.
14. Montesquieu, Despre natura celor trei diferite forme de guvernământ, în lucrarea sa, Despre spiritul legilor, vol.I., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag.18-20.
15. Pentru detalii, a se vedea, Radu I. Motica şi Gheorghe Mihai, op.cit., pag.85 şi urm.
16. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag.17 şi urm.
17. A se vedea, Radu I. Motica, Mihai Gheorghe, Teoria Generală a Dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.190.
18. Vezi, Gheorghe Boboş, op.cit., pag. 31 şi urm.
19. Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.60.
20. Pentru o analiză a concepţiei filozofice cu privire la drept şi stat, a se vedea, T. d’Aquino, Summa teologicae, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997; pentru observaţii critice asupra filozofiei tomiste, a se vedea, Nicolae Popa şi colectiv de autori, op.cit., 2002, pag.95.
21. H. Grotius, De Jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.84-110.
22. Această teorie preluată şi de alţi filozofi a fost considerată importantă, deoarece fără trecerea de la concepţiile teocratice medievale, conform cărora statul era o creaţie divină, la teoriile ce considerau statul ca fiind produsul voinţei umane.
23. Dintre lucrările sale cele mai importante care abordează această teorie amintim: “L’Etat, les guvernants et les agents”; “Le droit social, le droit individuel et les transformations de L’Etat”; “Les transformations du droit public”; “Les transformations generales du droit prive”; “Suverain eté et liberté”.
24. Pentru explicaţii, a se vedea Radomir Lukic, citat de Gheorghe Boboş, în op.cit., pag.45.
25. Pentru detalii, a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.123 şi urm.; pentru o analiză a teoriei sale, a se vedea, Giorgio del Vecchio, op.cit., pag.279.
26. Charles Montesquieu, op.cit., vol.I., pag.202 şi urm.
27. Pentru aprofundare, a se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., pag.230 şi urm.
28. Art.102 din Constituţia României stabileşte actele pe care le adoptă Guvernul.
29. Art.126 din Constituţia revizuită a României.
Trimiteți un comentariu